Ioana Bugarin, actriță: “Experiența de la UNATC a fost traumatizantă. Am avut câteva atacuri de panică în fața universității. Îmi era efectiv frică să intru acolo.”

foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Despre Ioana Bugarin se spune de un an încoace că este revelația industriei cinematografice din România, după o serie de roluri impresionante, care i-au adus premii sau nominalizări.

Este Mia din filmul Mia își ratează răzbunarea, Laura din Otto Barbarul, Cristina Tofan din Miracol și, cel mai recent, Denisa din serialul Ruxx. În teatru joacă pe scena Odeon în Julieta fără Romeo, Hamlet sau Casanova, dar și în spectacole independente, cum ar fi Itinerarii.

Are doar 25 de ani și în față pare că o așteaptă un viitor strălucit.

Am vrut să o cunoaștem mai bine pe Ioana după rolul său impresionant din filmul Miracol, în regia lui Bogdan Apetri. Tânăra actrița interpretează rolul unei măicuțe care este victima unui viol, devenind astfel un simbol dureros al femeilor din România care trăiesc o astfel de traumă.

Vorbind despre experiența sa la acest film și despre cariera în actorie, am ajuns, fără să ne fi propus, să discutăm foarte mult despre perioada petrecută în facultate, la UNATC.

Din nefericire, la fel cum s-a întâmplat și în cazul altor actrițe care au vorbit pentru Cultura la dubă, Katia Pascariu, Roxana Lupu sau Alina Șerban, Ioana Bugarin – reprezentanta tinerei generații, care a absolvit facultatea în urmă cu doar doi ani, are propria poveste plină de sechele emoționale trăite în mediul universitar artistic.

“Mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.”

***

Ioana, îți mai aduci aminte ce te-a determinat să dai la actorie?

Râdeam la un moment dat și ziceam „pentru că în copilărie nu am fost suficient băgată în seamă”. A fost un fel de loc în care am găsit spațiu să îmi exprim sensibilitatea și vulnerabilitatea.

Am intrat în trupa de teatru a liceului, în germană, și jucam o dată pe an, la Teatrul German din Timișoara. Eu am debutat în limba germană. Eram o trupă de amatori, dar eram coordonați de o actriță profesionistă, Isolde Cobeț, care m-a încurajat foarte tare, a fost o formă de validare care clar m-a mobilizat.

Părinții mei au fost inițial s-au temut că voi avea o viață plină de frustrare și nefericire, ba chiar mi-au spus “ești un om atât de sensibil, cum o să te descurci într-o industrie atât de dură?”

Apoi și-au revizuit atitudinea și și-au dat seama că dacă asta mă face pe mine fericită, asta e cel mai important pentru ei. Și au fost alături de mine și m-au încurajat orbește.

Fără ajutorul lor, nu aș fi putut să fac un an de studii la Londra, care m-a ajutat enorm.

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă
Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Cum ai ajuns la Londra?

Printr-o audiție. Am dat 5 audiții și după ultima rundă mi-au oferit un loc. A fost o competiție imensă, eram 6000 pe 28 de locuri.

Și așa mi-au propus un curs intensiv de un an de zile.

Ești actrița Teatrului Odeon, cum ai reușit să te angajezi acolo?

Printr-o colaborare cu regizorul Dragoș Galgoțiu, care m-a ales să intru pe rolul Ofeliei și în urma acelei premiere, directorul de la momentul respectiv, domnul Cristian Șofron, mi-a propus să mă angajeze. Cred că a fost o șansă, fiindcă nu erau multe actrițe pe tipologia mea.

Cum a început pentru tine proiectul Miracol? Ai dat un casting?

Da, am dat un casting, totul a fost foarte convențional. M-a contactat un director de casting, m-a invitat să dau o probă, prima probă am dat-o doar cu dânsul, după care a fost invitat și regizorul.

A trebuit să pregătesc mai multe secvențe.

Am primit vestea că am luat rolul pe când eu eram într-o rezidență de creație în Franța, pentru spectacolul Itinerarii, în regia lui Eugen Jebeleanu.

Îmi amintesc că în aceeași perioadă trebuia să filmez și la Mia își ratează răzbunarea și eram în planificări pentru un alt proiect de lungmetraj, în care ar fi trebuit să mă rad în cap.

A fost o discuție, îmi amintesc, dacă aș putea să nu mă mai rad. În final, acel proiect nu s-a mai făcut, iar cu bunăvoința lui Bogdan, am mutat filmările de la Mia cu 10 zile. Asta a fost posibil deoarece filmam în regim independent, cu o echipă mai mică. Așa că am filmat Miracol, apoi Mia, apoi m-am întors la filmări la Miracol încă 4 zile.

Deci pentru mine vara aceea a fost un salt între două personalități diametral opuse.

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Să continuăm acum cu Miracol, ai luat rolul, ai avut de pregătit într-o vară două personaje complet diferite. Cum a fost procesul de lucru, de repetiții?

Norocul meu a fost cumva că repetițiile pentru Mia începuseră cu un an înainte și scenariul se dezvoltase în urma improvizațiilor. Bogdan Theodor Olteanu venea cu totul felul de situații pe care ni le propunea, ne încuraja să experimentăm și a fost un proces din care am învățat multe.

La Miracol au fost niște luni, în jur de trei, în care am avut foarte multe întâlniri cu regizorul, puneam pe masă povești din trecutul nostru, ne-am recomandat filme, am avut repetiții cu ceilalți actori.

Am vrut să am într-un fel și o experiență senzorială a personajului, iar pentru asta am cerut să stau o săptămână în mănăstirea în care am filmat.

Am renunțat la telefon, încercam să merg la toate slujbele, mă trezeam la 4 dimineața, încercam să mă rog.

Cum te-ai pregătit pentru roluri, având în vedere că nu aveai experiență foarte mare? A fost suficient ce ai învățat din școală? Sau ai lucrat foarte mult cu regizorii?

Cred că o combinație din toate. Chiar dacă nu aveam experiență foarte mare, avusesem deja niște roluri în filme. Aș face totuși o nedreptate regizorilor să omit cât de mult m-au ajutat încrederea și susținerea pe care mi-au arătat-o în perioada de repetiții și apoi la filmări. Am avut o colaborare bazată pe încredere cu fiecare în parte. Le sunt recunoscătoare pentru aceste experiențe.

De asemenea studiile din Londra, unde am avut un curs de actorie de film, cât și la UNATC.

Din păcate, experiența UNATC-ului pentru mine este mai degrabă umbrită de abuzurile psihologice la care am fost supusă de-a lungul facultății.

Deși am ezitat să vorbesc despre asta mult timp, din teama că vor exista repercusiuni, acum nu mai am nicio problemă. Evitam să iau o poziție. A fost o experiență sumbră pentru mine.

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă
Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Îți propun să revenim la acest subiect în detaliu.  

Legat de Miracol, nu aș vrea să trecem peste scena violului, poți să ne spui cum ai pregătit acel moment extrem de dur din film?

Nu am pregătit-o, mi-am folosit foarte mult imaginația. Din păcate, femeile din România sunt extrem de expuse la diverse forme de hărțuire și mi-am pornit imaginația de acolo, revizitând niște momente în care m-am simțit atinsă în niște feluri nepotrivite, momente în care m-am simțit inconfortabil fiindcă eram atinsă, mi se vorbea într-un anumit fel, eram pusă în niște poziții vulnerabile.

Mi se pare că pe măsură ce am crescut, am învățat să fiu mai fermă în setarea limitelor. Când eram mai puștoaică, din păcate, acceptam mai multe, fără să știu cum să spun nu.

Ieri seară, la decernarea Premiilor Gopo, ascultând mărturia Vioricăi Vodă despre o serie de situații în care a fost hărțuită sexual, mi s-a făcut pielea de găină.

Am admirat curajul ei de a vorbi și m-a cutremurat speranța pe care o avea în legătură cu destinul fiicei ei, care speră să fie diferit. M-a întristat să văd că mărturia ei nu a fost îmbrățișată cu prea mare căldură de sală sau cei de pe scenă deopotrivă.

Cred că singurul lucru pe care îl putem face în astfel de momente, este să creăm un spațiu sigur pentru cei care aleg să vorbească, fără intervenții parazitare sau să distragem atenția.

Nu e ușor să auzi asta, dar cred că e necesar.

Din păcate, există prea multe astfel de povești care nu au fost rostite, frica se insinuează mereu.

S-a trecut prea ușor cu vederea peste cele rostite și m-am bucurat când Katia Pascariu a revenit asupra subiectului atunci când a ridicat premiul.

De crezi că li se întâmplă asta femeilor din România?

Pentru că trăim într-o societate patriarhală, structurată inegal, iar problemele sunt la nivel sistemic. Din păcate, nu e o situație întâlnită doar la noi. Mentalitățile se schimbă cel mai greu, femeile cresc educate cu niște mesaje foarte toxice, în raport cu ele însele și cu bărbații din viața lor, corpurile lor.

Suntem mai degrabă educate să nu deranjăm…

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă
Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Să purtăm sutien…

Exact, să purtăm sutien, să plecăm capul, să nu provocăm…Dacă nu porți sutien, ești considerată vulgară sau indecentă, doar pentru că ai un corp.

Din păcate, toată suprasexualizarea corpului feminin la care am fost expuși, ne-a șlefuit un tip de privire asupra sexualității și a corpului feminin. Inevitabil, asta se reflectă în modul în care ne raportăm la noi, în felul în care simțim nevoia să ne acoperim, să ne protejăm.

Tot din păcate, bărbații nu se gândesc așa cum ne gândim noi, la cum se vor îmbrăca și ce mesaj ar putea transmite vestimentația lor.

Tu ai 25 de ani acum, ești încă foarte tânără. Tu îți asumi aceste schimbări de mentalitate, de exemplu, pentru că am vorbit despre asta, ieși pe stradă fără sutien și îți asumi că vei atrage priviri neplăcute?

Da, dar fac asta de câțiva ani și pentru mine cred că inclusiv anul în Londra a fost eliberator, fiindcă acolo discursul e mai inclusiv. Și am ajuns foarte repede să pun la îndoială normele pe care le moștenisem. În continuare avem mulți pași de făcut în felul în care ne educăm fiicele și în felul în care ne educăm fiii.

O problemă este și faptul că bărbații au impresia că au drepturi asupra corpului feminin, la propriu și la figurat. Sau că trebuie să ne lase să vorbim. Sunt forme de a ne controla și de a ne face să avem mult mai puțină încredere în noi.

Cred că doar în timp se pot schimba mentalitățile și prin artă scrisă responsabil, în care femeile nu mai sunt doar un accesoriu pentru personajul principal masculin și sunt niște persoane cu niște preocupări individuale, care au o meserie, care nu se definesc doar prin viața lor familială sau romantică.

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

După anul petrecut la Londra, ai avut ocazia să rămâi acolo?

Am vrut să fac licența acolo, m-am dus să dau admitere la o altă școală, unde eram 6000 pe 16 locuri, am ajuns în ultimii 50 și am picat.

M-am întors, am vrut să lucrez. Ai mei m-au sfătuit să dau la UNATC.

Iar la UNATC am dat din dorința de a nu sta un an fără să am contact cu meseria. De-a lungul primului an de studii, am început să iau audiții și să fiu invitată să particip în diverse proiecte, lucru care m-a motivat să rămân și să termin studiile aici.

Așadar, ai rămas la UNATC. Cum a fost experiența de acolo?

Cu bune și cu rele, dar mai mult cu rele.

Încep cu bunele. Mă bucur că mi-am cunoscut colegii de generație, că am avut niște întâlniri cu niște profesori care cu adevărat au crezut în mine, m-au încurajat să explorez plină de curiozitate meseria asta, cum ar fi doamna Anca Ioniță, domnul Florin Grigoraș, niște oameni foarte importanți pentru mine în facultate.

Dar, pe de-a întregul, a fost mai degrabă o experiență traumatizantă. Pentru că mi se pare că există o incorectitudine foarte mare în felul în care se raportează la studenți, procesul de evaluare este la limită aleatoriu, atitudinea unor profesori față de studenți este în continuare dictatorială și pe alocuri chiar abuzivă. Cad foarte des în comentarii misogine, sexiste.

Am avut o experiență înfiorătoare, i-am povestit unei profesoare că m-am apucat de terapie, din cauza experiențelor din școală.

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă
Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Eram într-un proces de psihanaliză, talk therapy, și în urma unui examen, pentru că ea a fost nemulțumită de felul în care lucrurile s-au petrecut, a spus tuturor că eu sunt „pe tratament psihiatric” și că am probleme psihice, că nu sunt în control.

Așa am ajuns să fiu bullied de colegi, de profesori, am avut nota extrem de scăzută, cu toate că eu făcusem același lucru pe care mi-l ceruse, timp de o săptămână.

Plângeam pe un monolog, ceea ce nu mi se pare că e semn de nebunie, ci de angajare emoțională.

În fine, a fost groaznic.

Și fac acest exercițiu de imaginație și spun: și dacă într-adevăr eram pe tratament psihiatric? De ce se comportau în felul ăsta cu mine? Ar trebui evaluate competențele profesionale și lucrurile pe care le execuți, nu cine ești, felul în care alegi să trăiești, să mânânci, să simți, orice.

Ai avut vreo discuție cu profesoara respectivă sau cu conducerea?

M-am transferat și am plecat din grupa respectivă. Pentru mine a fost o trădare a încrederii, i-am dat un mail în care i-am spus că sunt recunoscătoare pentru lucrurile pe care le-am învățat de la dânsa, dar consider că s-a comportat foarte nedrept.

Am fost amenințată în continuu că nu sunt actriță, că ar trebui să mă las, că nu am competențele necesare pentru a face meseria asta. Ce m-a salvat a fost că în paralel cu acest feedback, aveam proiecte profesioniste, în afara școlii, iar toți oamenii cu care lucram îmi dădeau feedbackuri atât de bune, încât aveam tendința să nu le cred, alăturându-le celor pe care le primeam la UNATC.

Mi se pare ironic să văd că am reușit să lucrez și să îmi fac meseria. Mă bucur că nu m-am lăsat descurajată complet, cum vedeam că se întâmpla în jurul meu.

Din acest motiv mi se pare important să vorbesc despre asta, în speranța că le pot insufla puțină încredere actualilor studenți care poate trec prin situații similare.

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Am auzit povești asemănătoare și de la alți absolvenți de UNATC, cum îți explici acest comportament descurajator față de studenți?

E un model învechit, estic, în care ei cred că trebuie să fii deconstruit pentru a fi reconstruit într-o formă mai bună, iar această mentalitate creează loc pentru abuzuri.

Am fost în Marea Britanie și am văzut că poți învăța meseria asta și fiind respectat, încurajat, primind un feedback moderat, generos, pe care îl asculți și îl urmezi.

Aici e mai degrabă gândirea asta, că trebuie să reziști în fața tututor acestor obstacole și asta te va face mai puternic.

Ceea ce mi se pare fals.

Eu nu cred că oamenii trebuie să fie abuzați pentru a obține performanță de la ei.

Ți s-a cerut să te dezbraci la vreun examen? Am auzit asta de la alți studenți.

Nu, nu mi s-a întâmplat, dar, din păcate, știu profesori care au cerut asta. Spre norocul meu, eu nu m-am întâlnit cu asta.

Dar ce fel de atitudine sexiste ai întâlnit?

Mi se pare sexist și să fii strigată “fetițo” sau să ți se spună de la admitere “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă”, iar eu nici nu apucasem să deschid gura.

Ți s-a spus asta?

Da.

Intrasem într-o sală, profesoara care venise să ne evalueze s-a uitat împrejur și apoi la mine și a zis “ah, tu ești d’asta frumoasă și proastă, am mai avut.”

Și îmi amintesc că am ieșit extrem de iritată.

Asta era chiar la admitere?

Da. Și îmi amintesc că atunci când s-au afișat listele, eu simțeam deja un fior de spaimă legat de ce va urma. Știam deja prea multe povești.

Și cum ai reușit să depășești momentul?

Lucrând cu mine, făcând terapie, având la vremea respectivă un partener care m-a susținut foarte mult și a fost alături de mine, prieteni, familie.

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Tu când ți-ai dat seama că experiențele de acolo au fost traumatizante?

În timp ce le trăiam.

Și acesta a fost motivul pentru care ai ajuns să faci terapie?

Da. Pentru că începusem să am anxietate. Când ajungeam în fața universității, de câteva ori, m-au lovit atacuri de panică.Îmi era efectiv frică să intru acolo.

Și în momentul acela mi-am dat seama că eu, care eram înainte un om echilibrat, nu mai dormeam bine, nu mai mâncam bine, nu mai puteam vorbi despre altceva decât despre UNATC, pentru că era atât de dureros ce trăiam acolo că nu reușeam să gestionez situația.

Episodul cu profesoara care a dezvăluit că faci terapie a venit așadar, după. Dar ce te-a afectat înainte de asta?

Eram umilită gratuit.

Ce înseamnă că erai umilită?

Se striga la mine, sau dacă răspundeam greșit la întrebarea capcană și voiam să dau un feedback, nu era bine. Am constat cu stupoare că mai bine taci și așa vei avea un trai mai bun.

Sau la un moment dat, când făceam o bucată din La vie d’Adele, genul personajelor era schimbat, femeia adulteră venea acasă și era prinsă de bărbat, iar eu am spus “dar e o secvență scrisă pentru două femei și lucrurile astea se traduc diferit într-un cuplu gay, versus într-un cuplu heterosexual, e un alt tip de polemică și mi-aș dori să fac bucata asta cu o colegă.”

Și mi s-a spus că nu interesează pe nimeni ce vreau eu și să mă duc să îmi fac teatrul meu de lesbiene, dacă asta vreau să fac, aici nu se face propagandă homosexuală.

A fost un profesor bărbat sau femeie?

Femeie.

Tu sau alți colegi ați încercat vreodată să schimbați lucrurile din interior, chiar după ce se întâmplau?

Am încercat la un moment dat să fac o petiție și inițiativa a fost întâmpinată mai degrabă cu neîncredere din partea colegilor, pentru că mulți se temeau de eventuale repercusiuni, iar alții spuneau că sunt motivați de o atitudine mai severă, mai autoritară.

Ioana Bugarin/ foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea acum admiterea la UNATC? La ce să se aștepte?

Nu știu cum e UNATC acum, am tăiat orice legătură. Depinde la ce profesori va pica, pentru că chiar există și oameni extraordinari acolo.

Sfatul meu ar fi să își antreneze spiritul critic și să nu îl neutralizeze, așa cum sunt încurajați să o facă.

Să vorbească cu cei din jur despre ce li se întâmplă, pentru că solidaritatea, ca în multe alte probleme, este, de obicei, calea.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

5 thoughts on “Ioana Bugarin, actriță: “Experiența de la UNATC a fost traumatizantă. Am avut câteva atacuri de panică în fața universității. Îmi era efectiv frică să intru acolo.””

  1. Mult succes si mult curaj in continuare! Poate ca e prea dificil sa se mai schimbe acum unele mentalitati, dar le mai puteti ajuta pe cele in devenire. Va asigur ca ati castigat deja public cu sustinere neconditionata! Cu un aer de oarecare resemnare, trebuie sa recunosc, traiul in Romania, instiga la suferinta. Dar cu fiecare pas ce calca peste granite, linia devine tot mai putin vizibila. Asa ne alegem multi cu putina granita lipita de talpa. Mult succes va doresc din nou, oriunde ati pasi in viata!

  2. Semeni izbitor cu strabunica ta.Tanti Mimi a fost o femeie fantastica, mi-ar place sa Iti pot povesti data de forts ei interioara!

  3. Pingback: "Nu ne-am gândit să scriem explicit că relațiile sexuale între profesori și studenți sunt interzise" - Liviu Lucaci, rectorul UNATC - Cultura la dubă

  4. O regăsesc în descriere pe Adriana fosta Titieni. Eu am avut-o doar 1 an la master. Mi s-a părut uluitoare și total nepotrivita atitudinea ei fata de noi, mai ales ca o buna parte eram profesori în învățământul primar și consideram ca un profesor universitar trebuua sa fie model. Dictatoriala, abuziva, nu puteai sa îți spui părerea, erai ironizat, intimidat. Criteriile de notare erau netransparente iiar aceasta era mai degrabă în funcție de simpatie și antipatie. decât de performanta sau de straduinta. Noi nu eram acolo pe baza de talent actoricesc, dornici sa ne clădim o cariera în acest domeniu, ci sa invatam metode și tehnici pe care sa le aplicam cu cei mici. Chiar na gândeam ca dacă cu noi se poarta asa cu aer de superioritate, cum se poarta cu studenții. Feed-back-ul meu a fost negativ și am avut satisfacția ca a fost schimbata. Anul ll am avut un profesor minunat, criteriile de notare au fost clare și anunțate în prealabil. Chiar dacă nu am luat toți 10, am fost împăcați cu nota primita.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *