Roxana Lupu, actriță: “Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.”

foto: Alexandru Roibu – Portretul tău

Roxana Lupu este cunoscută publicului român pentru rolul Regina Maria din filmul “Regina Maria a României”. Ea a interpretat, de asemenea, și rolul Reginei Elisabeta a Marii Britanii, în seria “Inside Windsor Castle”, rolul Prințesei Margaret Rose în “Private Lives of Monarchs” sau rolul Ducesei Tatiana în seria “Royal Murder Mysteries.“

Locuind la Londra, actrița din Focșani a jucat în spectacole de teatru independent, ajungând chiar pe celebrul bulevard al teatrelor, West End.

În spatele rolurilor stă, însă, un om ca noi toți, cu probleme, anxietăți, un om care se simte uneori singur și neputincios. Roxana Lupu a acceptat să vorbească în acest interviu despre unele dintre cele mai dificile momente din viața sa, de la gânduri de suicid, în timpul facultății la UNATC, la perioada de izolare de anul trecut și modul în care a afectat-o transformarea hormonală post-natală.

Vă prezentăm mai jos o discuție curajoasă, profundă, pe alocuri dură, dar extrem de necesară în zilele noastre.

***

Roxana, cum a fost pentru tine ultimul an?

A fost destul de complex, eram pe un flow foarte bun înainte de pandemie, în 2019 deschisesem cu soțul meu o academie de învățare continuă în România. Amândoi suntem calificați ca traineri, am investit mult.

Eu fiind în paralel mama unui copil de 8 luni pe atunci. Era complicat, dar mergea, urma să lucrăm cu două corporații, dar totul s-a oprit.

A venit starea de urgență, m-am dus cu copilul în Focșani, la casă și am rămas acolo. A fost foarte greu pentru că era incert totul.

Pe tine ce te-a afectat cel mai tare în pandemie?

La mine a coincis cu ceva foarte trist. Eu am fost crescută de bunica mea, eram născute în aceeași zi, avea simțul umorului, mergeam cu ea la câmp. Și în izolare, eu am stat cu copilul și cu bunica mea, soțul a fost prins în izolare la Londra.

Din păcate, bunica a murit subit pe 16 aprilie, în Vinerea Mare. Eram doar eu cu ea, cu bunicul meu și bebelușul, apoi a venit și mama de la Iași. (plânge)

Apoi a fost înmormântarea, cu restricții, 8 persoane. Am înmormantat-o de Paște. A fost ceva ireal, ca un coșmar. Trebuia să fiu și cu copilul, să fac declarații, să mă duc la biserică, să rezolv probleme.

Pentru mine, bunica a fost ca o mamă. Era ca o prietenă, a fost ca și cum jumătate din mine s-a rupt.

Cum a venit pentru tine, în acest context, și criza din sectorul cultural? Mă refer inclusiv la reacții critice din partea publicului, la adresa artiștilor care cereau sprijin de la stat.

Cred că toată lumea a arătat cu adevărat cum gândește. În vremuri bune, toată lumea te laudă, în vremuri de restriște vedem adevărata față.

Cum te-ai simțit, după tot ce s-a întâmplat?

M-am simțit extrem de singură. Soțul era la Londra, mama era dărâmată, nu puteam să mă văd cu colegi, prieteni, toată lumea era închisă în case.

Atunci mi-am făcut abonament la Amazon Prime și am început să mă uit la Ally McBeal.

Am evadat în lumea aia. Știam că evadez, dar am zis că mai bine evadez în lumea asta friendly decât în lumea agresivă din realitate. Era prea mult ce se întâmpla.

Restricție după restricție, nedreptate, incertitudine, lipsa de solidaritate în breaslă. Acum se vede cât de dezbinată e lumea și mai ales lumea artiștilor. E foarte trist. În ritmul ăsta, mulți artiști independenți și spații vor dispărea.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai devenit mamă? Ai trecut prin depresie post-natală?

A fost destul de greu pentru mine. Eu am făcut copilul la 33 de ani și până atunci am avut un alt ritm de viață, în Londra, pe bicicletă, mergeam la castinguri, eram extrem de independentă.

Când a venit copilul, eu și soțul meu ne-am dedicat 100% lui, nu am avut pe nimeni să ne ajute.

A fost foarte greu și iar am avut acest sentiment de singurătate, de neajutorare. Pe fondul ăsta m-am dereglat și hormonal, m-am îngrășat. Este foarte greu, mai ales ca actriță.

Iar toate lucrurile astea au fost și mai tare accentuate în momentul în care agenta mea mi-a spus că cineva de la un network foarte mare s-a uitat pe profilul meu de facebook și a spus „dar ce a pățit?”.

Cum adică ce am pățit? Am născut. Și m-am dezechilibrat hormonal, pur și simplu. Tot eu sunt și dacă mi se oferă oportunitatea, pot să slăbesc, nu e asta o problemă.

Poate în momentul de față nu am motivația necesară sau mai am nevoie de un pic de timp. Dar chestia asta m-a afectat foarte tare.

Ți s-a întâmplat să pierzi un rol sau un castig din cauză că te-ai îngrășat?

Nu știu, nu mi s-a spus în față. În ultima vreme am dat niște self tape-uri și am început să mă întreb de ce nu le iau, pentru că m-am îngrășat?

Și mi-am dat seama că undeva greșesc, dacă eu așa privesc actoria, prin prisma corpului meu. Și am analizat aceste gânduri, mi-am dat seama că nu toată lumea arată perfect și că eu mă priveam pe mine, în comparație cu alte femei.

Nu toată lumea arată perfect la două săptămâni după ce a născut. Iar pe social media, oameni care au urmăritori foarte mulți promovează această imagine a perfecțiunii, că totul e ok, că mă duc cu copilul de 6 luni la filmări. Nu e ok.

Aceste persoane pun o presiune imensă pe oamenii care le urmăresc, fiindcă viața, de fapt, nu e perfectă așa cum o promovează ele.

Crezi că social media adâncește vulnerabilitățile noastre emoționale?

Le adâncește dincolo de cât ne putem da noi seama. Creează niște psihoze foarte mari. E și o afecțiune mentală, se numește body dismorphia, atunci când o persoană devine obsedată de propriile defecte, pe care le vede doar ea. În acest context, atunci când ajungi să folosești numai filtre care te transformă, când te vei uita în oglinda, nu vei mai putea accepta felul real în care arăți.

Pentru mine acum, ca mamă, e extrem de frustrant să văd mame care promovează perfecțiunea. Măcar pune un disclaimer „am gene bune, am siguranță financiară, nu duc lipsă de nimic, am timp să mă gândesc doar la mine și la copil”. Nu toți suntem atât de norocoși.

Oricum lumea are atât de multe probleme, încât nu mai vrea să vadă pe cineva perfect. Toți avem depresii, anxietăți. Eu sunt o persoană anxioasă.

Cum ai descoperit asta?

Sunt anxioasă mai ales în situații pe care nu pot să le controlez. Iar viața are multe aspecte pe care nu le poți controla.

Prima dată s-a întâmplat asta în 2016, când am jucat într-un spectacol la Londra, într-un stil cu totul nou pentru mine. Era vorba despre un atac terorist imaginar, iar pe atunci la Londra chiar erau atacuri teroriste. Noi am jucat-o chiar în seara în care fusese atacul de la Bruxelles.

Iar personajul meu, în textul original, spune în detaliu cum se va sinucide.

Ei, toate lucrurile astea m-au afectat. Și jucam de 8 ori pe săptămână, timp de două luni. Apoi, după succesul avut, spectacolul a ajuns pe West End, un fel de Broadway al Londrei. Ed Harris juca la același teatru, în paralel. Presiunea era foarte mare.

Acolo, în a 10-a zi de spectacol, e seara presei, când vin cei mai importanți critici. În funcție de notele pe care le dau ei, oamenii vin sau nu la spectacole.

Până am ajuns la acea zi, nu am dormit, stăteam cu ochii în tavan până la 5 dimineața. Eram epuizată. Am încercat ceaiuri, pastile pe bază de plante, ca să pot să mă liniștesc. Eram super stresată.

Am trecut de seara respectivă și a fost foarte ok, am primit 4 stele. Dar a doua zi, la review-uri, pe mine nu m-a pomenit nimeni. Și am fost foarte afectată.

Cu totul, au fost 6 luni de zile în care eu am suferit de insomnie. Și fix în acea perioadă a avut loc atacul terorist de la Westminster. Era ca un vis prost, care nu se mai termina.

Ce te-a făcut să mergi mai departe, să ieși din acea stare de anxietate?

A fost nevoie să îmi dau seama că eu am greșit fiindcă îmi făcusem așteptări foarte mari și ratasem ce se întâmplase oricum bun. Am încercat să mă bucur de experiență și să învăț din ea, să mă întărească.

Ce înseamnă pentru tine identificarea ta, ca actriță, cu roluri de regină și prințesă?

Nu mi-am dorit niciodată să fiu identificată cu o anumită tipologie. E cumva frustrant că pentru roluri la care am muncit mult mai mult nu am ieșit în evidență. Dar în film, oamenii se uită foarte mult la cum arăți, dacă te potrivești fizic cu un rol sau nu.

Revenind la perioada de izolare, cum ai reușit să depășești acea stare emoțională?

Am încercat să mă exprim altfel din punct de vedere creativ. Am scris un scenariu de scurtmetraj, mi-am dat seama că pot face și alte lucruri.

Și așa îmi recapăt puterea personală. Vreau să scriu povești. Nu pot să stau la infinit după castinguri. Majoritatea, 95%, nici nu îți dă un feedback.

Am stat și m-am gândit: dacă eu n-o să mai pot face actorie? Dacă totul rămâne blocat, din cauza pandemiei?

Ți-ai pus singură problema asta sau te-a ajutat un specialist?

Singură. Am analizat situația, fiind frustrată că nu primeam feedback la castinguri. Și am zis: stop! Eu sunt numai actriță sau sunt un om creativ care se poate exprima și altfel? Stau și aștept și mă simt ca un cerșetor sau caut modalități prin care să-mi recapăt puterea?

Da, întrebările sunt dure, dar la un moment dat trebuie să ți le pui, fiindcă nimeni nu-ți garantează nimic, niciodată. Sunt oameni care au Oscarul și n-au mai făcut actorie după aia. Eu iubesc meseria asta și o simt ca pe o nevoie organică să o fac, dar dacă nu am roluri ofertante…

Referitor la rolurile de regină, crezi ca te dezavantajează faptul că ai acceptat mai multe roluri pe aceeași tipologie? Crezi că a fost o greșeală?

Mie mi s-au oferit aceste roluri. Eu nu am cum să spun nu când mi se zice „joac-o pe Regina Maria” sau „joac-o pe Regina Elisabeta”, nu sunt în punctul lui Cate Blanchett să spun “mai căutați-mă peste doi ani”.

Îmi doresc să muncesc și să ajung la acel nivel, asta ne dorim cu toții, dar e posibil și ca asta să fi fost. Eu am o privire extrem de realistă asupra lucrurilor.

Ce te-a făcut să ai curajul să vorbești despre toate lucrurile astea în interviu?

Aș vrea ca publicul să fie mai atent la problemele emoționale ale artiștilor, fiindcă nu suntem deloc așa tari cum poate părea din exterior. Din contră.

De puține ori în viața mea m-am gândit la sinucidere, dar am avut și eu momente când eram mai mică, pe la 20 de ani. Dar de atunci au fost situații disperate, în care mă gândeam ce sens mai au lucrurile astea?

În perioada recentă, din pandemie, ai mai avut vreun gând de sinucidere?

Nu, pentru că având un copil nu mai poți să te gândești la asta. Lucrurile astea te schimbă foarte mult.

Dar momentele acelea de la 20 de ani aveau legătură cu mediul artistic?

Da. Cu UNATC. Eu acolo nu m-am simțit deloc la locul meu acolo. Mai ales în anul I, a fost un șoc total. Am zis: frate, unde suntem aici? Ce-i cu toată lumea asta?

Am avut, în schimb, un profesor foarte bun, care m-a văzut pe mine, Liviu Lucaci, a fost salvarea mea. Dar mă uitam la oameni, nu simțeam nicio conexiune cu ei.

Eu eram o persoană foarte deschisă, cred că asta a fost greșeala mea. Veneam din Cluj, am fost un an la Sociologie, călătorisem mult înainte. Nu veneam direct de la Focșani la București. Aveam o părere foarte pozitivă despre cum ar trebui să fie lucrurile.

Și acolo erau foarte elitiști. Nu erau deloc cu picioarele pe pământ. Toți voiau să pară că sunt cumva. Și nu puteam să discut cu nimeni. Toată lumea era egoistă, interesată doar de sine.

Cum te-ai simțit ca tânără de 20 de ani în acest mediu?

În toți cei trei ani, a fost groaznic.

Chiar au apărut la modul cel mai serios gânduri că ai vrea să mori?

Da.

Din cauza acelei lumi?

Nu știu. Și programul era foarte lung, stăteam și la cămin, repetam până 9 seara, uneori în van, exerciții cărora nu le înțelegeam sensul.

Și au apărut gânduri că nu ești suficient de bună?

Exact. Eu știam că am potential, intuiam, dar parcă nu eram văzută.

Și era lumea aia. Eu nu fusesem la teatru până să ajung la Cluj, nu am făcut parte din familie de actori, nu fusesem în trupa de teatru a liceului, veneam dintr-un oraș de provincie, cu părinți inteligenți, dar simpli.

Cum crezi că ar putea fi schimbate lucrurile din UNATC astfel încât tinerii să nu mai treacă prin ce ai trecut tu?

Sper și cred că lucrurile s-au mai schimbat, de când e Lucaci rector, dar în general profesorii ar trebui să fie mai incluzivi. Eu la master treceam printr-o perioadă foarte grea, tocmai îmi debutase o boală auto-imună, eram debusolată. Și am avut o profesoară la care iar m-am simțit inadecvat. Era totul atât de fals și toți erau buni, numai eu eram inadecvată.

Țin minte, mă arăta cu degetul și spunea: Roxana, tu nu vezi că-ți dau proptele?

Proptele ce înseamnă în actorie?

Adică mă ghida foarte mult pe scenă – faci asta, te duci acolo.

Adică nu improvizai.

Exact. Dar nu puteam.

Sănătatea mea mintală era jos, eram într-un punct foarte căzut. Nu m-a întrebat nimeni: măi, ești ok? Hai să discutăm. Profesorii au fost foarte duri și lipsiți de tact. Eu i-am iertat, în sufletul meu, dar crede-mă, au fost extrem de duri. Și nu sunt singura. Sunt oameni care s-au lăsat de actorie din cauza asta.

O asistentă, actriță, m-a luat deoparte în clasă și foarte agresivă mi-a zis: care e problema ta? Iar eu nu făcusem nimic, eram foarte respectuoasă cu profesorii.

Îmi dai seama cât de tare te-au afectat aceste lucruri, dacă 10 ani mai târziu ele sunt atât de pregnante. Și Alina Șerban povestea ceva asemănător despre mediul de la UNATC, într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Alexandra, aproape nimeni nu vorbește despre lucrurile astea. Prea puțină lume vorbește despre cât de grav îți este afectată sănătatea mintală în UNATC.

Eram foarte demotivată și chiar stăteam la geamul căminului și mă gândeam: dacă mă arunc de aici ce se întâmplă?

Atunci chiar am avut un moment acut.

Și ce roluri să faci? Eram la pământ din punct de vedere emoțional. Iar acolo nu e locul în care să îți arăți vulnerabilitățile. Vulnerabilitățile ți le arătai strict pe scenă, dar tu cu tine trebuia să fii foarte echilibrat, ca după ce ai ieșit de pe scenă să fii super cool.

Ieșim de acolo terminați, uneori nici nu știm ce am scos din noi, că avem 19 ani.

Dacă ai lua-o de la capăt, ai mai da la UNATC? Și ce sfat i-ai da unui tânăr care vrea să meargă acolo?

Ca școală e un loc în care înveți actorie și sunt actori foarte buni. Dar trebuie să ai capacitatea ca la final, când ieși de acolo să tragi linie și să spui: ok, eu îi voi ierta pe toți.

Am avut o profesoară care mi-a spus: „Roxana, tu nu o să poți niciodată să joci alte personaje, în afară de tine.” O mare doamnă a teatrului. M-a afectat, dar am reușit să trec peste.

Și ce i-ai zice unui tânăr care vrea să dea la UNATC?

Cred că acolo e o luptă pentru supraviețuire și nu ar trebui să fie așa. N-ar trebui să intri într-o facultate de actorie și să simți că ești pe teren de luptă.

Să aibă curaj și credință. Și să vadă lumina de la capătul acestui tunel. Să creadă că o să iasă din acest tunel.

***

Interviul face parte dintr-o serie care vorbește despre vulnerabilități emoționale în rândul artiștilor. Vă recomandăm să citiți și interviurile cu Luiza Zan, Istvan Teglas, Ana Covalciuc și psihoterapeutul Raluca Anton.