alina serban foto adi bulboaca

Alina Șerban, actriță: “În viața mea este multă durere și întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur, exista o rază de lumină care m-a ghidat.”

foto: Adi Bulboacă

Alina Șerban a fost desemnată anul trecut cea mai bună actriță a Germaniei, de către Uniunea Actorilor din Germania, pentru rolul Ali, din filmul Gipsy Queen. A studiat actoria la New York și la Royal Academy of Dramatic Arts din Londra, dar în spatele său stă o poveste, așa cum spune și ea, “plină de durere”.

La 16 ani, mama sa a intrat la închisoare, tatăl a murit, iar ea a ajuns într-un centru instituționalizat, unde a simțit din plin ce înseamnă abandonul și violența. Cu toate acestea, a intrat la trei facultăți de stat și a ales UNATC, o lume care avea să îi adâncească sentimentele de inferioritate, dar să o aducă și pe drumul pe care e acum.

Alina este de etnie romă și dacă a resimțit asta ca pe o povară aproape toată viața ei, acum încearcă să combată discriminările prin arta sa și se mândrește cu originile ei. Nu s-a oprit la actorie, ci a început să facă regie de teatru și film.

A acceptat să își spună povestea în cadrul campaniei noastre, Curaj!, în speranța că ea poate va schimba ceva măcar într-un om.

***

Alina, am putea spune despre tine că ești o actriță de succes? Ce ai făcut ca să ajungi aici?

Nu știu dacă mă pot descrie ca o actriță de succes. Deși am bucuria de a fi fost actriță principală în două lungmetraje care au obținut premii, din păcate ele nu au fost văzute. Însă mi-au oferit posibilitatea să particip la o rezidență despre regie și scriere de scenariu, după ce în ambele filme am avut și putere de decizie și mi-am dat seama că eu, de fapt, trebuie să regizez, în afară de faptul că pot să joc.

Dar ce ar însemna succesul pentru tine?

Mi-aș dori ca filmele în care sunt să ajungă și ele la maximum de potențial, măcar jumate din cât am dat eu la ele. Asta se întâmplă când ele ajung la oameni, eu primesc reacția publicului. Tristețea mea e că nici măcar nu am avut o premieră cu public, la Gipsy Queen, din cauza pandemiei. După 3 ani de muncă, noi nu ne-am văzut cu publicul.

Cum ai aflat de nominalizarea la Premiile Uniunii Actorilor Germani?

Primisem tag-uri pe instagram și nu înțelegeam nimic, erau în germană. Apoi am aflat că 3 actrițe sunt nominalizate, printre care și eu. Nu îmi venea să cred.

Apoi, în septembrie, am fost în Berlin, la gală, mă uitam timid la toți oamenii aceia, însă când am ajuns printre invitați, oamenii au început să vină la mine și să mă felicite pentru rol și mie nu îmi venea să cred, fiindcă filmul, din cauza pandemiei, nu prea fusese văzut.

Eu mă bucuram că sunt acolo, deja pentru mine era mult că primeam complimente. Iar când a venit momentul și au anunțat, eu am stat 2 secunde până m-am ridicat, pentru că nu mă așteptam.

Se suprapunea cu traseul vieții mele, care e unul aproape imposibil.

Mă uit la mine și nu prea îmi vine să cred că am trecut prin tot ce am trecut și că eu, Alina, căreia i-a fost atât de greu să termine liceul, a primit acest premiu, de cea mai bună actriță a Germaniei, e amuzant pentru mine.

 Dar revenind cu picioarele pe pământ, după acest premiu, cum e viața ta în România acum?

Eu sunt într-o permanentă creștere, am multe povești de spus și ăsta e motorul meu, secretul meu.

Simt că aceste povești, după ce au trecut de testul meu, trebuie să servească unei cauze mai mari decât mine, să inspir alți oameni și să sădesc o mică schimbare.

Alina Șerban/ foto: Adi Bulboacă

Tu de unde ai prins puterea, curajul de a vrea să îți spui povestea?

Nu știu dacă sunt curajoasă, cred că doar împing în frică.

Care e frica ta?

Am multe frici. Îmi e frică foarte tare să nu am ce mânca, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică să fiu evacuată, pentru că știu ce înseamnă asta. Îmi e frică de abandon, pentru că eu știu ce înseamnă asta.

Îmi e frică, de fapt, că toate premiile au venit printr-un noroc și că eu, de fapt, nu știu nimic.

Sindromul impostorului.

Da, am un complex enorm. Am foarte multe frici. Le invit să stea lângă mine și împing prin ele.

Dacă mi-a fost dat să trec prin niște experiențe extrem de dureroase, ele au fost menite să mă și învețe ceva, iar eu să dau altora mai departe.

Fricile și rușinile merg împreună, într-un dans. Am avut rușinea de a fi romă, săracă, mai ales că în România e o rușine să fii sărac, să te îmbraci nu știu cum.

Dar cred că e important să vorbesc despre asta pentru că poate va face bine cuiva. Poate vede un copil rom și o să spună: „Băi, ia stai mai drept, hai că ești un copil deștept, poți și tu.”

Dintre toate greutățile pe care le-ai avut, ai putea alege ceva ce a fost pentru tine cea mai mare povară?

Cred că și acum, ca adult, port anumite cicatrici, unele mai vindecate decât altele. Una pe care încă nu mi-am permis să o văd și ar trebui să o fac, cred că se referă la sentimentul abandonului, pentru că e atât de personal.

Când îți spune lumea că ești țigancă, cioară, proastă, că tu nu vei face nimic, sunt chestii din exterior, totuși. Îți afectează stima de sine, evident, dar apoi, când stâlpul meu, mama mea, nu a mai fost lângă mine, cred că mi-a tăiat o parte din picioare.

Deși, în urma unui accident, ea a ajuns în închisoare, știu că nu a vrut să mă lase. Eu, rațional spun asta, dar emoțional nu pot să spun asta.

A fost un cumul de dureri, a murit și tata în aceeași perioadă și am fost foarte singură. Apoi tot veneau ordinele de evacuare în casa de chirpici în care stăteam, deci oricum nu era bine.

Alina Șerban/ foto: Adi Bulboacă

Și am ajuns în sistemul de protecție, între 17 și 21 de ani.

A fost foarte complicat să trăiesc cu sentimentul abandonului și cu gândul că nu sunt iubită. Eu tot speram să vină mama să mă salveze.

Și, peste toate astea, eram la centru…

A fost mai rău la centru decât în casa cu chirpici?

Da, a fost mai rău. Acolo am prins un microb, ca atunci când te duci în spitale, din păcate. Acel loc m-a traumatizant în primul rând fiindcă acolo erau persoane cu probleme de comportament și violență, locul ăla nu era confortabil.

Eu am visat la apă caldă și acum o aveam. Aveam apă caldă și gresie, dar lumea era violentă cu mine. Lumea, la rândul ei, simțea sentimentul de abandon.

Ei bine, tot tumultul ăsta coincide cu momentul în care eu am intrat la actorie. (râde) Am dat, din păcate, de o lume foarte superficială.

Cum ai ajuns la UNATC, în acea lume în care se duc mulți tineri din familii înstărite sau tineri care vor să pară că sunt într-un anumit fel?

Exact, acea lume upper class, să o spunem direct. Acolo e upper class.

Eu știam că trebuie să intru la o facultate de stat, că asta era condiție să mă țină la centru după 18 ani. Mulți copii nu știu că au dreptul ăsta și semnează ieșirea și ajung pe stradă.

Eu m-am pregătit pentru alte facultăți, teatrul părea o ifosă. Ce teatru, ați înnebunit la cap? Eu trebuie să am unde să stau.

După ce am intrat la Comunicare și Relații Publice și la Științe Politice, am zis să încerc și acolo. De ce acolo? Pentru că de mică m-am jucat cu mediul artistic. Deși nu am avut în familie. La teatru nu m-a dus mama. Iar filme…la televizor, când aveam televizor și când aveam electricitate.

Uneori nici mie nu îmi vine să cred. Chiar și aseară stăteam cu capul pe pernă și mă gândeam că eu chiar sunt artistă. Deși nu am răsfățul de care au parte alții, nici astăzi. Eu în fiecare zi lupt ca să fiu ceea ce sunt.

Și cum ai ajuns la actorie? Ți-a sugerat cineva sau aveai asta în minte?

Eu de mică voiam să fac coregrafie, mama chiar s-a interesat la un centru de dans, dar era prea târziu, aveam peste 14 ani.

Apoi nu mai știu cum am auzit de Teatrul Podul, de la Preoteasa, eram în sistem și o doamnă referent i-a spus cuiva care venea pe acolo că avem o fată pasionată de teatru și doamna aia m-a pus în legătură cu Tudor Istodor, care m-a dus să mă prezinte la Naum.

Și apoi, uite cum le face viața, eu aveam un job de weekend la un plafar, pe lângă Ștefan cel Mare. Eh, domnul Naum chiar stătea prin zonă și a trecut pe acolo. Și mi-a zis: “Țiganco, tu chiar trebuie să dai la actorie!”

Eu mă hlizeam, dar am zis hai să încerc și eu.

Intrasem la două facultăți la buget, stăteam în sistem, iar eu am ales actoria, unde am intrat între primii 10, fără să mă pregătesc cu nimeni.

Și cum te-ai simțit la UNATC?

Nu m-am regăsit. Este și vina lor, dar este și vina mea. Erau și complexele mele, că sunt romă, însă era și societatea de atunci, mai puțin deschisă.

Eu aveam impresia că ei merită să fie acolo și eu nu. Unii făcuseră balet, altul zicea “tata e nu știu cine”. Setupul era exclusivist, arta era ceva frumos, la balet ne zicea: „ce mergeți ca niște țărănci care n-au ascultat niciodată muzică clasică?” De unde să fi ascultat eu muzică clasică la mine acasă?

Era foarte elitist totul.

Cum ai rezistat în acest context?

Foarte greu. Nu aveam nici măcar bani de uniforma aia, body, flexibili. Dar uite că școala, bravo ei, avea un fond pentru studenții săraci și m-a luat pe mine și pe nu știu cine în Obor și mi-a luat ciupici.

Am crezut că o să mă integrez, dar apoi, la primul examen, trebuia să aduci lucruri de la tine de acasă și să le arăți altora cum e la tine în cameră.

Eu, fiind în sistem, ce era să aduc? Cum să le arăt ce e la mine în cameră? Eu nici nu știam ce e aia să ai camera ta.

Și contextul fiind așa competitiv, nu puteai să te deschizi în fața acelor oameni, când totul era pe pupincurism și nepotism, când e ceva deja greșit acolo, omul nu se poate deschide.

Eu habar nu am cum am făcut să mănânc în timpul facultății sau alte lucruri basic.

În viața mea este multă durere și, ai putea spune, întuneric. Dar în fiecare durere și întuneric, jur că exista o rază de lumină care m-a ghidat.

Uite, chiar atunci când eu trebuia să mă arăt în fața colegilor, că sunt de la un centru instituționalizat, eu am luat primul meu job, 10 zile de filmare într-un film cu Benedict Cumberbatch. (râde)

Alina Șerban/ foto: Adi Bulboacă

Cum ai reușit?

Eu mă tot ascundeam, că eram complexată de cum sunt îmbracată, m-am dus la bibliotecă. Și o colegă, nici ea nu era populară, mi-a zis că se face casting peste drum la Nuntă mută, măcar țărănci.

Și eu zic, bă, țarancă pot, cred că pot. Figurație. Și mi-a dat bluza ei, că până și ea a zis că era foarte urâtă a mea, și m-a împins la casting.

Acolo am făcut două poze pentru figurație. A doua zi îmi sună telefonul și îmi spune cineva că am luat castingul pentru The Last Enemy. Iar eu nu dădusem casting pentru asta, dar ăștia de la BBC mi-au văzut fața și au zis că sunt bună de afgană. Așa am luat 10 zile de filmare cu Benedict Cumberbatch și cu Anamaria Marinca. Iar eu nu știam ce înseamnă actorie, noi nu ajunsesem la scenă.

Prima mea scenă a fost cu Anamaria Marinca. Și mi-a spus „Mi-ai dat foarte mult în scena asta.” Eu nici nu știam ce înseamnă asta, „mi-ai dat mult”.

Apoi cum ai ajuns să studiezi la Londra și la New York?

Păi în continuare eu nu mă încadram la UNATC. Și o jurnalistă care a venit la noi la centru mi-a zis că trebuie să mă duc la altă facultate, la New York. (râde) Datorită ei am ajuns, eu având 0 lei.

Ea a scris peste tot pentru burse și așa am primit 25.000 de euro, dintre care una de la fundația lui Dinu Patriciu.

În paralel, la institut mi se reamintea tot timpul că aia nu e casa mea și făceau presiuni să semnez că plec din sistem. Și eu plângeam, că nu aveam unde să mă duc, iar ele îmi ziceau „păstrează lacrimile pentru teatru”.

Care a fost portița ta de scăpare?

New York. De la centru la New York. Prima mea cameră a fost la New York, unde mai stăteam cu o fată.

Aveam 21 de ani și plecam din sistem. Am stat 5 luni la New York și acolo am terminat Facultatea de Teatru, am făcut doi ani jumate aici și jumătate de an acolo.

M-am trezit într-o lume în care nu mai eram Alina, țiganca, eram Alina studentă și acolo nu era despre cum te îmbraci, ci despre cât de mult poți să muncești.

Acolo am avut cele mai bune note din toți anii mei și am fost la profesori foarte exigenți. M-am dus la un curs de Shakespeare, eu știind engleza doar din desene.

La final, același profesor mi-a dat recomandare la final, el fiind acolo un regizor super cunoscut de Shakespeare.

Atunci începusem să îmi dau seama că eu, ca artist, pot să am o voce, pot să spun poveștile mele.

Între timp, mama ieșise foarte vunerabilă după 6 ani de închisoare și a fost greu să văd un om cum se readaptează, cum ia autobuzul, cum nu are bani. Eu așteptam ca ea să vină să mă salveze și apoi îmi venea să fug de ea, recunosc. A fost foarte complicat.

Eu am supraviețuit gândindu-mă că vine să mă salveze și am fost supărată că nu a venit să mă scoată din sistem.Acum trebuia eu să o salvez pe ea. Mi-a fost greu, dar încetul cu încetul mi-am asumat.

A fost foarte foarte dureros, am simțit că mă taie cineva pe suflet. A trebuit să stea o noapte la un fel de adăpost și când ea a trebuit să intre acolo și eu nu aveam voie să intru cu ea, a fost cumplit.

Și am trecut prin multe pentru ca ea să se pună pe picioarele ei. Și-a găsit de muncă, să facă curățenie într-un bloc și a primit o cameră unde a zis că stă singură, dar m-a adus și pe mine.

Era o cameră de 2 pe 2. O boxă.

Când m-am întors din New York am fost from hero to zero.

Mama se accidentase, eu trebuia să fac un spectacol. A trebuit să mă duc să fac curat la blocurile lui mama, ca să nu-și piardă locul de muncă, și în paralel să fac un spectacol despre anti-discriminare.

Alina Șerban/ foto: Adi Bulboacă

Ai avut vreun moment în viață în care ți-ai dat seama că educația poate fi salvarea ta?

Da. Lucram la McDonalds și am început să adun o grămadă de arsuri, oamenii care au lucrat pe acolo știu de arsurile pe mâini, de la coșurile de cartofi prăjiți. Lucram la McDonalds Cișmigiu și era hardcore. Eu aveam 15 – 16 ani.

Ei bine, văzând că pe lângă mine erau oameni de peste 30 de ani și când trebuia să spăl wc-urile la baie, mi-am dat seama că eu nu pot să fiu acolo la 30 de ani.

În primele 3 zile la Mc primești mâncare, apoi ai reducere, dar trebuie să plătești. Iar eu nu aveam bani.

Când mi s-a făcut foame, făceam curățenie pe la mese, fusese o petrecere pentru copii și lăsaseră niște resturi de Mc Nuggets. Asta n-o să uit niciodată. Mi le-am băgat în cămașă și când m-am dus în spate, să duc gunoiul, mi le-am înfipt în gură. Nu mai puteam de foame.

Ăla a fost momentul în care eu mi-am spus că trebuie să merg în continuare la școală.

Dar apropo de curățenie cu mama, am continuat să o ajut la curățenie și când eram la Royal Academy. Mă mai întorceam pe acasă și mergeam cu ea să facă curat la oameni. Chestia asta mă ținea cu picioarele pe pământ.

M-a marcat când ai spus că și în cele mai întunecate momente, tu ai simțit o lumină care te-a ghidat. Crezi că lumina aceea a venit prin oamenii care au apărut în viața ta sau a venit din interiorul tău?

Cred că din ambele părți. Eu mi-am dat seama că am rămas singură, între 16 și 21 de ani. Foarte multe lucruri se puteau întâmpla. E clar că se datorează multor lucruri, dar tot ce pot să spun e că în toate perioadele astea, atât de greu de dus, mereu s-au găsit oameni care să vină cu umanitatea lor spre mine.

Și asta le doresc tuturor oamenilor să primească – umanitate. Sper ca la rândul meu să fiu și eu așa pentru cineva.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa [email protected], poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *