Octav Drăgan, fotograful român care a pierdut avionul și s-a stabilit la Paris

foto: Octav Drăgan

Fotografiile lui Octav Drăgan sunt extrem de cunoscute în social media, mai ales după protestele din Piața Victoriei, din 2017. De asemenea, o imagine surprinsă la Gara de Nord din București, cu un copil care își sărută tatăl beat, a făcut înconjurul lumii.

Octav Drăgan locuiește de câțiva ani la Paris, unde a rămas dintr-o întâmplare. De atunci, i-a cucerit și pe francezi cu imaginile sale din boemia pariziană.

A fost nevoit să o ia de la zero și, în ciuda dificultăților, reușește să își hrănească în continuare pasiunea pentru fotografie, chiar dacă pandemia i-a afectat serios veniturile.

Despre toate acestea, fotograful a acceptat să vorbească pentru Cultura la dubă.

Octav, de cât timp faci fotografie și cum ai început să fii pasionat de asta?

Din 1987, pe film. Am avut două aparate, ambele rusești, aparat de mărit, cumpărat în timp. Eram puștan, în clasa a 9-a. Și mi le făceam singur, acasă: îmi developam filmul, aveam hârtie fotografică, în sfârșit, asta a fost la început.

Apoi au venit anii ’90, cu nebunia de atunci, revoluție, mineriade. Și m-am oprit pentru o vreme. M-am reapucat undeva prin 2000. Și de-atunci nu m-am mai oprit.

De ce te-ai oprit atunci, ce ai făcut între timp și ce te-a făcut să te reapuci?

Evenimentele de atunci au făcut să mă ia valul, eram copil. Am lăsat fotografia deoparte. Eu făceam ca un amator atunci, pozam și eu ce vedeam în față: copaci, copii, câini, pisici, rațe, ce prindeam.

M-am născut în Iași și bucata asta de viață se petrece acolo. Abia în 1993 am venit în București.

În fine, s-a terminat vâltoarea evenimentelor, am început să lucrez în presă, la Evenimentul Zilei, chiar din primii ani de-atunci. Am lucrat în presă vreo 4-5 ani.

Pe urmă m-am angajat la o instituție a statului, una sub Ministerul Educației, care finanța proiecte de cercetare. Acestea sunt evenimente din viața mea pe care uneori nici nu mi le amintesc.

Din 2015 am fost freelancer, am lucrat cu Banca Mondială ca fotograf o vreme, am avut diverse proiecte și în 2018, în septembrie, am decis pentru a 4-a oară să fac o excursie la Paris. Și am rămas aici.

Dintr-o excursie, cu bilet dus-întors, cu cazare. Am reușit să expun aici prin octombrie, în cadrul unei galerii mai mari, cu pictură, mai multe, în sfârșit, o galerie franțuzească.

Am reușit, în timp, să vând toate cele 4 lucrări expuse. Pe urmă a mai venit o propunere de expoziție într-o cafenea, undeva pe la Place de la Republique. O cafenea coordonată de un român.

Și am făcut o chestie mai mult pentru comunitatea română. Și acolo am reușit să vând destul de bine.

Ce te-a reținut atunci, când te-ai dus pentru o excursie și ai rămas?

O cunoștință de aici din Franța a inaugurat un restaurant la vreo 25 km de Paris și a aflat că sunt în Paris și m-a rugat să îi fotografiez deschiderea. Asta se întâmpla pe 11 octombrie, dar eu pe 5 trebuia să plec.

I-am spus că nu am cum, că am bilet, că nici nu mai am unde să stau. M-a invitat să stau la el și am acceptat să mai stau vreo zece zile în Paris, că nu-i așa grav. Am reușit să fotografiez la restaurant și în dimineața în care trebuia să plec către București, am pierdut avionul.

Am sunat pe cineva aici în Paris, am reușit să dorm o noapte la cineva, câteva nopți la altcineva, până am reușit să dau peste un om la care stau și acum, un om extraordinar.

De atunci reușești să lucrezi doar ca fotograf acolo?

“Am lucrat și în construcții un pic, vreo 11 zile. Am lăsat camera și am luat barosul. N-am reușit niciodată, în 48 de ani de viață, să fac muncă fizică, adică m-am ferit de ea cât am putut.”

Octav Drăgan, fotograf

Cum ai reușit, până la urmă, să îți faci conexiunile să poți lucra ca fotograf?

Am pus un pic poveștile mele în cui și în rest, nunți, botezuri, cununii. Ale românilor. Am făcut și la francezi, dar e o comunitate foarte mare de români în Franța, nu doar în Paris. După cifre neoficiale, ar fi cam 400.000 de români. Întinși în toată Franța.

Cât de mult te-a ajutat popularitatea fotografiilor tale pe social media? A fost un aspect esențial astfel încât oamenii să afle de tine?

Majoritatea oamenilor cu care lucrez sau cu care voi lucra, nu mă cunosc decât din anunțuri, pe care le pun pe Facebook. Există și o parte dintre români care știau dinainte cine sunt și ce fac, adică mă urmăreau de aici, din Paris. Mai ales protestele din 2017-2018, pe care le-am publicat la Europa FM cel puțin o dată, uneori chiar de două ori pe săptămână.

Și fotografia aceasta de stradă, care e foarte populară pe social media, reușește să fie și un business pentru tine ca fotograf?

Fotografia de stradă nu e cumpărată. De exemplu am avut o fotografie de la Gara de Nord care a făcut înconjurul planetei în momentul ăla, a apărut peste tot. Și am vândut-o aici în Paris, înrămată, unei cunoștințe.

În rest am mai vândut și în București și aici peisaje urbane.

“Deocamdată nu-mi permit să le tipăresc pe pânză, le vând în formă electronică și omul și le printează cum vrea, la ce dimensiune vrea, eu i le trimit la rezoluție mare și ei și-l pun cum doresc.”

Dar în perioada asta sinistră e un adevărat război să supraviețuiești în condițiile astea. E adevărat, în Franța nu se moare de foame, e și un slogan.

În Franța funcționează serviciile sociale foarte bine. Îți dai seama de lucrurile astea mai târziu, după un timp. Ca turist nu realizezi, dar locuind aici îți dai seama, că sunt niște lucruri.

Cu toate că nu pare, sunt străzi pe-aici în care nu zici că ești în Franța, dar aici funcționează tot sistemul ăsta.

Ție ce îți place cel mai mult să fotografiezi?

Instantaneul, pe care îl știi, și peisajul urban. Nu prea mă atrage peisajul ăsta montan, rural. Sunt deja fotografi consacrați în România care fac asta.

Și ca sursă de inspirație ce oraș ți se pare mai atractiv, Paris sau București?

Parisul, fără discuții.

“Bucureștiul l-am întors pe toate părțile, m-am urcat pe toate blocurile. Așteptam să iasă sau să intre cineva, luam numărul de telefon al administratorului sau al președintelui de bloc, inventam o poveste, unii mă lăsau, alții nu.”

Și în Paris reușești să te urci pe vreo clădire?

Deocamdată nu. Dar aici e interesant, Montmartre e foarte sus și ai toată perspectiva Parisului. Cu un obiectiv de 400 sau de 600 cred că poți să faci niște detalii foarte frumoase fără să te cocoți pe clădiri. Marea frumusețe e aici, la sol.

Din peisajul urban al Parisului ce te atrage cel mai mult?

Tot. Îmi plac apusurile din zona turnului, din zona arcului, poți crea o compoziție cu atmosfera aceea.

Dat fiind ce se întâmplă cu social media, pe tine te ajută viralizarea fotografiilor tale sau e un impediment, fiindcă mulți le preiau fără sursă?

“Dacă sunt share-uite, îmi fac un serviciu cei care share-uiesc. Dacă le copiază fără să mă întrebe, dar pun numele meu cu link activ, e bun și asta. Sunt destui care le iau pur și simplu, îți taie și semnătura și nu îi mai interesează.”

Am avut pe cineva din București care mi-a luat o poză și a concurat cu ea la un concurs de fotografie. I-am scris, dar nu mi-a răspuns.

Sper ca cei care organizează concursurile astea să ceară și martorul fotografiei, adică detalii tehnice, etc.

Habar nu am, nu îmi pot da seama dacă e un avantaj sau un dezavantaj.

Pentru tine cum a fost anul trecut cu atâtea lockdown-uri?

Mai puteam să ies, îmi făceam o declarație, ieșeam o oră, pozam și fugeam înapoi acasă. Ideea este că foarte mulți dintre clienții mei și-au programat nunți, botezuri, ce-aveau ei și a venit momentul acela când s-a închis totul. Te uiți pe pereți. Pe mine mă ajută asta, fiindcă așa îmi câștig traiul.

Dar din partea statului francez ai primit vreun fel de sprijin?

Deocamdată nu. Am depus actele de mai bine de 3 luni. Se mișcă foarte greu lucrurile în perioada aceasta. Aștept să văd ce o să se întâmple.

Ți se pare că, de când a devenit accesibil pentru mai mulți oameni să facă poze și cu telefonul și cu DSLR-uri, este suprasaturată piața de fotografi?

Depinde de cel care vede fotografia și cum o percepe. Eu cred că creierul uman e format pentru frumos. Dacă vezi o fotografie strâmbă, încadrată prost, fără mesaj în ea și vezi o fotografie încadrată bine, cu mesaj, eu cred că automat o accepți pe a doua. Fără să ai pregătire sau cultură fotografică. Creierul acolo se duce, unde vede frumos.

“Degeaba stau toți cu aparatul la gât, important e ce transmiți cu acele fotografii. Privitorul decide. Chiar și cu telefonul, dacă faci o fotografie de premiu, de ce nu?”

Sunt fotografi care au făcut cu telefonul și au luat premii. Sunt oameni care pun pentru prima oară mâna pe un aparat și după o zi-două îți dai seama de talentul lui.

Pe mine nu mă sperie avalanșa asta, e loc sub Soare pentru toată lumea.

Ce îți dorești pe termen lung, ce ți-ai dori să faci?

Ce-mi doresc cel mai mult e să îmi pot schimba echipamentul, fiindcă a cam îmbătrânit și mă cam sâcâie. Fotografie, evident, și să rămân aici, în Paris. Pentru ador orașul ăsta.

“De când am venit prima oară, în 2015, ca turist, aici, cum am coborât din autobuzul care ne aducea de la aeroport, am constatat că tot ce citisem eu în copilărie și ce îmi imaginasem despre locul ăsta era real.”

E puțin cam greu de explicat starea pe care o ai obișnuindu-te cu felul de viață parizian. E total fascinant. Ca turist nu ai timp să îți dai seama. Are un farmec aparte. Străzile, lumea, atmosfera.

Tare mă tem că dacă m-aș întoarce în București aș lua-o razna în primele zile. În schimb aici, oriunde mergi, ferestrele, ușile, culorile, toate au farmec.