Libertate, cel mai nou film regizat de Tudor Giurgiu, poate și e bine să fie văzut în această perioadă în cinematografele din toată țara. În mijlocul unui sezon cinematografic de toamnă plin, Libertate intră în atenția publicului cu un subiect dureros și o realizare complexă, cu o distribuție de peste 100 de actori, roluri și scene greu de uitat.
Inspirat din istoria zbuciumată și încă necunoscută a Revoluției de la 1989, Libertate spune o poveste mai puțin știută, întâmplată la Sibiu în decembrie 1989. În haosul Revoluției, peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați că sunt teroriști.
Tudor Giurgiu, pe un scenariu scris alături de Cecilia Ștefănescu și pornind de la o idee a regizorului Napoleon Helmis, reușește să facă cel mai bun film al său, un proiect matur, care va rămâne probabil de referință printre producțiile care au abordat subiectul Revoluției.
În spatele a ceea ce vedem acum pe marile ecrane stă cea mai dificilă experiență pentru Giurgiu, ca regizor, și mărturisește că nu ar vrea să mai trăiască ceva asemănător. Despre toate acestea am vorbit în înterviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.
***
“Cum e perioada asta, în primul rând? Ați început premierele prin toată țara și văd că ești dintr-un oraș în altul, de la o zi la alta. Ce înseamnă, de fapt, promovarea unui film pentru echipă?
E o presiune suplimentară cumva, eu cred că filmele de tipul ăsta nu poți să le arunci așa oricum. Am văzut, de exemplu, că acum la multiplexuri toată lumea vorbește de Nuntă pe bani, se așteaptă Miami Bici 2, precum venirea lui Mesia, o să bubuie la spectatori.
Cu filme de genul ăsta nu ai altă șansă, cred, decât să mergi mult în țară și să vorbești cu oamenii.
După film se lasă așa o tăcere, oamenii sunt foarte marcați și procesează, și cam toate Q&A-urile durează minimum o oră.
Sunt atât de multe povești nespuse, atât de multe întâmplări, inclusiv cu personajele reale care le-au inspirat pe cele din film. Simt nevoia să le spun oamenilor, iar ei au, de asemenea, curiozități, întrebări, și, cumva, cred că asta îi ajută, în special pe cei tineri, să pună în perspectivă filmul și să și-l așeze în context. Și de asta facem turneul ăsta.
Cred că e esențial pentru public, pentru noi toți, dar financiar e un consum enorm.
Apropo de finanțe, cam cât ați alocat promovării filmului și distribuirii? Și cum crezi că ar trebui să fie implicarea CNC pe acest segment, de distribuție de film?
Noi cred că avem un buget de promovare cam de 50.000 de euro. Am reușit să obținem și niște ajutor de la niște parteneri privați, dar, în tipul ăsta de calcul, mizam pe un minim 50.000 de spectatori.
Ori nu e ușor să faci 50.000 de spectatori la un film greu, complicat, nu e comedie, nu e entertainmentul ăla de weekend. Deci nu ne va fi ușor.
Dar, într-adevăr, știi, e frustrant faptul că, dacă tot vorbim de politici culturale, intervenția statului prin CNC e atât de puternică și atât de dominantă în zona finanțării, producției de film și că prin asta CNC-ul consideră că și-a făcut datoria când, de fapt, spre exemplu, Consiliul de Administrație al CNC are pârghia de a desena strategii.
Ori e ridicol să vezi că sumele pentru distribuție sunt atât de mici, în condițiile în care doar făcând buzz și doar cheltuind, cu cap, desigur, poți să aduci oamenii în cinema.
Pentru că foarte des ți se întâmplă că spune cineva “păi nici nu am știut că ați fost la mine în oraș sau nici nu știam că filmul există…” Asta e frustrant.
Pentru producție e mai ușor, de exemplu, să aduni bani privați, dar pentru partea de distribuție sunt, pur și simplu, niște gesturi care se leagă dacă poți să faci ce facem noi în turneu național și să oferi vizibilitate. Dar e foarte greu. Adică aici e o discuție fără sfârșit.
Poți să explici pentru cititori ce înseamnă mai exact distribuția unui film, unde se duc banii? Ce trebuie să faceți ca filmele să ajungă în cinematografie?
Banii se duc pe realizarea tehnică a versiunii filmelor, pe harduri care pleacă în toată țara. Se duc, în special, pe cheltuielile astea de promovare care înseamnă cheltuieli în online, în social media, outdoor-uri, cum am făcut și noi, cheltuieli de promovare a filmului în multiplexuri, în special în Cinema City, care e partenerul esențial, cred, pentru lansarea oricărui film românesc, dar e un partener privat cu politici riguroase și clare, ca orice business privat, și e important să fim prezenți acolo, dar asta ne costă.
Cred că o formulă posibilă ar fi fost măcar ca CNC-ul să acopere cel puțin cheltuielile astea pe care le ai de promovare în rețeaua Cinema City. Care sunt esențiale și fără asta nu se poate. Și în plus, cheltuieli cu turneul, cheltuieli de transport, de cazare, cheltuieli de organizare premiere.
Eu nu cred că poți să faci vizibil un film românesc fără un buget minim de 35.000 de euro, spre 50.000 pentru promovare.
Țin minte că la Moromeții 2, când am avut iar o campanie bună, am cheltuit spre 60.000-70.000 de euro, dar și return-ul cumva a fost pe măsură.
Practic, investiția CNC-ului într-un film pe care îl sprijină pentru producție poate fi inutilă dacă acel film nu ajunge să fie distribuit și văzut de public.
Da, de asta zic că e o chestiune, de fapt, de strategie. Și asta ar trebui rezolvată în Consiliul de Administrație, că ar trebui să li se explice că distribuția filmelor e cel puțin la fel de importantă cu producția. La Cluj am avut proiecția la Cinema City și 95% erau tineri, foarte tineri.
N-a plecat nimeni, au stat la discuții, i-a provocat, deși publicul de multiplex nu era public de cinema de artă. Deci ei ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în media, în comunicare, în promovare. Da, e greu.
Ce te-a motivat să faci filmul acesta?
Eu nu aveam niciun plan de a face un film despre 1989, dar când s-a pus problema și am preluat filmul, pe mine un singur lucru m-a frapat. Cum e posibil omul să se transforme în felul ăsta, să devenim fiare, animale, neoameni?
Ce resorturi trebuie să fie să ne transformăm așa deodată? Și asta, evident, m-a transpus în zilele alea când frica era sentimentul ăsta fundamental. Și cumva a fost și o încercare, din nou total neplănuită, de a-mi exorciza amintirile de atunci și fricile. Frica aia care te paralizează în fața unui dușman necunoscut și care te face câteodată să iei fie decizii proaste, fie să te aperi, dar te aperi, cum s-a întâmplat la Sibiu, luând vieți și într-un mod absurd și ilogic.
Nu pricepeam cum niște oameni care teoretic se cunoșteau, au ajuns să comită actele astea de o cruzime incredibilă.
Nu-mi sunt deloc simpatici securiștii, milițienii, oricât de mult îi detestam pentru ce-au făcut în istorie și ce amprentă și-au pus pe dezvoltarea și evoluția noastră ca nație, dar nu am înțeles de ce a trebuit în tot contextul ăla să fie omorâți ca niște animale, după cum s-a întâmplat și cu Ceaușescu. Mă uitam la imaginile cu execuția și mi se făcea jenă.
Sunt curioasă cât de mult a fost ficțiune și cât de mult sunt povești reale, fiindcă am înțeles că tu ai venit în proiect mai târziu, pe un scenariu scris de Cecilia Ștefănescu.
Da, apoi am decis împreună să modificăm scenariul. Înainte era scris la persoana întâi, era personajul principal, dar după toată documentarea i-am spus hai să încercăm și o altă structură, care era mai challenging pentru mine ca regizor, să nu mai fac un film urmărind un personaj, am mai făcut asta.
Am zis hai să încercăm o călătorie prin meandre, îmi imaginam Sibiul ca pe un corp bolnav, găurit, din care ieșea sânge. Voiam să intrăm în intestinele orașului, pentru ca la un moment dat să ajungem cu toate personajele în bazin.
Erau atât de multe povești încât a fost greu să le alegem pe cele câteva care au avut până la urmă tracțiune, cum e cazul familiei care și-a pierdut copilul. Cu asta rămâi, cu cele mai impresionante mărturii. Deci baza poveștii a fost inspirată de realitate cred că 70%-75%, după care am început să scriem scenariul.
Personajul principal e fictiv, n-a existat, și am început să facem toată legătura între personaje. Am încercat să păstrăm flow-ul evenimentelor, dar luându-ne libertatea de a scrie un scenariu diferit și a face o ilustrare de tip documentar.
Mă uitam la publicul tânăr și percepția e că ei se uită la film, cel puțin în prima parte, ca la un documentar, li se pare că we are witnessing a live revolution as it happens.
Cum a fost să lucrezi cu atât de mulți actori, cât timp ați dedicat pregătirilor? Știu că filmele românești nu au foarte multe zile de filmare și atunci trebuie să fiți perfect pregătiți pe platou.
Eu nici nu mi-am dat seama cum am ajuns să avem atât de mulți, dar cumva știam că aparițiile fiecăruia din personajele care contează trebuie să fie puternice, să le ții în minte.
Ghidul cel mai bun pentru mine a fost o casetă VHS filmată de un cameraman, Cristian Ion, care durează trei ore și arată zilele 23, 24 decembrie. E un document răvășitor despre mindset-ul mulțimii. Acolo vedeam niște personaje atât de puternice și nu îmi puteam lua ochii de la ele.
Mi-am dat seama că nu contează câți actori am, ci că fiecare apariție trebuie să fie puternică 100%.
Noi am făcut multe repetiții la rece așa, dar una e să faci o repeție de text, chiar și cu 15 actori, și alta e când ești în bazin și ai de-a face acolo și cu figurație, cu alt raport față de soldații de deasupra.
Ăsta a fost exercițiul cel mai complicat pentru mine, să-mi dau seama că tot ce am pregătit e, de fapt, o bază, o pastă, dar trebuie apoi să țin cont de ce se vede în jur, de figurație, de soldați, de focuri de armă și alarme, la care actorii trebuia cumva să reacționeze.
Ce am mai căutat la actori, au fost fizionomii asemănătoare epocii, de aici și obsesia mea pentru mustăți. Îi puneam pe aproape toți să-și lase mustăți, până când am descoperit că erau prea mulți mustăcioși.
Și acum cred că sunt în film prea mulți mustăcioși și îmi zic of, nu mi-am dat seama, și spectatorul trebuie ajutat, totuși, să facă distincția între ei, nu să fie încurcat, dar până la urmă și haosul de la început nu e rău.
Apoi, chiar cel mai complicat lucru a fost că nu puteam să dorm noaptea.
Stăteam într-un hotel comunist din Brăila și eu credeam că e din cauză că saltelele sunt prea tari sau pernele-s proaste, dar, de fapt, creierul meu lucra și mă gândeam tot timpul ce fac dimineața, ce îi zic lui Cuzin, cum, ce face Doni, cine s-a împrietenit cu cine, se creau complicități între actori, unele pe care eu nu le scrisesem, dar dacă nu le observam, nu le duceam mai departe și nu erau personaje pe care le-am dezvoltat.
Mă torpila gândul ăsta, de aia nu puteam dormi.
În general, ajungi dimineața la filmare și actorul se uită la tine și așteaptă. E ok când ai 2-3 actori, dar când ai 20 și trebuie să spui fiecăruia ce să facă…asta a fost ceva ce nu îmi doresc mai fac vreodată în viață, a fost foarte foarte greu.
Câteva cadre din film sunt inspirate din niște fotografii reale, pe care le-ați și expus la premiere. Care e povestea lor?
Am văzut multe fotografii foarte tari din zilele alea. M-au impresionat în special cele făcute de Nicu Cherciu și Fabry Peter la morgă.
Vedeai corpurile pe jos și pe cei care veneau să le ia, dar în egală măsură m-a frapat că oamenii stăteau cățărați pe gard și se uitau, asta iarăși spune multe, nu despre natura umană, ci despre cum eram atunci, ca nație, era o plăcere de tip priveghi.
Am vrut musai să să refac cadrul fotografiilor și l-am folosit și pe Nicu în film, apare acolo, face fotografii.
Spuneai la început că, practice, voi, cei care alegeți să faceți filme cu subiecte grele, dureroase, vă luptați cu filmele astea românești cu foarte mare succes a public. Când pornești un astfel de proiect ai în minte și gândul de a fi pe placul publicului?
Nu, eu mai trăgeam în trecut așa cu ochii la public și sigur că-mi doream, am făcut Despre oameni și melci și a mers foarte bine. Dar nu poți face asta la un film atât de demanding. Îl faci cum simți și cum crezi.
Stresul meu mare era cum fac să fie povestea inteligibilă, cum fac slalom între vinovății, cum joci cartea asta și să nu fii acuzat că vrei să-i umanizezi și să-i albești pe securiști, adică astea erau problemele mele majore.
Pentru că tot vorbim despre Libertate, cum ți se pare că acum, în 2023, tot în Sibiu, biserica, de data asta, încearcă să interzică proiecția unui film?
Cred că azi orice e posibil, nu mă miră nimic, nu cred că am devenit cu mult mai inteligenți față de cum eram. Suntem mai versați, avem instrumente mai multe de comunicare, dar instinctele astea primare, idiote, sunt tot acolo.
Vorbeai despre sentimentul ăsta puternic de frică. Crezi că în zilele noastre frica are alte nuanțe, dar rămâne, de fapt, în noi? De exemplu frica de ceea ce se întâmplă la nivel politic. Simți din punctul ăsta de vedere o anumită teamă pentru viitorul nostru?
Nu cred că mai e la fel, mi se pare că cei tineri sunt mult mai sunt mult mai vehemenți și mult mai direcți atunci când se confruntă cu situații care îi nemulțumesc.
Am avut discuții cu fiul meu care e în clasa a 11-a acum și îmi zicea că el și clasa au ripostat când un profesor a exagerat sau le-a cerut niște lucruri absurd, au discutat cu conducerea școlii și sigur că nu-i creditez eu întotdeauna, dar mi se pare important că atunci când simt o nedreptate reacționează cumva.
Atunci, în 89, a fost ceva atât de particular și a fost atât de confuz pentru că frica venea la pachet și cu faptul că eram cu toții ca niște primitivi ieșiți dintr-o noapte lungă și stăteam și ne cățăram acolo să vedem morții sau eram o masă de manevră perfecta, stăteam la televizor de dimineața până seara și luam de bune ce debitau crainicii televiziunii române, deci eram mult mai naivi și creduli.
Ce ți-ai dori cel mai mult să se întâmple cu acest film?
Comic vorbind, mi-aș dori ca peste 50 de ani să fie difuzat o dată pe an și filmul ăsta să ajungă ca ăia care au compus un cântec de succes și nepoții și strănepoții să primească drepturi de autor de pe urma lui.
Cred că retrospectiv în istorie el va fi cumva asociat perioadei respective și pentru toți cei care vor dori studieze evenimentele, sper să rămână cumva un reper, dar acum, punctual, cel mai tare mi-aș dori să-l vadă cei tineri și, ideal, vizionarea să fie acompaniată și de discuții despre ce au însemnat aceste instituții, în special armata și securitatea, în jocul de putere și în istoria noastră.”
