Radu Jude a fost prezent la Festivalul de Film de la Viena cu Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, o critică usturătoare, dar nu didactică, a capitalismului sălbatic, a dezvoltării urbane haotice și a stereotipurilor de gen.

În Q&A-uri, dar și într-un masterclass dedicat construcției filmului, regizorul a vorbit despre cum la baza poveștii stau propriile începuturi în lumea filmului, despre inspirația pe care o găsește în momentele mici, ușor de trecut cu vederea, și despre responsabilitatea pe care o purtăm cu toții față de orașele în care trăim.

În fața publicului din Viena, regizorul român a fost deschis, pe alocuri emoționat, dispus să împărtășească povești personale care au marcat modul în care scrie scenariile și construiește universul din filmele sale.

***

La cinematograful vienez Gartenbaukino, sala de 736 de locuri este aproape plină. Iubitorii de film au venit să vadă ultimul proiect semnat de Radu Jude, un cineast român apreciat și premiat la marile festivaluri din lume, câștigător al Ursului de Aur la Berlinale.

Proiecția de trei ore este aplaudată generos și urmată de un Q&A care depășește miezul nopții. Îmbrăcat într-un tricou și pantaloni lejeri, cu o sticlă de limonadă într-o mână și microfonul în cealaltă, regizorul răspunde intervențiilor din public. 

„Președintele nostru ar spune că nu suntem așa”, comentează un spectator austriac. „Dar suntem.” Drept reacție, Radu Jude glumește: „Nu credeam că o să ajung cu filmul ăsta la Viennale”. 

În fața lui stau tineri care au intrat în sală mâncând cu poftă câte un dürüm, jurnaliști sau pensionari eleganți, cu părul aranjat atent. Pare emoționat să-i vadă, încă activi și curioși la capătul unei experiențe cinematografice încheiate atât de târziu.

A doua zi, tot în cadrul Festivalului de Film de la Viena, mergem să îl ascultăm vorbind pe larg, în cadrul unui masterclass, despre sursele lui de inspirație și nevoia de a genera continuu idei pentru a supraviețui în branșă. „Nu mă așteptam să vină atâta lume”, le spune încă de la început celor circa 80 de participanți. „De obicei, la evenimente de genul ăsta vorbesc cu 5-6 oameni și e mult mai puțin stresant.” 

Că atâția spectatori au ales să-l întâlnească nu e, însă, întâmplător. Până să fie proiectat la Viennale, la sfârșitul lunii octombrie, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a obținut Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Locarno, unde a avut premiera internațională.

Criticii l-au descris drept o producție care „hipnotizează”, „o reflecție captivantă asupra inegalității și a opresiunii”. Inclusiv directoarea Viennale, Eva Sangiorgi, l-a numit printre preferatele ei din programul 2023, iar România l-a propus pentru Premiile Oscar 2024, la categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional”.

Unde mai pui că scenariul include personaje austriece, referințe la istoria național-socialismului în Austria și săgeți către complicata relație Schweighofer-păduri românești. „Easter eggs” pentru localnici, după cum le-a numit regizorul. Easter eggs înțelese și acceptate, după cum a demonstrat-o intervenția spectatorului resemnat. 

Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii are, totuși, o miză mai complexă decât critica unei țări sau a unei companii anume. Filmul urmărește o zi din viața asistentei de producție Angela, interpretată remarcabil de Ilinca Manolache. Misiunea ei este să găsească persoane care au avut accidente de muncă și să le filmeze, pentru ca apoi una dintre ele să apară într-un așa-zis spot de protecție a muncii comisionat de o companie austriacă.

În realitate, spotul e o mișcare de PR în care vina pentru accidente este atribuită exclusiv muncitorilor. 

Ore întregi, Angela conduce de la un caz la altul prin traficul infernal al Bucureștiului, își pierde răbdarea, înjură și e înjurată. Printre picături, încearcă să rezolve și probleme de familie, să negocieze o pauză de odihnă cu șeful – sfârșește prin a dormi 30 de minute în mașină –, să-și vadă iubitul. E tracasată, exasperată, agitată. Întruchiparea angajatului prins în malaxorul unui sistem în care nevoile sale sunt puse mult sub nevoile angajatorului. 

La Viena, Radu Jude povestește: „Angela am fost eu. Am fost eu și mulți alți oameni pe care îi cunosc.” Deși e văzut acum drept unul dintre cei mai interesanți regizori ai momentului, Jude a picat de trei ori admiterea la UNATC, optând în schimb pentru Universitatea Media.

În lumea filmului a pătruns acceptând orice poziție care i se oferea: „Am fost asistent de casting, asistent de producție, am regizat teleshopping, telenovele. Am făcut o mulțime de lucruri care nu mi-au plăcut.”

Printre ele, un astfel de clip prin care o companie încerca să-și spele imaginea. „Mereu m-am simțit vinovat că am fost o mică parte din sistemul organizat de corporație ca să dea vina pe angajat”, spune Jude. Din experiența aceea s-a cristalizat, ca o „poveste simbolică” (și nu didactică, după cum ține să sublinieze regizorul), drumul Angelei.

Tot din anii epuizanți de început a rămas și un obicei de lucru: „Ca regizor, refuz să filmez în afara Bucureștiului dacă echipa nu are cazare pentru noaptea respectivă.” 

În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Bucureștiul e un oraș al dezvoltării fără cap și coadă, cu transport la pământ, clădiri kitchoase construite peste clădiri istorice și cetățeni cu nervii întinși la maximum. Jude povestește că nu a avut intenția de a-i arăta „doar părțile urâte”, așa cum i-au reproșat unii spectatori, dar că i s-a părut important să pună în imagini câtă distrugere a avut loc și după anii Revoluției.

„În România, când ceva merge prost, tindem să dăm vina pe comunism”, le explică spectatorilor austrieci. „Dar au trecut 30 de ani de atunci. Cât mai dăm vina pe comunism?”. Responsabilitatea pentru felul în care trăim azi, crede regizorul, nu o poartă doar regimul trecut, ci o purtăm și noi. 

„Eu am văzut Bucureștiul cu zonele lui dure, dacă nu chiar vulgare, dar am simțit și o vulnerabilitate acolo”, îi spune o spectatoare. „Ceva uman în felul în care ajungi să trăiești și să lucrezi în oraș.”

Deloc uman, în poveste, rămâne felul în care ajunge să fie tratat bărbatul ales pentru spotul de „protecție a muncii” (rolul e interpretat de actorul neprofesionist Ovidiu Pîrşan). Aflat în scaun rulant din cauza unui accident evitabil din parcarea companiei austriece, acesta nu e lăsat de echipa de producție să își spună povestea așa cum își dorește. În schimb, e ținut în ploaie, alături de familia lui, cât trage diferite duble, iar cazul îi e simplificat până la ridicol. În final, imaginea corporației se dovedește mai importantă. Faptele sunt manipulabile. Nimeni nu pare să mai asculte pe nimeni.

Întrebat despre viziunea sa artistică și momentele în care își dă seama că e pregătit să înceapă un nou proiect, Radu Jude nu ezită să răspundă: „Eu nu pot să aștept să-mi vină inspirația. Îmi pare rău”.

Altfel, nu s-ar putea întreține exclusiv din regie, pentru că nu ar avea cu ce să răspundă la apelurile de finanțare. „Știu că, dacă vreau să filmez ceva în 3-4 ani, trebuie să am un scenariu acum. O schiță de scenariu, orice.”

Prin urmare, strânge continuu foldere cu idei, fotografii cu obiecte și scene aparent întâmplătoare, fragmente de „știri mici, care ar trece neobservate”. „Un primar s-a făcut singur cetățean de onoare al localității pe care o conduce și a plâns la ceremonie”, spune una dintre știrile pe care le arată la masterclass, spre hazul audienței. O alta surprinde durerea copiilor ai căror părinți sunt plecați la lucru în străinătate: „Dacă poți, fă-o pe mama să mă sune, măcar atât!, i-a cerut o fetiță crescută de bunică într-un sat din România, lui Moș Crăciun”.

„Singura metodă pe care o am”, explică Jude, „e să adun lucruri”. Iar creativitatea, după cum o definește el, e tocmai „abilitatea de a pune [acele] lucruri în legătură”.

Pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, povestea Angelei a intrat în legătură cu cea a muncitorului în scaun rulant pe baza unei realități personale: „În 2019, am avut o paralizie facială”, mărturisește regizorul. „Asta m-a făcut mai sensibil la subiect.”

Există însă și spațiu pentru eliberarea tensiunii, iar el vine sub forma lui Bobiță, avatarul online pe care și-l creează protagonista lui Jude. E, de fapt, un avatar creat de actrița Ilinca Manolache în perioada pandemiei, pe care Jude și l-a dorit în film. „Când am distribuit-o pe Ilinca, am distribuit-o cu tot cu Bobiță. Practic, i-am zis să îl aducă și pe el.”

Bobiță vorbește vulgar, în termeni misogini, răsturnând prin umor masculinitatea toxică pe care o promovează, în realitatea zilelor noastre, personaje ca Andrew Tate (cu consecințe vizibile asupra adolescenților). În acest context, felul în care îl folosește Angela este – explică tocmai ea – o „critică prin caricaturizare dusă la extrem”.

Altfel, sunt puține lucruri extreme în povestea spusă de Jude. „Sfârșitul lumii” pare mai degrabă o acumulare. Un tăvălug de lucruri mici care îmbracă sisteme mari și cărora e greu să le faci față de unul singur. Dar poate și soluțiile încep tot de la lucruri mici. Rămâne doar să le punem în legătură.

„Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” mai poate fi vizionat săptămâna acesta în câteva cinematografe din România. Găsiți programul AICI.

The post Două întâlniri cu Radu Jude la Viennale 2023: „Eu nu pot să aștept să-mi vină inspirația. Pentru că trebuie să mă întrețin”. appeared first on Cultura la dubă.

În premieră, barometrul pune în legătură consumul cultural cu cetățenia democratică, demonstrând că românii expuși frecvent la practici culturale tind să fie mai implicați în viața comunității. 

În ceea ce privește participarea la spectacole de teatru, datele indică o scădere de 9% față de anul 2019, când procentul românilor care spuneau că merg la teatru cel puțin o dată pe an era de 29%. Important de menționat este că în anul 2021, un an al restricțiilor sociale, proporția era de doar 7%, astfel că noul barometru arată, de fapt, o întoarcere treptată la obiceiurile pre-pandemice.

În mod similar, vizionarea filmelor la cinematograf rămâne mai puțin frecventă decât în 2019 – de la 35% cel puțin o dată pe an la 26% –, deși e în creștere cu 12 procente față de 2021.

Și proporția celor care merg în vizită la muzee, galerii sau expoziții de artă cel puțin o dată pe an este cu 8 procente mai mică decât în 2019 (de la 38% la 30%), în ciuda unei creșteri de 6% față de 2021.

INFC atrage atenția că la consumul cultural deficitar contribuie mai multe tipuri de bariere, cum ar fi cele fizice (pentru persoane din grupuri vulnerabile), financiare și geografice (mai ales în mediul rural, unde există puține spații culturale).

Cea mai importantă, spune Carmen Croitoru, directorul general al INFC, rămâne totuși cea de educație. În acest sens, experții INFC propun un „accent mai mare pe alfabetizarea/educaţia culturală, întrucât practicile și gustul de consum se construiesc în timp îndelungat și e nevoie de programe constante din perioada copilăriei până după adolescență”.

Interesante sunt și practicile culturale devenite mai frecvente: dacă în 2019, 45% dintre români spuneau că vizitează cel puțin o dată pe an un monument istoric sau un sit arheologic, în 2021 procentul urcase la 49%, iar în 2022 a atins 59%. La mijloc ar fi posibilitatea de a face aceste vizite în aer liber, fără restricții sociale, dar și o apreciere mai mare a românilor pentru patrimoniul local. 

În ceea ce privește lectura de carte, INFC a identificat un consum mai mic pentru formatul tipărit (de la 65% la 56%) și cu 11% mai mare (de la 17% la 28%) pentru formatul digital. Preferința pentru lecturi digitale e relevantă inclusiv pentru biblioteci, care trebuie să se adapteze și să ofere tot mai mult acces la baze de date și publicații online, spune Carmen Croitoru.

Actuala ediție a Barometrului de Consum Cultural analizează de asemenea relația dintre participarea culturală și cetățenia democratică, tradusă, printre altele, prin apartenență, toleranță și încredere socială, dar și prin preocupări civice. Datele arată că experiențele culturale generează comunități și, implicit, un sentiment de apartenență.

Notabil e însă nivelul scăzut de încredere socială al românilor. Dacă 92% dintre ei spun că au multă sau foarte multă încredere în familie, doar 38% au multă sau foarte multă încredere în oamenii din cartierul ori satul în care locuiesc. 84% declară că au puțină sau foarte puțină/deloc încredere în oamenii de altă naționalitate.

Deși petrec mult timp la televizor (70% zilnic, 97% cel puțin o dată pe an), 79% dintre români au puțină sau foarte puțină încredere în știrile difuzate acolo. Cel mai mult se încred în cele distribuite online de cunoscuți (28%). Tinerii între 18 și 35 de ani, care folosesc internetul zilnic în proporție de 94%, tind să prefere știrile distribuite pe rețelele de socializare, dar, per total, au puțină încredere în ele.

80% dintre români recunosc însă importanța presei în bunul mers al societății. Și în acest caz, cu cât cineva participă mai des la activități culturale în spațiul public sau privat, cu atât crește probabilitatea să găsească și să aibă încredere în cel puțin un canal de distribuire a știrilor.

Barometrul de Consum Cultural – ediția 2022 este un sondaj de opinie reprezentativ la nivel național pentru populația majoră. Volumul aproximativ este de 1035 de persoane chestionate aleatoriu, cu o eroare de cel mult +/-3,1%, la un nivel de încredere de 95%.

The post 84% dintre români nu au încredere în oameni de altă naționalitate, arată Barometrul Cultural 2022 appeared first on Cultura la dubă.

Tapiseria „Airplanes and angels” (Avioane și îngeri), semnată de artistul Mircea Cantor, este acum expusă permanent în Holul principal al sediului UNESCO din Paris. Asta ca urmare a unei donații din partea României, menită să marcheze împlinirea a 65 de ani de când țara noastră a aderat la organizația internațională.

Ceremonia de inaugurare a avut loc ieri, 24 octombrie, și marchează prima donație românească de artă, în 67 de ani, prezentată permanent la UNESCO. Lucrarea lui Mircea Cantor stă alături de opere precum „Căderea lui Icar” a lui Pablo Picasso sau „Omul care merge”, semnat de Alberto Giacometti.

„Mă simt onorat și mândru”, a scris artistul născut la Oradea după eveniment. „Cuvintele nu pot să exprime recunoștința pe care o simt în suflet pentru ce s-a întâmplat ieri la sediul UNESCO din Paris.”

Pe lângă Mircea Cantor, la ceremonie au participat directoarea generală a UNESCO, Audrey Azoulay, șeful Cancelariei Prim-Ministrului României, cu rang de ministru, Alexandru-Mihai Ghigiu, secretarul de stat în Ministerul român al Afacerilor Externe, Janina Sitaru, dar și mai mulți șefi și reprezentanți ai Delegațiilor permanente acreditate pe lângă UNESCO.

„Este o mândrie pentru Organizația noastră să-și vadă îmbogățită colecția de opere de artă cu o lucrare a lui Mircea Cantor”, a spus Azoulay, directoare UNESCO. „Această tapiserie reprezintă angajamentul comun al UNESCO și al României de a susține creația artistică, dar și de a păstra valorile tradiționale. Această piesă are la bază de fapt tehnicile tradiționale de realizare a scoarței (covor tradițional românesc, n.r.), element înscris în Lista Patrimoniul Imaterial al UNESCO din 2016.”

La rândul său, artistul a explicat atracția către zbor, elementul care stă la baza tapiseriei: „Zborul! L-am descoperit în copilărie în basmul cu Pasărea măiastră, această pasăre fermecată care l-a inspirat pe Brâncuși în îndrăznețele sale sculpturi. Apoi zborul m-a urmărit prin figurile lui Aurel Vlaicu și Traian Vuia – pionieri ai aviației, contemporani cu frații Wright și cu Blériot. Și, desigur, Henri Coandă cu motorul său cu reacție, fără de care avioanele nu ar zbura azi! Apoi acest zbor încremenit al tuturor acelor ființe cu culori din altă lume, care populează frescele mănăstirilor din Nordul României, din Bucovina.”

Mircea Cantor se numără printre cei mai cunoscuți artiști plastici contemporani. Operele sale, care includ desene, sculpturi, instalații și nu numai, sunt prezente în colecțiile marilor muzee ale lumii, cum ar fi Centre Pompidou, MoMA – New York, Museo Reina Sofia – Madrid sau Castello di Rivoli – Torino. 

Cantor a câștigat două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Ricard (2004) și Premiul Marcel Duchamp (2011), iar în 2019 a fost decorat cu ordinul de Ofițer al Artelor și Literelor de către statul francez, unde e stabilit de peste 20 de ani. Tot în 2019 a primit, de această dată din partea României, și Ordinul Național „Pentru Merit” în rang de Cavaler.

Cultura la dubă l-a vizitat acum doi ani la Paris. Atunci, Cantor a vorbit pe larg despre cum și-a dorit dintotdeauna să devină artist, deși provenea dintr-o familie fără astfel de înclinații, despre cum a ales Franța ca loc în care să se exprime, precum și despre credința sa că „nu trebuie să lași golul să-ți umple agenda”: „Fă acum, ca să n-ai regrete. Ăsta e principiul meu, să te afli în treabă, cu un sens pozitiv”.

The post Lucrare semnată de Mircea Cantor, expusă permanent la sediul UNESCO din Paris appeared first on Cultura la dubă.

Scriitorul norvegian Jon Fosse a fost desemnat astăzi câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2023. El devine astfel al patrulea norvegian și primul în aproape 100 de ani care își adjudecă distincția, după Bjørnstjerne Martinius Bjørnson în 1903, Knut Hamsun în 1920 și Sigrid Undset în 1928. 

În motivarea deciziei, Academia Suedeză subliniază caracterul inovator al pieselor de teatru semnate de Fosse, unul dintre cei mai jucați dramaturgi europeni încă în viață, precum și felul în care proza lui „dă voce lucrurilor de nespus”. De altfel, scriitorul se număra printre favoriții la câștigarea Nobelului de anul acesta. 

Într-o primă reacție, Fosse s-a declarat „copleșit și oarecum speriat” de premiu. Ulterior, a adăugat: „Am fost surprins când m-au sunat, dar în același timp, n-am fost. A fost o mare bucurie pentru mine să primesc apelul”. Și o recunoaștere, a mai spus el, pentru Nynorsk, varianta standard mai puțin utilizată a limbii norvegiene, în care Fosse scrie.

Jon Fosse, descris de Le Monde drept „un Beckett al secolului XXI”, s-a născut în septembrie 1959 și a copilărit în Strandebarm, o localitate norvegiană cu deschidere la Fiordul Hardanger. Apropierea de apă, spune el, l-a marcat într-un mod definitoriu pentru stilul aproape mistic pe care avea să-l dezvolte: „Locuiam cu vedere la fiord, chiar și drumul spre școală mă purta de-a lungul apei. În felul meu, am fost un copil foarte sensibil, așa că ritmul neîncetat al valurilor mă modelase deja când am început să scriu.” 

Tot anii copilăriei, mai exact un accident care aproape i-a curmat viața la 7 ani, i-a adus și experiența despre care a povestit, într-un interviu pentru The New Yorker, că „l-a creat ca artist”: „Mă uitam la case și eram sigur că le văd pentru ultima oară în timp ce mă îndreptam spre doctor. Totul era strălucitor și foarte liniștit, într-o stare de fericire profundă, ca un nor de particule de lumină. Asta este cea mai importantă experiență din copilăria mea. Și m-a format ca om, atât în bine, cât și în rău. Cred că m-a creat ca artist.” 

Absolventul de literatură comparată și-a făcut debutul în 1981, într-un ziar studențesc unde a publicat nuvela „Han” (El). Primul său roman, „Raudt, svart” („Roșu, negru”), care abordează tema sinuciderii, a apărut doi ani mai târziu. Despre acesta, Academia Suedeză notează că a dat tonul următoarelor opere, distingându-se printr-o scriitură „rebelă”, de o emoționalitate brută. 

În 1994, la Teatrul Național din Bergen a fost pusă pentru prima dată în scenă și o piesă de teatru sub semnătura lui Fosse – „Og aldri skal vi skiljast” („Și niciodată nu ne vom despărți”). Recunoașterea europeană a venit însă odată cu piesa „Nokon kjem til å komme” („Cineva are să vină”), scrisă în 1992-1993 și produsă în 1999 la Paris. 

Norvegianul nu fusese invitat să conceapă decât începutul lucrării – povestea unui bărbat și a unei femei care se mută într-o casă veche și izolată pentru a fi singuri –, dar dramaturgia l-a atras atât de mult, încât a sfârșit concepând-o pe toată. „Am știut, am simțit că genul acesta de scris e făcut pentru mine”, a declarat Fosse ani mai târziu într-un interviu.

Deloc întâmplător, despre „Cineva are să vină” Academia Suedeză scrie: „Chiar și în această lucrare timpurie, cu temele sale de anticipare înfricoșătoare și gelozie paralizantă, singularitatea lui Fosse este pe deplin evidentă. Prin reducerea radicală a limbajului și a acțiunii dramatice, el exprimă cele mai puternice emoții umane, de anxietate și neputință, în cei mai simpli termeni cotidieni.”

Au mai urmat câteva zeci de piese de teatru, printre care „Vis. Toamnă”, „Eu sunt Vântul” sau „Ochii aceștia”, dar și nuvele, romane sau chiar poezii. În toate, minimalismul primează când vine vorba de stilul autorului norvegian. Personajele sale nu vorbesc mult, iar când vorbesc, tind să se repete sau să își lase enunțurile neîncheiate. Lumea exterioară e descrisă sumar. Uneori și punctuația lipsește. Fosse, spune chiar el, e mai degrabă interesat de liniște, de trăirea umană care se întrevede în momentele de tăcere. 

Pentru scriitura lui, a primit o serie de distincții importante, printre care Ordinul „Pentru Merit” în grad de Cavaler, acordat de statul francez în 2003, și o prezență pe lista scurtă a International Booker Prize în 2022.

Aceasta din urmă a venit odată cu încheierea seriei „Septologie”, care explorează condiția umană într-o poveste întinsă pe șapte părți, trei volume și mai bine de 1.000 de pagini înlănțuite fără punct. Primul volum, intitulat „Numele celălalt”, a fost tradus și în limba română la Editura Pandora M (traducător Ovio Olaru).

The post Povestea lui Jon Fosse, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură 2023: “Am fost un copil foarte sensibil, așa că ritmul neîncetat al valurilor mă modelase deja când am început să scriu.” appeared first on Cultura la dubă.

„Tot pe pagina principală a site-ului au fost inserate patru casete cu informație diversă, ale căror titluri reprezintă totodată trimiteri către pagini cu exemple și liste de cuvinte: termenii nou introduși în DOOM3, modificările de normă, cuvinte care pun probleme de scriere, pronunțare sau flexiune etc.”, informează Institutul.

În ceea ce privește funcția de căutare, aceasta poate fi folosită și după cuvântul-titlu, și după formele flexionare. „Atunci când cuvântul căutat nu este scris cu diacritice, se reconstituie automat forma corectă; cuvintele scrise greșit vor avea rezultate obținute prin funcțiile de căutare aproximativă sau sugestii de căutare. De asemenea, se pot face căutări cu simbolul auxiliar [?] când există ezitări în privința anumitor litere (de ex. aba?ie) sau folosind asteriscul, în căutarea după secvențe de cuvânt (de ex. *tor, *oai*, auto*).”

Nu în ultimul rând, site-ul va avea și o funcție de căutare avansată, gândită în special pentru specialiști.

DOOM3 a fost publicat în toamna anului 2021. El include circa 3.600 de cuvinte noi, cum ar fi „remedial”, „selfie” sau „prof”, dar și modificări de normă și completări privind flexiunea verbelor. Actualmente, versiunea tipărită costă puțin peste 100 de lei în librării.

La momentul lansării, Adina Dragomirescu, directoarea Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, a explicat pe larg procesul de transformare a limbii române într-un material publicat de Cultura la dubă. De exemplu, despre termenii noi din DOOM3, aceasta spunea: „Pentru introducerea cuvintelor noi ținem mai ales cont de criteriul frecvenței. Dacă vorbim de un cuvânt care apare doar în medicină, de exemplu, el nu va fi inclus în DOOM, pentru că asta ar face ca inventarul dicționarului să fie foarte, foarte mare. Deci avem grijă ca cuvintele nou introduse să aibă o circulație mai largă”.

Cât despre diferențele de normă, Dragomirescu adăuga: „De exemplu, în cazul cuvântului a inventa, ediția a doua prevedea formele invéntă și inventează. În ediția actuală, s-a păstrat doar forma inventează. Pentru a bocăni aveam bocăn și bocănesc, iar acum s-a păstrat doar varianta bocănesc. (…) S-au analizat recenziile făcute ediției a doua, care au adus diferite observații și corecturi, și s-au luat în calcul anchetele lingvistice pe care cercetătorii institutului le-au făcut între timp.” 

The post DOOM3 este acum disponibil și online appeared first on Cultura la dubă.

Ieri au fost anunțate nominalizările la Premiile Emmy, evenimentul care recunoaște, de 75 de ani, excelența în televiziune și mijloacele media emergente.

Dintre producțiile nominalizate anul acesta, serialul Succession (HBO), care spune povestea luptelor de putere dintr-o familie de miliardari americani, conduce lista, cu un total de 27 de nominalizări. În plus, Succession intră în istoria Emmy ca prima producție cu trei nominalizări simultane la categoria Actor în rol principal (dramă), acestea revenindu-le lui Jeremy Strong, Kieran Culkin și Brian Cox.

The Last of Us și The White Lotus, la rândul lor producții HBO, completează topul, cu 24, respectiv 23 de nominalizări.

De altfel, dintre platformele de streaming, HBO/Max conduce, cu 127 de nominalizări. Ei i se mai adaugă Netflix, care a strâns, printre altele, 12 nominalizări pentru serialul Wednesday (cu un prim sezon produs în România) sau Hulu, cu 13 nominalizări doar pentru serialul The Bear.

Câștigătorii Premiilor Emmy 2023 vor fi anunțați într-o ceremonie care va avea loc pe 18 septembrie.

Lista completă a nominalizărilor poate fi parcursă AICI. Dintre principalele categorii, amintim:

Serial – dramă:

• „Andor” 
• „Better Call Saul”
• „The Crown” 
• „House of the Dragon”
• „The Last of Us”
• „Succession”
• „The White Lotus”
• „Yellowjackets” 

Serial – comedie:

• „Abbott Elementary” 
• „Barry”
• „The Bear”
• „Jury Duty”
• „The Marvelous Mrs. Maisel” 
• „Only Murders in the Building”
• „Ted Lasso”
• „Wednesday”

Miniserie:

• „Beef”
• „Dahmer – Monster: The Jeffrey Dahmer Story” 
• „Daisy Jones & the Six”
• „Fleishman Is in Trouble”  
• „Obi-Wan Kenobi”

Actor în rol principal într-un serial-dramă:

• Jeff Bridges („The Old Man”) 
• Brian Cox („Succession”)  
• Kieran Culkin („Succession”)
• Bob Odenkirk („Better Call Saul”) 
• Pedro Pascal („The Last of Us”)
• Jeremy Strong („Succession”)

Actriță în rol principal într-un serial-dramă:

• Sharon Horgan („Bad Sisters”) 
• Melanie Lynskey („Yellowjackets”) 
• Elisabeth Moss („The Handmaid’s Tale”)
• Bella Ramsey („The Last of Us”)
• Keri Russell („The Diplomat”) 
• Sarah Snook („Succession”) 

Actor în rol principal într-un serial-comedie:

• Bill Hader („Barry”) 
• Jason Segel („Shrinking”)
• Martin Short („Only Murders in the Building”) 
• Jason Sudeikis („Ted Lasso”) 
• Jeremy Allen White („The Bear”) 

Actriță în rol principal într-un serial-comedie:

• Christina Applegate („Dead to Me”) 
• Rachel Brosnahan („The Marvelous Mrs. Maisel”) 
• Quinta Brunson („Abbott Elementary”)
• Natasha Lyonne („Poker Face”)
• Jenna Ortega („Wednesday”) 

• Taron Egerton („Black Bird”) 
• Kumail Nanjiani („Welcome to Chippendales”) 
• Evan Peters („Dahmer – Monster: The Jeffrey Dahmer Story”) 
• Daniel Radcliffe („Weird: The Al Yankovic Story”) 
• Michael Shannon („George & Tammy”)
• Steven Yeun („Beef”) 

Actriță în rol principal într-o miniserie:

• Lizzy Caplan („Fleishman Is in Trouble”)
• Jessica Chastain („George & Tammy”)
• Dominique Fishback („Swarm”) 
• Kathryn Hahn („Tiny Beautiful Things”)
• Riley Keough („Daisy Jones & the Six”)
• Ali Wong („Beef”) 

The post Premiile Emmy 2023: Serialul „Succession” conduce lista nominalizărilor, urmat de „The Last of Us” și „The White Lotus” appeared first on Cultura la dubă.

Două proiecte din România au fost alese câștigătoare la Premiile Europene pentru Patrimoniu. Este vorba despre Via Transilvanica, cel mai lung traseu de drumeții din țara noastră (1.400 km), distins la categoria Implicare civică și conștientizare, și Călăuzele Apelor, o inițiativă pentru copii derulată în Delta Dunării, care a fost premiată la categoria Educație, formare și meșteșug. 

La baza selecției s-a aflat analiza unui juriu format din experți în patrimoniu din întreaga Europă. Aceștia au evaluat înscrieri din 35 de țări.

Despre Via Transilvanica, experții au precizat că „acționează ca o conexiune vitală între comunitate și diversele fațete ale patrimoniului, cuprinzând nu numai patrimoniul construit și tradițiile imateriale, ci și patrimoniul gastronomic al regiunii.” Mai mult, traseul „a scos în evidență unitățile de cazare care ajută la protejarea patrimoniului construit, atrăgând turismul durabil și aducând astfel beneficii economice”.

Via Transilvanica a fost inițiată de organizația Tășuleasa Social și străbate România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin. Este primul și, deocamdată, singurul traseu de lungă distanță din țară. Pe cuprinsul lui se află 12 situri UNESCO, printre care comuna Biertan, cu biserica sa fortificată, și ruinele cetății Sarmizegetusa Regia. Ghidul drumețului care plănuiește să parcurgă Via Transilvanica poate fi citit AICI.

Tot la categoria Implicare civică și conștientizare au mai fost premiate, de exemplu, Muzeul Literaturii din Dublin (Irlanda) sau proiectul Un-archiving Post-industry, care presupune conservarea digitală a patrimoniului industrial în pericol din estul Ucrainei. 

În ceea ce privește Călăuzele Apelor, juriul și-a motivat distincția astfel: „Prin implicarea copiilor ce provin din cinci grupuri etnice, proiectul Călăuzele Apelor (Pathfinders of the Waters) contribuie la integrarea culturală a copiilor din medii diverse. Barca este atât centrul fizic al proiectului, cât și un simbol puternic care ajută la stimularea înțelegerii ecosistemului mai larg al Dunării”. În plus, experții au apreciat replicabilitatea proiectului, care conectează mai multe comunități europene. 

Călăuzele Apelor este o inițiativă a Asociaţiei Ivan Patzaichin-Mila 23 și vizează satele de-a lungul Dunării cu acces limitat la activităţi culturale. În cadrul sesiunilor de lucru, copii din Mila 23, Orșova, Drobeta Turnu Severin, Eșelnița, Sfântu Gheorghe, Sulina, Piscu, Chilia Veche și Comana construiesc canotci, ambarcațiuni tradiționale ale Deltei, și explorează apele în preajma cărora locuiesc pentru a învăța despre valoarea patrimoniului acvatic.

Împreună cu Călăuzele Apelor, la categoria Educație, formare și meșteșug, Europa Nostra a mai premiat inițiative ca ACTA VISTA (Franța), prin care persoanele din medii vulnerabile învață meserii din domeniul protejării patrimoniului, sau Centrele naționale pentru restaurarea ambarcațiunilor istorice (Norvegia).

Lista completă a proiectelor câștigătoare poate fi consultată AICI. 

Ceremonia de decernare a premiilor va avea loc pe 28 septembrie, la Palazzo del Cinema din Veneția (Italia). În timpul ceremoniei vor fi anunțați și câștigătorii Marelui Premiu (Grand Prix) și ai Premiului Publicului, fiecare în valoare de câte 10.000 de euro. 

Votarea pentru Premiul Publicului, la care concurează și cele două proiecte românești, se desfășoară AICI până pe 28 august. 

Premiile Europene pentru Patrimoniu au fost lansate în 2002 de Comisia Europeană și sunt coordonate de Europa Nostra, organizație care urmărește protejarea și celebrarea patrimoniului cultural și natural european. În anii anteriori au fost distinse și alte inițiative din România, cum ar fi Ambulanța pentru Monumente, proiectul de restaurare a Bisericii de lemn din Urși sau, chiar anul trecut, Semne Cusute, Muzeul-Atelier Școala de la Piscu și Casa Libertății Religioase din Cluj-Napoca.

The post Via Transilvanica și Călăuzele Apelor, câștigătoare la Premiile Europene pentru Patrimoniu appeared first on Cultura la dubă.

Doru Trăscău: „Mă duc cu gândul că mai facem un pas într-o nouă direcție.”

Pe Doru Trăscău, solistul trupei The Mono Jacks, l-am prins săptămâna trecută la câteva ore înainte de un concert. Pentru el și colegii lui, Andrei Zamfir (chitară), Cristian Chiru (bas) și John Ciurea (tobe), se anunța o seară plină, pe o scenă în aer liber, în apropiere de Pitești.

Era doar una dintre opririle făcute de trupă în ultima perioadă, ca parte a turneului de lansare a celui de-al treilea album scos în această formulă: Norul Nouă.

Dacă pe celelalte două, Ușor distorsionat și Gloria, The Mono Jacks ne vorbea despre trecuturi dureroase și puterea de a ne scrie istoria, acum ne aduce un album pe care unii îl văd ca pe un simbol al maturității, iar Doru, ca pe unul al vitalității.

De altfel, chiar coperta albumului, o panoramă surprinsă de chitaristul Andrei Zamfir la Râșnov, vrea să sugereze căutarea și optimismul unei perspective deschise: „Iar dacă cumva cadrul nu este suficient de larg, în imagine e prezent un binoclu care parcă te invită să privești și mai departe”, scrie trupa.

În aceeași cheie vine și marea lansare a albumului Norul Nouă, pe 12 mai, când The Mono Jacks va concerta pentru prima oară la Sala Palatului.

Asocierea unei trupe românești care vine din cultura underground a anilor 2000 cu Sala Palatului este inedită. Scopul concertului nu este, însă, să rupă normele, ci alegerea are în spate mai degrabă rațiuni care țin de lipsa spațiilor de concerte din România.

Așadar, pentru că deja cunoscutele localuri Control, Expirat sau Arenele Romane au devenit neîncăpătoare pentru fanii The Mono Jacks, trupa îi cheamă pe aceștia în singura sala de concerte din România cu 4000 de locuri.

Despre acest concert, nevoia de redefinire a Sălii Palatului, dilemele aduse în artă și în viață de inteligența artificială, dar și despre trap și vindecare vorbim și în interviul de mai jos.

***

Doru, eu am ascultat Norul Nouă cap-coadă de la prima audiție, ca o poveste care m-a purtat de la autoironie către anxietate puternică, poate chiar depresie, și apoi, încet, încet, către liniște și răbdare față de ceea ce trăim. Mă întrebam cum ați vrut voi să construiți povestea albumului și cum diferă ea de cele de până acum. 

Ce e important să spun aici, pentru început, e legat de felul în care facem noi muzică. Toți patru avem o abordare bazată pe instinct și de obicei plecăm la drum fără să ne creăm un caiet cu sarcini: Vrem să vorbim despre asta sau Vrem să facem o piesă mai veselă. Cumva, e un ritual în care facem curte muzei. În funcție de lucrurile care ni se arată, noi pornim la drum.

Emoțiile despre care ai vorbit cred că sunt acolo. Depresia parcă n-o simt – în schimb, anxietăți, da. Alea sunt firești. Mai ales după doi ani grei pentru toată lumea, cumva știam că o să iasă la suprafață.

Ceea ce m-am așteptat mai puțin să se vadă, și poate și colegii mei de trupă în egală măsură, a fost partea mai luminoasă despre care ziceai și tu. Și lucrul ăsta s-a întâmplat fără să-l premedităm, dar mă bucură nespus. 

Înainte să revin la partea luminoasă, aș vrea să mă opresc la Un semn, piesa în care am simțit cel mai puternic anxietățile despre care aminteai.

Mă simt încolțit
Sunt complet împietrit
Zi-mi că rămâi aici
Orice ar fi

Nu știu cum să cer
Ajutor, și prefer
Să mă ascund
În tăcere.

Un semn, The Mono Jacks

Tu ai vorbit deschis despre faptul că ai mers la terapie. Dar, uite, în contextul post-pandemie, în care anxietatea și depresia au devenit mai frecvente, moartea jurnalistei Iulia Marin a dus la discuții tare degradante despre sănătatea mintală în spațiul public de la noi.

Din experiența ta, dacă te simți confortabil să împărtășești, ce i-ai spune cuiva care are nevoie de ajutor, dar a urmărit discuțiile astea și simte că ar trebui să se ascundă?

Cred că tot ce ține de sănătate emoțională e de fapt un subiect foarte vechi. Îmbucurător e că el a devenit din ce în ce mai ușor de abordat pentru că, prin fiecare voce care arată deschidere în zona asta, se amplifică senzația unui teren sigur, și atunci oamenii își fac curaj. A, suntem mai mulți cu problema asta. Uite, și fata aia, și colegul tău, OK.

Cred că ăsta este un pas extraordinar, pentru că îți anulează o teamă, conștientă sau inconștientă, că ar fi ceva în neregulă cu tine.

De acolo pleacă cele mai multe probleme, în sensul în care oamenii care au nevoie de ajutor nu reușesc să îl ceară pentru că le e teamă că ar putea fi judecați.

Din fericire, în ceea ce mă privește, în perioada în care am avut atacurile de panică și m-am confruntat cu depresia, m-am dus direct acolo unde știam că trebuie să mă duc, către ședințele de psihoterapie. Și mă bucur că am făcut asta, pentru că nu numai că m-au ajutat să-mi revin destul de repede, ci m-au învățat să trăiesc cu adevărat. 

Acum, e greu să convingi pe cineva, du-te că ți-ar prinde bine. Trebuie să vină cumva de la el sau de la ea, trebuie să înțelegi întâi de toate că ai o nevoie. Și, din fericire, acum poți primi ajutor serios. Cu 30 de ani în urmă probabil ar fi fost foarte greu în România să găsești un psihoterapeut bun.

Tu cum ești acum, după pandemie și alte crize care s-au revărsat asupra noastră? De unde îți iei echilibrul?

Din muzică. Întotdeauna din muzică. Muzica m-a vindecat și cred că ăsta e și motivul pentru care am ținut-o aproape.

Cel mai greu moment în pandemie a fost fix la început, pentru că am intuit cumva ce va veni în următorii doi ani. M-a speriat atât de tare faptul că cineva mi-a luat jucăriile după ce abia reușisem să ajung în punctul în care să trăiesc numai din muzică, faptul că eram pus în imposibilitatea de a mai plăti facturile, încât primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun niște foști colegi și să rezolv un interviu pentru un job. Eram, practic, ca și angajat.

Dar am închis telefonul, m-am așezat în canapea și a fost prima dată, după aproape șase sau șapte ani de când m-am confruntat cu atacurile de panică, când am simțit o senzație similară. Am recunoscut în corpul meu ce mi se întâmplă și mi-am dat seama de unde venea chestiunea respectivă.

Ideea este că, în momentul în care m-aș fi îndreptat către un job, chiar dacă dorința era de a avea siguranța zilei de mâine, trebuia să renunț la ce construisem în anii ăștia și să mă întorc de unde muncisem atât de tare să plec. Nu că ar fi fost un demon să lucrez în altă parte, dar muncisem acolo ca să ajung aici și acum trebuia să fac pasul înapoi.

Așa că, la o zi distanță, am sunat din nou oamenii cu care vorbisem și le-am spus: Îmi cer scuze, dar cred că am luat o decizie proastă. Eu nu vreau să fac asta. O să rămân în continuare în muzică și o să lupt până la capăt să văd cum se întâmplă lucrurile.

Apoi, toate s-au așezat cumva. Am avut și un noroc fantastic, pentru că suntem una dintre trupele care au reușit să cânte în perioada de pandemie – și aici „recunoștință” e puțin spus. 

Iar acum a început anul foarte bine, cu sesiunea de studio, am reușit să terminăm albumul și ne pregătim de lansare. Se anunță o vară plină și am sentimentul că, deși sunt o grămadă de chestiuni care se întâmplă în jurul nostru, it’s all for the best. 

Spuneai acum ceva timp că, atunci când ești artist și pleci în turneu, guști România din plin, cu toată infrastructura și cu oamenii ei. Cum vi s-a arătat România de azi din dubița cu care ați călătorit săptămânile astea?

Foarte multe lucruri nu s-au schimbat, dar în egală măsură observ că nimic parcă nu mai este la fel cum era acum doi-trei ani. Ce pot să spun este că toată perioada asta grea a afectat industria muzicală. Și asta se traduce prin imposibilitatea unor locații de a-și mai desfășura activitatea, lucru care îți complică viața când încerci să faci un turneu, pentru că trebuie să găsești locuri în care să concertezi. O parte dintre locuri s-au închis.

E drept că au apărut și câteva noi, însă dacă ar fi să pun degetul pe turneul nostru de până acum, m-aș opri la Suceava, pentru simplul fapt că e cea mai mare surpriză pe care am avut-o.

Formația The Mono Jacks a cântat ultima oară într-un club din Suceava acum 13 ani, cred. În acești 13 ani am mai avut două concerte în aer liber – o dată în cadrul unui festival, unde cu siguranță nu eram neapărat genul de trupă care se pupa cu line-up-ul, și o dată într-un context organizat de Consiliul Local, care din nou nu însemna neapărat că avem public.

Motivul pentru care spun că a fost surpriza mare e că, știind că am mers de puține ori acolo, iar experiențele pe care le-am avut nu ne-au dat niciun semn că am avea un fanbase, anul ăsta aveam să descoperim două lucruri: un club foarte fain și multă lume la concert, mulți tineri, oameni implicați. Iată că am ajuns într-un loc în care în mod normal n-am fi ajuns și am plecat surprinși în cel mai frumos mod. 

Ai găsit vreo explicație pentru energiile care s-au coagulat acolo?

Sincer să fiu, nu. Mi-ar plăcea să am un răspuns, dar îmi dau seama că tocmai faptul că nu se mai respectă nimic din ce știam face și surprizele astea posibile. 

Apropo de spații pentru concerte, într-un interviu pentru Cultura la dubă ați vorbit pe larg despre lipsurile și nevoile din zona asta. Acum urmează primul vostru concert la Sala Palatului. Cum te uiți la sala asta, e un spațiu potrivit pentru muzica așa cum o cântați voi?

E o întrebare pe care o primesc des în ultimele 3-4 săptămâni și înțeleg de unde vine. 

În primul rând, e percepția pe care unii oameni o au vizavi de Sala Palatului, gândind-o din perspectiva ședințelor lui nea Nicu și ale Partidului Comunist. Și atunci, da, it’s a big no no. 

Apoi, sunt oameni care se raportează la sala asta, cum mi-a zis cineva într-un interviu recent, „este Sala Palatului locul unde artiștii se duc să moară?”. 

Și sunt oameni care privesc Sala Palatului ca un loc inadecvat pentru o trupă ca a noastră pentru că e o sală de spectacole cu scaune. Și asta e perfect adevărat. 

Dar noi nu mergem la Sala Palatului pentru că are scaune – ne-ar plăcea să mergem într-o sală care nu are, și pot să îți spun că este mai ușor pentru noi să susținem un concert cu 150 de oameni care se mișcă decât cu 3.000 de oameni care stau jos.

Motivul pentru care mergem la Sala Palatului e de infrastructură. În clipa asta, în Capitală, și cred că în cam toate orașele mari din țară, e aproape imposibil să găsești un spațiu unde să poți să susții un concert care să-ți satisfacă capacitatea între 500 și 4.000-5.000 de locuri.

Așa că iată-ne la Sala Palatului, încercând să facem un concert mai mare într-un loc care ne permite asta. Și sunt convins că lumea nu va sta țintuită în scaun. 

Deci în loc să meargă artiștii să moară la Sala Palatului, mai degrabă merg să dea o nouă viață Sălii Palatului?

Așa aș zice. Eu cu siguranță nu merg acolo cu gândul că ne încheiem socotelile. Mă duc cu gândul că mai facem un pas într-o nouă direcție.

Tot acolo o să aveți și un om nou pe scenă, Vlad Cotruș, despre care ai spus că o să preia rolul tău de chitarist ca tu să nu mai ai un „scut” între tine și public. Povestește-mi un pic despre asta, simțeai că stă ceva în calea vibrației?

Nu e ca o pavăză în sine, nu mi-am dorit niciodată să mă protejez de public, pentru că altfel nu m-aș fi făcut muzician, și cu atât mai puțin frontman. Însă felul în care am perceput chitara ca fiind un scut e mai degrabă legat de faptul că n-am reușit să mă exprim ori de câte ori am avut-o în față pentru că trebuia să fac ceva cu ea.

Când am suit prima dată pe scenă, cu AB4, eram un frontman cu microfon și atât. Așa că acest concert, care o să mă aducă din nou în postura aia, e un soi de reîntoarcere la momentul din care am plecat, dar și ceva de care cred că am mare nevoie.

A ajutat mult concertul de lansare al albumului Gloria, când pentru două sau trei piese am avut un chitarist invitat, Dănuț Georgescu, și am apucat să gust un pic din poveste. Surprinzător a fost feedback-ul care a urmat, cu oameni care mi-au spus We want more of that. Așa că, there you go, acum o să fie și varianta asta de concert. Mă pune într-o postură de care îmi era dor. 

E ceva ce ați gândit strict pentru concertul ăsta sau ca nouă formulă pe termen lung?

E ceva ce am gândit strict pentru concertul ăsta. Dacă se duce într-o colaborare permanentă e prematur să îți spun, dar rămâne să vedem. 

Apropo de Gloria, cel mai recent material Cultura la dubă care v-a avut în prim-plan a venit la aniversarea de un an a albumului, când ați avut un concert transmis online. Atunci vorbeam despre tehnologie ca ceva ce poate ajuta artiștii să-și facă treaba. Acum vorbim din nou despre tehnologie și artiști, dar din altă perspectivă – a inteligenței artificiale, cu ce poate ea să aducă sau să complice. Tu cum vezi azi relația dintre artă și tehnologie?

Sincer, sunt un pic înspăimântat, pentru că îmi dau seama că tehnologia are o viteză de transformare cu mult peste capacitatea noastră de a o reglementa. Vorbeam recent cu Andrei Zamfir, chitaristul nostru, și făceam o paralelă între momentul în care omenirea se confrunta cu tutunul și fumatul era o chestie destul de trendy, și cum abia peste vreo 40-50 de ani am început să ne prindem că lucrul ăsta ne face rău.

Suprapuneam asta peste tiparul nostru de consum de acum, cu tot ce înseamnă social media, utilizarea telefonului, orele petrecute pe internet, și ne gândeam oare cât de mult ar dura să ajungem în punctul în care am ajuns atunci, când ne-am dat seama că fumatul ne face rău.

Mă uit și cu mirare, cu oarecare îngrijorare vizavi de ce se va întâmpla cu breasla muzicienilor, pentru că sunt convins că în foarte puțini ani mașinăriile o să poată genera piese. Asta nu înseamnă că meseria de muzician va muri, înseamnă că se va pune preț pe ce este autentic și cu emoție, însă pentru mine e clar că lucrurile se vor schimba. 

Să știi că eu am făcut un exercițiu înainte să ne întâlnim, am pus ChatGPT să îmi scrie o melodie „în stilul The Mono Jacks”. Prima strofă și refrenul sunau cam așa:

Ce zici, urmează o colaborare The Mono Jacks – ChatGPT?

Acum, versurile astea ai putea să le pui oriunde și să funcționeze (râde). Ce mi se pare interesant e că dimineață băiatul meu, Luca, a venit și mi-a zis: să știi că am dat un search despre tine, tata, pe ChatGPT, și mi-a dat niște răspunsuri care nu prea se pupă cu realitatea. 

Deci mai are de învățat. Dar în curând aceste răspunsuri vor fi mult mai accurate decât sunt acum. 

Tu vorbești cu copiii tăi despre dezinformarea care poate ajunge la ei pe internet, încerci să îi protejezi cumva sau îi lași să descopere?

Cred că au amândoi o capacitate foarte bună de a se acorda în privința asta. Nu am discutat atât de serios vizavi de puterea informației false, însă au fost dăți în care am atins subiectul. Eu cred că până și căutarea de care am amintit e tot un soi de încercare, a lui Luca, în cazul ăsta, de a vedea ce se întâmplă. Și e o concluzie la care a ajuns singur: uite că, de fapt, are niște limitări mașinăria asta. Nu poate să dea răspunsuri pentru absolut orice.

Chiar mă întrebam zilele trecute, uitându-mă la niște cărți din bibliotecă, cum o să arate lumea peste 40-50 de ani și dacă nu cumva cărțilea astea s-ar putea să fie cel mai valoros bun pentru simplul fapt că, în momentul în care tehnologia o să fie atât de avansată încât să livreze informații vizavi de orice subiect, va fi foarte capabilă să livreze și informațiile de care are nevoie cineva, cineva care are steckerul unui server, să spunem. Și atunci e foarte greu să mai știi cum stau sau cum au stat lucrurile de fapt. 

Mă întorc la The Mono Jacks cei adevărați. Anul ăsta trupa împlinește 15 ani de când a pornit la drum, cu o mică pauză. La începuturile voastre, spuneai că nu ai o listă de obiective, ci mai degrabă o imagine care te urmărește: un concert în Hyde Park, la Londra, cu multă lume care acompaniază linia melodică a chitării. Acum ce imagine te urmărește vizavi de viitorul trupei?

Cred că am renunțat la imaginea din Hyde Park din clipa în care am decis că o să continuăm să cântăm numai în limba română. Însă, lăsând imaginea aia la o parte, nici nu pot să zic că am o proiecție nouă sau mai clară.

Ceea ce știu, și e un lucru care mă bucură foarte tare, e că, deși nu am avut această imagine neapărat, în cei șase ani de când sunt alături de Cristi, John și Andrei, am reușit să facem trei albume împreună. Ceea ce pentru mine e un motiv de mare satisfacție și, până la urmă, un record personal, pentru că de când m-am apucat de muzică, nu am avut șansa de a face niciodată mai mult de un album cu aceiași oameni.

E o stabilitate de care aveam nevoie și un semn că avem vitalitate. 

Dintre artiștii care vin din urmă, tu pe cine asculți? 

Am descoperit niște piese foarte frumoase, cu videoclipuri pe măsură, la niște tineri din Cluj, se numesc Alone at Parties. Reperez acolo și o solistă pe care o știu de niște ani de zile, când eram la un concert tot în Cluj, iar trupa ei cânta la noi în deschidere. Proiectul de atunci se chema Lights Out. A dispărut, dar uite că acum fac lucrurile astea frumoase.

Din păcate, nu cred că știe lumea prea multe despre ei și ar merita mult mai mult.

Crezi că e greu pentru muzicienii mai tineri să se facă cunoscuți?

Senzația ar fi că trăim o decadă unde simțim că e nevoia de o schimbare, însă nu a venit cineva suficient de inspirat încât să o facă. Cred că singurul shift muzical care chiar a reușit să capteze atenția publicului e cel care se înscrie în ceea ce numim trap.

Dar în zona din care facem noi parte, te uiți și în țară, și în străinătate, e greu să spui au venit băieții ăștia care au rupt, au schimbat regulile. Cât o să mai dureze până să se întâmple asta, nu se știe, dar sunt sigur că se va întâmpla.

Tu sau copiii tăi ascultați trap?

Copiii mei, da. N-aș putea să numesc exact artiștii, dar sunt sigur că și artiști locali, pentru că la un moment dat l-am văzut pe Luca ascultând muzică la căști și soră-sa i-a cerut să audă și ea. El a refuzat-o, eu nu înțelegeam de ce o refuză, și mi-a zis: Tata, sunt aici niște versuri care n-ar trebui să ajungă la ea. Sunt explicite și nu mă simt confortabil.

Lucru, de altfel, frumos din partea lui, la 16 ani își protejează sora mai mică. 

Și tu cum te uiți, ca tată, la fiul tău adolescent care ascultă versuri explicite din trap?

Exact așa cum cred că trebuie. Și anume că la vârsta lui făceam mai mult sau mai puțin același lucru. Era o nevoie, probabil, o angoasă specifică vârstei de a trece prin toată povestea asta. 

Mă uit la el la fel cum te uiți la un copil de 3 ani care râde cu gura până la urechi dacă vede un adult care spune „caca”. Poți să-i spui de 100 de ori, lui i se pare cea mai mare prostie și se bucură. E o chestie firească, o accept așa cum e. Nu mi se pare nimic în neregulă.

Vorbeam la început despre partea luminoasă a albumului Norul Nouă. În încheiere, pornind tot de la o piesă de pe album, ai putea să împărtășești o poveste, un episod vindecător pe care l-ai trăit recent și pe care putem să-l punem în valiză pentru călătorie?

Ajuns la frontieră într-o zi
Un vameș m-a întrebat ce am în geantă
N-aveam de ce să îi ascund nimic
Și i-am dezvăluit încărcătura importantă

Am adunat povești vindecătoare
Virtuți am pus în ea și încă mai adun
Lucruri la care țin, așa se pare
Și vameșul atuncea mi-a urat drum bun

Călător, The Mono Jacks

Uite, de cam un an folosesc o aplicație numită Waking Up, făcută de Sam Harris, autor de bestselleruri care de profesie e cercetător în neuroștiințe. Aplicația asta mi-a fost de mare folos și mi-a hrănit setea de meditație, pentru că voiam să încep să fac meditație.

Ei bine, într-una dintre sesiuni eram încurajat să mă gândesc la un moment care mi-a provocat neplăcere sau m-a făcut să sufăr. A fost interesant să constat, în momentul în care am făcut asta, ce se întâmplă în corpul meu. Am realizat cum mi se schimbă postura umerilor, a mușchilor feței, ce simt în interior. Pe a doua jumătate a meditației am făcut un lucru similar, dar de data asta din perspectiva frumoasă a lucrurilor, și iarăși am sesizat ce mi se întâmplă în corp.

Unde a devenit lucrul ăsta cu adevărat revelator este în momentul în care, la o zi sau două distanță, am primit un e-mail care venea dintr-o zonă foarte neagră. Și lucrul ăsta m-a triggeruit instantaneu, numai pentru faptul că l-am văzut în inbox.

Dar exercițiul meditativ pe care îl făcusem cu câteva zile în urmă m-a ajutat să ies din starea aia în mai puțin de 30 de secunde. Asta e o chestie pe care aș pune-o clar în valiză pentru anii care urmează, o realizare de care aveam nevoie.

N-aș vrea să dau senzația că o stăpânesc atât de bine, pentru că sunt încă un învățăcel, însă e o descoperire pe care am făcut-o recent și de care mă bucur. Îmi e de folos.

Concertul The Mono Jacks de lansare a albumului Norul Nouă va avea loc pe 12 mai, la Sala Palatului. Albumul poate fi ascultat AICI, iar bilete se mai găsesc AICI.

The post Din underground la Sala Palatului. The Mono Jacks lansează un nou album cu un concert atipic appeared first on Cultura la dubă.

Docuficțiunea spune povestea în oglindă a două prietene, Maria și Zahra, foste colege la Medicină în Bucureștiul comunist al anilor ’70. În 1979, când dorința de schimbare din Iran se transformă într-o mișcare concretă, Zahra se întoarce în ţara ei și participă la Revoluţie.

Pentru următorii 10 ani, până la Revoluția din România, nu poate comunica cu prietena ei, Maria, decât prin scrisori, iar cuvintele devin oglinda luptei prin care femeile din cele două lumi încearcă să se facă auzite.

După cum a dezvăluit regizorul, protagonistele au fost inspirate de materiale din arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Scrisorile pe care acestea și le trimit de-a lungul poveștii au fost concepute de scriitoarea Lavinia Braniște, având ca sursă suplimentară de inspirație poeziile Ninei Cassian și ale lui Forugh Farrokhzad.

„Eram preocupat de aceste două figuri patriarhale, de semizei, ale lui Ceaușescu și Khomeini [n.r., Ruholla Khomeini, conducătorul Revoluției Iraniene din 1979 și liderul suprem al țării până în 1989], de felurile în care ele s-au reflectat în propaganda de stat și mă gândeam și la poveștile mamei mele din studenție, la anii ’80”, a explicat Petri (născut chiar în 1979) într-un interviu acordat publicației Libertatea.

„Voiam să știu mai multe despre rutina mamei mele, despre speranțele și visurile ei, despre toate greutățile pe care o femeie trebuia să le îndure la acea vreme”, a mai spus Petri.

„Pentru mine, Între revoluții este […] un film actual, care intră în dialog cu protestele din ultimele luni din Iran, unde femeile luptă pentru drepturi și își doresc o societate echitabilă, la fel cum și-au dorit-o și în 1979. Strigătul acestor femei, chiar dacă nu e prezent în film, exprimă ceea ce își doresc și Zahra și Maria: Zan, Zendegi, Azadi! – Woman, Life, Freedom!”.

În secțiunea Forum a Berlinale 2023 mai fusese selectată și drama suprarealistă „Mammalia”, regizată de Sebastian Mihăilescu.

Documentarul regizat de Vlad Petri este produs de Monica Lăzurean-Gorgan, prin casa de producție Activ Docs, în co-producție cu Oliver Sertić – Restart (Croația) și Iran (anonim), cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Doha Film Institute, Avanpost România, Chainsaw Europe Studio, Dacin Sara, UPFAR ARGOA, ICR, UCIN și este o producție realizată în colaborare cu Televiziunea Română.

Vlad Petri este un fotograf și regizor de film originar din Bistrița. A studiat atât cinematografie, cât și antropologie vizuală și media, iar în producțiile sale s-a arătat interesat de subiecte politice și sociale. A câștigat trei premii GOPO: pentru Cel mai bun debut, cu documentarul „București, unde ești?” (2015), și Cel mai bun scurtmetraj documentar, cu „Cerbul a trecut prin fața mea” (2021) și Același vis (2022).

The post Documentarul „Între revoluții”, regizat de Vlad Petri, a fost premiat la Berlinale 2023 appeared first on Cultura la dubă.

În dimineața zilei de 24 februarie 2022, Vladimir Putin anunța, într-un mesaj televizat, începutul unei așa-numite „operațiuni militare speciale” împotriva Ucrainei. Era cel mai mare atac asupra unei țări europene de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mânat de pretextul cum că regimul de la Kiev ar fi fost unul nazist, vinovat de genocid împotriva populației ruse din regiunea sud-estică Donbas. 

Un an mai târziu, statisticile indică mii de morți și milioane de ucraineni refugiați în alte țări.

Cum, încă din perioada premergătoare invaziei, Vladimir Putin a negat dreptul la existență al țării vecine și a spus că arta sa face parte din patrimoniul rus, lupta s-a dat inclusiv la nivelul culturii și identității ucrainene. Iată cum. 

Din prima zi a invaziei, organizații ca UNESCO sau Europa Nostra au îndemnat la respectarea legislației privind protecția patrimoniului și au amintit că distrugerea intenționată a siturilor culturale sau contrabanda cu obiecte de artă sunt crime de război. 

La momentul acela, îngrijorarea experților se îndrepta mai ales către cele șapte monumente ucrainene înscrise pe Lista patrimoniului UNESCO: de exemplu, Catedrala Sofia și Lavra Peșterilor din Kiev (ambele din secolul XI) sau Reședința mitropoliților Bucovinei și Dalmației din Cernăuți (actuala Universitate Națională „Iuri Fedkovici”, construită în anii 1800). Cultura la dubă a scris în detaliu despre ele AICI. 

Deocamdată, datele verificate de UNESCO arată că aceste monumente au fost ferite de distrugeri. Catedrala Sfânta Sofia a primit acum câteva zile chiar și vizita președintelui american Joe Biden, aflat pentru câteva ore la Kiev.

Tot cele mai recente date UNESCO spun, însă, că bombardamentele din ultimele 12 luni au avariat, adesea iremediabil, alte 241 de situri ucrainene, printre care 106 lăcașuri de cult, 18 muzee și 12 biblioteci. Lor li se adaugă mai bine de 3.000 de școli. Iar cifrele reale sunt probabil mai mari decât atât. 

Majoritatea siturilor afectate se află în regiunile estice Harkiv și Donețk, atacate puternic de trupele ruse. Vederi din Ucraina, un proiect al Institutului Ucrainean (echivalent al Institutului Cultural Român), demonstrează dimensiunea distrugerilor.

Piața Libertății din Harkiv își primise numele în 1991, odată cu independența Ucrainei față de URSS. Fiind cea mai mare piață din țară, atrăgea numeroase evenimente publice. În 2008, Queen a concertat acolo, în fața unui public de circa 300.000 de spectatori.

„Până în ultimul moment, n-am crezut că cineva o să se atingă de Sviatohirsk”, spunea de curând o localnică intervievată de reporterii The New York Times. Lavra de pe malul râului Doneț, care datează aproximativ din secolul XVI, fusese ani la rândul un punct de atracție mistic. Apo a venit războiul. În septembrie, însă, când armata ucraineană a eliberat regiunea, clopotele ei au bătut din nou. 

Din Mariupolul în care se află rămășițele Bibliotecii Publice Centrale „V. Korolenko” trupele ruse ar fi furat, conform consiliului local, circa 2.000 de lucrări de artă.

Tot de acolo a venit, în martie anul trecut, și povestea unuia dintre cele mai tulburătoare atacuri, catalogat de Amnesty International drept „o crimă clară de război”: bombardamentul asupra Teatrului Dramatic, la subsolul căruia se adăposteau civili și care fusese marcat cu mesajul „copii”. Circa 600 de persoane și-au pierdut viața sub dărâmături.

Totuși, într-o demonstrație de reziliență, treisprezece dintre membrii echipei de teatru s-au reunit în vestul țării și și-au reluat activitatea. În vară pregăteau o piesă despre un dizident ucrainean din anii ’80. 

Mai adânc în sudul Ucrainei, orașul-port Odesa, cunoscut și ca „perla Mării Negre”, a fost la rândul său bombardat de trupele ruse. Luna trecută, UNESCO a inclus însă centrul istoric pe Lista reprezentativă a patrimoniului mondial și l-a desemnat inclusiv ca sit al Patrimoniului mondial în pericol, pentru a-l putea proteja prin asistență tehnică și financiară.

Votul împotrivă a venit din partea Rusiei, care a transmis că decizia comisiei e motivată politic (alți 14 membri s-au abținut de la vot). 

„Perla Mării Negre” nu e singurul simbol al identității ucrainene care a primit recunoaștere în condiții de urgență din partea UNESCO. Și cultura borșului ucrainean a intrat din iulie 2022 pe Lista patrimoniului cultural imaterial în pericol, din cauza strămutării și a dezbinării comunităților care duc rețetele mai departe. 

Mai mult, inițiative de protejare a patrimoniului au venit și din partea oamenilor obișnuiți sau a experților locali. Din Odesa și până în Liov, ucrainenii și-au îmbrăcat monumentele în saci de nisip și structuri din lemn, vrând să le ferească de șocuri. 

Un birou de arhitectură din Kiev a creat un sistem de protecție modular, ușor de transportat și montat, care e folosit deja pentru apărarea mai multor monumente din Kiev și Harkiv. La rândul său, comunitatea de IT-iști din Ucraina a pus umărul la dezvoltarea unor proiecte de mapare și simulare 3D care să analizeze distrugerile și să ajute la refacerea cât mai fidelă a patrimoniului după război. 

În muzee ori biblioteci, managerii și-au mutat întreaga viață la locul de muncă, în așa fel încât să se asigure, pe cât posibil, că obiectele de care sunt responsabili nu dispar. Iar unii dintre ei au transformat războiul însuși în experiență expozițională. 

„Ucraina crucificată” e numele unei astfel de expoziții, organizate din mai 2022 de un muzeu din capitala țării, dedicat în mod obișnuit istoriei celui de-al Doilea Război Mondial. La baza ei stau echipamente militare adunate de pe front, fragmente din lucrări de artă recuperate din diferite localități atacate, obiecte și mesaje inscripționate cu graffiti din adăposturi antiariene.

„Istoria noastre se scrie acum”, spunea un vizitator al expoziției vara trecută, „iar asta e o ocazie de a intra în contact cu ea”.

Unde va duce această istorie e greu de spus. Acum două zile, Rusia și-a suspendat participarea la Tratatul de control al armelor nucleare strategice, iar trupele sale rămân periculoase, mai ales în partea de sud și sud-est a Ucrainei. Cert e că, la un an de la începutul războiului, lupta se dă în continuare – și prin arme, și prin cultură.

The post Patrimoniul cultural al Ucrainei după un an de război appeared first on Cultura la dubă.