foto: Viennale/ Heidrun Henke
Radu Jude a fost prezent la Festivalul de Film de la Viena cu Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, o critică usturătoare, dar nu didactică, a capitalismului sălbatic, a dezvoltării urbane haotice și a stereotipurilor de gen.
În Q&A-uri, dar și într-un masterclass dedicat construcției filmului, regizorul a vorbit despre cum la baza poveștii stau propriile începuturi în lumea filmului, despre inspirația pe care o găsește în momentele mici, ușor de trecut cu vederea, și despre responsabilitatea pe care o purtăm cu toții față de orașele în care trăim.
În fața publicului din Viena, regizorul român a fost deschis, pe alocuri emoționat, dispus să împărtășească povești personale care au marcat modul în care scrie scenariile și construiește universul din filmele sale.
***
La cinematograful vienez Gartenbaukino, sala de 736 de locuri este aproape plină. Iubitorii de film au venit să vadă ultimul proiect semnat de Radu Jude, un cineast român apreciat și premiat la marile festivaluri din lume, câștigător al Ursului de Aur la Berlinale.
Proiecția de trei ore este aplaudată generos și urmată de un Q&A care depășește miezul nopții. Îmbrăcat într-un tricou și pantaloni lejeri, cu o sticlă de limonadă într-o mână și microfonul în cealaltă, regizorul răspunde intervențiilor din public.
„Președintele nostru ar spune că nu suntem așa”, comentează un spectator austriac. „Dar suntem.” Drept reacție, Radu Jude glumește: „Nu credeam că o să ajung cu filmul ăsta la Viennale”.
În fața lui stau tineri care au intrat în sală mâncând cu poftă câte un dürüm, jurnaliști sau pensionari eleganți, cu părul aranjat atent. Pare emoționat să-i vadă, încă activi și curioși la capătul unei experiențe cinematografice încheiate atât de târziu.
A doua zi, tot în cadrul Festivalului de Film de la Viena, mergem să îl ascultăm vorbind pe larg, în cadrul unui masterclass, despre sursele lui de inspirație și nevoia de a genera continuu idei pentru a supraviețui în branșă. „Nu mă așteptam să vină atâta lume”, le spune încă de la început celor circa 80 de participanți. „De obicei, la evenimente de genul ăsta vorbesc cu 5-6 oameni și e mult mai puțin stresant.”
Că atâția spectatori au ales să-l întâlnească nu e, însă, întâmplător. Până să fie proiectat la Viennale, la sfârșitul lunii octombrie, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a obținut Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Locarno, unde a avut premiera internațională.
Criticii l-au descris drept o producție care „hipnotizează”, „o reflecție captivantă asupra inegalității și a opresiunii”. Inclusiv directoarea Viennale, Eva Sangiorgi, l-a numit printre preferatele ei din programul 2023, iar România l-a propus pentru Premiile Oscar 2024, la categoria „Cel mai bun lungmetraj internațional”.
Unde mai pui că scenariul include personaje austriece, referințe la istoria național-socialismului în Austria și săgeți către complicata relație Schweighofer-păduri românești. „Easter eggs” pentru localnici, după cum le-a numit regizorul. Easter eggs înțelese și acceptate, după cum a demonstrat-o intervenția spectatorului resemnat.
Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii are, totuși, o miză mai complexă decât critica unei țări sau a unei companii anume. Filmul urmărește o zi din viața asistentei de producție Angela, interpretată remarcabil de Ilinca Manolache. Misiunea ei este să găsească persoane care au avut accidente de muncă și să le filmeze, pentru ca apoi una dintre ele să apară într-un așa-zis spot de protecție a muncii comisionat de o companie austriacă.
În realitate, spotul e o mișcare de PR în care vina pentru accidente este atribuită exclusiv muncitorilor.
Ore întregi, Angela conduce de la un caz la altul prin traficul infernal al Bucureștiului, își pierde răbdarea, înjură și e înjurată. Printre picături, încearcă să rezolve și probleme de familie, să negocieze o pauză de odihnă cu șeful – sfârșește prin a dormi 30 de minute în mașină –, să-și vadă iubitul. E tracasată, exasperată, agitată. Întruchiparea angajatului prins în malaxorul unui sistem în care nevoile sale sunt puse mult sub nevoile angajatorului.
La Viena, Radu Jude povestește: „Angela am fost eu. Am fost eu și mulți alți oameni pe care îi cunosc.” Deși e văzut acum drept unul dintre cei mai interesanți regizori ai momentului, Jude a picat de trei ori admiterea la UNATC, optând în schimb pentru Universitatea Media.
În lumea filmului a pătruns acceptând orice poziție care i se oferea: „Am fost asistent de casting, asistent de producție, am regizat teleshopping, telenovele. Am făcut o mulțime de lucruri care nu mi-au plăcut.”
Printre ele, un astfel de clip prin care o companie încerca să-și spele imaginea. „Mereu m-am simțit vinovat că am fost o mică parte din sistemul organizat de corporație ca să dea vina pe angajat”, spune Jude. Din experiența aceea s-a cristalizat, ca o „poveste simbolică” (și nu didactică, după cum ține să sublinieze regizorul), drumul Angelei.
Tot din anii epuizanți de început a rămas și un obicei de lucru: „Ca regizor, refuz să filmez în afara Bucureștiului dacă echipa nu are cazare pentru noaptea respectivă.”
În Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Bucureștiul e un oraș al dezvoltării fără cap și coadă, cu transport la pământ, clădiri kitchoase construite peste clădiri istorice și cetățeni cu nervii întinși la maximum. Jude povestește că nu a avut intenția de a-i arăta „doar părțile urâte”, așa cum i-au reproșat unii spectatori, dar că i s-a părut important să pună în imagini câtă distrugere a avut loc și după anii Revoluției.
„În România, când ceva merge prost, tindem să dăm vina pe comunism”, le explică spectatorilor austrieci. „Dar au trecut 30 de ani de atunci. Cât mai dăm vina pe comunism?”. Responsabilitatea pentru felul în care trăim azi, crede regizorul, nu o poartă doar regimul trecut, ci o purtăm și noi.
„Eu am văzut Bucureștiul cu zonele lui dure, dacă nu chiar vulgare, dar am simțit și o vulnerabilitate acolo”, îi spune o spectatoare. „Ceva uman în felul în care ajungi să trăiești și să lucrezi în oraș.”
Deloc uman, în poveste, rămâne felul în care ajunge să fie tratat bărbatul ales pentru spotul de „protecție a muncii” (rolul e interpretat de actorul neprofesionist Ovidiu Pîrşan). Aflat în scaun rulant din cauza unui accident evitabil din parcarea companiei austriece, acesta nu e lăsat de echipa de producție să își spună povestea așa cum își dorește. În schimb, e ținut în ploaie, alături de familia lui, cât trage diferite duble, iar cazul îi e simplificat până la ridicol. În final, imaginea corporației se dovedește mai importantă. Faptele sunt manipulabile. Nimeni nu pare să mai asculte pe nimeni.
Întrebat despre viziunea sa artistică și momentele în care își dă seama că e pregătit să înceapă un nou proiect, Radu Jude nu ezită să răspundă: „Eu nu pot să aștept să-mi vină inspirația. Îmi pare rău”.
Altfel, nu s-ar putea întreține exclusiv din regie, pentru că nu ar avea cu ce să răspundă la apelurile de finanțare. „Știu că, dacă vreau să filmez ceva în 3-4 ani, trebuie să am un scenariu acum. O schiță de scenariu, orice.”
Prin urmare, strânge continuu foldere cu idei, fotografii cu obiecte și scene aparent întâmplătoare, fragmente de „știri mici, care ar trece neobservate”. „Un primar s-a făcut singur cetățean de onoare al localității pe care o conduce și a plâns la ceremonie”, spune una dintre știrile pe care le arată la masterclass, spre hazul audienței. O alta surprinde durerea copiilor ai căror părinți sunt plecați la lucru în străinătate: „Dacă poți, fă-o pe mama să mă sune, măcar atât!, i-a cerut o fetiță crescută de bunică într-un sat din România, lui Moș Crăciun”.
„Singura metodă pe care o am”, explică Jude, „e să adun lucruri”. Iar creativitatea, după cum o definește el, e tocmai „abilitatea de a pune [acele] lucruri în legătură”.
Pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, povestea Angelei a intrat în legătură cu cea a muncitorului în scaun rulant pe baza unei realități personale: „În 2019, am avut o paralizie facială”, mărturisește regizorul. „Asta m-a făcut mai sensibil la subiect.”
Există însă și spațiu pentru eliberarea tensiunii, iar el vine sub forma lui Bobiță, avatarul online pe care și-l creează protagonista lui Jude. E, de fapt, un avatar creat de actrița Ilinca Manolache în perioada pandemiei, pe care Jude și l-a dorit în film. „Când am distribuit-o pe Ilinca, am distribuit-o cu tot cu Bobiță. Practic, i-am zis să îl aducă și pe el.”
Bobiță vorbește vulgar, în termeni misogini, răsturnând prin umor masculinitatea toxică pe care o promovează, în realitatea zilelor noastre, personaje ca Andrew Tate (cu consecințe vizibile asupra adolescenților). În acest context, felul în care îl folosește Angela este – explică tocmai ea – o „critică prin caricaturizare dusă la extrem”.
Altfel, sunt puține lucruri extreme în povestea spusă de Jude. „Sfârșitul lumii” pare mai degrabă o acumulare. Un tăvălug de lucruri mici care îmbracă sisteme mari și cărora e greu să le faci față de unul singur. Dar poate și soluțiile încep tot de la lucruri mici. Rămâne doar să le punem în legătură.
„Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” mai poate fi vizionat săptămâna acesta în câteva cinematografe din România. Găsiți programul AICI.
