Mircea Cantor, artist: „Nu lăsa golul să îți umple agenda. Fă acum, ca să n-ai regrete.”

foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

ENGLISH version

„Marea artă, Artă cu A mare, e ceva care te traversează, merge prin tine și ajunge la public, spre cel care intră în contact cu lucrarea ta și simte că e ceva unic acolo, ceva ce altundeva nu a mai văzut.”

Întrebat deseori dacă este român sau francez, artistul Mircea Cantor oferă mereu același răspuns, care a devenit parte din biografia oficială la toate expozițiile personale: „Mircea Cantor este născut în România și trăiește pe Pământ.”

Pământeanul Cantor se ferește de etichetele privind naționalitatea, într-o lume a globalizării pe care el o amprentează cu o artă universală, fie că vorbim despre sculptură, desen, video, amprente sau instalații.

Nu se sfiește, însă, să spună că e din România, ba chiar și-a impregnat multe dintre lucrări cu iubirea pentru rădăcinile sale. Mircea Cantor s-a născut la Oradea și, deși este stabilit de 22 de ani la Paris și traversează lumea în lung și-n lat, păstrează accentul specific vestului României.

Mircea Cantor în Paris/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă
Mircea Cantor în Paris/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Spune că arta l-a chemat către ea încă de când era un copil, fără ca în familie să aibă rude cu înclinații artistice.

A câștigat două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani – Premiul Ricard (2004) și Premiul Marcel Duchamp (2011), iar din acele momente, cariera sa a fost în continuă ascensiune.

„Premiul într-adevăr îți deschide niște oportunități, dar pe tine nu te definește premiul, ci calitatea muncii tale. Cu atât mai mult te îndatorează un premiu, îți ridică standardele.”

Astăzi este considerat unul dintre cei mai importanți artiști contemporani din lume, iar lucrările sale se regăsesc în marile galerii și muzee de artă: MoMa, Centre Pompidou, The Philadeplhia Museum of Art sau Museo National Reina Sofia.

Este Ofițer al Artelor, decorat de statul francez și se lasă traversat de artă în tot ce face.

„Dintotdeauna am vrut să fiu artist. De aia am și mers la Liceul de Artă, iar eu acolo deja simțeam că plutesc, că sunt cu un pas înainte, fără modestie o spun, dar erau exerciții de 3 ore, de desenat o natură moartă, iar eu știam deja cum va arăta, eu nu aveam nevoie de 3 ore, chiuleam de la ore, ajungeam la final și o făceam într-o oră.”

A studiat la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și a primit o bursă la Universitatea din Nantes.

“Franța mi-a plăcut dintotdeauna. Diriginta era profă de franceză și ne-a insuflat o dragoste pentru cultura franceză, pentru literatură, limbă. Eu am participat și la olimpiade de franceză.

Mircea Cantor în Paris/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Când am ajuns la Nantes, am fost foarte impresionat de nivelul tehnic, de atelierele de lucru. Eram foarte curios și dornic de a lucra mult. Chiar sunt de părere că nu trebuie să îți lași golul să-ți umple agenda. Adică să faci ceva, pentru că dacă te vei uita în trecut și vei zicea „puteam să fac”, pare nostalgie tâmpă.

Fă acum, ca să n-ai regrete. Asta e principiul meu, să te afli în treabă, cu un sens pozitiv. Eu cred că cei care se plâng, nu vor. Pentru mine, verbul “a vrea” e sinonim cu verbul “a face“.

Când vrei, faci. Când nu vrei, găsești toate motivele, inclusiv lamentare, că n-ai buget, că n-ai spațiu, că nu poți, că îți lipsește ceva. Agățându-te de aceste lipsuri, îți tai elanul tău interior. Nici eu n-am avut spațiu unde să expun, dar lucram. Nici eu n-am avut posibilitatea să fac lucrări gigantice, dar le făceam schița.

Catalog cu lucrările lui Mircea Cantor/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Aveam o agendă în care aveam zeci de proiecte pe care voiam să le fac, le vizualizam. Bineînțeles că nu aveam bani, dar am zis că trebuie să le pun pe hârtie. Iar directorul de la studii din Nantes mi-a văzut agenda și a zis: „Tu ești artist deja. Ce faci la Cluj? Hai la noi la master.”

Am și acum agenda aia, proiectele nu au fost realizate niciodată, dar numai gândul că le aveam acolo și voiam să le fac, m-a făcut să merg înainte. Dacă mergi la o galerie și nu ai nimic, nu o să te primească nimeni. Tu trebuie să arăți că ai o viziune, că ai niște idei.

“Nu lăsa golul să îți umple agenda”, Mircea Cantor/ instagram

În România nu era terenul fertil să mă pot manifesta. Robert Fleck, directorul de studii de la Nantes, ne-a zis într-o conferință la Cluj: dacă nu aveți galerii care să vă reprezinte, mergeți acolo unde ele sunt.

“Eu nu am vrut să plec din România cu orice preț, eu am vrut să ajung într-un loc în care să-mi pot exprima arta mea.”

Cu Mircea Cantor ne-am văzut într-o după-amiază de dumincă ploioasă, la o galerie exclusivistă din centrul Parisului, unde era expusă cea mai recentă lucrare a sa – un desen realizat pe un pat de colecție, al căruia design poartă semnătura celebrului designer francez Philippe Starck.

Desenul lui Mircea Cantor pe patul Philippe Starck/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Un pat construit în 1987 și devenit, în timp, obiect de artă, poartă acum și semnătura Mircea Cantor. Deasupra celor care vor dormi și vor visa în acest pat stă desenul cu două mâini împreunate, traversate de sfoară, unul dintre motivele des întâlnite în lucrările lui Cantor.

Cu doar câteva zile înainte de întâlnirea noastră, tocmai se încheiase la Paris o expoziție personală Mircea Cantor, care reunea mare parte dintre desenele sale.

„Mie îmi place să desenez pentru că e un fel de meditație, un fel de a înțelege și a percepe lumea prin desen. Linia pe care o desenezi și timpul pe care îl petreci, revelează altceva. Cred că are legătură și cu felul în care eu mă raportez la arta japoneză sau chineză.”

Mircea Cantor/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

De altfel, artistul obișnuiește să deseneze lucrări de artă pe care le vede în muzee, oameni sau lucrări monumentale publice.

“De obicei am agenda și stiloul meu cu pensulă la mine și desenez. Am carnete întregi cu desenele pe care le-am văzut în muzee.

Că vizitezi o expoziție, nu înseamnă că ai văzut-o. Poți să treci printr-o expoziție, zici că ai vizitat-o, dar nu ai văzut-o. Faptul că desenez în acea expoziție, mă ajută să o înțeleg. Încerc să traduc ceea ce văd pentru mine.

Când mergi să vizitezi Luvrul, o să vezi foarte multe tablouri, dar în ignoranța și în lipsa de timp, treci pe lângă ele și treci pe lângă niște maeștri și mesaje. Nimic nu e gratuit la Luvru. Am fost de multe ori, dar de obicei mă duc să văd anumite componente.

De exemplu, mă duc să văd Renașterea italiană. Sau sculptura greacă. Sau tablourile lui Georges de La Tour, pe care le ador.”

Mircea Cantor și Columna lui Traian, Roma/ foto: Mircea Cantor/ instagram

Opera Națională din Paris și Poșta Franceză l-au invitat în 2019, cu ocazia celebrării a 350 de ani de la înființarea Operei, să realizeze o serie de desene dedicate operei pariziene. A desenat cu alte ocazii și Columna lui Traian din Roma sau Catedrala Notre Dame din Paris, dar și exodul românilor către alte țări.

„Istoria României e gravată la Roma, pe Columna lui Traian. Ce alt popor din lume are așa ceva? Da, știu că pare patriotism și exaltare, dar la rece, istoric, antropologic, avem mărturii în artefacte de mii de ani.

E o chestie cu care ar trebui să ne mândrim.”

Catalog cu lucrările lui Mircea Cantor, inspirate din istoria poporului român/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

De altfel, este pasionat și interesat de istorie și și-ar dori ca autoritățile române să o valorifice creativ. În schimb, crede că îngroparea istoriei duce la apariția unor mișcări de extremă dreapta, care se folosesc de pretextul iubirii de patrie pentru a manipula masele.

„Dacă statul ar prezenta istoria într-un mod creativ, nu ar mai fi această facțiune care să folosească istoria într-un mod extremist. Dar pentru că statul nu face asta, rămâne această versiune.

Lucrarea “Anthroposynaptic (Dior Bihor)”, 2018, Mircea Cantor/ foto: Mircea Cantor

Trebuie să știi ce să faci dintr-o zi a culturii naționale. Cum să vorbești despre Eminescu? Noi vorbim limba lui Eminescu, poeziile lui sunt inteligibile azi, nu îți trebuie dicționarul. E atâta limpezime în limba lui, încât te întrebi cum a scris Scrisoarea a III-a la 1880.

Mihai Eminescu, desenat de Mircea Cantor/ foto: Mircea Cantor/ instagram

Eu cred că statul român nu vrea să promoveze istoria. Muzeul Național de Istorie e închis de 19 ani.

Nu se vrea să fie deschis. A trecut o generație de copii care nu și-au cunoscut deloc istoria, în afară de manuale. Nu ai văzut Scrisoarea lui Neacșu, nu ai văzut sabia lui Ștefan cel Mare, nu ai asimilat în tine lucrurile astea. Dacă în 20 de ani tu ca stat nu ai făcut nimic să îl deschizi, înseamnă că nu ai vrut.

România are Șarpele Glykon, un artefact unic în lume și îl ține pe o față de masă de catifea. Se poate răsturna oricând și sparge în bucăți. Cum se poate așa ceva?”

Șarpele Glykon/ foto: Muzeul de Arheologie Constanța

Una dintre intervențiile sale artistice a fost la Atelierul Brâncuși din Paris, cu intenția de a arăta discrepanța dintre modul în care România l-a tratat pe Brâncuși și moștenirea uriașă lăsată de sculptor în Franța. A pus diacritice numelui Brâncuși de la Centre Pompidou, iar acțiunea sa, atât de simplă, dar atât de importantă, a făcut înconjurul lumiii.

“Eu am confruntat moștenirea lui Brâncuși din România, cum a fost confiscat de statul comunist și apoi opera lui vulgarizată, și moștenirea reală, din Franța.

Mircea Cantor, intervenție la Atelierul Brâncuși, Paris/ foto: arhiva personală

Din 2004 aveam ideea, aveam o poză photoshopată în care mă urcam acolo și adaug diacriticele. Era o idee de corectitudine, deși el se semna și fără diacritice. Dar în contextul american, ei pun tot timpul diacriticele.

Și am zis să îi punem și aici. Francezii chiar au reacționat neașteptat de fain. Franța e foarte deschisă.”

Artistul este interesat și de relația natură versus tehnologie și una dintre cele mai cunoscute lucrări recente ale sale surprinde pe cameră momentul în care un vultur prinde o dronă în gheare. Filmul rezultat se numește Aquila Non Capit Muscas/ Vulturul nu prinde muște. În imagini vedem pasărea supremă a cerului în luptă cu un simbol al tehnologiei, o scenă cu un impact vizual extraordinar, care subliniază vremurile pe care le trăim.

Imagine din lucrarea video Aquila Non Capit Muscas/ Vulturul nu prinde muște/ Mircea Cantor

Însă, în ciuda prezentului în care relațiile interumane au ajuns să fie dominate de tehnologie, Cantor speră că frumusețea artei va răzbate în fața urâtului.

„Mi se pare că lumea a luat-o cam razna, dar cred că există o rezistență la acest urât care se instalează, la acest tăvălug de cancel culture, cred că ține, în mare măsură, de noi înșine ca frumosul să învingă.”

Mircea Cantor și Alexandra Tănăsescu/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Mircea Cantor locuiește la Paris alături de soție și de cei 3 băieți ai lor, pe care îi învață să descopere frumusețea lumii prin cărți, desen sau muzică. De asemenea, îi învață pe copiii săi limba română, istoria sau geografia României, la fel ca un dascăl, după cum spune el însuși.

„Eu zic că n-am părăsit România niciodată. Sunt cu gândul la România, chiar dacă trăiesc în Franța.

Tu trebuie să știi care îți sunt rădăcinile și că rădăcinile tale au ceva nobil și merită să te atașezi de acel ceva.”

Pentru că s-a afirmat ca artist încă de la 20 de ani, mulți ani la rând presa internațională l-a numit “tânărul artist Mircea Cantor”, chiar dacă anii continuau să treacă peste el, la fel ca peste noi toți.

“Nu prea mi se mai zice “tânărul”, din fericire sau din păcate, nu știu. (râde) Dar în sufletul meu am rămas tânăr, nu simt că au trecut anii peste mine.”

Mircea Cantor, Place de la Concorde/ foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

Nu crede că este nevoie de o educație specială pentru a înțelege arta și nici nu găsește explicații pentru ea.

“Când faci dragoste, e artă. Poți să explici ce e? Nu poți. Așa e și cu arta. Trebuie să fii pătruns de artă, altfel o să faci doar o chestie superficială, poți să faci bani, dar cam atât. E la fel ca în poezie, ca în poeziile lui Nichita Stănescu.

Cred că poți să fii atins de frumos și să simți nevoia să fii atins. Ca și cum azi am chef să mănânc pizza sau sushi. Ei, această nevoie o traduci și prin setea intelectuală, nevoia de frumos.

Uneori îți e sete de o poezie, de un tablou, de muzică.”     

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

                                                                                             


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *