“E multă putere în neputință”. Comunitățile mici salvează arta pe care statul o ignoră.

foto: Cristina Oltean – Elegantly Tasted

Oricine a fost vreodată la un concert în Expirat știe vuietul de dinainte, vânzoleala reîntâlnirilor pline de zâmbete, coada de la bar sau sunetul berilor desfăcute și al sticlelor ciocnite. Încă ne răsună în amintiri.

Dar am mers în seara de 3 februarie la concertul The Mono Jacks în Expirat și totul a fost diferit.

“Eu în seara asta m-am speriat când am chemat uber-ul să mă aducă încoace. În momentul în care l-am deschis, prima sugestie pe care mi-a dat-o a fost Expirat. Deci, undeva în profilul meu de utilizator, ieșitul seara din casă se întâmpla de multe ori aici.” ne povestește Doru Trăscău, solistul The Mono Jacks, înainte de concert.

Am ajuns la eveniment cu o jumătate de oră înainte de a începe, gândindu-ne că oricum nu începe niciodată la fix.

Pe vremuri era plin de oameni în fața clubului, ieșiți la fumat sau așteptând pe cineva. Acum era gol.

Am intrat în sală și din câteva priviri am găsit membrii trupei, tehnicienii lor, câțiva apropiați și barmanii. Acesta era publicul. Vreo 15 persoane cu totul.

Pe Doru l-am găsit stând la una dintre cele 6-7 mese care reprezentau 30% din Expirat, gradul de ocupare permis de lege în prezent. Dintre acelea, o masă era ocupată cu mixerul de sunet, iar la a o a doua erau laptopuri pregătite pentru transmisia online.

Așadar, atunci când vă gândiți că “s-a dat liber la evenimente culturale” sau la baruri și restaurante, să aveți în minte acest decor gol, în care 30% cuprinde doar câțiva oameni.

În aceste condiții, e lesne de înțeles de ce pentru mulți artiști singura forma de supraviețuire, artistică și financiară, sunt evenimentele online.

Și nu este o soluție ieftină. Iată ce spune Codruț Dumitrescu, managerul Overground Music și al trupei:

”Costurile cele mai mari  în cazul unui concert online sunt echipamentele de filmare și operatorii, urmate apoi de cheltuielile aferente platformei de streaming.

“Fiecare minut de live streaming costă, la fel și suportul tehnic. În cazul unui concert obișnuit, cu public în carne și oase, aceste cheltuieli nu există.”

Codruț Dumitrescu, managerul trupei

De aceea, pentru ca un concert online să poată fi sustenabil e nevoie să se vândă suficient de multe bilete, astfel încât aceste costuri adiționale să poată fi acoperite. E un alt model de business față de concertele ”tradiționale”, e prima noastră experiență de acest gen și avem o mulțime de lucruri de învățat de pe urma ei.”

În cazul de față, trupa The Mono Jacks a ales să celebreze 1 an de la lansarea albului Gloria printr-un concert transmis online, la care fanii au avut acces contra-cost, plătind minimum 35 de lei, dar cu posibilitatea de a dona și mai mult, dacă doreau să susțină artiștii.

Doru ne vorbește despre ce înseamnă susținerea pe care a primit-o în pandemie.

“Noi am simțit în perioada asta că sunt foarte mulți oameni care ne iubesc și ne ajută. Asta e chestia care m-a topit.

De aici de la mine, e clar că tabloul nu se vede foarte roz pentru nimeni, dar îmi dau seama că avem o mână de oameni care ne susțin, am realizat asta anul trecut și este cu adevărat extraordinar. Așa cum sigur aveți și voi, v-am tot urmărit și felicitări pentru tot ce faceți la Cultura la dubă, mă bucur mult că rezistați în perioada asta în care e greu pentru toată lumea.

Până la urmă, despre asta e vorba, că avem niște comunități reale și că ne unesc lucruri care contează cu adevărat.“

Doru Trăscău, solist The Mono Jacks

Discuția e întreruptă de câteva ori de oamenii de la tehnic, care pun la punct fiecare detaliu, pentru ca transmisiunea să funcționeze perfect. Și concertul chiar urmează să înceapă la 9 fix.

Pentru The Mono Jacks nu e primul concert online. Primele au fost în starea de urgență din primăvara trecută. Doru ne povestește cum a trăit aceste concerte fără public.

“Pentru mine a fost o frustrare maximă. Eu am cântat în fața unui perete de când m-am apucat de cântat. Dar acela e un spațiu pe care mi-l creez din cu totul și cu totul alte considerente. E firesc, asta face orice artist, indiferent de arta pe care o face.

Dintr-o dată, eu eram într-un spațiu similar și trebuia să pretind că peretele acela este cineva.

Peste noapte, ajungi să faci de toate. Ești crainic TV, operator TV, luminist, sunetist și cântăreț. Le faci pe toate, pentru că nu ai altă posibilitate. Ești dintr-o dată one man show. E bizar, pe de o parte nu vrei să faci chestia asta, pe de altă parte, nu ai altă opțiune.

Asta a fost cea mai grea misiune în prima parte, până când am făcut pace cu problema asta.

Mi-a dat foarte mare încredere prima noastră incursiune în ceea ce înseamnă un concert digital pentru că ne-am simțit foarte bine. Noi nu ne văzuserăm de două luni de zile.

Am ajuns în punctul în care eram în sală doi câte doi. Chiar dacă eram în aceeași clădire, doi erau la subsol, doi erau la etaj. Ca să nu ne fie dor de colegii noștri, ne-am pus poze cu John(tobe) și cu Cristi(bass), le-am lipit lângă noi în sală.

Nici măcar sala noastră de repetiții, care e foarte frumoasă și pe care o îndrăgim mult, nu mai era la fel. În loc să fie plină, era ocupată doar de doi dintre noi. Era bizar.

Drept urmare, deși chestia asta nu a fost deloc așa cum ne-am fi dorit, după concert eu îmi aduc aminte că am plecat bucuros. Aveam nevoie de asta.“

Cu bucurie vorbește acum și despre șansa de a cânta din nou cu colegii săi, chiar dacă în fața unei săli aproape goale.

Îl întrebăm pe Doru dacă, totuși, nu i se pare nedrept când vede aglomerație în mall-uri sau la adunări religioase, în timp ce ei sunt nevoiți să cânte fără public.

M-a consumat foarte tare la început. Acum mă consumă mai puțin pentru că îmi dau seama că aș fi ca un copil care plânge că i s-a dărâmat construcția de lego.

Tough luck. Ar fi inutil să-mi duc energia în direcția asta. Asta nu înseamnă că-mi place, că mă obișnuiesc. Mă adaptez.

Pe la 20:55, cineva ne anunță ”Mai sunt 5 minute”. E momentul ca Doru să urce pe scenă. În scurt timp, sala se umple de primele acorduri de la ”Gloria”, piesa care a dat și numele albumului. La finalul ei, Doru simte nevoia să facă o precizare pentru cei de acasă: ”Dacă auziți aplauze, să știți că avem câțiva susținători aici cu noi în sală.”

Trupa își cântă piesele de parcă i-ar avea pe toți cei care se uită de acasă în fața lor.

În paralel, pe platforma de live streaming sunt zeci de comentarii: “Prezenți din Timișoara!”, “Brașov, prezent!”, “Londra, prezentă!”, “Polonia, prezent!”, “Salutări de la Cluj!”, “Salutări din Olanda!”, “Și din Belgia!”, “Germania, prezent!”, “Constanța e cu ochii pe voi.”, “Salutări de la Iași!”, “Cine e la bar ?! Îmi aduci o apă, pls? că nu ajung până acolo. Ok și un shot de “jager” ca să nu mai fac încă 1 drum.”, “Se aude până în Munchen!”.

Între melodii, Doru mai transmite câte un mesaj pentru cei de acasă. Le vorbește și lor despre cât de importantă a fost susținerea pe care au primit-o anul trecut.

 ”Am văzut oameni care și-au cumpărat de 3 ori același tricou și sunt sigur că au făcut-o ca să simtă că ne ajută într-un fel. Și oameni care aveau albumul nostru și l-au cumpărat încă o dată din același motiv. Da, e foarte greu, dar pe bune că e mult mai mișto când știm că voi ne sunteți alături.”

Doru Trăscău, un muzician matur, se emoționează până la lacrimi, deși în fața lui nu e publicul de altădată. Iubirea pentru muzică se exprimă și așa, nu prin versuri, nu prin acorduri, ci prin respirația tăiată. Și este mai puternică decât muzica însăși, fiindcă în ea stă, de fapt, căldura oamenilor care și-au reamintit să fie umani.

În live stream, secțiunea de comentarii e plină de încurajări și mesaje de prin toate colțurile lumii. Fanii sunt recunoscători că au ocazia să asculte trupa live, chiar și din fața unui monitor.

”Avantajul acestor concerte online e că ne adună pe toți într-un singur loc. Chiar dacă suntem la mii de kilometri unii de ceilalți.”

Doru Trăscău

Mulți spectatori spun că sunt foarte încântați de calitatea transmisiunii.

Pe de altă parte, pe lângă măști și distanțare, pandemia ne-a agravat dependența de telefon. Fie din automatizare, din nevoia de a scrie pentru job sau din dorința de a ne arăta bucuria că suntem din nou la un concert, toți cei aflați în sală ne verificăm telefoanele, filmăm sau postăm story-uri.

Experiența completă a unui concert de altădată încă nu e posibilă și nu știm dacă va mai fi vreodată ca înainte.

Cert e că tehnologia ne-a pătruns în vieți mai profund ca oricând, cu bune și cu rele. Fără ea, nu ar fi fost posibil un astfel de eveniment.

La finalul concertului, membrii trupei se relaxează și încep să citească mesajele de la fani. Răspund cu glume și par fericiți.

Apoi ne grăbim cu toții să plecăm spre case, fiindcă peste doar 20 de minute intră în vigoare interdicția de a fi pe stradă fără un motiv justificat. Într-o lume ideală, să poți să îți faci meseria cu bucurie, chiar și după ora 23.00, ar trebui să fie o justificare destul de bună.

Cu toate acestea, deși lumea noastră e departe de a fi normală, nu ideală, devenim din ce în ce mai conștienți de ceea ce avem, nu de ceea ce nu avem. Sau chiar conștienți de ceea ce putem face, fie și în condiții vitrege.

Acum, poate mai mult ca oricând, are o însemnătate aparte versul melodiei Un sfert de secundă: “E multă putere în neputință“.