Bogdan Moleșag, supraviețuitor Colectiv: “Vreau să mă specializez în psihoterapie și în traumă. Vreau să îi pot ajuta pe alții care trec prin ce am trecut eu și prietenii mei.”

Foto: Adrian Coleașă

Bogdan Moleșag avea 28 de ani în momentul Colectiv.

Era toboșarul trupei Up to Eleven și operator de imagine la Prima Tv. Pe 30 octombrie 2015 se afla în club pentru a-l susține pe apropiatul trupei sale, Alex Pascu, basistul Goodbye to Gravity.

După tragicul incendiu, dintre răniții internați în același salon la Spitalul Sfantul Ioan, Bogdan a fost singurul supraviețuitor. Pe 7 noiembrie 2015 a fost transferat în Belgia și a intrat în stop cardio-respirator la aterizare. Insistența și dedicația medicilor, care depășiseră timpul alocat în mod normal unei resuscitări, l-au readus la viață.

S-a trezit peste 3 saptămâni, la Spitalul Militar Reine Astrid, din Bruxelles.

A avut arsuri pe 35% din suprafața corpului și pe căile respiratorii și 4 bacterii extrem de rezistente.

6 degete de la mâini i-au fost amputate și a suferit până acum peste 20 de operații.

Dar acest material nu va fi despre condițiile din spitale, despre corupție și detalii dureroase, ci despre iubirea pentru muzică și, mai ales, despre speranță.

Bobo, așa cum ii spun prietenii, are acum 32 de ani.

Nu mai poate fi toboșar profesionist și nici operator tv.

Insă, ne arată că întotdeauna există resurse să o poți lua de la capăt.

Bogdan este acum student în anul al 3-lea la Facultatea de Psihologie și vrea să îi ajute pe alții, așa cum și pe el psihoterapia l-a ajutat să meargă mai departe.

Bobo, imediat dupa tragedia din Colectiv foarte multă lume a părut surprinsă de faptul că tinerii mergeau la concerte în astfel de spații și parcă Romania descoperea o lume de care habar nu avea: lumea tinerilor care gasesc forme de cultură în subsoluri, hale, clădiri abandonate, pentru că nu există spații speciale pentru concerte. Cum era pentru tine acea lume și cum ai ajuns să faci parte din ea?

Într-adevăr, tipul acesta de muzică, atât de iubită de mulți dintre noi, a fost marginalizat. Neaducând mari profituri patronilor, neatrăgând un număr extrem de mare de oameni. Iubitorii rockului au ajuns să fie, de multe ori, marginalizați, la propriu și la figurat. Nu numai că la școală nu ai ocazia să înveți un instrument muzical, dar nici spațiile pentru studiu și repetiții nu prea există.

Știu că în alte țări există astfel de spații subvenționate de stat. La noi, însă, cultura și educația nu par să fie priorități.

Ca să-ți răspund la întrebare, în lumea asta, majoritatea ne cunoșteam între noi, mulți activam în mai multe proiecte muzicale.

Am început să ies și să cunosc oamenii din underground în liceu, când mi-am făcut și prima formație. Nu cred că există club în București în care să nu fi cântat. De asemenea, am cântat și în multe cluburi din țară.

Da, erau spații improprii, cu multe improvizații, fără vreun buget anume, fără spații separate pentru artiști, multe dintre ele neaerisite și la subsoluri. Erau, însă, singurele locuri unde ne puteam manifesta. Preocuparea legată de siguranță nu cred ca o avea cineva.

“Am vrut să văd locul în care s-a petrecut tragedia. Este incredibil. Un spațiu total impropriu. Este de neimaginat ca în acel spatiu au putut să fie atâția oameni la un concert”

Klaus Iohannis, 31 Octombrie 2015, Colectiv

 „Când m-am întors din Belgia, am găsit România la fel ca pe camera mea, în care mă întorceam după aproape 7 luni. Neschimbată.”

Bogdan Moleșag, supraviețuitor Colectiv

Culmea e că mulți dintre noi frecventam astfel de locuri și Colectiv părea chiar unul dintre cele mai aerisite și “ok”.

Colectiv era, într-adevar, mai mare și mai ”aerisit”. Nu se afla nici la subsol și avea și o instalație bună de sunet. Multe trupe bune au cântat acolo, au avut loc chiar manifestări de decernare ale unor premii din domeniu, evenimente cu 700-800 de oameni prezenți. La un astfel de eveniment, cu extrem de multi participanți, dupa ce am cântat, știu că mi-a luat cam 10 minute să fac drumul de la scenă spre toaletă.

M-am întrebat ce s-ar întâmpla daca vreunui om i s-ar face rău, că probabil ar dura foarte mult să fie scos afară. Nu m-am gândit la ceva mai rău.

Clubul Colectiv, însă, mie nu mi-a dat niciodată un vibe prea bun. Din cauza zonei industriale decrepite în care se afla, din cauza numelui care mă ducea cu gândul la poveștile triste spuse de bunicul meu din perioada colectivizării și din cauza pereților vopsiți într-un gri închis și a iluminării precare.

Nu mi-a plăcut niciodată prea mult. Referitor la alte cluburi, în aceeași stare, dar aflate la subsol… daca s-ar fi întâmplat același lucru, într-un spațiu cu o singură scară în spirală pentru acces și ieșire, rezultatul ar fi fost, mult, mult mai tragic.

Problema mi-am pus-o după incendiu, însă. Nu aveam o educație în acest sens.

“La concertul lor de lansare am reușit să cânt o piesa cu ei. Am simtit că urc Everestul, am căpătat multa încredere în forțele mele.  Să mai cânt, însă, ca înainte, nu mai este posibil.”

Erai la vremea respectivă toboșarul trupei Up to Eleven. Spune-ne câte ceva despre trupa voastră, de cât timp exista și ce fel de stil muzical cântați, unde repetați?

Up to Eleven am format-o prin 2006. Eram niste puști. Am început să repetăm, să învățăm, să ne perfecționăm, să investim bani în scule și în înregistrări. Aveam în paralel și un proiect tribut Nirvana, în aceeași componență stabilită în 2013. Repetam într-o sală pe care o închiriam, și, uneori, la magazinul de instrumente muzicale în care lucrau colegii mei de trupă, Leo și Liviu.

Toți aveam joburi și investeam mult timp și mulți bani în formație. Nu ai cum să supraviețuiești altfel. Lumea nu mai cumpără cd-uri, spațiile în care poți cânta sunt puține și slab dotate, publicul este restrâns. Fără o pasiune puternică și implicare sentimentală, nu poți fi dispus la un efort atât de îndelungat și frustrant.

Ce s-a întâmplat cu Up to Eleven după Colectiv? Dar cu Bobo, toboșarul trupei?

Leo, chitaristul nostru, a murit pe loc, în seara aceea.

Liviu, basistul, a fost grav rănit și transferat ulterior la Viena.

Mircea, vocalul, a fost singurul care a reușit să scape nevătămat.

Eu am fost grav ranit și transferat în Belgia. După un foarte lung proces de recuperare, care continuă încă, am început să ne revedem, noi trei, supraviețuitorii. Suntem prieteni în continuare.

Mircea și Liviu, alături de alți oameni, au înființat formația The Sonic Taste și cântă în continuare.

Eu nu mai pot cânta.

Îmi este greu să mai fac asta, dar sunt alaturi de ei mereu, îi susțin cum pot.

Sunt prietenii mei, îi incurajez să facă asta.

La concertul lor de lansare am reușit să cânt o piesa cu ei. Am simtit că urc Everestul, am căpătat multă încredere în forțele mele.

Să mai cânt, însă, ca înainte, nu mai este posibil.

 Sunt, totuși, impresionante imaginile cu tine, cântând din nou la tobe. Cum ai reușit să faci asta?

Este foarte dificil să mai cânt la tobe. A trebuit aproape să-mi leg bețele de mâini.

Imi este des dor să cânt cu prietenii mei, așa cum o făceam înainte, cu lejeritatea pe care o aveam și dorința nebună. Nu mai este posibil.

M-am împăcat cu acest gând, am acceptat această nouă situație, această nouă stare, de fapt.

Întotdeauna mi-a plăcut să dau totul din mine când cântam la tobe. Dacă acest lucru nu mai este posibil, o voi mai face probabil, dar rar, puțin, când mă voi simți sigur că pot livra ceva decent și de care să fiu mândru.

Între timp, cariera ta a luat un alt sens, ai fost admis la Facultatea de Psihologie. Cum ai ajuns pe drumul acesta și ce îti propui să faci mai departe?

În Belgia, în spital, am avut foarte mult timp pentru autoanaliză. A trebuit să mă obișnuiesc cu noua realitate, aceea de om cu 6 degete amputate.

Am avut și multe discuții cu psiholoaga din spital, care m-a ghidat în procesul acesta de reflexie. Psihologia m-a atras întotdeauna, însă nu cred că aveam maturitatea necesară să o studiez în profunzime. Nu aveam nici maturitatea de a mă înțelege pe mine, cu adevărat, la 20 de ani, când am făcut prima facultate.

Acum, la 32 de ani, cu aceste evenimente definitorii, traumatizante, dar din care am învătat atât de mult, mă simt mult mai pregătit să fac acest pas.

A fost și o decizie pragmatică totodată, nemaiputând să fac ce faceam inainte, fiindu-mi fizic imposibil.

Am dat admiterea în 2017, m-am străduit să învăț și am reușit. Folosind experiența pe care am dobândit-o în acești ani, pe viitor vreau să mă specializez în psihoterapie și în traumă.

 Vreau să îi pot ajuta pe alții care trec prin ce am trecut eu și prietenii mei.

Știu că ai mers la niște concerte de când te-ai intors. Ce sentimente ai când te afli la un concert? Te simți uneori în pericol? Sau reușești să te bucuri de muzică și de prieteni pur și simplu?

Sunt mai alert decat înainte. Nu pot spune că sunt anxios astfel încât să nu mă mai pot bucura de concert, dar mă uit de 2 ori înainte să merg într-un loc, mă asigur că este decent și că știu unde se află ieșirile. Consider că astea sunt lucruri de bun simț, de care ar trebui să ținem toți cont, însă vin prin educație și conștientizarea unor posibile pericole.

Ti se pare că s-au schimbat locurile în care concertează acum trupele românești underground?

Nu am mai ieșit deloc atât de des precum o făceam înainte. Am vazut, însă, că niște locuri au fost reamenajate. Altele închise. Ma bucur că patronii încep să acționeze în acest sens, dar lucrurile se mișcă foarte încet. Există niște locuri în București unde te poți simți în siguranță. Pe cele extrem de aglomerate, le evit.

Cum ai găsit România, atunci când te-ai intors din Belgia, după tragedie?

Am găsit-o ca pe camera mea, în care mă întorceam dupa aproape 7 luni. Neschimbată.

Dar cum o găsești acum, la 4 ani distanță? Rămâne constantă întrebarea: s-a schimbat ceva în țară după Colectiv?

Letargia la care face referire și imnul țării noastre nu se dezminte.  Simt că România merge înspre bine, însă cu viteza melcului. Suntem în UE, asta contează mult, dar, în continuare, clasa politică depune eforturi mult prea mari în direcții greșite.

Societatea civilă, însă, pare că a prins curaj mai mare. Multe ONG-uri fac o treabă foarte bună, inspiră oameni și poate chiar schimbă ceva și la nivelul instituțiilor. Drumul este lung. Am speranța, totuși, că vom merge, chiar dacă lent, în direcția bună.

“Aveți încredere în noi și în țara noastră.”

Așa cum era și normal, supraviețuitorii au avut atitudini diferite când s-au trezit din acest coșmar. Unii au vrut să vorbească despre tragedie, pentru ca așa ceva să nu se repete sau pentru că pur și simplu au simțit nevoia să se descarce. Pentru tine cum a fost?

În Belgia, în primele luni, vorbeam cu ceilalți răniți seară de seară despre cele întâmplate.

Era un proces terapeutic care pe mine mă ajuta să înteleg și să accept ce s-a întâmplat. Pentru mine funcționa. Alții nu doreau să discute și le respectam decizia.

Este normal ca fiecare să proceseze o trauma într-un mod diferit, să fie afectați mai mult sau mai puțin. A vorbi despre asta, a împărtăși ce simți, este, de multe ori, un proces care ajută la acceptare și vindecare.

Pe de altă parte, alături de alți supraviețuitori, am stabilit grupuri de lucru prin care am obținut schimbarea legislației în ceea ce privește tratamentul persoanelor cu arsuri în România.

Am obținut transferul în străinătate pentru cei care nu au paturi libere în țară.

Următorul pas este schimbarea legislației în ceea ce privește recuperarea marilor arși. Am convingerea că vom găsi parteneri de dialog la ministere și vom avea succes și în acest caz.

În ce găsești acum bucurie?

Ca și înainte, în lucrurile mici.

Care este visul tău acum?

Să fiu fericit.

Recomandă-ne o melodie sau o trupă pe care să o ascultăm.

The Sonic Taste.

Ar mai fi ceva ce ai vrea să spui, ca lumea să știe?

Exprimați-vă, nu vă pierdeți speranța, aveți încredere în noi și în țara noastră.