Din underground la Sala Palatului. The Mono Jacks lansează un nou album cu un concert atipic

foto: Adi Bulboacă/ Cultura la dubă

Doru Trăscău: „Mă duc cu gândul că mai facem un pas într-o nouă direcție.”

Pe Doru Trăscău, solistul trupei The Mono Jacks, l-am prins săptămâna trecută la câteva ore înainte de un concert. Pentru el și colegii lui, Andrei Zamfir (chitară), Cristian Chiru (bas) și John Ciurea (tobe), se anunța o seară plină, pe o scenă în aer liber, în apropiere de Pitești.

Era doar una dintre opririle făcute de trupă în ultima perioadă, ca parte a turneului de lansare a celui de-al treilea album scos în această formulă: Norul Nouă.

Dacă pe celelalte două, Ușor distorsionat și Gloria, The Mono Jacks ne vorbea despre trecuturi dureroase și puterea de a ne scrie istoria, acum ne aduce un album pe care unii îl văd ca pe un simbol al maturității, iar Doru, ca pe unul al vitalității.

De altfel, chiar coperta albumului, o panoramă surprinsă de chitaristul Andrei Zamfir la Râșnov, vrea să sugereze căutarea și optimismul unei perspective deschise: „Iar dacă cumva cadrul nu este suficient de larg, în imagine e prezent un binoclu care parcă te invită să privești și mai departe”, scrie trupa.

În aceeași cheie vine și marea lansare a albumului Norul Nouă, pe 12 mai, când The Mono Jacks va concerta pentru prima oară la Sala Palatului.

Asocierea unei trupe românești care vine din cultura underground a anilor 2000 cu Sala Palatului este inedită. Scopul concertului nu este, însă, să rupă normele, ci alegerea are în spate mai degrabă rațiuni care țin de lipsa spațiilor de concerte din România.

Așadar, pentru că deja cunoscutele localuri Control, Expirat sau Arenele Romane au devenit neîncăpătoare pentru fanii The Mono Jacks, trupa îi cheamă pe aceștia în singura sala de concerte din România cu 4000 de locuri.

Despre acest concert, nevoia de redefinire a Sălii Palatului, dilemele aduse în artă și în viață de inteligența artificială, dar și despre trap și vindecare vorbim și în interviul de mai jos.

***

Doru, eu am ascultat Norul Nouă cap-coadă de la prima audiție, ca o poveste care m-a purtat de la autoironie către anxietate puternică, poate chiar depresie, și apoi, încet, încet, către liniște și răbdare față de ceea ce trăim. Mă întrebam cum ați vrut voi să construiți povestea albumului și cum diferă ea de cele de până acum. 

Ce e important să spun aici, pentru început, e legat de felul în care facem noi muzică. Toți patru avem o abordare bazată pe instinct și de obicei plecăm la drum fără să ne creăm un caiet cu sarcini: Vrem să vorbim despre asta sau Vrem să facem o piesă mai veselă. Cumva, e un ritual în care facem curte muzei. În funcție de lucrurile care ni se arată, noi pornim la drum.

Emoțiile despre care ai vorbit cred că sunt acolo. Depresia parcă n-o simt – în schimb, anxietăți, da. Alea sunt firești. Mai ales după doi ani grei pentru toată lumea, cumva știam că o să iasă la suprafață.

Ceea ce m-am așteptat mai puțin să se vadă, și poate și colegii mei de trupă în egală măsură, a fost partea mai luminoasă despre care ziceai și tu. Și lucrul ăsta s-a întâmplat fără să-l premedităm, dar mă bucură nespus. 

Înainte să revin la partea luminoasă, aș vrea să mă opresc la Un semn, piesa în care am simțit cel mai puternic anxietățile despre care aminteai.

Mă simt încolțit
Sunt complet împietrit
Zi-mi că rămâi aici
Orice ar fi

Nu știu cum să cer
Ajutor, și prefer
Să mă ascund
În tăcere.

Un semn, The Mono Jacks

Tu ai vorbit deschis despre faptul că ai mers la terapie. Dar, uite, în contextul post-pandemie, în care anxietatea și depresia au devenit mai frecvente, moartea jurnalistei Iulia Marin a dus la discuții tare degradante despre sănătatea mintală în spațiul public de la noi.

Din experiența ta, dacă te simți confortabil să împărtășești, ce i-ai spune cuiva care are nevoie de ajutor, dar a urmărit discuțiile astea și simte că ar trebui să se ascundă?

Cred că tot ce ține de sănătate emoțională e de fapt un subiect foarte vechi. Îmbucurător e că el a devenit din ce în ce mai ușor de abordat pentru că, prin fiecare voce care arată deschidere în zona asta, se amplifică senzația unui teren sigur, și atunci oamenii își fac curaj. A, suntem mai mulți cu problema asta. Uite, și fata aia, și colegul tău, OK.

Cred că ăsta este un pas extraordinar, pentru că îți anulează o teamă, conștientă sau inconștientă, că ar fi ceva în neregulă cu tine.

De acolo pleacă cele mai multe probleme, în sensul în care oamenii care au nevoie de ajutor nu reușesc să îl ceară pentru că le e teamă că ar putea fi judecați.

Din fericire, în ceea ce mă privește, în perioada în care am avut atacurile de panică și m-am confruntat cu depresia, m-am dus direct acolo unde știam că trebuie să mă duc, către ședințele de psihoterapie. Și mă bucur că am făcut asta, pentru că nu numai că m-au ajutat să-mi revin destul de repede, ci m-au învățat să trăiesc cu adevărat. 

Acum, e greu să convingi pe cineva, du-te că ți-ar prinde bine. Trebuie să vină cumva de la el sau de la ea, trebuie să înțelegi întâi de toate că ai o nevoie. Și, din fericire, acum poți primi ajutor serios. Cu 30 de ani în urmă probabil ar fi fost foarte greu în România să găsești un psihoterapeut bun.

Tu cum ești acum, după pandemie și alte crize care s-au revărsat asupra noastră? De unde îți iei echilibrul?

Din muzică. Întotdeauna din muzică. Muzica m-a vindecat și cred că ăsta e și motivul pentru care am ținut-o aproape.

Cel mai greu moment în pandemie a fost fix la început, pentru că am intuit cumva ce va veni în următorii doi ani. M-a speriat atât de tare faptul că cineva mi-a luat jucăriile după ce abia reușisem să ajung în punctul în care să trăiesc numai din muzică, faptul că eram pus în imposibilitatea de a mai plăti facturile, încât primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun niște foști colegi și să rezolv un interviu pentru un job. Eram, practic, ca și angajat.

Dar am închis telefonul, m-am așezat în canapea și a fost prima dată, după aproape șase sau șapte ani de când m-am confruntat cu atacurile de panică, când am simțit o senzație similară. Am recunoscut în corpul meu ce mi se întâmplă și mi-am dat seama de unde venea chestiunea respectivă.

Ideea este că, în momentul în care m-aș fi îndreptat către un job, chiar dacă dorința era de a avea siguranța zilei de mâine, trebuia să renunț la ce construisem în anii ăștia și să mă întorc de unde muncisem atât de tare să plec. Nu că ar fi fost un demon să lucrez în altă parte, dar muncisem acolo ca să ajung aici și acum trebuia să fac pasul înapoi.

Așa că, la o zi distanță, am sunat din nou oamenii cu care vorbisem și le-am spus: Îmi cer scuze, dar cred că am luat o decizie proastă. Eu nu vreau să fac asta. O să rămân în continuare în muzică și o să lupt până la capăt să văd cum se întâmplă lucrurile.

Apoi, toate s-au așezat cumva. Am avut și un noroc fantastic, pentru că suntem una dintre trupele care au reușit să cânte în perioada de pandemie – și aici „recunoștință” e puțin spus. 

Iar acum a început anul foarte bine, cu sesiunea de studio, am reușit să terminăm albumul și ne pregătim de lansare. Se anunță o vară plină și am sentimentul că, deși sunt o grămadă de chestiuni care se întâmplă în jurul nostru, it’s all for the best. 

Spuneai acum ceva timp că, atunci când ești artist și pleci în turneu, guști România din plin, cu toată infrastructura și cu oamenii ei. Cum vi s-a arătat România de azi din dubița cu care ați călătorit săptămânile astea?

Foarte multe lucruri nu s-au schimbat, dar în egală măsură observ că nimic parcă nu mai este la fel cum era acum doi-trei ani. Ce pot să spun este că toată perioada asta grea a afectat industria muzicală. Și asta se traduce prin imposibilitatea unor locații de a-și mai desfășura activitatea, lucru care îți complică viața când încerci să faci un turneu, pentru că trebuie să găsești locuri în care să concertezi. O parte dintre locuri s-au închis.

E drept că au apărut și câteva noi, însă dacă ar fi să pun degetul pe turneul nostru de până acum, m-aș opri la Suceava, pentru simplul fapt că e cea mai mare surpriză pe care am avut-o.

Formația The Mono Jacks a cântat ultima oară într-un club din Suceava acum 13 ani, cred. În acești 13 ani am mai avut două concerte în aer liber – o dată în cadrul unui festival, unde cu siguranță nu eram neapărat genul de trupă care se pupa cu line-up-ul, și o dată într-un context organizat de Consiliul Local, care din nou nu însemna neapărat că avem public.

Motivul pentru care spun că a fost surpriza mare e că, știind că am mers de puține ori acolo, iar experiențele pe care le-am avut nu ne-au dat niciun semn că am avea un fanbase, anul ăsta aveam să descoperim două lucruri: un club foarte fain și multă lume la concert, mulți tineri, oameni implicați. Iată că am ajuns într-un loc în care în mod normal n-am fi ajuns și am plecat surprinși în cel mai frumos mod. 

Ai găsit vreo explicație pentru energiile care s-au coagulat acolo?

Sincer să fiu, nu. Mi-ar plăcea să am un răspuns, dar îmi dau seama că tocmai faptul că nu se mai respectă nimic din ce știam face și surprizele astea posibile. 

Apropo de spații pentru concerte, într-un interviu pentru Cultura la dubă ați vorbit pe larg despre lipsurile și nevoile din zona asta. Acum urmează primul vostru concert la Sala Palatului. Cum te uiți la sala asta, e un spațiu potrivit pentru muzica așa cum o cântați voi?

E o întrebare pe care o primesc des în ultimele 3-4 săptămâni și înțeleg de unde vine. 

În primul rând, e percepția pe care unii oameni o au vizavi de Sala Palatului, gândind-o din perspectiva ședințelor lui nea Nicu și ale Partidului Comunist. Și atunci, da, it’s a big no no. 

Apoi, sunt oameni care se raportează la sala asta, cum mi-a zis cineva într-un interviu recent, „este Sala Palatului locul unde artiștii se duc să moară?”. 

Și sunt oameni care privesc Sala Palatului ca un loc inadecvat pentru o trupă ca a noastră pentru că e o sală de spectacole cu scaune. Și asta e perfect adevărat. 

Dar noi nu mergem la Sala Palatului pentru că are scaune – ne-ar plăcea să mergem într-o sală care nu are, și pot să îți spun că este mai ușor pentru noi să susținem un concert cu 150 de oameni care se mișcă decât cu 3.000 de oameni care stau jos.

Motivul pentru care mergem la Sala Palatului e de infrastructură. În clipa asta, în Capitală, și cred că în cam toate orașele mari din țară, e aproape imposibil să găsești un spațiu unde să poți să susții un concert care să-ți satisfacă capacitatea între 500 și 4.000-5.000 de locuri.

Așa că iată-ne la Sala Palatului, încercând să facem un concert mai mare într-un loc care ne permite asta. Și sunt convins că lumea nu va sta țintuită în scaun. 

Deci în loc să meargă artiștii să moară la Sala Palatului, mai degrabă merg să dea o nouă viață Sălii Palatului?

Așa aș zice. Eu cu siguranță nu merg acolo cu gândul că ne încheiem socotelile. Mă duc cu gândul că mai facem un pas într-o nouă direcție.

Tot acolo o să aveți și un om nou pe scenă, Vlad Cotruș, despre care ai spus că o să preia rolul tău de chitarist ca tu să nu mai ai un „scut” între tine și public. Povestește-mi un pic despre asta, simțeai că stă ceva în calea vibrației?

Nu e ca o pavăză în sine, nu mi-am dorit niciodată să mă protejez de public, pentru că altfel nu m-aș fi făcut muzician, și cu atât mai puțin frontman. Însă felul în care am perceput chitara ca fiind un scut e mai degrabă legat de faptul că n-am reușit să mă exprim ori de câte ori am avut-o în față pentru că trebuia să fac ceva cu ea.

Când am suit prima dată pe scenă, cu AB4, eram un frontman cu microfon și atât. Așa că acest concert, care o să mă aducă din nou în postura aia, e un soi de reîntoarcere la momentul din care am plecat, dar și ceva de care cred că am mare nevoie.

A ajutat mult concertul de lansare al albumului Gloria, când pentru două sau trei piese am avut un chitarist invitat, Dănuț Georgescu, și am apucat să gust un pic din poveste. Surprinzător a fost feedback-ul care a urmat, cu oameni care mi-au spus We want more of that. Așa că, there you go, acum o să fie și varianta asta de concert. Mă pune într-o postură de care îmi era dor. 

E ceva ce ați gândit strict pentru concertul ăsta sau ca nouă formulă pe termen lung?

E ceva ce am gândit strict pentru concertul ăsta. Dacă se duce într-o colaborare permanentă e prematur să îți spun, dar rămâne să vedem. 

Apropo de Gloria, cel mai recent material Cultura la dubă care v-a avut în prim-plan a venit la aniversarea de un an a albumului, când ați avut un concert transmis online. Atunci vorbeam despre tehnologie ca ceva ce poate ajuta artiștii să-și facă treaba. Acum vorbim din nou despre tehnologie și artiști, dar din altă perspectivă – a inteligenței artificiale, cu ce poate ea să aducă sau să complice. Tu cum vezi azi relația dintre artă și tehnologie?

Sincer, sunt un pic înspăimântat, pentru că îmi dau seama că tehnologia are o viteză de transformare cu mult peste capacitatea noastră de a o reglementa. Vorbeam recent cu Andrei Zamfir, chitaristul nostru, și făceam o paralelă între momentul în care omenirea se confrunta cu tutunul și fumatul era o chestie destul de trendy, și cum abia peste vreo 40-50 de ani am început să ne prindem că lucrul ăsta ne face rău.

Suprapuneam asta peste tiparul nostru de consum de acum, cu tot ce înseamnă social media, utilizarea telefonului, orele petrecute pe internet, și ne gândeam oare cât de mult ar dura să ajungem în punctul în care am ajuns atunci, când ne-am dat seama că fumatul ne face rău.

Mă uit și cu mirare, cu oarecare îngrijorare vizavi de ce se va întâmpla cu breasla muzicienilor, pentru că sunt convins că în foarte puțini ani mașinăriile o să poată genera piese. Asta nu înseamnă că meseria de muzician va muri, înseamnă că se va pune preț pe ce este autentic și cu emoție, însă pentru mine e clar că lucrurile se vor schimba. 

Să știi că eu am făcut un exercițiu înainte să ne întâlnim, am pus ChatGPT să îmi scrie o melodie „în stilul The Mono Jacks”. Prima strofă și refrenul sunau cam așa:

Ce zici, urmează o colaborare The Mono Jacks – ChatGPT?

Acum, versurile astea ai putea să le pui oriunde și să funcționeze (râde). Ce mi se pare interesant e că dimineață băiatul meu, Luca, a venit și mi-a zis: să știi că am dat un search despre tine, tata, pe ChatGPT, și mi-a dat niște răspunsuri care nu prea se pupă cu realitatea. 

Deci mai are de învățat. Dar în curând aceste răspunsuri vor fi mult mai accurate decât sunt acum. 

Tu vorbești cu copiii tăi despre dezinformarea care poate ajunge la ei pe internet, încerci să îi protejezi cumva sau îi lași să descopere?

Cred că au amândoi o capacitate foarte bună de a se acorda în privința asta. Nu am discutat atât de serios vizavi de puterea informației false, însă au fost dăți în care am atins subiectul. Eu cred că până și căutarea de care am amintit e tot un soi de încercare, a lui Luca, în cazul ăsta, de a vedea ce se întâmplă. Și e o concluzie la care a ajuns singur: uite că, de fapt, are niște limitări mașinăria asta. Nu poate să dea răspunsuri pentru absolut orice.

Chiar mă întrebam zilele trecute, uitându-mă la niște cărți din bibliotecă, cum o să arate lumea peste 40-50 de ani și dacă nu cumva cărțilea astea s-ar putea să fie cel mai valoros bun pentru simplul fapt că, în momentul în care tehnologia o să fie atât de avansată încât să livreze informații vizavi de orice subiect, va fi foarte capabilă să livreze și informațiile de care are nevoie cineva, cineva care are steckerul unui server, să spunem. Și atunci e foarte greu să mai știi cum stau sau cum au stat lucrurile de fapt. 

Mă întorc la The Mono Jacks cei adevărați. Anul ăsta trupa împlinește 15 ani de când a pornit la drum, cu o mică pauză. La începuturile voastre, spuneai că nu ai o listă de obiective, ci mai degrabă o imagine care te urmărește: un concert în Hyde Park, la Londra, cu multă lume care acompaniază linia melodică a chitării. Acum ce imagine te urmărește vizavi de viitorul trupei?

Cred că am renunțat la imaginea din Hyde Park din clipa în care am decis că o să continuăm să cântăm numai în limba română. Însă, lăsând imaginea aia la o parte, nici nu pot să zic că am o proiecție nouă sau mai clară.

Ceea ce știu, și e un lucru care mă bucură foarte tare, e că, deși nu am avut această imagine neapărat, în cei șase ani de când sunt alături de Cristi, John și Andrei, am reușit să facem trei albume împreună. Ceea ce pentru mine e un motiv de mare satisfacție și, până la urmă, un record personal, pentru că de când m-am apucat de muzică, nu am avut șansa de a face niciodată mai mult de un album cu aceiași oameni.

E o stabilitate de care aveam nevoie și un semn că avem vitalitate. 

Dintre artiștii care vin din urmă, tu pe cine asculți? 

Am descoperit niște piese foarte frumoase, cu videoclipuri pe măsură, la niște tineri din Cluj, se numesc Alone at Parties. Reperez acolo și o solistă pe care o știu de niște ani de zile, când eram la un concert tot în Cluj, iar trupa ei cânta la noi în deschidere. Proiectul de atunci se chema Lights Out. A dispărut, dar uite că acum fac lucrurile astea frumoase.

Din păcate, nu cred că știe lumea prea multe despre ei și ar merita mult mai mult.

Crezi că e greu pentru muzicienii mai tineri să se facă cunoscuți?

Senzația ar fi că trăim o decadă unde simțim că e nevoia de o schimbare, însă nu a venit cineva suficient de inspirat încât să o facă. Cred că singurul shift muzical care chiar a reușit să capteze atenția publicului e cel care se înscrie în ceea ce numim trap.

Dar în zona din care facem noi parte, te uiți și în țară, și în străinătate, e greu să spui au venit băieții ăștia care au rupt, au schimbat regulile. Cât o să mai dureze până să se întâmple asta, nu se știe, dar sunt sigur că se va întâmpla.

Tu sau copiii tăi ascultați trap?

Copiii mei, da. N-aș putea să numesc exact artiștii, dar sunt sigur că și artiști locali, pentru că la un moment dat l-am văzut pe Luca ascultând muzică la căști și soră-sa i-a cerut să audă și ea. El a refuzat-o, eu nu înțelegeam de ce o refuză, și mi-a zis: Tata, sunt aici niște versuri care n-ar trebui să ajungă la ea. Sunt explicite și nu mă simt confortabil.

Lucru, de altfel, frumos din partea lui, la 16 ani își protejează sora mai mică. 

Și tu cum te uiți, ca tată, la fiul tău adolescent care ascultă versuri explicite din trap?

Exact așa cum cred că trebuie. Și anume că la vârsta lui făceam mai mult sau mai puțin același lucru. Era o nevoie, probabil, o angoasă specifică vârstei de a trece prin toată povestea asta. 

Mă uit la el la fel cum te uiți la un copil de 3 ani care râde cu gura până la urechi dacă vede un adult care spune „caca”. Poți să-i spui de 100 de ori, lui i se pare cea mai mare prostie și se bucură. E o chestie firească, o accept așa cum e. Nu mi se pare nimic în neregulă.

Vorbeam la început despre partea luminoasă a albumului Norul Nouă. În încheiere, pornind tot de la o piesă de pe album, ai putea să împărtășești o poveste, un episod vindecător pe care l-ai trăit recent și pe care putem să-l punem în valiză pentru călătorie?

Ajuns la frontieră într-o zi
Un vameș m-a întrebat ce am în geantă
N-aveam de ce să îi ascund nimic
Și i-am dezvăluit încărcătura importantă

Am adunat povești vindecătoare
Virtuți am pus în ea și încă mai adun
Lucruri la care țin, așa se pare
Și vameșul atuncea mi-a urat drum bun

Călător, The Mono Jacks

Uite, de cam un an folosesc o aplicație numită Waking Up, făcută de Sam Harris, autor de bestselleruri care de profesie e cercetător în neuroștiințe. Aplicația asta mi-a fost de mare folos și mi-a hrănit setea de meditație, pentru că voiam să încep să fac meditație.

Ei bine, într-una dintre sesiuni eram încurajat să mă gândesc la un moment care mi-a provocat neplăcere sau m-a făcut să sufăr. A fost interesant să constat, în momentul în care am făcut asta, ce se întâmplă în corpul meu. Am realizat cum mi se schimbă postura umerilor, a mușchilor feței, ce simt în interior. Pe a doua jumătate a meditației am făcut un lucru similar, dar de data asta din perspectiva frumoasă a lucrurilor, și iarăși am sesizat ce mi se întâmplă în corp.

Unde a devenit lucrul ăsta cu adevărat revelator este în momentul în care, la o zi sau două distanță, am primit un e-mail care venea dintr-o zonă foarte neagră. Și lucrul ăsta m-a triggeruit instantaneu, numai pentru faptul că l-am văzut în inbox.

Dar exercițiul meditativ pe care îl făcusem cu câteva zile în urmă m-a ajutat să ies din starea aia în mai puțin de 30 de secunde. Asta e o chestie pe care aș pune-o clar în valiză pentru anii care urmează, o realizare de care aveam nevoie.

N-aș vrea să dau senzația că o stăpânesc atât de bine, pentru că sunt încă un învățăcel, însă e o descoperire pe care am făcut-o recent și de care mă bucur. Îmi e de folos.

Concertul The Mono Jacks de lansare a albumului Norul Nouă va avea loc pe 12 mai, la Sala Palatului. Albumul poate fi ascultat AICI, iar bilete se mai găsesc AICI.