The Mono Jacks. Sau cum zburăm printre derbedei.

Foto: Bogdan Iordache/ PhotoCube

Dacă pe ultimul album, “Ușor distorsionat” ne vorbeau despre adevăruri dureroase, cum ar fi că “ne-am născut cu fricile-n noi, printre derbedei”, pe cel mai nou album, “Gloria”, The Mono Jacks ne îndeamnă “să scriem istoria” și să “ne ținem de mână și-n gând”, fiindcă astfel ne putem aduna noi, “nemuritorii de rând.”

The Mono Jacks este una dintre trupele care au marcat evoluția rockului alternativ românesc, iar solistul Doru Trăscău este vocea care a dat tonul schimbării încă de la începutul anilor 2000, alături de AB4.

Povestea The Mono Jacks s-a născut în 2008 și o dată cu ea s-au născut probabil și multe povești de iubire, fie iubire de muzică sau iubire de oameni. Trupa a trecut prin diverse formule și, în tot acest timp, singura constantă a fost Doru Trăscău.

În 2013, se anunța desființarea The Mono Jacks chiar printr-un concert de despărțire, dar Doru a revenit în 2015 la iubirea care nu încetase niciodată. Și bine a făcut. Din 2017 cântă alături de Andrei Zamfir (chitară), Cristian Chiru (bas) și John Ciurea (tobe), formulă alături de care spune că se simte cel mai bine dintre toate cele încercate.

După ce am ascultat de câteva ori în două zile noul album, Gloria, am stat de vorbă cu trei dintre oamenii care l-au creat, Doru, Andrei și Cristi, John fiind absent motivat. Există, însă, un al 5-lea om, care nu face parte din trupă, dar a contribuit decisiv la scrierea versurilor care îți rămân întipărite în suflet – Ștefan Teișanu, un clujean pasionat de cultură, pe care Doru l-a cunoscut o singură dată în viață, pentru ca apoi să îi propună să i se alăture în procesul de scriere a versurilor.

Iată, așadar, un interviu acordat de The Mono Jacks pentru Cultura la dubă, o discuție despre noul album, traume din copilărie, comunism, părinți, derbedei, muzică, România sau Colectiv.

Presupun că în ultimul timp toată lumea vă întreabă cine este Gloria.

Doru: Există un dublu sens al acestui cuvânt. Fără doar și poate, în prima instanță, mintea te duce cu gândul la un personaj feminin, e un nume de femeie, nouă ne place să ne imaginăm că este o femeie foarte frumoasă, însă, nu în ultimul rând, Gloria poate fi și despre dorința noastră de a fi nemuritori sau de a face ceva care să rămână pentru totdeauna.

Și voi cum credeți că putem fi nemuritori?

Cristi: Lăsând ceva în urmă, nu?

Tu ce ai vrea să lași în urmă?

Cristi: Cred că toți suntem cumva o poveste și dacă tot suntem o poveste, măcar să facem una mișto, pe parcurs.

Și tu, Andrei, ce ai vrea să lași în urmă?

Andrei: Probabil că cel mai la îndemână este să lași muzica, dacă tot am apucat-o pe drumul ăsta, dar nu se rezumă doar la asta. Cred că vrei să ajuți cât mai mulți oameni, vrei să faci parte dintr-o comunitate, să fii un om de nădejde, să se bazeze lumea pe tine.

“Cu toții am fost abuzați într-un fel sau altul în societate, la nivel de instituții.”

Cristian Chiru, The Mono Jacks

Doru, la ce se referă versul “lume fără aripi, dă din rădăcini?”

Doru: Are legătură cu felul în care ne raportăm la mediul din care provenim și cu faptul că de acolo de unde ne tragem seva, de unde suntem înrădăcinați, ne desprindem doar dacă suntem conștienți că trebuie să facem un efort în sensul acela.

Tot în piesa asta de care amintești ( „Zbor”, de pe albumul „Gloria”), Ștefan Teișanu, pentru că el semnează versurile, și-a dorit foarte tare să evităm o teză de multe ori vehiculată, anume că toată lumea poate să facă orice, oricând, toți suntem extraordinari, egali. Și el chiar a făcut niște studii legate de inegalitate, e foarte greu să spui că un om care s-a născut în Africa, în sărăcie, are aceleași șanse pe care le are un om născut la Los Angeles.

Voi v-ați simțit vreodată fără aripi? Limitați, fără libertatea de a face ce vă place…

Cristi: Dacă e să luăm istoria României în ultimii 4 ani…Da, desigur. Cu toții știm asta. Cu toții am fost abuzați într-un fel sau altul în societate, la nivel de instituții.

Mi-au rămas în minte versurile din melodia Un sfert de secundă: “Ne-am născut cu fricile-n noi, printre derbedei”. Voi ați simțit asta? Poate în școală, în copilărie…

Doru: Eu m-am născut speriat de moarte, printre derbedei. Asta e parte din copilăria mea la colțul blocului.

Și acum, privind în urmă, cum crezi că te-a marcat copilăria petrecută în comunism?

Doru: În fel și chip. De pildă, o mare parte din copilăria mea, cântând în corul școlii, fredonam toate imnurile de partid cu o relaxare totală, fără să îmi dau seama cât de spălat pe creier eram, alături de toți pionierii.

Abia mai târziu aveam să conștientizez că făceam chestia asta ca un casetofon. M-a marcat în sensul în care cultura asta a neputinței, a fricii, a rușinii de a lua cuvântul, a început să devină din ce în ce mai evidentă în momentul în care am devenit tânăr și ulterior adult. Erau momente în care lucrurile nu funcționau și aveam o tendință aproape naturală în a mă înfrâna să mă exprim.

“Ce rămâne dacă taci?

Ai mai tăcut și înainte.”

Versuri din melodia Ce rămâne, de pe albumul Gloria/ The Mono Jacks

Și ce te-a ajutat să treci peste reprimarea asta?

Doru: Păi în primă fază nu eram conștient. Prima explicație pe care mi-am oferit-o a fost că, de fapt, eu atunci când evit să intru într-un conflict sau să iau atitudine este pentru că am tendința de a fi mai diplomat.

Ceea ce era o tâmpenie. Nu avea nicio legătură cu diplomația. Avea legătură cu incapacitatea mea de a trece în partea cealaltă. Cu adevărat am înțeles și am schimbat cu totul atitudinea abia după ce am făcut psihoterapie pentru cu totul alte motive, dar am înțeles atunci și chestia asta.

“La fel de natural cum eu cântam imnurile Partidului Comunist când eram copil,

așa și părinții noștri ne-au transmis niște frici ale lor.”

Doru Trăscău, The Mono Jacks

Crezi că generația noastră a fost marcată la nivel personal, intim, de părinții noștri, care au trăit în comunism?

Doru: Păi în primul rând cred că din partea părinților am moștenit multe dintre „valorile astea” pentru că și ei, la rândul lor, au primit cam același stil de educație. Și la fel de natural cum eu cântam imnurile Partidului Comunist, așa și ei ne-au transmis niște frici ale lor, nu cu rea intenție, ci pentru că asta era realitatea.

La fel cum realitatea de atunci, și sigur îți aduci aminte, era cu a fi tras de urechi, a primi una după ceafă, linii peste palme, tot felul de metode de a corija atitudini, care nu mai au nicio legătură cu realitatea de azi. E clar că paradigma de acum e cu totul diferită, chiar dacă sunt conștient că bula mea e mai mică decât mi-ar plăcea să cred. Văd, apropo de trasul de urechi, că există mulți oameni care încă nu s-au lăsat de asta.

Ce au zis părinții când erați hotărâți să faceți muzică? V-au susținut sau v-au zis ca aveți nevoie de un job stabil, cu carte de muncă?

Andrei: La mine a fost simplu, ei m-au luat de mână și m-au dus la școala de muzică. Sunt 100% convins că nu aveau habar că o să ajung să fac asta în halul în care am ajuns să o fac (râde), dar au făcut-o pentru că și-au dat seama că muzica te dezvoltă emoțional, nu că o să fac o meserie din ea.

Dar m-au susținut, la 16 ani eram deja într-o orchestră și am intrat în câmpul muncii.

La tine cum a fost, Cristi?

Cristi: La mine e o poveste mai amuzantă. Când aveam 15 ani, am fost acasă la un prieten care era plin de bani, casa plină de instrumente, părinții erau plecați în străinătate. Am văzut la el în sufragerie o chitară bas gri și am zis: „băi, dacă mi-o dai și într-o săptămână învăț ceva, mi-o dai de tot.” Și am luat-o, ulterior am șters-o de praf, am văzut că era neagră, nu gri (râde). Am învățat o piesă, i-am cântat-o și el a zis: băi, ți-o dau împrumut pentru toată viața. Și așa a rămas.

Și ulterior am reușit să intru în proiecte, am prins gustul scenei și a senzației de live și de acolo mi-am dat seama că nu aș putea să fac altceva.

Și tu, Doru, cum ai făcut trecerea de la cântecele de la cor la altfel de muzică?

Doru: Eu am descoperit foarte târziu că vreau să fac muzică, pe la 17 ani. Pentru cei mai mulți, asta e o vârstă deja înaintată la care să te apuci de muzică.

Conversația a fost cu mama, pentru că tata a murit când eu aveam 15 ani, și ea se înscrie perfect în clișeul cultural de care aminteai mai devreme, respectiv “nu are sens, o să mori de foame”.

Interesant este că am citit recent o carte care se cheamă “Real artists don’t starve” și este un manifest împotriva unei culturi care susține acest mit, că artiștii sunt morți de foame și pentru mine a fost o surpriză să constat că mitul ăsta e propagat la nivel planetar.

Mi-am dat seama că și oamenii din jurul meu mă întrebau “și ce faci, cum merge? E bine?”. Iar acest “cum merge?” e pentru mine un fel de a spune “faci bani sau nu faci bani?”, “mori de foame sau te descurci?”. Abordarea asta există și azi.

Ceea ce e și mai curios e că e foarte greu ca tu să scapi de acest mit, când toată lumea din jurul tău te întreabă asta. Și nu cred că e simplu pentru nimeni.

“Eu am fost un copil sărac, fără acces la calculator.”

Doru Trăscău, The Mono Jacks

Ai avut mult timp un job în paralel cu muzica, ai făcut-o pentru a-ți putea câștiga libertatea de a face ce îți place?

Doru: Eu am ajuns în anul în care lansam primul album cu AB4 în studioul Atomic Tv. M-am împrietenit acolo cu niște oameni și, pentru că eu am fost un copil sărac, fără acces la calculator, acolo aveam un birou cu calculator și internet! Vreun an de zile am stat călare pe internet, am descărcat toate partiturile și versurile melodiilor care îmi placeau, dar la un moment dat nu mai aveam ce să descarc.

Și am trecut la următoarea mea pasiune, am început să caut motociclete. Mi-a venit în minte o idee, să creez prima enciclopedie pe internet pentru toți iubitorii de motociclete din lume.

Apoi mi-am dat seama că trebuie să încep să învăț cum se face asta. Am citit mult, am descoperit html-ul, și acum mi se pare o înjurătură, mi-am dat seama că nu vreau să fac programare, în schimb, m-am orientat către graphic design. Atunci mi-am creat o nouă meserie și am reușit să îmi câștig o pâine, să îmi plătesc facturile. Enciclopedia nu am făcut-o nici până azi.

Am lucrat astfel până în 2017, an în care am decis să mă dedic în întregime muzicii.

“Draga mea, ți-s grele pleoapele, au vegheat și au îngrijit

Ele-mi învelesc durerile și îmi îmbracă trupul obosit

Noi doi când ne ținem de mână, ne ținem de mână și-n gând

Iar gândul ăsta ne-adună pe noi, nemuritorii de rând.“

Versuri din melodia Nemuritori, de pe albumul Gloria/ The Mono Jacks

Revenind la albumul Gloria, cum este să scrii versuri cu o persoană pe care nu o cunoști?

Doru: Ștefan a fost de acord din prima când i-am propus, apoi m-a întrebat „ok, dar cum se procedează?”. Și a fost așa ca un curs de scris versuri, foarte metodic, inginerește i-am spus lui Ștefan ce urmăresc. De pildă, e foarte importantă intonația, cadența, cum se termină un vers sau altul.

Piesele, când sunt gata să primească niște versuri, eu le cânt într-o limbă inventată, nu e nimic cu semnificație. Ei bine, dacă în linia asta melodică eu am un vers care se termină cu o vocală mare „aaaaa”, ar fi foarte greu ca eu să am un vers care se termină cu „nt”, ca la fazan.

Și atunci, poezia asta dansează literalmente în jurul melodiei. Și cam asta a făcut Ștefan.

Dar pentru tine ce este important atunci când cânți niște versuri? Să te regăsești în ele, să aibă un impact emoțional asupra ta sau asupra publicului? Să crezi în mesajul lor?

Doru: Eu procedez cu versurile cum procedez cu muzica. Sunt momente în care versul potrivit îmi dă energia și starea de care am nevoie. Dacă nu, îi mai dau târcoale, îl mai caut, îl mai răsucesc.

Cum ați descrie oamenii din publicul vostru? Ce fel de oameni vă ascultă muzica?

Cristi: Visători. Mie îmi place foarte mult să închid ochii pe scenă și îmi place foarte mult să cred că și ei închid ochii o dată cu mine.

Doru: Eu cred că avem un public foarte curajos. Sunt foarte mulți oameni care își dau voie să se deschidă, în primul rând față de ei și apoi față de noi. Sunt dăți în care cineva se apropie de noi după un concert și ne spune povești personale sau oameni care ne scriu mesaje.

Mie îmi lasă convingerea că sunt oameni care au curaj. Cei mai mulți oameni se tem să vorbească despre ei, că tot vorbeam despre moșteniri culturale, se tem să nu fie expuși.

Dar tu, Doru, ai văzut de-a lungul timpului o maturizare a publicului vostru? Sau pe măsură ce trece timpul, vi se alătură alți și alți tineri?

Doru: Aici e o dezbatere foarte interesantă. Am convingerea că cei mai mulți oameni care consumă muzică se înscriu în categoria de vârstă 15-35 de ani.

Asta pentru că în adolescență, indiferent de genul de muzică pe care îl asculți, se întâmplă ceva și undeva în corpul tău, vibrația asta care se cheamă sunet, începe să intre în rezonanță cu eul tău. Te deschizi către muzică. Toți facem asta. Și, invariabil, perioada aia de adolescență, prima tinerețe, toată lumea este conectată la muzică.

Așa că, în primă fază, cei care sunt conectați sunt cei mai tineri.

Ajungâng în extrema cealaltă, 35 de ani, apar responsabilități mai mari, interesul începe să scadă. Deci cred că marele calup de consumatori de muzică este acela al tinerilor.

“Sunt cluburi în țară în care nu mergem fiindcă ei nu au înțeles nimic în urma nenorocirii de la Colectiv.”

Doru Trăscău, The Mono Jacks

Dat fiind că te adresezi unui public atât de tânăr, crezi că vizibilitatea pe care o ai ca artist vine și cu responsabilitatea de a transmite niște mesaje de implicare civică?

Doru: Din momentul  în care devii expus, ai din start și o responsabilitate. Însă, pe meleagurile noastre, responsabilitatea asta nu funcționează așa cum funcționează în vest. Dacă un artist sau o trupă face lobby pentru o anumită idee în SUA, eu cred că poate să creeze un curent de followeri cu totul și cu totul altfel decât se întâmplă la noi.

Asta nu înseamnă că nu poți să faci în România, dar nici că trebuie. Până la urmă, nu trebuie să faci nimic.

Noi am fost la proteste, însă n-am postat niciodată pe pagina noastră de facebook. E o chestie de alegere. Asta nu înseamnă că nu iau atitudine. Pot să iau atitudine pentru că merg la protest sau pot să iau atitudine și să îmi fac și un selfie. E o chestiune pe care din moment ce ți-o asumi, e important să fie pe bune. Băi, cât de departe vrei să mergi? Face parte din felul nostru de a fi?

Și chiar dacă nu suntem străini de ceea ce se întâmplă în societate, eu nu percep proiectul The Mono Jacks așa cum este Rage Against the Machine, care este simbolul unei formații rock anti-sistem.

Ceea ce s-a întâmplat după Colectiv v-a schimbat la nivel de breaslă. Ce s-a schimbat, mai exact? Sunteți mai atenți la locurile în care cântați?

Doru: Suntem conștienți că lucrurile s-au schimbat și ne-am dori să se schimbe în continuare. E foarte important că oamenii care ne reprezintă, Overground Music, insistă foarte mult pe chestiile astea de care amintești tu. Sunt cluburi în țară în care nu mergem tocmai fiindcă ei nu au înțeles nimic în urma nenorocirii de la Colectiv.

Și atunci Codruț (managerul Overground Music) vine dezarmat la noi și ne spune: bă, tâmpiții aia mă pun să vând 300 de bilete, când ei au capacitate declarată la ISU – 180 și nu vreau să vă duc acolo, pentru că ar însemna că au murit niște oameni degeaba.

Și bineînțeles că asta e lucrul corect care trebuie făcut, pentru că ar trebui descurajate toate nebuniile astea.

Din păcate, nu s-au schimbat chiar atât de multe lucruri. Dacă în București sunt chestiuni care s-a mai aliniat după nenorocirea asta, în țară e din ce în ce mai greu. Eu zic că există, totuși, o schimbare.

“Sper să apară la un moment dat o gașcă de investitori care să își dea seama că noi, între 400-500 de locuri și 10.000, avem o mare gaură. Nu putem spune “avem o sală de 2000, 3000, 5000 de locuri”. Nu, la noi este ori o sală foarte mică ori ceva foarte mare.

Doru Trăscău, The Mono Jacks

Dar în continuare există o problemă a lipsei de spații de concerte. Nu avem o sală specială nici măcar pentru Festivalul Enescu. De ce crezi că nu există initiative, nici din partea privatului, pentru a se construi mai multe spații?

Doru: “Cultura la dubă”, Alexandra. Despre asta este vorba. Dă-i în pizda mă-sii pe aștia care vor să facă treabă, oricum artiștii sunt niște muritori de foame.

Cred că ar putea să salveze treaba asta tot mediul privat, în momentul în care perspectiva ar ajunge în ceea ce se cheamă interesul oamenilor care investesc.

Eu mă uit la ce s-a întâmplat în industria noastră muzicală în momentul în care cineva, nu știu cine, să-i dea Dumnezeu sănătate, a făcut un fel de calcul cu banii care circulă în industrie și a ajuns la concluzia că sumele alea erau mult mai mari decât se așteptau. Și au generat interes.

S-au trezit niște băieți care au zis: “Băi, stați așa, un pic, că a început lumea să ceară cultură”. Și au început să aducă fonduri europene în zona culturală, au apărut foarte multe festivaluri, de la teatru la muzică.

Asta a dat posibilitatea artiștilor să se exprime într-un fel în care până în momentul ăla nu se putea. Sper să apară la un moment dat o gașcă de investitori care să își dea seama că noi, între 400-500 de locuri și 10.000, avem o mare gaură. Nu putem spune “avem o sală de 2000, 3000, 5000 de locuri”. Nu, la noi este ori o sală foarte mică ori ceva foarte mare.

Pentru tine, ca tată, cum ți se pare România ca țară în care își crești copiii?

Doru: M-am întrebat de multe ori asta. Cum ar fi să plec? De altfel am și avut o încercare, cu mulți ani în urmă, în Italia. Și am învățat cu ocazia aceea că nicăieri, vorba aceea, nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă.

Gândindu-mă la viitorul copiilor mei, sunt două chestiuni care mă apasă foarte tare, sunt destul de evidente pentru toată lumea, respectiv educația și sănătatea. Însă, o chestie care nu știu dacă e evidentă pentru toată lumea, și aia mi se pare și mai greu de schimbat, este felul în care noi o să reușim să ne schimbăm ca perspectivă, ca fel de a privi viața, semenii.

De multe ori mă gândesc că o zi în traficul bucureștean, dacă ar fi metaforic suprapusă peste felul în care suntem noi ca nație, ar fi perfect.

Fiecare băiat care o ia pe șina de tramvai și ne taie fața, fiecare băiat care o frige pe galben, fiecare tâmpit care iese să dea cu pumnii în trafic, toate sunt o radiografie a felului în care trăim. Și bucata asta este, de fapt, seva noastră de educație, de civilizație, felul în care am înțeles noi să ne civilizăm.

Și de unde să ne tragem atunci energie să continuăm, să încercăm să schimbăm ceva?

Cred că e foarte important să ieșim din curtea noastră, să mergem în alte țări, să vedem cum fac alții.

La nivel artistic, voi ce artiști urmăriți?

Cristi: Eu, în ultimul timp, am ascultat foarte mult The Mono Jacks. (râsete) Serios, de trei săptămâni numai asta ascult.

Doru: Cred că vrea să învețe melodiile.

Andrei: Eu mă duc la concert Bon Iver în Berlin, în aprilie. Și în Berlin am mai fost și la Peter Gabriel. I-am ratat pe R.E.M., care nu mai cântă de ceva timp și într-o bună zi o să ajung și la Radiohead.

Doru, tu ai renunțat la visul de a avea succes peste hotare? Am văzut că nu ați mai compus în engleză.

Doru: Când eram la AB4, deși aveam mare succes, cântam, am luat un ditamai premiul la MTV, apăream la televizor, noi eram rupți de foame. Nu puteam să îmi plătesc berea de vineri seara și cartela de metrou din muzică. Abia făceam niște bănuți.

Și singura variantă era să încercăm să mergem în locurile în care lucrurile funcționau. Ăsta a fost singurul motiv pentru care am scris în engleză.

Și ai renunțat la gândul ăsta?

Doru: Am renunțat în momentul în care eforturile au fost sortite eșecului. În schimb, de fiecare dată când aveam concert acasă, lumea ne susținea și ne-a susținut tot timpul.

Am înțeles târziu, mi-a zis un producător englez, “business in London is made in London”. Fix despre asta este vorba, dacă vrei să reușești la Londra, du-te și stai la Londra, cântă până nu mai poți și poate o să te observe cineva. Varianta în care noi cântăm de aici și exportăm material la Londra e egală cu varianta în care am câștiga la loto, adică șansele sunt foarte mici, nu imposibile, dar foarte foarte mici.

Din punctul în care sunteți acum, la nivel național, ce ar însemna evoluție? Unde ați putea ajunge cel mai sus? Să umpleți Arena Națională?

Doru: Cel mai sus este Arena Națională. Un stadion mai mare încă nu s-a făcut. Dacă se va face, acela va fi cel mai sus.

Concertul The Mono Jacks, de lansare a albumului “Gloria” va avea loc pe 8 februarie, la Arenele Romane. Iar albumul poate fi ascultat aici:  https://smarturl.it/tmj-gloria