La 4 ani și jumătate de la tragedia din Colectiv, Bucureștiul rămâne în continuare fără un spațiu de concerte decent, cu o capacitate medie, de 2000 – 3000 de locuri. După Colectiv, mulți români se minunau că tinerii merg la concerte în astfel de spații improvizate și, în sfârșit, atenția tuturor se îndrepta poate pentru prima dată către trupele underground, care erau nevoite să cânte prin subsoluri și hale.
Dar nu s-a schimbat mare lucru.
Scriu acest articol după ce aseară am fost la concertul The Mono Jacks, de lansare a albumului Gloria, la Arenele Romane, în cort încălzit. Trupa a cântat minunat și, pentru ei, m-am bucurat că am fost acolo. Dar nu despre muzica lor vreau să vorbesc aici, ci despre locul unde au fost nevoiți să organizeze concertul.
Pentru trupele românești de rock alternativ au mai rămas în București, după Colectiv, două spații ok: Control și Expirat (mutat și renovat la Halele Carol). Dar ambele cu o capacitate de doar 450 de locuri. Următoarele săli disponibile ar fi: Sala Palatului (eterna sala de congres), Sala Polivalentă (dedicată mai degrabă sporturilor), Sala Radio sau Ateneul Român (ambele pentru muzică clasică sau jazz, mai puțin pentru rock alternativ).
În aceste condiții, artiștii români care vor un concert cu aproximativ 1500 de oameni în public merg să cânte la Arenele Romane iarna, în acest tip de cort încălzit.
În primul rând, accesul la Arenele Romane se face fie prin Parcul Carol, noaptea, pe niște alei slab iluminate, fie prin Strada Cuțitul de argint, care te duce tot prin Parcul Carol, dar pe un drum mai scurt. De acolo, cobori niște trepte șubrede în semi-întuneric, (aseară pline și de zăpadă și gheață) și ajungi la intrarea în Arene.
La intrare stau câteva zeci de fumători, iar unii dintre ei, mai “deștepți”, fumează chiar pe culoarul închis care face accesul în cort, astfel că trebuie să treci prin perdeaua asta de fum ca să ajungi în cort, unde miroase ca și cum s-ar fuma în interior, pentru că ușa e deschisă aproape în permanență.
Apoi, dacă vrei să îți lași haina la garderobă trebuie să ieși din cort, să treci din nou prin gangul de fumători și să stai la coadă la acest vestiar improvizat în frig, lași 5 lei ca să scapi de haină, apoi te întorci în bluză, prin frig și fum, ca să ajungi iar în cort. Asta dacă nu cumva vrei să mergi la toaleta care arată ca la dispensarul din copilărie, tot în frig.
Dar am ajuns în cortul încălzit.
Încălzirea se face cu niște tunuri cu aer cald pe laterale, dar nu este nici atât de cald încât să stai îmbracat lejer, nici atât de frig încât să vrei să rămâi cu geaca pe tine.
Începutul concertului m-a prins undeva în spate și se auzea destul de încet, adică puteai să porți lejer o discuție cu cel de lângă tine, fără să fii nevoit să îi țipi în ureche. Ne-am mutat pe la mijloc, pe lateralul de lângă bar, unde se auzea și mai prost decât în spate. Și abia în partea a doua ne-am făcut curaj să ne strecurăm în față și am descoperit un cu totul alt concert, care se auzea așa cum trebuie.
Ca să nu prinzi coada uriașă la garderobă, de după concert, aveai două variante: fie să pleci mai devreme (dar pierdeai bis-urile și posibil melodiile preferate, cântate la final) sau stăteai până la final și așteptai să plece toată lumea, să nu te înghesui. Noi am ales a doua variantă.
După concert, am rămas câteva zeci de oameni în cort, unde se făcea din ce în ce mai frig. În paralel, coada la garderobă era uriașă. După vreo 30 de minute de stat în frig, am reușit să ne luăm hainele reci de la garderobă.
Apoi, drumul de întoarcere prin semi-întunericul din Parcul Carol.
Am luat un Uber și i-am mulțumit șoferului pentru căldura din mașina lui. Iar el m-a întrebat ce concert a fost. Zic “The Mono Jacks, o trupă românească”. Iar el răspunde: “Ăștia ce cântă, coveruri?” “Nu, rock alternativ”, răspund. “Ah, mi se părea că au un nume mai retro așa, de coveruri”.
Discuția a fost amuzantă și tristă în același timp. Mi-am dat seama că gândurile mele de după concert, că, uite ce muzică mișto avem și ce păcat că băieții aștia sunt nevoiți să cânte într-un cort, nu interesează pe prea multă lume.
Într-un interviu pe care l-am realizat cu The Mono Jacks, înaintea acestui concert, solistul trupei, Doru Trăscău spunea așa: „Sper să apară la un moment dat o gașcă de investitori care să își dea seama că noi, între 400-500 de locuri și 10.000, avem o mare gaură. Nu putem spune “avem o sală de 2000, 3000, 5000 de locuri”. Nu, la noi este ori o sală foarte mică ori ceva foarte mare.”
Dar de ce crezi că nu există inițiative, nici din partea statului, nici private?
Doru Trăscău: “Cultura la dubă, Alexandra. Despre asta este vorba. Dă-i în pizda mă-sii pe aștia care vor să facă treabă, oricum artiștii sunt niște muritori de foame. Cred că ar putea să salveze treaba asta tot mediul privat, în momentul în care perspectiva ar ajunge în ceea ce se cheamă interesul oamenilor care investesc.”
Din păcate, vocile acestor artiști nu ajung niciodată la cei care contează. Sau dacă ajung, e degeaba. Nu sunt singurii care au strigat: “Avem nevoie de o sală specială pentru concerte!”
În aceeași situație sunt și artiștii români și străini care au concertat în cadrul Festivalului George Enescu la Sala Palatului. Dirijorul Cristian Măcelaru, proaspăt câștigător al unui Premiu Grammy și viitorul director muzical al Orchestrei Naționale a Franței ne-a spus: ” Cred că cel mai important e să ne readucem aminte că această sală nu a fost construită pentru concerte. Desigur, cu toții ne dorim o sală de concerte cu o acustică adecvată și demnă de unul dintre cele mai importante Festivaluri din lume.”
Iar Ioan Holender, fost director al Operei din Viena, a renunțat la funcția de director al Festivalului Enescu în urmă cu câțiva ani și a susținut chiar în deschiderea festivalului, pe scena Sălii Palatului, că s-a săturat să ceară fiecărui ministru al culturii o sală decentă, să i se promită de fiecare dată una și să nu se realizeze niciodată.
Aseară, pe când eram în fața scenei, am văzut fotografii de concerte la datorie, așa cum sunt ei mereu. Printre ei, unii încă mai purtau acele mănuși speciale pentru a proteja pielea arsă. M-am gândit și la cei care nu mai sunt deloc acolo, să facă poze. Și a fost dureros să realizez că ei au plecat, iar România nu dă în continuare doi bani pe mâna asta de oameni care vrea doar să creeze sau să se bucure de muzică.
