La ediția din 2026, IQOS a fost prezent în cadrul festivalului cu activări dedicate exclusiv adulților, construite în jurul designului, explorării și exprimării individuale. Sub conceptul „Remix The Unexpected” prezența brandului a propus o serie de instalații, colaborări și momente artistice care au completat atmosfera unuia dintre cele mai mari festivaluri de muzică din Europa. 

Un spațiu dedicat creativității și designului

Unul dintre punctele de atracție ale prezenței IQOS a fost The Remix Tower, instalația de 12 metri înălțime care a devenit rapid un reper pe harta festivalului.  Construită în jurul jocurilor de lumină și al efectelor de perspectivă, instalația a oferit participanților adulți un spațiu de explorare și interacțiune vizuală. În jurul său a prins viață IQOS Gallery, un spațiu dedicat comunităților creative și colaborărilor locale. Sub conceptul „Remix Your Style”, vizitatorii au descoperit aici colecții-capsulă și accesorii realizate împreună cu creatori locali, într-un cadru aflat la intersecția dintre designul contemporan și expresia individuală. 

„În calitate de lider global al categoriei produselor din tutun încălzit, IQOS continuă să inoveze și să creeze experiențe relevante și memorabile. Parteneriatul nostru cu UNTOLD reflectă valorile pe care le împărtășim: creativitate, inovație și ambiția de a inspira. Prin activările din acest an, am creat oportunități autentice de interacțiune cu consumatorii adulți care au celebrat exprimarea personală și curiozitatea într-unul dintre cele mai vibrante hub-uri culturale și de entertainment din regiune”, a declarat Marek Gebski, Director Smoke-Free Products, Philip Morris România.

Momente speciale pe scena UNTOLD              

Pe lângă activările dedicate publicului adult, IQOS a fost prezent pe parcursul festivalului și printr-o serie de momente artistice concepute pentru a completa atmosfera evenimentului. Pe durata celor patru zile, brandul a surprins publicul prin apariții neașteptate si colaborări inedite integrate în programul festivalului, pe scena principală. Aceste inițiative au adăugat un plus de energie și dinamism experienței UNTOLD, contribuind la atmosfera vibrantă a evenimentului.

Mai mult decât o prezență în festival

Prin instalații spectaculoase, experiențe interactive și momente artistice, IQOS a adus la UNTOLD un univers construit în jurul inspirației, curiozității și expresiei personale.

Întâlnirea dintre IQOS și UNTOLD a pornit de la o afinitate firească pentru creativitate și pentru contexte care îi încurajează pe oameni să exploreze, să descopere și să se exprime în mod autentic. Într-un festival în care muzica, designul și cultura contemporană se regăsesc la fiecare pas, acest parteneriat a creat noi ocazii de conectare și inspirație pentru participanții adulți.

„Un festival se construiește în primul rând din experiențele pe care le oferă, nu din numărul de branduri afișate. Astăzi, publicul face imediat diferența între o prezență de vizibilitate și una care aduce ceva în plus. IQOS a ales cea de-a doua variantă, prin design, prin colaborări cu creatori locali și prin spații gândite pentru fanii UNTOLD. Este direcția în care vrem să meargă parteneriatele noastre și privim cu încredere la viitorul acestui parteneriat, care va evolua tot mai frumos”, a declarat Bogdan Rădulescu, co-fondator Untold festival. 

Material susținut de IQOS.

IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.

The post (P) IQOS la UNTOLD 2026: Un remix  de inspirație, creativitate și expresie personală appeared first on Cultura la dubă.

Having left Romania during her doctorate, almost convinced that she would not work as a director of photography in the film industry, after meeting Romanian misogyny full-on, Diana Vidrașcu got to Paris in 2013, studying at Sorbonne, and France gave her the chance to do what she had dreamed of doing.

It has enriched her cultural universe and not only she is working as a director of photography, but also as a film stock restoration specialist and the films she has directed were selected at major film festivals such as Locarno, Berlinale, Rotterdam IFFR or Chicago IFF.

A curious artist and determined to express through images, Diana Vidrașcu continues to fight each day in a field dominated by men, who still questions a woman’s capacity to operate a camera on her shoulder.

“It is the same thing for me to shoot a fixed shot, nice or move the 16kg camera in a certain way as it is for a man. Because it is about what is inside the frame and how you create a world through images.”, says Diana.

***

I first met Diana in autumn 2025, during Radu Jude’s retrospective at the Centre Pompidou and MK2 Library in Paris. I learned about her work as a director of photography and went on to discover more of her story, in the France Week project.

We met again in june. It was a rainy afternoon in Paris, and Diana was in a short break between shoots.

Diana Vidrașcu was born in Iași and remained there until the age of 14, when her father received a job in Timișoara, so she moved there with her family. At high-school in Timișoara she started taking photography, but this art form was already present in her family.

“My grandfather and mother were both passionate about analog photography. We had a small improvised dark room at home so I got to know the subject from the start. And in Timișoara I started going to the students photography club – Iris, that was in the same building with our high-school. I think that is what made me curious, so I got closer to photography.

I then made some contacts in different artistic fields and the idea of an admission to UNATC, at cinematography. I knew that I didn’t want to do photography in a classic sense, but try something that in closer to film, to cinema.

I was admitted on the first try and at 18 I moved to Bucharest by myself.

The first year was very difficult, and in my second year of college I went into a kind of sad period, in which I would seriously question whether I would have a career in this field or not.

I was the only girl in my class, out of about 10 students. At first the mood wasn’t very friendly from the direction of the teachers, so to say. I even received a comment on the first day of college that «this is not a woman’s career and you won’t last for more than a semester.»

All these experiences leave a mark, especially at this age, when you inevitably compare yourself to others. Eventually I survived, I got good grades, I graduated in the top of the class and I made a lot of films, which I think mattered the most. When I go back and speak about my school years, I can say that I went to a relatively good college, I had a solid education from a professional point of view, but on a human level, it was complicated.

How did you endure? Did you feel like giving up at times?

I think I was supported a lot by my circle and my parents, who, even if they didn’t fully understand my career choice, respected my decision and supported me both emotionally and financially.

In my second year, I started a second degree distance learning program: Communication at SNSPA. So in the end, I graduated from two universities, but I don’t use the second one at all and barely even list it on my CV.

During her study years, she tried to work behind the camera as much as possible, but opportunities for women in the industry were rare. She collaborated with Radu Gabrea and worked as a set assistant for Radu Muntean. Since she didn’t have ongoing projects, she started a PhD at CESI, studying image and communication theory.

That PhD would become her launching pad to Paris, earning her a study semester at the Sorbonne in 2013.

After spending three months in Paris, she did an internship at an experimental film distribution company, where she is now employed as a restorer of old heritage films.

“I learned film restoration on the job, and then I attended a school in Bologna. The FIAF school is there, which is quite respected for film restoration.

The place where I work now is quite special because it’s a distribution company, but not in the traditional sense of the word. We have a very diverse catalog of films, but they are all experimental, so it’s somewhat very niche. And generally, we only hold rights for physical editions, Blu-ray collector’s editions, DVD, or VOD.”

Contact with film stock, both in the restoration process and during shooting, is an essential component of Diana’s work, so much so that she is already recommended in the French film industry for working on film stock.

“I’ve shot mostly on film stock, people saw my work, sought me out to shoot other films with them, and in the meantime, I built a reputation in the industry. But of course, I shoot on digital too. I’m happy to shoot digitally if given the chance, especially if it’s the best option for the film.

And I’m not orthodox in the sense that every film must be shot on film stock. I believe the script will choose its own format. But indeed, people come to me for that. So I could say it has become a bit of a specialization.”

Still, making films on film stock is a luxury nowadays, says Diana, and sometimes this causes financial unfairness toward other departments.

“There are many directors who write thinking about how their film would look on film stock, but the truth is that very often directors, especially young ones, want to do this almost out of a fetishization of the image, to the detriment of the positions and salaries of certain technicians. They are willing to sacrifice sets, to sacrifice important scenes from the script, causing major imbalances that I do not support.

I don’t think we should make art on 35mm at all costs, to the point where the crew gets paid nothing and we suffer with overtime and impossible schedules for it.”

Have you noticed a trend in this regard here in France, an increased interest in shooting on film stock?

“It’s clear that for a few years now, in advertising, fashion, and beauty, a lot is being shot on film stock, even on small formats like 16mm and Super 8: they are very popular right now.

When it’s Fashion Week, you see nothing but people with Super 8 cameras walking around town, and all the professional 16mm cameras are rented out too. Here I really think it’s a trendy aesthetic. And Paris is often at the forefront of visual trends.”

Beyond her work as a cinematographer and film restorer, influenced by her almost daily work within the experimental cinema realm, Diana Vidrașcu wanted to develop her own cinematographic language, combining photography and moving images differently than in classic, narrative cinema.

She participated as a director at the London BFI Experimenta in 2017, and later her films were selected for numerous festivals, including Locarno, Berlinale Forum Expanded, Rotterdam IFFR, and Chicago IFF.

The film “Volcano: What Does a Lake Dream?” (2019) is an exploration of tectonic activity in the Azores Islands, Portugal. The film deconstructs and recomposes 16mm film negatives and was awarded prizes at the Image Science New York (2019) and Toronto Image festivals.

“Le Silence des sirènes” (2019) is an experimental work inspired by Kafka, combining documentary and fiction to depict a young woman’s journey to Martinique. And in “What Time is Made Of” (2017), Diana Vidrașcu explores childhood memory through 16mm film recovered from the sea.

Participating in major festivals brought Diana even more collaborations as a cinematographer.

“The fact that I started making films as a director also opened up new connections with other directors who, in turn, make somewhat different films, not strictly experimental, but less classical, non-narrative.

I like that experimental cinema isn’t repetitive at all, it’s very rich, even if it’s marginal cinema or cinema that is less known to the general public, but where there are so many languages, ways of working, and overlaps with contemporary art.”

“I think it was an important discovery to come here and find out, to learn what a different kind of cinema means than the one I studied in school, but I think most of all I wanted to leave the professional film environment in Romania because it seemed very complicated to work in that kind of atmosphere, in those kinds of professional relationships. Back then it was quite an aggressive and difficult environment, it felt almost impossible for me to be taken seriously, or to find my creative voice, to grow professionally, or to build a stable crew.

Because in the end, as a cinematographer, you are responsible for a team of X people. It can be two people or it can be twenty. But you also need to have the leadership capacity, and people have to listen to you and trust you.

Did you feel it was easier here?

Yes, definitely. It is still very hard here too, you have to fight twice as hard as a woman. It remains difficult in this profession, it’s hard to assert yourself, there are always issues with producers.

But I feel that there is still a different work ethic and that misogyny isn’t exacerbated, as was the case in Romania.

I don’t know if things will be good for my generation. Maybe for the generation coming after me things will be better. I try to fight for the women technicians I have on my crew, and for my female colleagues, so that they have an easier life than the one I had when I was 25. But it remains complicated.”

This year, for the first time in history, a woman won the Academy Award for Best Cinematography: Autumn Durald Arkapaw, for the film “Sinners”. The news went around the world because it was something unprecedented. Women in this industry continue to face stereotypes.

“There are many women who have technical jobs, and I don’t know how many people question their abilities. It seems to me that we suffer from a sort of false reputation, where the cinematographer is supposed to be a strong person who only knows what the focal length of a lens is.

The whole industry has contributed to this simplistic image of a position that is eminently masculine and technical, when, in fact, our work is based much more on a visual education that we receive, on a culture that we can accumulate, and on the ability to translate a text into a visual work. I find it very unfair to keep saying that a cinematographer is usually or would better be a man so that he is capable of working with a heavy camera.

It’s just as hard for me to make a stable, beautiful frame or move a certain way with that 16 kg camera as it is for a man. Because it’s about the content of the frame and how you create the world as an image.

In fact, as a woman, you are constantly facing a self-image problem, from the moment you leave the house and take a taxi until you arrive at work, meet someone who is or isn’t a colleague, go to the hospital, etc. These are problematic interactions at all levels of society, and this kind of discrimination manifests in every industry, it’s not just in the film industry.

But it’s clear that my position is very targeted and I have to make a constant, conscious effort. And in Romania, I felt like I was fighting windmills. I had no chance of making any real progress, and I felt that very quickly. And I left Romania when I was 25.

Has anything changed?

Maybe, I’m not sure, but now I see female colleagues in the industry who have very respectable careers, such as Ana Drăghici, a person I admire very much, or Boróka Biró, who is also very recognized and successful, and I am very happy for them.”

As a film restorer, Diana says her work can be compared to that of a detective, because it involves research and documentation before actually coming into contact with the film stock.

“We also need to understand the whole context: how the film was made, what kind of production it was, who worked on it. I need to know everything about how that specific shoot was done, the special effects techniques, or the interventions on the film stock, to understand how they were created so I can repair or reproduce them.”

And as a director, she wants to intellectually challenge the audience in a different, more subtle way than classic cinema, which tells stories through a script. Diana Vidrașcu’s films are stories told through images rather than words.

“I have always wanted the audience to be able to leave the cinema after seeing my film with more questions than they had before coming to see it. I want the film to be able to spark questions, a debate, or a kind of doubt in the person who watched it. And not necessarily to give immediate satisfaction, because I think that’s what narrative film does. It gives you the satisfaction of having understood a story, of having understood a character’s arc, whereas I have always wanted my film to be able to plant seeds of doubt in the viewer, rather than certainty.”

“I’m curious how you are perceived among French people or foreigners when you introduce yourself as a filmmaker from Romania?”

“I think we are living in a favorable moment as filmmakers from Romania. Generally, the reactions are very good, and not necessarily just in France, but across Europe and in the States. Romanian cinema is very well-known and appreciated, and people in the industry respect it a lot. Everyone will have a director’s name or two as a reference, or a film that impressed them greatly.

Romania is seen as a kind of magic ground that produces films and brilliant minds in cinema.”

“And do you think that helps you too? Is it like a positive business card?”

“Honestly, these kinds of discussions, about where you come from or what school you went to, come up at a later point. In general, what matters first and foremost is your portfolio, what recommendations you have, who you’ve worked with before, and what projects you’ve shot. And later on, we start talking about origins, film school, and your initial background.”

Diana Vidrașcu says she belongs to a generation of young Romanians who wanted to leave Romania and didn’t look back much. She visits her relatives back home, but doesn’t necessarily feel a professional desire to return to Romanian soil. France opened her mind and creative universe, and Paris has become an international film hub where she has the chance to work with directors from all over the world.

Paris is a unique phenomenon in itself. I live in an international environment, both professionally and personally, surrounded by close friends and relationships. I’m not just surrounded by French people. My partner is Swedish, I speak Swedish as well, I have friends of many nationalities, at work I speak French and English in almost equal measure, while with my partner at home I speak French and Swedish. My life now happens across at least four languages.

Paris is very cosmopolitan in that regard. And that reflects even more in daily life if you work in the cultural sector. Today I’m going to an art opening, tomorrow to another cultural event. Here it’s like this non-stop.

It’s a very vibrant life, and it’s clear that this has helped me enormously in my professional life as well. Paris is simply extraordinary for anyone working in art or culture.

And there are also fantastic opportunities in terms of funding and institutional support. Film funding doesn’t come from just a single place, it’s not just the CNC. There are galleries, institutions, private collectors, etc.

But even in France, everyone is very worried about next year’s elections and what might change if the far right comes to power. All these funding possibilities I’m talking about, and this broad range of support sources, could change drastically, or the topics and recipients could become restricted.

At major film festivals, the role of the artist in relation to politics has been widely debated in recent years. How do you see this role? Do you think an artist should express themselves politically?

Definitely, I feel that every gesture we make is political. And art carries an enormous responsibility; if art isn’t what speaks about the political world, I don’t know who should. Economists?! I think it’s very important to maintain a critical spirit, and I feel that we make political films no matter what we do, through the way we shoot, through the methods we use, through what we say.

Sometimes it’s not so obvious whether the story carries a specific weight or message, but the way you work in this industry is, in the end, still a political decision.

I think we also need to have a kind of clarity regarding who is behind these sources of funding or distribution and where that money comes from. In France, there is currently a debate about the Bolloré empire. And I don’t think we should be so naive as to claim that money has no color. There are certain artists who are very aware of this and choose whether or not to work with a particular funder.”

Beyond what Paris has offered her, Diana says the cultural background she received from Romania is part of who she is, and she looks back with melancholy at her childhood home in Iași. In the meantime, her parents have also moved to France, so visits back home have become rarer.

“I am, nevertheless, proud when I can say that I went to film school in Romania, and I tell everyone about it, despite everything I felt regarding misogyny. I feel that it remains a very important cultural and historical background, and it’s part of who I have become today as a person.

I get very nostalgic when I think about Iași, when I think about the house our family has had for four generations. I have a very intimate connection with that house, with that city, with the way I grew up there. At the same time, there is a kind of sadness; I realize that everything has changed enormously and that the city is becoming a victim of consumer society.

A lot of corruption is altering the real estate landscape, the architectural landscape, and human relationships in Romanian society. Everything somehow falls victim to a systemic corruption at all levels, and I have the impression that we, as individuals, still don’t have much power.

It feels like a sort of tragic destiny against which we cannot fully rebel, and it resembles the feeling I had as a student, in my own little world where I wanted to make films as a cinematographer.”

***

This material is part of the “France Week” series, a Cultura la dubă project supported by BNP Paribas.

The post Diana Vidrașcu, director of photography, director and film stock restoration specialist: As a woman, you have to fight twice as hard”. appeared first on Cultura la dubă.

Alexandra Dariescu va interpreta Fantezie pentru pian și orchestră, de Nadia Boulanger, respectându-și astfel un angajament de a aduce în atenția publică femeile care au compus muzică clasică. Evenimentul este deja sold-out.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, a povestit despre dorința sa de a promova compozitoarele:

“Nadia Boulanger a fost una dintre cele mai importante personalități din istoria muzicii. A predat foarte mult, era prietenă cu Dinu Lipatti și cu George Enescu, i-a predat lui Barenboim, lui Piazzolla.

Nadia Boulanger era stâlpul educației, dar a fost și prima femeie dirijoare care dirijat Boston Symphony, care a primit Legiunea de Onoare de la Bruxelles, o femeie extraordinară.

Unul dintre proiectele mele e să promovez femei compozitoare. Fiindcă toți am crescut ascultând Bach, Mozart, Ravel. Dar spun cu mare rușine că am crescut și am avut educație muzicală și nu am auzit niciodată de o femeie compozitoare.

Așa că atunci când am descoperit asta, am făcut un pact cu mine însămi și oriunde merg, în recital solo, cânt 50% compozitor și 50% compozitoare și încerc din suflet, mai ales când cânt cu orchestra, să promovez concerte de compozitoare.

Este ceva ce tu ceri în contract?

Da.

Și care sunt reacțiile?

Hmm, nu sunt tot timpul bune, îți spun sincer. Chiar s-a făcut un sondaj și lucrările compozitoarelor cântate pe plan mondial sunt în jur de 3,4%. Nu e normal. Lupt pentru treaba asta, fiindcă trebuie să existe ceva egalitate în muzica clasică. Trebuie să lucrăm împreună. Nu cu forța, dar promotorii trebuie câteodată încurajați să își asume un risc, să accepte ceva nou.

În breasla voastră există ca la Hollywood, diferențe foarte mari între banii încasați de femei și cei încasați de bărbați?

Da, problema e că toți artiștii sunt freelanceri și foarte puțini declară cât câștigă. Dar te uiți pe podium și vezi câte femei sunt. Până acum câțiva ani, Filarmonica din Viena nu a avut niciodată femei în orchestră. Nu se poate în secolul 21 să ajungi la așa ceva.

Dar care crezi că este motivul? Crezi că încă există preconcepția că femeile nu sunt la fel de bune ca bărbații?

Da. Este o preconcepție foarte mare și totul depinde de educație. Eu merg și vorbesc cu copiii în școli, iar odată m-a întrebat o fetiță: dar cum se poate să existe o femeie dirijoare, că eu nu am mai văzut așa ceva?

Totul pornește de la educație. Dacă ei nu văd niște modele, nu vor ști că există așa ceva.”, a declarat Alexandra Dariescu pentru Cultura la dubă. Interviul integral poate fi citit AICI.

Alexandra s-a născut la Iași și a debutat alături de orchestră pe când avea doar 9 ani. E stabilită în Marea Britanie de 24 de ani și predă acolo în mediul universitar, la Guildhall School of Music din Londra. A fost prima pianistă din România care a concertat la Royal Albert Hall și concertează în continuare alături de cele mai prestigioase orchestre.

BBC Proms: festivalul care a popularizat muzica clasică

În fiecare vară, Londra devine capitala mondială a muzicii clasice datorită BBC Proms, unul dintre cele mai prestigioase și longevive festivaluri de acest gen. Timp de aproximativ opt săptămâni, cele mai importante orchestre, dirijori și soliști ai lumii urcă pe scena Royal Albert Hall și în alte săli de concert din Regatul Unit, oferind un maraton muzical care îmbină tradiția cu inovația.

Originile festivalului datează din anul 1895, când impresarul Robert Newman și dirijorul Henry Wood au lansat seria de concerte intitulată Promenade Concerts. Ideea era revoluționară pentru epocă: muzica simfonică trebuia să fie accesibilă tuturor, nu doar elitelor. Biletele erau ieftine, iar o parte a publicului putea asculta concertele stând în picioare, într-o zonă special amenajată în fața scenei. De aici provine și denumirea de „Proms”, prescurtarea de la Promenade Concerts, inspirată de obiceiul spectatorilor de a se plimba în timpul spectacolelor muzicale din secolele anterioare.

În 1927, British Broadcasting Corporation (BBC) a preluat organizarea concertelor. Prin intermediul transmisiunilor radio, iar mai târziu al televiziunii și al platformelor digitale, BBC Proms a depășit granițele Marii Britanii și a devenit un eveniment urmărit la nivel internațional. Această deschidere a consolidat misiunea inițială a festivalului: aceea de a face muzica de înaltă calitate accesibilă unui public cât mai larg.

Astăzi, BBC Proms înseamnă peste șapte decenii de organizare sub egida BBC și mai bine de 130 de ani de tradiție.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Alexandra Dariescu devine prima pianistă română care va concerta la BBC Proms appeared first on Cultura la dubă.

“This is your responsibility – to look at all the parts of yourself, even the ones you don’t like, the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made, and then ask yourself: okay, now what do you want to do with that?”

Departure. For an 8-year-old child, departure can be a concept absorbed far too early, especially when it leads into the unknown. It becomes, however, bearable when accompanied by a mother determined to offer a new life.

Departure is deeply rooted in Sebastian Stan’s life story. He left Constanța as a child, leaving behind his beloved grandparents and his friends from the apartment building stairwell. He arrived with his mother in Austria, then in America, in New York. And later, his acting career would also involve countless other departures.

But today we won’t talk about leaving – we’ll talk about returning.

With an extraordinary ability to transform, choosing vastly different scripts, Sebastian Stan is now one of the most acclaimed actors in Hollywood, a Golden Globe winner and an Academy Award nominee. He holds dual citizenship – American and Romanian.

And in just a few weeks, he will be seen for the first time in a Romanian film, Fjord, directed by Cristian Mungiu – exactly where any cinema artist belongs: at the Cannes Film Festival, in the official competition.

To get close to a celebrity like Sebastian Stan, you would normally have to pass through an army of agents, managers, publicists, or quite literally, security personnel.

On the Fjord set in Norway, however, things were different. For over a month, Stan set aside his invisible superstar cloak and integrated himself into the various layers of the film crew, made up of Romanians, Norwegians, Swedes, and Finns.

Typically, such a celebrity gives interviews rarely and only to major, internationally known publications.

The fact that Sebastian Stan chose to give his first interview in Romania after his Oscar nomination to a small publication like Cultura la dubăsays much more about him than about us. It is just one of the ways in which he uses his notoriety in service of others – to support causes he believes in, causes that otherwise do not receive much attention. With the same reasoning, he supported, as a producer and financier, the debut feature film of a Romanian director – A River’s Gaze, by Andreea Borțun.

The conversation with Sebastian Stan flowed as naturally as possible and touched on personal subjects that help us discover him beyond his acting career. From the search of a child suddenly awakened in a completely different world, to the 42-year-old adult trying to find his true identity and his role on earth. All of this, in the context of the painful loss of his father – “I only spoke Romanian with my father, which created a very special intimacy between us, like an invisible thread that belonged only to us.”

What role does film play in all of this? It is the art form through which Stan can bring his most authentic contribution to a world torn by conflict. And it is also part of his own personal search.

The interview took place in Norway, in April 2025, during a filming break. Sebastian chose to speak in Romanian, though at times some ideas were expressed in English.The material also features the first images of Sebastian Stan on the Fjord film set, captured by photographer Adi Bulboacă for Cultura la dubă.

***

“Sebastian, we’re in Norway, close to the end of filming on Fjord. First of all, how are you, how do you feel here?

I can’t even believe we only have two weeks left and we’re done. It’s a bit strange here, you’re in a different state. After so much time spent here, in isolation, among these wild mountains, it’s like you no longer know whether the thoughts that pass through your mind truly belong to you or to the character.

Probably this very austerity of the landscape was perfect for me, it helped me disconnect from anything else and sink into a completely different world, one that feels almost timeless.

Being in this location helped us a lot to understand what life would be like here for this family in the film, what each character’s world would look like. It really is a space where the boundaries between you and the role gradually blur, which is wonderful, right?

Before I left, I didn’t really have time to think about what it would be like here from an objective perspective, being a totally new experience, after all, it’s my first film with a crew made up of so many Romanians.

What made you accept this project and work with Cristian Mungiu?

I’ve wanted for a long time to collaborate with Cristian. If I look at the last few years, I can say I’ve become more and more dependent on directors and on stories that allow me to go into the character’s depth.

I like to discover in myself and in the character something unexpected, maybe even frightening, that kind of fear that pushes you to dig deeper.
That inner fear, of not being fully prepared or of failing in front of a new nuance, of a character foreign to me, is what I’m looking for, I think it’s what makes me grow as an actor.

I have admired Cristian since I saw his first film. We met a few years ago and kept trying to find a project to work on together. In the end, we found this one and I’m grateful it came together.

You have lived most of your life outside Romania and you’ve already had extraordinary film projects in your career. How can you explain this desire of yours, to have not only a personal connection to the country where you were born, but also a professional, artistic one? How and when did this desire or need appear and what lies, in its depth?

Romania is the place where I was born and where part of what I am today was formed. And yes, for a long time I wanted to get involved in a Romanian cinematic project.

My first project with the Romanian film industry isn’t this one, Fjord, but the film directed by Andreea Borțun, “Malul Vânăt” (A River’s Gaze), where I got involved as a producer and financier. It made me very happy that I had this opportunity to be part of, to support a project by a young director, at the beginning of her journey, on her first feature film.

I think it’s very important, if we can, to support such new voices. Often great careers are born from these first steps. Think of Martin Scorsese, who debuted with Who’s That Knocking at My Door (1967) thanks to the support of producer Roger Corman, opening the road toward masterpieces like Taxi Driver later. I won’t say that my support was just as decisive, just as important, but I tried to be there for her in this effort as much as I could.

My roots are there, even if I left at only 8, and my first return was only at 21. That long break made the return not just physical, but much more revealing, I could even call it spiritual.

I needed to mature, to gather experiences and, most of all, to cultivate my curiosity and my desire to better understand where I come from. This rediscovery influenced me a lot from the start of my career, realizing that my place of origin and the traits that set me apart are, in fact, parts that define me and support me in life – after a large part of childhood I only wanted to fit in and be like the others.

Being different societies I had to adapt to (n.r. Austria, USA), it’s probably natural to want to belong.

With age, you realize that uniqueness doesn’t come from what you share with others, but precisely from those qualities and experiences that shape your own identity and challenge you to build a path of your own. Our differences and particularities are, in the end, what give us an original perspective on the world and allow us to live detached from norms, in accord with who we truly are.
This matters enormously, especially in the film industry, where, as an actor, everything starts from how you find your voice.

I think success also depends on the power to express yourself honestly, which often comes from your own roots, feelings, and life experiences. That is exactly what stands behind the ability to understand the depth of characters and stories I was talking about earlier, but also of the people you work with, each with their unique history. That richness makes the performance alive, relevant.

These thoughts have always followed me and made me want more and more to return to the place I left, a place that appears to me in some bizarre memories from the Revolution of 1989, but especially in those with my grandparents, family, friends from back then, with how “the grown-ups” related to each other and to the social and political situation of those times.

All of that took shape around 2003, when I met a Romanian woman, Alexandra Tînjală, who later became my friend.

I was in England with my acting classmates from America, from Rutgers – where I was going to college. She was friends with someone in my class and that friend said: hey, you’re Romanian, she’s Romanian, talk. I, until then, had no contact in Romania anymore. I hadn’t kept in touch with the kids I played with in childhood. My grandparents, poor souls, had died. I had nobody anymore. We were all gone.

And because of Alexandra I began to rediscover Romania, Romanian cinema, Romanian directors. She introduced me to the Romanian new wave – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, then to Radu Jude’s films and other Romanian directors. She sent me films: “The Death of Mr. Lăzărescu”, “4 months, 3 weeks and 2 days”, “12:08 East of Bucharest” – which remains one of my favorite films, and many others.

I remember that around 2008 she brought me a DVD with Cristian’s film “4 Months, 3 Weeks and 2 Days”, which she had gotten his autograph on. I’m really curious if I can still find it at home. That would be something!

Then I started to get involved in Alexandra’s volunteer program, Our Big Day Out, as a volunteer, which targets children in placement institutions and disadvantaged people. Alexandra is also a volunteer of the NGO The Alex Fund, founded by Leslie Hawke (n.r. Ethan Hawke’s mother).

They, this NGO, The Alex Fund, had an event at Lincoln Center, in New York – the screening of Cristian Mungiu’s film, Graduation. And Alexandra invited me to this screening, a perfect occasion to meet Cristian Mungiu, especially since I lived in New York.

So I took my mom with me, and at this event I met Cristian for the first time. I don’t think he knew anything about me then. It was happening around 2016, I think.

How did your relationship develop after that moment? Did you keep in touch?

Until 2018 I didn’t hear anything from him, but in 2018 Alexandra suggested that he invite me to the American Independent Film Festival, in Bucharest. There I was invited with the film “I, Tonya”, in which I had just acted. In that same week I also met Corneliu Porumboiu, whose fan I already was for a good few years. And only from then on can I say I kept in touch more often both with Cristian and with Corneliu.

You said earlier that you had several attempts to work together, but only now you matched. Do you feel this collaboration with a Romanian director came at exactly the right moment in your career?

Yes, now, after more than 20-something years in this business (it’s very interesting to hear myself saying that), I realized much more that, surprisingly, you can’t control everything, no matter how much you want to.

You always want to work with certain directors, to get specific roles, but for me all the important films, from “The Apprentice” and “I, Tonya”, “A different man” and now, “Fjord”, came exactly when I wasn’t expecting it.

It was as if I let myself be carried by the wave, as if I raised my hands in the air and said: you know what? If it’s meant to be, it’s going to happen, if not, not. And right then, letting things flow naturally, everything came together.

And I feel extremely lucky that ‘Fjord’ came together. We were talking about it back in the summer of 2024 and I still wasn’t sure if we would do it in December or January, but in the end, here we are, it happened now, in spring. And yes, it feels like it was meant to be that way.

I had also talked with Cristian about R.M.N. We tried then too to see if that film could suit me, but we didn’t synchronize.

And I think, in the end, Fjord is much more suitable for us.

What is it like to work with him? Did you get used quickly to his style on set, with long takes, with many takes?

It’s fascinating to work with a director who has such a personal and meticulous style. What I like most in this job is that every director comes with their own methods.

It’s somehow a moment that never stops exciting me. As an actor you have to always be open to absorb something new from each project – what worked in one film doesn’t necessarily mean it will work in the next.

Also, I don’t like to play the same thing all the time, it becomes boring.

This very instability makes a creative career feel alive. Somehow it forces you to reinvent yourself constantly, to discover all kinds of unsuspected resources in you, especially with a director who reconstructs reality down to the millimeter. I admit (laughs), I need someone to guide me. I think trust in directors is crucial.

Since I saw his first films I noticed his unmistakable style: each scene is kept as a long sequence, sometimes 20 minutes, and sometimes with a hundred people involved. And you watch those sequences and you feel like you’re watching a documentary – the actors don’t seem to act a role, they seem to live the story. I think that’s how the situation becomes very real, believable.

But I didn’t know how much he works on what we see, how attentive he is to every detail.

For example, he worries down to the millimeter how a child sits in a corner or how a flag flutters, everything is thought through meticulously to create impeccable visual authenticity.

After seeing all these things, I look at him now more as a complex artist, almost like a painter. You can stop his films on any frame and look at it like a work of art. And I don’t think that’s accidental. He has an extraordinary eye for detail, which gives his films a rare aesthetic level. It seems to me it’s very difficult to achieve something like that and that’s why it amazes me, I keep asking myself “how did he manage to think up this whole universe?”

For me, all these things were very motivating and pushed me daily to want to rise to the level of the universe he creates in his films.

The big difference between American films and European ones is that in many American films you often feel you’re being told how to feel, like someone is spoon-feeding you. Whereas in European films, you’re shown a situation, and you, as a viewer, are the one who draws conclusions, you decide how to feel, how to interpret the characters and the story.

It’s a much more creative and artistic approach and, in my view, that’s the impact film should have on the public. That’s life, after all, there isn’t only black or white, nobody is only good or only bad, we all try every day to live and make peace with our decisions, aware that we are subject to mistakes and nobody is perfect.

Coming back to working with Cristian, shooting a sequence 20–30 times is a huge challenge, something happens. It’s also a very heavy subject, it contains some very emotional scenes. To try to hold those emotions, as an actor, for that long time, every time, 20–30 times, is not easy at all.

You can feel you entered that state perfectly at take five, but maybe the other actors didn’t hit it. Everything has to be synchronized impeccably.

In a way, this style of filming resembles staging a theater play: you do daily rehearsals, you have shows a few times a week, you have to keep the rhythm and intensity, but still find new nuances in the same structure, even if you repeat the same text or scene.

It’s fascinating to go again and again toward that emotional state trying to improve it each time, not to repeat it, but to outdo yourself.

For this role, you needed to radically change your look. How did you reach an agreement about that? Was it hard for you to do?

I don’t think it was hard, especially after the experiences with the series Pam & Tommy, where I lost over 9 kilograms, or for the role in The Apprentice, where I gained about the same.

I think adapting the look helps enormously and brings authenticity to the character. Not only in what the public sees, but in how I relate, as an actor, to the character: you behave differently, you move differently, mannerisms change, certain instincts seem to adapt automatically. The closer you are to the character’s physicality, the closer you get to him.

I don’t see changing the look as something hard, but rather necessary if the character demands it. If you go to work knowing exactly how it will be, you have nowhere to move forward, and in the long run you only lose.

As I said, to me, discomfort, fear and the unknown are crucial in the projects I get involved in. To me, they are the basis of creative freedom and evolution.

Do you feel this collaboration gave you a new perspective on Romania, not only with Cristian, but with the whole Romanian crew? You spent a lot of time with them, I don’t know if you’ve ever spent so much time with so many Romanians in one place.

Yes, I spoke with my mom on the phone a few days ago and she told me my Romanian is much better since I came here.

To be able to speak Romanian for so long has been nice and very good. Still, for me, the relationship with Romania is a process that is still developing and it will take some time until I reach all the layers I want. There are still many directors and people in the Romanian industry I want to work with. (n.r. Radu Jude told Cultura la Dubă in an interview that he will make a film with Sebastian Stan).

Romanians have an expansive way of speaking, full of gestures, on one side they’re very warm-hearted, on the other, very stubborn. I laughed a lot with them and I liked feeling that energy, which, yes, feels very familiar to me.

For example, when I filmed a sequence with Alin Panc, I could barely stop myself from laughing – he had a way of being that made me collapse laughing with just a look! And Adrian Titieni, whom I had seen in the film Graduation, where he was outstanding, is an incredible actor. I was deeply impressed by his presence and professionalism and I’m very grateful to work with him, but also with the rest of the Romanian team.

Honestly, I was a bit scared to be with them on set, I had to find my Romanian again, I still have the accent I have, I wanted to speak as well as possible, to be as authentic as someone who left Romania after much less time than I left.

Well, they are 100% Romanian actors, with deep roots in the culture and the subtleties of expression, which, yes, intimidated me a bit at first. But precisely these differences created a special chemistry both on set and between us. It was and remains a tremendous experience for me!

But do you think that, beyond professional collaboration, our tendency to reconnect with our roots as we get older, to rediscover the stories lived by our grandparents, is actually about a personal need to truly know our identity? It’s like we see these things differently close to 40. How is it for you?

It’s exactly as you said. When you reach 42 (laughs), as I am, you think very differently. Especially when you lose people in your life.

When my father died, in 2021, a lot changed for me. Such an event completely changes how you see life, where you come from, what happened, what the history is, what the roots are, what made you, how it made you, etc.

And I go back again to what we discussed earlier: it’s not just about getting close to the roots or knowing them, but also understanding them and the compassion you must show so you don’t alienate yourself from them, no matter how shaky they may seem at times.

My father died, unfortunately, in a hospital in Romania.

Those days when he struggled for life, in his native country, in a place he had left long ago and only returned to visit, are still very hard for me to describe.

The states I went through then, the anger I felt toward this system that seemed torn from old stories about Romania, the helplessness in front of illness, but especially in front of the way this system works, the lack of transparency, communication barriers and the lack of empathy of the doctors for the patients or their relatives, I admit, all of that marked me.

I kept trying to understand how you cope with such a mechanism, especially since we’re talking about the medical system.

And when I read this script, I felt this parallel: losing my father in the twists of Romanian medical bureaucracy, the helplessness probably shared by many Romanians who lose their parents like this, resembles strikingly the tensions in Mungiu’s Fjord – the family broken by distance, the cultural values in conflict, and the mute fight to keep what remains of humanity in front of a cold, impersonal mechanism.

America had a big influence on me, because I grew up there. I feel very lucky that I had the opportunity to leave when I could, that I had my mom, who fought very hard so we could leave after the Revolution, to have other chances.

But I also feel this leaving as a kind of guilt. You sit and think that not many had these opportunities.

And you keep thinking what it would have been like if we hadn’t left, if we had stayed there. Or if we left and never returned, if I had lost Romanian completely. At this age you think about all that, you can’t help it.

In the end, you have to accept. This was your road. The only way. But you have to acknowledge all of it: the luck and the guilt and where you headed, but also where you came from.

And the work.

Yes! And the work. I tried to do something with this opportunity and sometimes I can’t even believe we are here and talking about this now.

Still, when you lose a parent, when you think about children, about how fast this life passes, you look beyond yourself. You sit and ask: what can you still say and do? What do you do with this platform you built, that you have?

This is my journey. Through the films I make and the profession I chose I want to contribute in a way that is beyond me, that surpasses personal ego.

That’s why I got involved in Alexandra’s volunteer project, Our Big Day Out, and in Andreea Borțun’s film (n.r. “Malul Vânăt / A River’s Gaze), because there are many women directors in Romania who have something to say.

And she had a story somewhat similar to my story with my mother, there are some small parallels there. And not only that drew me to this project, but also the way it was made: the preparation meant six years of research in rural areas, the filming stretched across four seasons, something quite rare for a fiction feature.

Over 60% of the cast are non-professionals from the regions where filming took place, ordinary people who were given a real chance to play what they live day by day and not just anyhow, but in a feature film. Including one of the main actors, the boy, which I think was a brave bet for a debut director, not many take that on.

So yes, I try to find more ways to contribute, but at the same time remain who I am, not pretend anything other than what I am.

I’ll end with something I should have started with: congratulations on the Golden Globe and on the Oscar nomination! I don’t know if you realized it, but the moment of your speech caused strong emotions in Romania. Maybe some said: why do we claim him, Romania has no merit. But the truth is that for Romanians the success of a Romanian athlete or artist abroad brings a kind of joy they can’t get from anything else.

Thank you so much! I said on stage exactly what I felt. And regarding Romania, what I can say now is that in those years when I left, there was a lot of chaos for me.

When you’re a child, you keep trying to find your home. You live here, then you go there, then to another country. As I said, when you’re a child, you want to be like everyone else. But, in the end, those years made me. Without all that chaos, childhood in Romania, leaving for Austria, then America, all that built me and otherwise I wouldn’t be here.

Maybe there are people who have an ok life, they have a whole family, nothing bad happened to them and they become geniuses, I don’t know, it’s possible. But every director I attached myself to, every writer, screenwriter, absolutely all have family stories, a childhood, situations that made them ask who they are, to discover what they are capable of.

Some traumas…

Exactly. Traumas either destroy you, or they give birth to you, or rebirth you.

And that’s your responsibility, to look at all parts of you, even the ones you don’t like, at the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made and then to ask: ok, now what do you want to do with that?

I understand maybe some look and say “he left, what the hell does he still have to say?”. But still, if I hadn’t had that moment there (n.r. at winning the Golden Globe), if I hadn’t said what I said…

I could have been on stage for an hour and still I wouldn’t have finished thanking everyone. You always dream of these moments, you think: if I get there, what will I say? In the end, that moment has to be “thank you!”. You don’t get there alone. You get there because hundreds of situations happened, for the people you met along the way and because you worked very hard.

That moment when you said, at the end, Romania, I love you, was it spontaneous or did you have it prepared? And why did you want to make that declaration toward Romania?

It was and it wasn’t spontaneous. It was first of all a message for my mother, or rather, from my mother, who always repeated to me: “You have to remember where you came from.” On the one hand, it represented her strength to leave with me, alone, our shared journey.

On the other hand, about the support of my stepfather, which was unconditional, and, equally, about my father and the relationship I had with him, about the moments spent together, where he brought to life dozens of stories from and about Romania, about Romanian music we listened to together, about the fact that I spoke with him only in Romanian – which created a very special intimacy between us, like an invisible thread only ours – and up to his own road, which wasn’t easy at all, but also about the stories about him discovered later from his friends, after I lost him.

From my point of view, it would have been inauthentic and unjustified not to say what I said.

Of course throughout my career I thought about this moment, to be on stage and reflect on my path, on my origin, to thank everyone who contributed to this life. So, in a way, it wasn’t spontaneous – in reality, I wouldn’t have been there if I hadn’t had this road and this past, which begins and will always begin with Romania.

It was my way of recognizing where I come from, of showing my pride in my past, of fully accepting it, for my identity and for all the people who were with me and shaped me, from there, from the country where I was born.

The post INTERVIEW Sebastian Stan: “Trauma either destroys you, or it gives birth to you, or rebirths you.” appeared first on Cultura la dubă.

Un premiu care ne onorează și ne responsabilizează. Te simți văzut și apreciat, dar ne și obligă să ne facem meseria tot mai bine” – au declarat Monica Felea și Ștefan Bradea, cei doi acționari care au pus bazele Bad Unicorn în România.

Premiul va fi înmânat miercuri, 11 februarie, în cadrul ceremoniei de deschidere a European Film Market 2026, la Berlin.

Motivația juriului: „Într-o țară precum România, una dintre țările cu cel mai mic număr de ecrane pe cap de locuitor din UE, asigurarea distribuției și construirea unui public pentru cinemaul de autor european reprezintă o adevărată provocare. Cu toate acestea, Monica Felea și Ștefan Bradea de la Bad Unicorn demonstrează în mod constant un nivel excepțional de angajament față de programul lor atent selectat, care în ultimii ani a inclus titluri precum
Sentimental Value, Flow, Fallen Leaves, Close sau The Zone of Interest.

Pentru fiecare lansare, ei concep campanii de distribuție personalizate și inovatoare, căutând constant noi modalități de a ajunge la public și de a încuraja o interacțiune semnificativă cu publicul. Creativitatea, perseverența și credința lor profundă în puterea cinematografiei permit acestor filme să își găsească locul chiar și pe o piață extrem de dificilă.
Merită cu adevărat acest premiu, pentru spiritul și dedicarea pe care Bad Unicorn o arată în promovarea cinematografiei de artă europene într-un teritoriu atât de solicitant precum România. Sperăm că acest premiu nu numai celebrează munca remarcabilă pe care au realizat-o până acum, ci servește și ca un încurajare pentru a-și continua călătoria plină de pasiune și inspirație.”

Fondată de Ștefan Bradea și Monica Felea în 2017, Bad Unicorn este o companie de distribuție de filme de autor, care lansează 12-15 filme pe an. Au distribuit cu succes titluri precum Aftersun, Perfect Days, Close, Beau Is
Afraid, The Zone of Interest, Flow, YES. Printre titlurile actuale se numără: Father Mother Sister Brother, No Other Choice, Sentimental Value, Romeria, Silent Friend.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Compania românească Bad Unicorn a fost desemnată “distribuitorul european al anului” la Berlinale appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, la Paris, 80 de artiști români, din diferite domenii, au fost aduși laolaltă, în cadrul unui festival local, dedicat în fiecare an unui oraș din Estul Europei, sub titlul Un Weekend à’l Est. Participanții din partea României au fost nume importante precum Cristian Mungiu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Cărtărescu, Alexandra Badea, dar și artiști care nu au gustat (încă) succesul internațional.

În jurul evenimentelor – expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme românești, performance-uri, am văzut o efervescență care a cuprins atât francezi, cât și români din Franța. Ce-i drept, acest festival a fost mult mai important pentru români decât pentru francezi, obișnuiți cu mari evenimente culturale.

Un alt adevăr este că, deși a dat dovadă de-a lungul istoriei de valori culturale incontestabile, precum Brâncuși, Braneur, Enescu, Cioran sau Ionesco, urmați de Pintilie, Ciulei sau Andrei Șerban și mai apoi de Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Geta Brătescu sau Mircea Cantor, România este abia a 9-a țară invitată la Un Weekend à’l Est. Înaintea noastră au fost Armenia, Georgia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Serbia și Ucraina de două ori.

Chiar și așa, mai târziu, festivalul aduce un imens beneficiu artiștilor români și imaginii țării, doborând stereotipuri și deschizând dialoguri culturale. Tot ceea ce s-a petrecut la Un Weekend à’l Est a fost realizat din fonduri private ale organizatorilor. Și aproape toți artiștii cu care am stat de vorbă au ținut să sublinieze acest aspect: statul român nu a contribuit în nicio formă la promovarea creației românești în acest context.

Cofondatoarea festivalului este Vera Mishalski Hoffman, una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de peste 8 miliarde de euro, potrivit Bloomberg. Aceasta a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Arte vizuale

În inima cartierului Saint Germain-des-Près, altădată locul de întâlnire al scriitorilor, precum Proust, Camus sau Simone de Beauvoir, turul galeriilor de artă, în cadrul festivalului Un Weekend à’l Est, a început cu vernisajul expoziției lui Dan Perjovschi – la Galeria 22 Visconti.

“Revista la care lucrez de 35 de ani se numește Revista 22, fiindcă Revoluția din 1989 a fost pe 22, iar acum sunt la galeria 22 din Paris.” – spune artistul în fața publicului prezent în galerie.

Perjovschi a adus aici unele dintre cele mai cunoscute mesaje ale sale, dar și desene noi, adaptate la legătura dintre România și Franța. A făcut inclusiv o intervenție pe afișul festivalului, creat de Saddo, astupând cu markerul negru întreaga Casă a Poporului, în memoria victimelor comunismului.

Bucureștiul, orașul invitat de festival, este doar un pretext. În realitate, artiștii români au vorbit despre arta lor, mai degrabă universală decât românească.

„M-am întrebat ce pot să spun eu despre București? E un oraș extrem de contradictoriu, care îți mănâncă nervii. Pe afișul festivalului este Palatul Parlamentului – acest baroc nordcorean, care pe mine nu mă reprezintă în niciun fel, nici pe magneți, nici pe sigle, pe nimic.

Altfel, e un oraș important și interesant și are un drive acum, o energie, este newcomer, vine cu putere. Este și bogat și sărac, și cu cultură și fără, cu disperare mare, cu reușite și cu eșecuri totale, dar e enorm și e puternic.

Aici, o parte din echipa festivalului sunt oameni de vârsta mea, mai oldies așa, care au încă ideea că cultura schimbă ceva. Lumea tânără nu mai are asta.

De ce?

Pentru că vor bani. Și vor spectacol. Cuvântul la modă e imersiv. Nu mai suntem subversivi. Acum suntem imersivi. Acum îți dă imaginația gata amestecată. Nu mai trebuie să gândești nimic.

Or eu sunt din alt film, când în 22 era Revoluție. Am vrut să se vadă și aici că desenele mele nu sunt făcute pentru artă. Întâi au fost parte dintr-o discuție publică, socială, politică. Pe urmă vine și latura artistică.

Noi fiind cine?

Noi fiind statul român. Întreabă Muzeul Național de Artă Contemporană câte expoziții a dus în Occident sau pe restul planetei, de când există. Nici una! Norocul cu oamenii ăștia. Tot ce s-a făcut acum, precum și Sezonul România-Franța, Europalia, a fost făcut de partenerii noștri occidentali, nu de noi.”, spune Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

La doar câțiva pași de expoziția sa, Dan Vezentan are, de asemenea, expoziție solo. Crescut în Maramureș, cu o profundă înțelegere și cu respect față de universul agrar, Vezentan a adus la Paris machetele unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, instalate în mari dimensiuni în diverse spații publice din România.

Dan Vezentan face parte din comunitatea Atelierelor Malmaison, unul dintre cele mai relevante spații artistice ale Bucureștiului. De altfel, curatorii festivalului au vizitat Atelierele Malmaison în primăvara acestui an, precum și alte galerii de la noi, iar selecția a fost făcută ca urmare a acestor vizite.

“Privind selecția festivalului, ți se pare că e relevantă și exprimă destul de bine ceea ce se întâmplă în arta contemporană românească acum?

Da, mi se pare că au atins cumva fiecare zonă, generație, de la Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, generația mea și cei mai tineri decât mine. Este și artă mai urbană, eu sunt din zona asta agricol-rurală, sunt și ultra-cunoscuți, precum Perjovschi, și mai puțin cunoscuți, ceea e bine pentru noi, artiștii, până la urmă. Fiind parte din festival și fiind expus pe mai multe canale, e o ocazie foarte bună să fiu văzut, să cunosc oameni din domeniu.”, spune Dan Vezentan.

Mircea Cantor, artist român stabilit în Paris de peste 20 de ani, cu o bogată carieră internațională, are expoziție solo la două străduțe distanță de Vezentan și Perjovschi. La Galeria Loeve&Co, Cantor aduce în fața publicului cele mai recente lucrări ale sale, realizate în 2025 – mâinile sculptorului în cristal, autopotrete realizate cu camera termică sau o instalație video ce surprinde un soldat român cântand la caval, în timp ce cavalul începe să ardă – o reacție prin artă la vremurile pline de contraste, pe care le trăim.

“Să aduci artiști din România în Franța, în epicentrul culturii mondiale, e ceva care rezonează cu a face cultură în Europa. Tot vorbim despre Europa în sus și-n jos, dar pe plan factual nu prea vezi multe evenimente care să aibă legătură cu Europa de Est. A fost Sezonul Franța-România, după aia nu a existat o continuitate.

Concret, nu ai foarte multe lucruri care se leagă de România. Și aici eu nu dau vina pe francezi, dau vina mai ales pe români, nu există o politică culturală, nu există o viziune pe termen lung, ce înseamnă colaborarea, nu există ceva care să motiveze, să creeze atenție – mă refer la artele vizuale.

Noi, totuși, am avut o istorie frumoasă care a început cu Aman, cu Grigorescu, apoi Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner – sunt niște oameni care au marcat niște repere pe acest parcurs. Această tradiție Franța-România e plină de noduri, e mai mult discontinuă decât continuă. Sunt artiști cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Victor Mann, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu, Horia Damian, dar bogăția scenei românești e mult mai vastă decât aceste nume.”, declară Mircea Cantor pentru Cultura la dubă.

Componenta de arte vizuale a adus la Paris și lucrări realizate de Ion Grigorescu, Mihaela Moldovan, Radu Belcin, Mihai Șovăială, Anton Roland Laub, Saddo, Ioana Cârling, Cosmin Bumbuț, Radu Pandele, Roxana Morar, Sergiu Ujvarosi și Albert Kaan.

De asemenea, regizorul Cristian Mungiu, ambasadorul onorific al acestei ediții de festival, a debutat cu o expoziție personală de fotografie, care reunește la galeria Paris Cinema Club fotografii surprinse din studenția de la Iași până în prezent.

La vernisajul lui Mungiu a venit și celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Aceasta a declarat în exclusivitate pentru Cultura la dubă:

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert.

O altă celebritate pe care am întâlnit-o în expoziția lui Mungiu a fost regizorul argentinian Gaspar Noé.

Am asistat chiar la un tur privat pe care Cristian Mungiu i l-a făcut. (VIDEO AICI) Noé a fost impresionat să vadă valiza doctorului Bebe, interpretat de Vlad Ivanov în 4,3,2, filmul cu care Mungiu a câșigat Palme d’Or la Cannes. Obiectul de recuzită face parte din expoziția de la Paris, alături de vase de ceramică ale familiei Mungiu, diploma Palme d’Or și alte amintiri personale.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat Gaspar Noé pentru Cultura la dubă.

Cinema

Isabelle Huppert l-a însoțit pe Mungiu și la proiecția filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de la Cinema Christine. În fața cinamatografului foarte mulți tineri au stat la coadă pentru a prinde bilete. Mulți dintre ei au ridicat mâna când au fost întrebați dacă văd pentru prima dată filmul.

La fel s-a întâmplat și la proiecția filmului A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu. Componenta de cinema a mai cuprins filme de Alexander Nanau, Bogdan Mureșanu și Anca Damian. Selecția a fost realizată tot de către festival, dar Cristian Mungiu, în calitate de ambasador, a făcut, la rândul său, niște recomandări.

“Cu toată stima pentru cultura română așezată, tradițională, dar găsesc că ea are foarte puțină priză în țările în care încercăm noi să ne promovăm cultura. Cred că ponderea ar trebui să fie un pic mai mult către cultura contemporană, vie, care poate fi însoțită de oameni vii.

Și asta trebuie să arătăm, acele manifestări în care ești contemporan cât de cât cu ceea ce se face pe afară. O parte dintre artiștii care au fost acum la Paris reprezintă cumva mici momente de originalitate și de sincronizare cu ceea ce e modern și nu e pășunist.

Un eveniment de felul ăsta ne dă ocazia să creăm un pic de curiozitate în mediul francez-occidental, să echilibrăm un pic balanța de informații despre România și cu ceva care nu e de urgență, nu e de actualitate și mai cu seamă nu e de știri proaste, stereotipice, despre hoți și imigranți din România.

Cu condiția să putem face să nu vină numai comunitatea românească care trăiește afară, cum se întâmplă cel mai adesea când ne organizăm pe linie oficială de ICR.

Important e să vină francezi, curatori, spectatori de aici. Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Regizorul Corneliu Porumboiu, stabilit în Franța de 3 ani și jumătate, și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp.

Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Literatură

Fiecare secțiune a festivalului a avut cel puțin un artist-locomotivă, un nume foarte cunoscut menit să atragă atenția publicului și să deschidă interesul și pentru ceilalți români, mai puțin cunoscuți în Franța.

Iar literatura nu putea să aibă un reprezentant mai cunoscut decât Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român la nivel internațional. Prezența sa la Paris a însemnat numeroase interviuri acordate publicațiilor franceze și întâlniri cu cititorii săi.

„În numai două zile la Paris am dat interviuri pentru Radio France Internationale, Le Point, Libération, A rebours și France Culture. Alături de mine a fost mereu Laure Hinckel, nu doar traducătoarea literară premiată pe care-o știm cu toții, ci și o incredibilă traducătoare simultană. Cât despre Paris, ce să mai poți spune? E Parisul unic și indescriptibil pe care-l știu de decenii.”, a scris Mircea Cărtărescu pe facebook.

Momente importante au fost, de asemenea, prezența Gabrielei Adameșteanu, a Danielei Rațiu și a lui Bogdan Alexandru Stănescu la Librăria Poloneză, un edificiu cultural cu o tradiție de 190 de ani la Paris. În cadrul festivalului au participat și Marta Caraion, Matei Vișniec, Laura Nicolae, Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu și Anca Visdei – laureată a Premiului Goncourt pentru biografia lui Cioran.

„Fără îndoială că literatura română e într-un moment bun. Sunt autori foarte interesanți, foarte atrăgători, din mai multe generații, și să nu uităm că fiecare carte se adresează unui public al ei, deci fiecare carte are o deschidere spre o anume realitate. Mai multe cărți se deschid spre mai multe realități și fiecare cititor citește cartea în care el se recunoaște.

Literatura contemporană trebuie susținută în continuare prin Institutul Cultural, prin fonduri. Trebuie susținute manifestările culturale. Acesta este un festival pe care cu generozitate îl fac francezii pentru cei din Est. Dacă o să văd și un festival organizat de români, o să mi se pară un lucru bun, dar nu sunt atât de optimistă.”, declară Gabriela Adameșteanu, scriitoare publicată la Gallimard.

Tot la Gallimard a apărut recent și romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas, iar discursul susținut de autor în fața publicului de la Paris a fost unul puternic, despre rănile provocate de comunism României. Mulți dintre francezii prezenți au fost uluiți să afle pentru prima dată de venirea minerilor la București, aduși de președintele Ion Iliescu pentru a bate studenții și profesorii din Piața Universității.

“Aici, cumva, te izbești de o neînțelegere și de o inocență care vine din trăirea unei alte istorii. Și acea inocență a occidentalului care nu a înțeles comunismul până la capăt, a văzut doar fața lui teoretică. Nu e ușor să vorbești în fața unui asemenea public. În același timp, noi scriem ficțiune, nu istorie, iar prin intermediul ficțiunii poți să spui lucrurile astfel mult mai insidios, poți să le spui fără să fii contundent. Poți să arăți, nu să descrii, să pui degetul pe un eveniment la care cititorul poate să participe prin intermediul cuvintelor tale.

Mai mulți autori români îmi spuneau că în Franța e mai greu să pătrunzi dacă ești autor român, fiindcă francezii tind să citească scriitorii lor ori personalități foarte, foarte cunoscute. Ești de acord cu asta?

Da.

Deci, e foarte greu, într-adevăr, să atragi atenția. Deja nu mai depinde de eforturile tale ca scriitor. E și foarte mult noroc la mijloc. Norocul de a primi o recenzie pozitivă, de a-i pica cu tronc cuiva. Dar, faptul că suntem traduși e un lucru pozitiv.”, spune Bogdan Alexandru Stănescu.

Și Daniela Rațiu a fost recent tradusă în franceză, la Editura Grasset, cu romanul Sfârșitul lumii e un tren, o poveste impresionantă despre foamete.

“Foarte mult timp am fost cumva decuplați de la occident, mă refer la comunism. Construim cu greu această ieșire a noastră în lume, cu mare efort și cred că literatura română trebuie să fie recunoscută pentru că e parte din literatura europeană, nu pentru că ne datorează cineva ceva.”, declară Daniela Rațiu.

Alexandra Badea, cunoscuta regizoare de teatru și dramaturgă, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru Teatru, a fost invitată în cadrul festivalului, ca autoare. În inima teatrului european – Teatrul Odeon din Paris, a susținut un performance cu o lectură din textul său Droit de visite, inspirat din ateliere de scris pe care le-a coordonat în închisori de femei din Franța.

“Intrarea în Teatrul Odeon e așa un simbol, pentru că în primii ani, când veneam în Franța ca turistă, eram studentă la regie, mă plimbam prin zona asta a Parisului și nici măcar nu puteam să intru în teatrul ăsta pentru că era vacanță, nu puteam să văd spectacole. E un teatru mitic pentru Franța. Nu am jucat până acum aici, așa că asta e o primă intrare în sala de lecturi și e o experiență puternică pentru mine pentru că eu nu sunt în general în fața scenei, nu sunt pe scenă, sunt în spatele ei. Aici am citit și chiar am susținut un monolog, a fost destul de emoționant.”, mărturisește Alexandra Badea.

În timp ce acești autori români sunt publicați peste hotare și invitați să vorbească în fața cititorilor, în România, Ministerul Educației a propus spre dezbatere o nouă programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care implică studierea literaturii în ordine cronologică. Astfel, au dispărut de la clasa a lX-a toți autorii contemporani și au apărut mai mulți autori din secolele 18-19, precum Ion Neculce, Dinicu Golescu sau Ion Ghica. Mai mulți scriitori în viață susțin că asta va îndepărta și mai elevii de literatură, într-o țară în care oricum se citește puțin.

Performance și muzică

Un Weekend à’l Est a însemnat și mai multe acte live, irepetabile. Unul dintre ele a fost un performance susținut de coregrafa și actrița Judith State, cunoscută pentru rolurile din Sieranevada, Monștri și R.M.N. Aceasta a dansat în expoziția lui Dan Perjovschi, încercând să interpreteze prin mișcările corpului său desenele artistului și intrând totodată în contact cu oamenii prezenți în galerie.

Din cu totul alt registru a fost spectacolul susținut de actrița Mihaela Drăgan la Théâtre de l’Alliance Française – singurul moment controversat din cadrul festivalului. Sub pretextul unui ritual de vrăjitorie, aceasta a blestemat pe scenă actualii conducători ai Israelului, pentru genocidul comis în Gaza, și a criticat alți lideri precum Ursula von der Leyen sau Donald Trump, declarându-se împotriva supremației albilor. Fotografiile lor au fost arse de actriță pe scenă. Unii spectatori au ieșit din sală, alții au aplaudat și s-au arătat încântați de curajul ei și au declarat că sunt în acord cu ea.

“Cred că arata este politică și conștiința mea politică este destul de dezvoltată. Vrăjitoria este un craft rom feminist, și cred că a te identifica cu vrăjitoarele e un act politic. Probabil s-au supărat niște sioniști în sală, dar e ok, cred că mi-am atins scopul. Arta nu e doar entertainment, arta trebuie să fie inconfortabilă, arta trebuie să fie revoluționară și radicală și e foarte bine așa cum e.”, a declarat Mihaela Drăgan pentru Cultura la dubă.

După actul său, seara a continuat cu un concert susținut de Taraf de Caliu. Celebrii lăutari români au ridicat publicul la dans, iar francezii și românii s-au prins în hore împreună.

Festivalul a reușit să arate cât de diversă poate fi cultura română. Iar francezii au fost încântați atât de muzica lăutărească, cât și de muzica lui George Enescu, interpretată de o orchestra în Biserica Saint Germain, sau de muzica jazz a tinerilor de la Amphitrio.

“Credem că muzica românească are nevoie de cât mai mult export. Mai ales de genul acesta. E foarte rar întâlnit ca trupe românești, mai ales din zona aceasta de muzică instrumentală, să reușească să spargă barierele și să ajungă peste hotare. Și ne bucurăm să fim parte din această schimbare, sperăm ca din ce în ce mai mulți artiști să putem arăta afară de ce suntem capabili în România.

Muzica bazată pe cultură muzicală își va găsi mereu valoarea și receptivitatea în publicul meloman.”, spune Philip Goron, percuționistul bandului de jazz Amphitrio.

De altfel, diversitatea muzicii a impresionat-o și pe cofondatoarea festivalului, Vera Mishalski-Hoffman, una dintre miliardarele lumii, moștenitoare și acționare a grupului farmaceutic La Roche, precum și fondatoare a editurii Noir sur Blanc. O prezență extrem de discretă, aceasta a participat la numeroase evenimente ale artiștilor români.

“De ce ați ales Bucureștiul și România pentru ediția de anul anul acesta?

Ideea noastră este să invităm în fiecare an un nou oraș unde cultura este importantă, unde sunt multe lucruri de arătat. Am constatat când am fost odată la București, că există toată această viață intelectuală foarte, foarte importantă și am decis să dedicăm această ediție bucureștenilor.

Eu însămi, pe de altă parte, sunt editor al editurii Noir sur Blanc. Și am publicat destui autori români. Publicăm Mircea Cărtărescu, publicăm în poloneză Bogdan Stănescu și alții. Am publicat o carte, acum foarte mult timp, de Liviu Rebreanu. Și așa, eu, o parte din familia mea, am trecut prin România, mă interesează.

V-am remarcat în public la mai multe evenimente. Ce spuneți despre această selecție, despre ceea ce ați văzut?

Ceea ce este interesant este că aveam mai multe tipuri de muzică. Sunt oameni care preferă jazzul, oameni care preferă muzica clasică, cum ar fi Enescu, a fost foarte bine să avem toată această varietate. În plus, spectacolul de dans al lui Judith State a fost formidabil. Totul a fost de foarte înaltă calitate.”, a declarat Vera Mishalski pentru Cultura la dubă.

Festivalul a avut și o amplă componentă dedicată dezbaterilor, care nu au evitat subiecte dureroase, precum holocaustul din România sau ororile regimului comunist. De asemenea, au avut loc discuții despre protejarea patrimoniului – capitol la care francezii sunt un reper. Arhitecții români au fost invitați să vorbească despre reușitele lor din societatea civilă, precum Ambulanța pentru Monumente sau Adoptă o casă la Roșia Montană.

“Cu toate că Bucureștiul e oraș invitat, mi s-a propus din partea Facultății de Arhitectură Paris-Malaquais să abordez problema implicării sociale a arhitecților pentru salvarea arhitecturii și a patrimoniului construit din mediul rural. Avem peste 1200 de biserici de lemn în țară, lumea nu știe. Când spunem biserici de lemn, imediat facem asocierea cu Maramureșul, dar ele sunt în tot cuprinsul țării, cu tipologii diferite, valori excepționale și arhitecți care și-au asumat această misiune de bunăvoie și din apreciere pentru patrimoniu, din dedicație pentru cultură.

Profesia noastră e o profesie care nu poate fi definită fără factorul esențial cultural și sunt mulți arhitecți în țară care au pornit astfel de proiecte, apreciate la nivel european. Știm câte premii europene au venit țară pentru patrimoniu. Iar Ministerul Culturii din România vrea să desființeze Institutul Patrimoniului, singura instituție publică cu specialiști în probleme de patrimoniu.” – spune arhitectul Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România.

Dincolo de succesul de care s-au bucurat în capitala Franței, oamenii de cultură români trăiesc cu frustrarea că autoritățile de acasă nu privesc cultura la fel cum o fac francezii – ca pe un mod de viață, pentru care statul ar trebui să aibă o responsabilitate socială.

Festivalul Un Weekend à’l Est se va încheia chiar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. Trupa Subcarpați va susține un concert în Sala Mare a Teatrului Odeon din Paris.

***

Corespondența de la Paris a fost realizată cu sprijinul Jidvei, partener oficial și furnizor de vin al festivalului Un Weekend à l’Est. La evenimentele susținute de artiștii români, publicul a degustat în premieră colecția Spirit, ce cuprinde trei vinuri maturate în timp, din struguri culeși manual. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Cultura vie, cu oameni vii”. Cum a arătat creația contemporană românească văzută de francezi, la festivalul Un Weekend à’l Est appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar printre artiștii români invitați se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu, Bogdan Alexandru-Stănescu, Daniela Rațiu, Corneliu Porumboiu, Alexander Nanau, Anca Damian, Bogdan Mureșanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ion Grigorescu, Dan Vezentan, Saddo, Alexandra Badea, Judith State, Subcarpați, Taraf de Caliu, Amphitrio și mulți alții.

În total, peste 80 de artiști vor participa la aproximativ 40 de evenimente, într-un dialog și schimb cultural organizat în jurul creației contemporane românești.

Întâlniri, dezbateri, proiecții, concerte și expoziții vor avea loc în 25 de locații emblematice pariziene, precum Beaux-Arts de Paris, Biblioteca André Malraux, Christine Cinéma Club, librăria-galerie Métamorphoses, delpire & co, Școala de Arhitectură Paris-Malaquais, biserica Saint-Germain-des-Prés, Espace Philomuses, galeriile Boquet, Callot, Loeve&Co și Paris Cinéma Club, Inalco – Maison de la Recherche, precum și în mai multe librării, teatre și instituții culturale, cum ar fi Maison de la Poésie, Nouvel Odéon, Odéon-Théâtre de l’Europe, Reid Hall și Théâtre de l’Alliance Française.

Cristian Mungiu, patronul onorific al acestei ediții

Într-o prezentare publicată de festival, Cristian Mungiu este considerat “unul dintre cei mai lucizi și originali cineaști ai timpului nostru. Prin filmele și textele sale, Mungiu pune sub semnul întrebării relația noastră cu adevărul, timpul și responsabilitatea — și ne amintește că a povesti rămâne un act de rezistență.” La Paris, pe lângă proiecția filmelor sale, Mungiu va vernisa și prima expoziție personală de fotografie, sub titlul “Cristian Mungiu. Biografia unui povestitor“

“Un Week-end à l’Est” va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar bugetul evenimentul este asigurat în totalitate de francezi. Programul complet poate fi consultat AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Francezii dedică un festival imens culturii române. “Un Week-end à l’Est” va reuni la Paris 80 de artiști români, de la Mircea Cărtărescu și Cristian Mungiu la Subcarpați appeared first on Cultura la dubă.

Pe lângă filmele prezentate anul acesta în competiția oficială a Festivalului de la Cannes, festivalul de la București aduce și filmele câștigătoare la Veneția și Berlin.

Invitații speciali pe care publicul bucureștean îi va putea întâlni sunt actrița franceză Emmanuelle Béart, regizoarea franceză Julia Ducournau, câștigătoarea prestigiosului Palme d’Or pentru Titane, și regizorul islandez Hlynur Pálmason.

Les Films de Cannes à Bucarest aduce Leul de Aur de la Veneţia

Câștigătorul marelui trofeu Leul de Aur pentru cel mai bun film, Father Mother Sister Brother, în regia lui Jim Jarmusch, se vede în premieră în România la Les Films de Cannes à Bucarest. Selecția venețiană este completată de producții care au fost aplaudate minute în șir în sălile de cinema: Bugonia, cea mai nouă colaborare între Yorgos Lanthimos și Emma Stone, mult așteptatul No Other Choice al regizorului corean Park Chan-wook şi documentarul Below the Clouds în regia lui Gianfranco Rosi, o poezie vizuală din Italia, care a primit Premiul Juriului.

Un Certain Regard: viziuni originale de la Cannes, pe ecranele din România

În 2025, juriul secţiunii Un Certain Regard de la Cannes a ales să premieze voci cinematografice distincte și filme care propun teme sociale incomode. Dintre titlurile premiate, la Les Films de Cannes à Bucarest se vor vedea I Only Rest in the Storm, de Pedro Pinho, o co-producție portughezo-română, care a luat Premiul pentru cea mai bună actriță, acordat lui Cleo Diára, Once Upon a Time in Gaza, în regia fraților Tarzan Nasser și Arab Nasser, care au primit Premiul pentru regie, şi Pillion, semnat de Harry Lighton, care a cucerit prin umor şi emoție şi a câștigat Premiul pentru scenariu. La acestea se adaugă The Chronology of Water, debutul regizoral al actriței Kristen Stewart, care a impresionat printr-o poveste confesivă despre traumă și reconstrucție personală.

INVITAȚI SPECIALI

Regizorul islandez Hlynur Pálmason este invitatul Les Films de Cannes à Bucarest și se va întâlni cu publicul atât la proiecția Godland, dar și după premiera în România a celui mai nou film al său, The Love that Remains. Un an din viața unei familii se scurge între momente jucăușe și pline de emoție, în timp ce părinții încearcă să gestioneze despărțirea pentru a atenua impactul asupra copiilor. Filmul surprinde esența dulce-amăruie a iubirii care se stinge și a amintirilor împărtășite, pe măsură ce anotimpurile se succed. Pálmason îi pune din nou amprenta regizorală transformând natura într-un personaj în sine care oglindește stările interioare ale personajelor.

Julia Ducournau, câștigătoarea prestigiosului Palme d’Or, este invitată la București pentru o sesiune de Q&A cu publicul, organizată după proiecția celui mai nou film al său, Alpha, inclus în competiţia din acest de la Cannes.

Una dintre cele mai cunoscute actrițe din Franța, Emmanuelle Béart, este invitata de onoare a acestei ediții a Les Films de Cannes à Bucarest, care o va celebra printr-o retrospectivă de trei filme.
Ea s-a remarcat prin interpretările sale versatile și talentul subtil, dar și prin frumusețea atemporală. Are o carieră extinsă pe câteva decenii, cu peste șaizeci de filme de cinema și televiziune. Debutul promițător din anii ’80 a fost rapid urmat de consacrarea adusă de rolul din drama Manon des Sources (1986, regia Claude Berri) pentru care a câștigat premiul César pentru cea mai bună actriță în rol secundar.

Publicul de la București va avea ocazia să vadă o retrospectivă cu unul din filmele recente importante şi cu alte două filme emblematice din cariera actriței, marcate de interpretări profunde și colaborări cu regizori de prestigiu La Belle Noiseuse (1991), unde interpretează personajul Marianne într-un film ce explorează relația dintre artă și adevăr, Un cœur en hiver (1992), unde a strălucit în rolul lui Camille, o poveste elegantă despre dragoste și emoții reținute, și L’étreinte (2021), în care continuă să aducă profunzime şi complexitate, au devenit repere în cinematografia europeană.

CELE MAI NOI FILME ROMÂNEȘTI

Cele mai noi producții românești vor putea fi văzute la Les Films de Cannes à Bucarest, înainte de lansarea oficială în cinematografe. Reunite în secțiunea Avanpremierele Toamnei, singura competițională din festival, aceste filme intră în cursa pentru Premiul Publicului. Printre acestea se numără noul film al lui Radu Jude, Dracula, Sorella di Clausura, regizat de Ivana Mladenovic, Nu mă lăsa să mor, regizat de Andrei Epure, Interior Zero, regizat de Eugen Jebeleanu, o ecranizare a romanului omonim al Laviniei Braniște.

Les Films de Cannes à Bucarest este un eveniment fondat în 2010 de către Cristian Mungiu cu
sprijinul delegatului general al Festivalului de Film de la Cannes, Thierry Frémaux, și este organizat de
către Asociația Cinemascop și Voodoo Films.

Cristian Mungiu a povestit într-un interviu pentru Cultura la dubă cum a luat naștere acest festival și cum a evoluat de-a lungul timpului.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Au fost puse în vânzare biletele la Les Films de Cannes à Bucarest appeared first on Cultura la dubă.

Mihail Șișkin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși contemporani, a fost prezent zilele acestea în România, la festivalul de literatură NOD, organizat la Brașov.

Șișkin, autorul unor romane superbe, precum “Scrisorar” sau “Părul Venerei”, este singurul rus care a primit toate cele trei premii literare majore din țara sa natală – Russkii Buker în 2000, pentru volumul Luarea Ismailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru romanul Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru romanul Scrisorar.

Azi trăiește cu durerea că Rusia comite zilnic crime de război, că volumele lui sunt interzise în Rusia, iar el este declarat agent străin.

E stabilit în Elveția de peste 30 de ani și, de la distanță față de țara natală, o spune răspicat: “Sper să trăiesc suficient de mult încât să îi văd pe acești criminali morți. Spânzurați, mai bine.”

Puternic critic al lui Vladimir Putin, Șișkin este, însă, pesimist cu privire la o soluție pentru încetarea războiului din Ucraina.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, acesta susține că Rusia poate fi învinsă doar militar, însă “țările occidentale au dezamăgit fiindcă nu au livrat armele necesare Ucrainei. Iar liderul celei mai mari puteri a lumii întinde covorul roșu și îl aplaudă pe criminalul de Putin.”

În acest context, Șișkin și-a asumat misiunea de a salva ce mai poate – literatura scrisă în limba rusă, ca parte a literaturii mondiale.

***

Domnule Șișkin, până să ajungem să vorbim despre literatură, nu pot să nu vă întreb despre ceva ce avem în comun – jurnalismul, fiindcă așa ați început, de fapt, să scrieți. De ce ați făcut trecerea de la jurnalism la literatură?

Nu, noi nu am făcut aceeași muncă. Ceea ce faci tu, da, este jurnalism, fiindcă scrii într-o democrație. Eu nu făceam jurnalism cu adevărat. Da, lucram pentru o revistă de tineret în Uniunea Sovietică. Dar în acele vremuri nu a existat jurnalism.

Revista la care scriam eu era singura revistă despre și pentru tineretul sovietic, despre tineretul din străinătate. Eu nu am mințit în ceea ce scriam. De exemplu, am mers la Praga pentru a scrie despre teatrul unde lucrează tineri actori. Am scris adevărul. Nu aveam voie să mergem în țările occidentale, dar ni s-a permis să citim, de exemplu, reviste germane precum Stern sau Spiegel.

Și așa a trebuit să traduc câteva articole despre tineri săraci, dependenți de droguri din Hamburg, de exemplu, ceea ce este, de asemenea, adevărat. Așadar, am lucrat acolo timp de câțiva ani.

Și a fost o tragedie de familie pentru că soția mea era căsătorită cu un jurnalist care putea merge în străinătate și să-i aducă câteva lucruri și să obțină multe. Și apoi era căsătorită doar cu un tip fără loc de muncă.

Dar știați că vreți să scrieți romane atunci când ați renunțat la revistă?

Știam asta de când eram copil.

Știam că sunt scriitor încă de când am început să gândesc. Știi, nu poți decide să fii scriitor. Ești născut să fii scriitor. Nu știu cum funcționează cu alți autori. În cazul meu, a fost o copilărie fără prieteni. Și când ești singur, ai doar cărți.

Îmi amintesc cum am scris primul meu “roman”. Era un roman de o pagină. Și așteptam primul cititor. Bunica mea avea doar trei clase. Ea nu era cititoarea mea. Așteptam să vină mama. Ea preda literatură. Și îmi amintesc foarte bine fața ei. Era fericită când i-am dat foaia.

Și apoi a început să citească și a devenit foarte nefericită. Mi-a dat “romanul” înapoi și a spus: Misha, trebuie să scrii despre lucruri pe care le înțelegi. Și presupun că se aștepta la un roman despre, nu știu, animale, marțieni, nu știu.

Și despre ce ați scris, de fapt, atunci?

Despre divorț. Divorțul părinților mei. Da, am fost pur și simplu realist încă de la început. Deci încă de la primul meu roman am scris despre lucruri pe care nu le înțeleg (râde).

Dar scriind, poate ajută să înțeleg.

În acel context politic, literatura era și o formă de evadare?

Erau două tipuri de literatură: literatură oficială, care pentru mine era închisă. Nu exista nicio posibilitate de a publica un roman al meu. Dar avem și o altă tradiție în literatura rusă, să scriem, dar nu neapărat cu scopul de a publica.

Șalamov, cu povestirile sale scurte Kolyma, nu avea așteptări că vor fi publicate în Uniunea Sovietică. Dar el a scris.

Așa și pentru mine a fost clar că voi scrie romanele mele și ele vor fi publicate poate după moartea mea sau în timpul vieții, dar în Vest.

Făcând documentarea pentru acest interviu am descoperit că ați spus într-un interviu vechi pe care l-ați dat în România acum 12 ani că oamenii fericiți nu au nevoie de scris – idee legată, desigur, de minunatul roman Scrisorar, construit în jurul unei corespondențe. Povesteați despre schimbul de emailuri cu partenera dumneavostră atunci când erați despărțiți, iar că atunci când ați fost din nou împreună, nu mai era nevoie să vă scrieți.

Asta înseamnă că și literatura pe care o scrieți se naște tot din nefericire?

E foarte frumos ce am spus – “oamenii fericiți nu au nevoie de scris”. Eram deștept acum câțiva ani. (râde)

Eu cred că, de fapt, nu poți controla scrisul. Dacă controlezi scrisul, este un alt tip de literatură, ca un serviciu, ca un job.

Desigur, oamenii au nevoie de acest tip de literatură, au nevoie de science fiction, au nevoie de povești cu crime, au nevoie de povești de dragoste, desigur. Dar atunci trebuie să-ți cunoști cititorul și să servești acestui cititor. Și editorul va fi fericit. Îți vor spune: scrie despre tinerii adulți timp de 20 de ani. Și vei face asta pentru tinerii adulți. Aceasta este o slujbă. Pentru mine, nu este literatură. Avem nevoie de servicii, da. Dar eu nu fac asta. Nu controlez ceea ce sunt. Scrisul meu mă controlează pe mine. Și romanele mele nu m-au întrebat dacă sunt fericit sau nu.

Trebuia doar să le scriu. Asta e tot.

Una dintre cele mai recente cărți alte dumneavoastră, Rusia mea, cum s-a născut? Vă simțeați neputincios în contextul războiului și ați zis să faceți singurul lucru care stă în puterea dumneavoastră? Să scrieți?

Această carte este non-ficțiune. Timp de mulți ani am încercat să citesc cărți scrise de așa-zișii experți ruși care explicau cititorilor occidentali Rusia. Ei explică cititorilor occidentali și politicienilor occidentali cum să construiască punți către Putin. Și din cauza acestor experți ruși, acum suntem în această catastrofă. Acum suntem în acest război. Pentru mine a fost foarte important să explic cititorilor mei acest război prin istorie și prin istoria familiei mele. Am scris această carte înainte ca războiul propriu-zis să înceapă. Și, în ultimele capitole, am descris viitorul.

Acum urmăm acest viitor, din păcate, această carte este, de fapt, actuală, iar în fiecare zi devine din ce în ce mai actuală. A fost tradusă deja în vreo 20 de limbi.

Apoi, cea mai recentă carte a mea este foarte importantă pentru mine, sunt eseuri despre marii scriitori din literatura rusă.

Dar, în realitate, este imposibil pentru că în viața de zi cu zi nu poți să-i spui tatălui tău: „Tată, oprește fotbalul, hai să vorbim despre cele mai importante lucruri din viața noastră, despre cum mă simt.”

În cazul meu, această conversație a avut loc doar după ce tata și mama mea au murit și a avut loc în cărțile mele.

Trebuia să am această conversație și cu autorii ruși care au făcut literatura rusă, care m-au făcut și pe mine. Capitolele se numesc Al meu Pușkin, Al meu Gogol, Al meu Turgeniev, Al meu Goncearov, Al meu Tolstoi, Al meu Dostoievski, Al meu Cehov.

Aceasta este perspectiva asupra literaturii, prin prisma acestei război. Ce s-a întâmplat? Cum? A fost posibil? Ce era în neregulă? La toate aceste întrebări încerc să le răspund în această carte.

Ați atins mai devreme acest subiect sensibil – relația noastră cu părinții și într-adevăr cei mai mulți dintre noi nu reușim să vorbim cu părinții despre lucrurile cu adevărat importante. Cum vă explicați această ruptură între generații, între părinți și copil?

Urăsc să spun asta, dar așa e viața, așa e natura. Dar poate dacă cineva va citi acest interviu se va gândi că poate astăzi este cel mai bun moment să nu amâne această conversație, să vorbească astăzi, să o sune pe mama.

Dar oare chiar asta este viața sau este, de fapt, un efect al zecilor de ani de comunism, deoarece părinții noștri nu au fost învățați să–și exprime sentimentele și să vorbească despre ele?

Desigur, au fost câteva subiecte pe care părinții mei nu au vrut să le discute cu mine. Le era frică de asta. Îmi amintesc că am întrebat ceva în tramvai. Au zis: vom discuta despre asta acasă.

Ei au venit din vremea lui Stalin, este imposibil să ne imaginăm ce a trebuit să facă acea generație pentru a supraviețui. Cum au fost umiliți încă de la început.

Problema din Rusia e că istoria se repetă din nou și din nou. Și acum suntem în aceeași poziție. Este imposibil să vorbim despre război, de exemplu, despre cele mai importante lucruri. Este imposibil să vorbim, este interzis.

Mai aveți familie sau prieteni care locuiesc în Rusia?

Sigur, am câțiva prieteni, da.

Cum se simt ei acolo? De când a început războiul, cum i-a afectat în viața de zi cu zi?

Foarte rău. Nu toată lumea poate merge în străinătate. Asta e problema. Vezi, acum avem o catastrofă culturală absolută. De fapt, se repetă ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani cu prima emigrație rusă de după războiul civil, după revoluție.

Dar dacă comparăm aceste două valuri de emigrație, în acel prim moment oamenii erau naivi. O mulțime de oameni foarte talentați și dotați au rămas în Rusia cu bolșevicii pentru că erau foarte naivi să creadă că vor construi socialismul, un viitor fericit. Acest viitor fericit a început dintr-o dată. Toți au fost uciși în gulag ori s-au sinucis, ca Maiakovski.

Dar acum, de fapt, nu a mai rămas nimeni acolo care să fie important pentru cultură. Acum avem o situație absolut nouă: separarea țării și a culturii sale. Țara poate că nu are nicio șansă să fie salvată. Și atunci, responsabilitatea noastră acum este să salvăm cultura.

Și, comparativ cu prima emigrație, avem internet. Acum nu mai contează unde locuiești: în România, în China, în Argentina, ai dispozitivul tău și ești în mijlocul culturii. Produci cultură, susții cultură, ești corpul ei. Toți oamenii care sunt interesați de cultură în Rusia, datorită acestor tehnologii unite, formează acest corp al culturii rusofone, care este liber și independent.

Pentru mine a fost foarte important să susțin viața literară încă de la început aici, în Vest, pentru că în Rusia, este imposibil să publici cărți, să organizezi târguri de carte literară, să faci festivaluri literare. Trebuie să începem totul din nou acum.

În Berlin, a fost primul târg de carte în limba rusă, Babelplatz, în acest an. În Praga, unde am fost recent, e a doua ediție a târgului de carte în limba rusă. Și mi-am spus, ce pot să fac? Trebuie să dezvolt un instrument care să ajute viața literară.

Prezența dumneavoastră aici, la NOD, un festival de literatură din Brașov, România, este parte din încercarea de a salva cultura rusă? Discuțiile cu jurnaliștii, cu publicul, sunt parte din asta?

Sigur, dar nu este suficient. A trebuit să inventez un instrument, iar eu am crezut că unul dintre aceste instrumente ar fi un premiu literar. Astfel am fondat premiul literar cu titlul minunat “Dar” (n.r. Cadou), care este titlul ultimului roman scrise în rusă de Nabokov. Am scris emailuri tuturor oamenilor importanți pe care îi cunosc, nu doar scriitori, ci și muzicieni, regizori de teatru și artiști. Toți m-au susținut.

Ideea premiului este de a ajuta casele de editură nou înființate din Vest, de a ajuta scriitorii, de a ajuta cititorii să găsească cărțile scrise în limba rusă. Și, mai întâi de toate, de a sparge zidul traducerilor, deoarece în ultimii 20–30 de ani, au fost multe traduceri din rusă în toate limbile deoarece granturile pentru traducere veneau din Moscova. Acum, Moscova nu va plăti nimic pentru un scriitor care este un agent străin, ca să scrie împotriva războiului.

Premiul va fi subvenția pentru traducerea în germană, engleză și franceză, iar aceasta va ajuta noua scriere rusă să devină parte a literaturii.

Dar ce părere aveți despre artiștii ruși care au fost anulați din cauza legăturii lor cu Putin, precum Valery Gergiev sau Anna Netrebko, artiști a căror valoare era recunoscută de toată lumea înainte de a începe războiul?

Dacă un mare scriitor, un mare compozitor, un mare dansator de balet ucide pe cineva, este un criminal, locul lui nu este pe scenă, ci în închisoare. Gergiev și astfel de oameni susțin criminalii cu numele lor, cu numele lor mari. Ei spun, oh, crima este normală.

Așadar, ei nu aparțin culturii ruse, nu sunt reprezentativi pentru cultura rusă?

Dacă spunem cultură rusă, atunci în zilele noastre trebuie să înțelegem că ne aflăm la limita unei adevărate rupturi istorice între două epoci. Ne transferăm de la cultura rusă, literatura rusă, la cultură în limba rusă, literatură în limba rusă. Cultura rusă aparține acum teritoriului, regimului, statului, da.

În zilele noastre suntem în epoca literaturii în limba rusă. Scriitorii care scriu în rusă în Ucraina sau în Israel, în Germania, în America, sunt ei scriitori ruși? Fac literatură rusă? Nu.

Sunt eu un scriitor rus? Desigur, mă întreb. Acum treizeci de ani, aș fi spus da, sunt. Acum țara mea m-a declarat agent străin. Sunt declarat dușman. Acum două zile, premiul literar pe care l-am fondat a fost declarat acțiune a agenților străini. A fost în toată presa din Rusia: Premiul literar D A R este declarat agent străin, da.

Această țară nu vrea să mă aibă. Locuiesc în Elveția de 30 de ani, de fapt este o țară străină pentru mine. Dar eu locuiesc acolo și ei îmi spun că sunt autor elvețian, iar Biblioteca Națională Elvețiană vrea să-mi cumpere întreaga operă pentru că ei spun că aparțin culturii elvețiene.

Da, dar pentru cititorii din întreaga lume sunteți un scriitor rus.

Această idee că aparținem teritoriului este ideea trecutului. Este ideea conștiinței tribale. Suntem în secolul 21. Avem conștiința individuală. Și cea mai mare populație din Rusia trăiește în acest trecut și în această conștiință tribală. Se identifică cu țara, cu regimul. Suntem ruși. Toate celelalte triburi sunt dușmanii noștri. Ei vor să ne distrugă, așa că trebuie să ne împotrivim întregii lumi.

Eu cred că nu tribul, nu țara mea, nu președintele meu, nu șeful meu decide ce este rău, ce este bine. Doar eu. Trebuie să decid ce este bun, ce este rău. Și dacă văd că țara mea, poporul meu face rău, voi fi împotriva țării mele, voi fi împotriva poporului meu. Și nu mă voi identifica cu aceast trib. Ei sunt dușmanii mei, iar eu sunt dușmanul pentru ei. Așa suntem.

Cred că această țară nu poate fi salvată.

Vedeți vreo soluție rezonabilă pentru sfârșitul acestui război?

Da, există o singură soluție.

Care anume?

Acum trei ani, când a început războiul, am crezut că, în sfârșit, lumea a înțeles despre ce este vorba. Aveam speranța că fiecare țară democratică va ajuta Ucraina cu arme pentru a câștiga acest război.

Dar țările occidentale au trădat Ucraina. Nu au dat arme până acum. Mi-au trădat speranțele. Și acum regimul lui Putin este la fel de puternic, poate și mai puternic.

Îți amintești acel covor roșu întins înaintea lui Putin și aplauzele liderului primei și celei mai puternice democrații din lume pentru acest criminal?

Este imposibil să se facă schimbări democratice în Rusia. Pur și simplu imposibil. Singura condiție este înfrângerea militară, care nu va avea loc.

Dar cum vedeți deznodământul în această situație?

Când a început războiul din Ucraina ați publicat o scrisoare în care ați cerut iertare ucrainenilor în numele poporului rus. De ce ați simțit nevoia să faceți asta?

Am fost foarte naiv. Am crezut că aparțin țării. Nu mai am acest sentiment de apartenență față de Rusia. Ei nu vor să aparțin lor. Cum pot simți că sunt rudă cu oameni care vor să meargă la război, care susțin acest război, care susțin prin tăcere? Bine, prin tăcere, dar susțin uciderea copiilor ucraineni.

Uite, în fiecare dimineață deschid ochii și mă uit pe canalele de Telegram, în fiecare dimineață văd din nou și din nou copii bombardați, ruine, copii morți și în Kiev și în Harkov și așa mai departe și așa mai departe, fără sfârșit. Cum pot simți ceva care mă apropie de oamenii care susțin asta?

Având în vedere acest prezent tragic, cu ce se întâmplă în Ucraina și în Gaza, cum puteți găsi energia să treceți peste ceea ce vedeți în fiecare dimineață pe canalul de Telegram, să continuați să scrieți?

Alexandra, eu nu sunt naiv. Știu că nicio carte, niciun fel de muzică sau nicio pictură nu ar putea opri războiul. Și, totuși, avem nevoie de muzică, avem nevoie de literatură, pentru că toți vrem să avem speranță. Și asta fac eu, ceea ce fac toți artiștii, care le oferă oamenilor speranță.

În luna decembrie, alegerile prezidențiale din România au fost anulate, motivul oficial invocat de autorități fiind o intervenție rusească.

Candidatul pro-rus era foarte aproape de a câștiga. Cum vă explicați faptul că unii oameni, unii români, încă mai cred narativa rusă, că unii dintre ei îl admiră pe Putin și spun că este un mare lider? În condițiile în care românii știu foarte bine ce a însemnat comunismul.

Este o întrebare minunată! Aceasta este exact întrebarea pe care le-am pus-o prietenilor mei din Slovacia. Uite, ai avut 1968, ai avut aici tancuri rusești, iar acum populația ta susține tancurile rusești în Ucraina. Cum poți explica asta?

Întreabă-i pe românii aceia, de ce îl susțin pe Putin? De ce susțin asasini? De ce? Și apoi spune-mi și mie, te rog, că eu nu înțeleg. Nu pot înțelege oamenii care îl susțin pe Putin. Nu pot.

Ei bine, răspunsul ar putea fi căsunt spălați pe creier de războiul hibrid, de fake news.

Tu și cu mine, ne uităm și noi la știri false, nu? Da, dar de ce noi nu credem știrile false, iar ei le cred?

Cred că ajungem la problema sistemului educațional, că fascimul și comunismul nu au fost explicate suficient de bine în școli, că școlile nu dezvoltă suficient gândirea critică.

Școlile sunt doar pentru a pregăti patrioți obedienți pentru țară. În România lui Ceaușescu cu siguranță au fost.

În Rusia, în fiecare școală este portretul lui Lev Tolstoi. Dar niciun profesor nu ar pune citatul lângă portret: “Patriotismul este sclavie”. Nimeni. Pentru că ideea de școală este de a dezvolta noi patrioți. Asta înseamnă a dezvolta noi sclavi pentru regim.

Așadar, responsabilitatea nu este asupra școlilor, responsabilitatea nu este asupra știrilor false, responsabilitatea este asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Este responsabilitatea individuală.

Eu nu port responsabilitatea pentru Rusia, am responsabilitatea pentru mine. Pentru mine foarte important este Thomas Mann. El a luptat singur. Oamenii din Germania îl urau ca pe un trădător. Dar el apăra demnitatea limbii germane, el apăra demnitatea culturii germane. Așa că eu apăr pentru mine însumi demnitatea limbii ruse, demnitatea culturii mele.”

***

Cărțile lui Mihail Șișkin sunt traduse și publicate în limba română la Editura Curtea Veche.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorul Mihail Șișkin: “Rusia nu mai poate fi salvată. Responsabilitatea noastră e să salvăm cultura.” appeared first on Cultura la dubă.

Acesta a cântat aproximativ o oră și jumătate în arabă, engleză și franceză și a vorbit despre genocidul din Gaza.

Născut la Ierusalim și crescut în Gaza, Saint Levant, acum în vârstă de 24 de ani, a povestit pe scenă că bunicul său a fost dat afară din casă în 1948. A susținut un discurs care a impresionat mulțimea de aproximativ 20.000 de oameni, fiind aplaudat. Publicul a scandat “Free Palestine!”.

“Vorbeam zilele acestea cu bunicul și mi-a spus: Marwan, voi sunteți generația care va produce o schimbare, fiindcă acum toată lumea este conștientă de genocidul care se întâmplă în Gaza. Acesta nu este un război, nu este un conflict, acesta este un genocid. Este foarte foarte important să îl numim așa cum este. Opresorul, regimul israelian, folosește media pentru a ne portretizează drept niște barbari, sălbatici, ca și cum noi ne-am născut să ucidem israelieni, ca și cum noi nu avem viața noastră, pasiuni, interese. Dar eu sunt aici să vă spun că palestinienii sunt oameni frumoși, suntem oameni de onoare, suntem darnici, suntem empatici. Suntem tot ceea ce ei spun că nu suntem și mai mult de atât.

Nu suntem așa cum spun ei la televiziuni. Sunt deja 100 de ani! 100 de ani de când desfășoară acest război psihologic și încearcă să ne picteze în această lumină.

Dar uitați-vă la voi! Uitați cât de mulți oameni sunteți aici. Este incredibil! E uimitor! Vă mulțumesc atât de mult!

În sfârșit lumea se trezește în fața acestui genocid și noi vom fi generația care va vedea Palestina liberă și copiii noștri vor putea rezerva un bilet de la București la Ierusalim!

Aș vrea să mai spun ceva. Știu că în fiecare zi avem probleme, se strică mașina în drum spre sala de sport, poate banana pe care ai mâncat-o nu a fost bună, toți avem probleme, dar eu v-aș spune să ne oprim o clipă și să fim recunoscători pentru aceste probleme pentru că frații și surorile noastre din Gaza nu se confruntă doar cu genocidul, ci cu înfometarea. De trei luni încoace, acești oameni mor de foame. Israelienii au blocat accesul presei, nu vor ca lumea să știe ce e acolo. Dar eu sunt aici și vă spun, pentru că încă am prieteni acolo. Acești oameni vor cădea și vor intra în cărțile de istorie. Free Palestine!”

Saint Levant a locuit în Gaza până în 2007. Împreună cu familia sa a plecat apoi în Iordania. Iar din 2018 locuiește la Los Angeles, unde a absolvit Universitatea Santa Barbara.

Originile sale sunt multiculturale, mama sa fiind jumătate algeriană, jumătate franțuzoaică, iar tatăl jumătate palestinian, jumătate sârb. Asta se reflectă și în muzică sa, cântând în arabă, franceză și engleză.

Recent, el a încheiat un parteneriat cu lanțul de cosmetice Huda Beauty, care a lansat un ulei de buze cu numele piesei sale Kalamantina, iar în urma lui a donat 200.000 de euro organizației Medici fără Frontiere pentru îngrijirea răniților din Gaza. Toate încasările din vânzarea produsului vor fi, de altfel, donate în același scop.

Saint Levant a mulțumit publicului din România pentru afișarea steagurilor Palestinei și a transmis: “Copiii noștri vor fi liberi să alerge pe plajele din Gaza!”

Urmărește discursul său și momente din timpul concertului pe Instagram Cultura la dubă.

CONCERT Together for Palestine pe 17 septembrie la Londra

Mai mulți artiști britanici și palestinieni vor susține cel mai mare concert pentru Palestina pe 17 septembrie, pe stadionul Wembley din Londra. Printre aceștia se numără Damon Albarn, solistul trupelor Blur și Gorillaz, Bastille, Jamie XX, Cat Burns sau Hot Chip. Evenimentul este organizat de muzicianul Brian Eno, alături de producătorii Khaled Ziada, fondatorul London Palestine film festival și Tracey Seaward, producătorul de film care a produs și ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din 2012.

COMUNICAT U2 pro Palestina

Un alt mesaj important pentru încetarea genocidului pe care Israel îl comite în Gaza a venit ieri de la trupa U2. Cei 4 membri U2 au transmis ieri un amplu comunicat de presă pe această temă.

„Toată lumea este de mult timp îngrozită de ceea ce se întâmplă în Gaza, dar blocarea ajutorului umanitar şi planurile actuale de preluare militară a oraşului Gaza au dus conflictul într-un teritoriu necunoscut… vrem ca publicul nostru să ştie care este poziţia fiecăruia dintre noi”, a declarat trupa.

Bono, solistul trupei U2, a comparat imaginile din Gaza cu foametea din Etiopia din 1985: „Când pierderea în masă a vieţilor necombatanţilor pare atât de calculată… în special moartea copiilor, atunci «răul» nu este un adjectiv hiperbolic”. Acesta a condamnat atacul Hamas din 7 octombrie 2023 asupra israelienilor, însă a transmis că genocidul nu poate fi folosit drept răzbunare și că guvernul israelianul nu are justificare pentru asta.

Chitaristul The Edge i-a adresat trei întrebări premierului israelian Benjamin Netanyahu: „Credeţi cu adevărat că o astfel de devastare poate avea loc fără a acumula ruşine generaţională? Dacă respingeţi soluţia celor două state… Care este viziunea dvs. politică? Pur şi simplu un conflict perpetuu?”.

Basistul Adam Clayton a spus: „Criza umanitară din Gaza pare o răzbunare asupra unei populaţii civile care nu este responsabilă pentru atacul criminal al Hamas.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Prezența artistului palestinian Saint Levant la Summer Well, întâmpinată cu urale și scandări pro Palestina appeared first on Cultura la dubă.