foto: Dan Vezentan
De trei ani încoace, într-o zonă semicentrală a capitalei, împânzită de obiective militare și mânjită cu ecourile deținuților torturați aici, peste 40 de artiste și artiști români deschid porțile către cunoașterea istoriei, pictează și modelează peste ea poveștile oamenilor de azi.
Atelierele Malmaison, un organism viu, născut din putreziciunea unei clădiri istorice, reprezintă cea mai mare comunitate artistică organizată vreodată în București, sub același acoperiș, un spațiu care se adresează nu doar celor pasionați de artă contemporană, ci și publicului larg și copiilor.
Dar, ca o reamintire constantă că în această țară cultura a devenit sinonimă cu supraviețuirea, comunitatea Malmaison este acum pusă în pericol de evacuare a locului pe care l-a readus la viață, prin propriile eforturi financiare, fizice și emoționale.
De Ziua Culturii, în dimineața în care ministrul Culturii participa activ la sfințirea colivei la mormântul lui Eminescu, artiștii de la Malmaison cereau autorităților publice o soluție stabilă pentru a rămâne în spațiul din Calea Plevnei nr 137C, corp B, administrat de IPROCHIM, o companie al cărui proprietar majoritar este Ministerul Economiei.
O petiție lansată în acest sens a strâns până acum peste 5000 de semnături.
***
„O să mergem la Edi în atelier, fiindcă acolo e mai cald. Avem o problemă cu centrala și azi nu e căldură.”
Într-o dimineață friguroasă, la -8 grade celsius, artista Liliana Basarab mă întâmpină în fața clădirii Atelierelor Malmaison. La o săptămână de la lansarea scrisorii publice, am mers să stau de vorbă cu mai mulți artiști și artiste, pentru a înțelege de ce există pericolul ca ei să plece din spațiul pe care l-au făcut cunoscut publicului larg în ultimii trei ani.
La întâlnire participă Virginia Toma, artistă vizuală și co-fondatoare Cabinet 44, Liliana Basarab, artistă vizuală, Asociația Antifragil – Premiile Sofia Nădejde, Dan Vezentan – artist vizual, Eduard Constantin, artist vizual, co-fondator Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață, Ramon Sadîc, artist vizual și co-fondator Cabinet 44 și Daniela Palimariu, artistă vizuală, co-fondatoare Sandwich Gallery.
Atelierele Malmaison se desfășoară pe două dintre etajele unei clădiri istorice, care a fost, de-a lungul timpului, garnizoană, închisoare sau judecătorie. Construită în 1844, sub denumirea „Cazarma călăreților”, în vremea domnitorului Gheorghe Bibescu, clădirea așezată pe Calea Plevnei, chiar peste drum de Spitalul Militar, avea inițial scopul de a găzdui unitățile de cavalerie.
Potrivit cercetărilor istoricului Mihai Burcea, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, spațiul a fost redenumit Malmaison, în semn de recunoștință față de statul francez, care sprijinea pe atunci reorganizarea Armatei Române.
Între anii 1920 – 1930, aici au funcționat diferite organe ale justiției militare, printre care Parchetul Militar, arestul și Consiliul de Război. Printre procesele celebre care au avut loc la Malmaison se numără cel al lui Corneliu Zelea Codreanu.
Până la instaurarea comunismului, în același loc au fost deținuți oponenții regimului Antonescu sau tineri evrei.
„Unii erau învinuiți că ținuseră lumina aprinsă în timpul alarmei aeriene, alții că circulaseră noaptea pe străzi, alții că participaseră la întâlniri secrete. Am întâlnit un grup de 7-8 evrei tineri, fete și băieți. Ei susțineau că fac parte dintr-o organizație anti-fascistă de tineret. Erau acuzați că ar fi împânzit manifeste ștampilate cu secera și ciocanul. Băiatul de 17 ani a fost condamnat la moarte și executat. (…) Păduchii de la Malmaison ni se incubau tot mai adânc în piele. Le era frig și lor.” – Augustin Vișa, Din închisorile fasciste în lagărele și închisorile comuniste, Editura Karograf, Tulcea, 2012
După 1951, arestul de la Malmaison a fost denumit Închisoarea Plevnei. Aici au fost deținuți și torturați Nicolae Malaxa, Petru Groza, scriitoarea Oana Orlea, nepoata lui George Enescu, și scriitorii Paul Goma și Mircea Damian.
Din 1977, după prăbușirea unei aripi a clădirii, Malmaison a devenit sediul unei instituții civile – IPROCHIM, cea care deține și azi spațiul, dar a fost privatizată, între timp.
Din mărturiile celor care au trecut pe la Malmaison, fie deținuți, fie foști angajați ai IPROCHIM, reiese că frigul a fost o constantă resimțită în adâncul oaselor.
„O fostă angajată, mutată în 2000 în sediul IPROCHIM de la Romană, spunea că deși acolo era mai cald, din inerție, cum venea toamna avea senzația că își freca mâinile tot timpul, pentru a se încălzi. Era ca si cum corpul ar fi încorporat un calendar al regimului termic.” – Bogdan Iancu, antropolog – Izolare într-o serie de stări liminale /SAC @malmaison.
Iar istoria clădirii îi inspiră zi de zi pe artistele și artiștii care își au acolo atelierele de lucru. Așa s-a născut unul dintre proiectele comunității artistice. Pornind de la imagini, interviuri, cronici și mărturii, un demers performativ, vizual și artitehctural, desfășurat de Spațiul de Artă Contemporană /SAC, intitulat “Izolare într-o serie de stări liminale”, a conectat fragmente din istoria Malmaison cu corpul uman din prezent.
Etajele 1 și 2 ale Corpului B de la Malmaison au fost găsite într-un anunț imobiliar de câțiva artiști nevoiți să găsească noi spații pentru a-și desfășura munca. Cele două etaje arătau ca ruinele unor clădiri abandonate de zeci de ani, păstrând, totuși, dovezi ale unui trecut sumbru.
Artistele și artiștii au negociat cu conducerea de atunci a IPROCHIM o chirie pe care și-o puteau permite și au renovat cele două etaje din temelii, de la podeaua încăperilor la băile nefuncționale, coridoare, ferestre și acoperișul prin care ploua.
“Am făcut totul cu mâinile noastre, de la scos linoleumul mucegăit, la curățat faianța, dat jos tavanele false distruse. Singurele lucruri pe care nu le-am făcut noi personal, pentru că nu suntem specialiști, au fost instalațiile de gaze și de curent.”, povestesc artiștii.
Cu propriile economii și cu câteva sponsorizări private, aceștia au reușit să instaleze o centrală și calorifere, menite să rezolve problema frigului. Unele avarii ale instalației de gaze, ca și cea din ziua vizitei mele reamintesc, însă, de frigul care îi bântuie și azi pe foștii angajați ai IPROCHIM.
După reamenajarea spațiilor și instalarea propriu-zisă în ateliere, creativii de la Malmaison au început să organizeze evenimente Open Doors, la care au primit vizita a câteva mii de oameni, de toate vârstele.
Liliana Basarab: „Avem două ediții Open Doors pe an, toate alierele sunt deschise și, spre surprinderea noastră, avem un tip diferit de public, pe care nu îl vedem la vernisaje, un public foarte deschis să adreseze întrebări artiștilor.”
Virginia Toma: „Oamenii nu prea au acces la spațiile de lucru ale artiștilor, ei nu sunt în imediata vecinătate a artei contemporane, iar noi îi primim în intimitatea noastră, le vorbim despre lucrările și proiectele noastre, le arătăm ce înseamnă munca unui artist. Credem că asta e foarte important în educarea publicului și lărgirea audienței.”
Edi Constantin: „E important și pentru noi că vin, e important că ne pun întrebări, ne scot din bula în care eram obișnuiți.”
Virginia Toma: „Oamenii au văzut că artiștii nu sunt acei boemi care lucrează când au ei chef, ci depun o muncă susținută, constantă. Toți din clădire suntem artiști activi, cu expoziții.”
Pe peretele din spatele artiștilor cu care stau de vorbă este expus un fragment dintr-un proiect impresionant demarat de Edi Constantin.
Odată cu mutarea la Malmaison, acesta a început să ștampileze pe hârtie albă caii morți în Primul Război Mondial și să contureze prin sute de mii de cai hărțile marilor bătălii date atunci. Proiectul se numește „8 Million”.
“Au murit 8 milioane de cai și încerc să pun pe planșă 8 milioane de cai. Acum am ajuns la 2 milioane. Eu de aia am luat atelierul, am zis că pentru lucrarea asta nu aveam nicăieri un perete așa de mare. Mi-am făcut un calcul și am zis că am nevoie cam de 5 ani ca să o termin. Până acum am 4 (planșe), intră cam 500.000 de cai pe perete.
Sunt oameni care au revenit de la o ediție la alta special pentru a vedea cum a evoluat lucrarea, mă întreabă în ce stadiu sunt. E un băiețel care a venit și a stat câteva ore pe canapea, la mine în atelier, era curios și îmi tot punea întrebări. La următoarea ediție Open Doors s-a întors și mi-a făcut cadou un căluț imprimat la imprimantă 3D.”, povestește Edi Constantin.
Căluțul roșu imprimat 3D stă acum pe perete, în atelierul său, alături de fotografiile celorlalte fragmente cu cai. Este doar un exemplu de liant creat între lumea artei contemporane românești și noile generații, care au pășit la Malmaison datorită oamenilor care s-au stabilit aici.
Comunitatea de la Atelierele Malmaison s-a creat organic, fără să existe un proiect în acest sens. Azi, 46 de artiste și artiști lucrează în 39 de ateliere și 11 spații de proiecte și galerii de artă, întinse pe 3000 de mp.
Dan Vezentan: „Pentru București, această comunitate artistică e o premieră.”
Virginia Toma: „Mulți dintre noi, când am venit aici, nici nu ne cunoșteam. Cabinet 44, un spațiu de proiecte independent, a luat naștere prin decizia a 4 artiști care nu se cunoșteau. Aici au primit sprijin studenții de la master, le-am oferit spațiu să expună.
Faptul că funcționăm ca o comunitate face posibilă organizarea unor evenimente ample și se nasc colaborări în mod organic.”
Doi ani la rând au organizat ateliere de artă pentru copii, finanțate de Primăria Sectorului 6. În paralel, au pus bazele unei mici biblioteci de artă contemporană, deschisă studenților la arte și oricui este interesat.
La sfârșitul anului 2023, când primul contract de închiriere, de la etajul 1, se apropia de expirare, chirașii de acolo au fost anunțați de IPROCHIM că termenii șederii lor acolo se vor schimba radical. Prețul chiriei ar urma să crească cu aproximativ 40% și, cel mai grav, că nu vor mai semna contracte pe 3 ani, ca până acum, ci pe un termen foarte scurt, de câteva luni, ceea ce înseamnă instabilitate și imposibilitatea de a construi proiecte pe termen lung.
Mai mult decât atât, dacă negocierea nu va reveni la termeni mai prietenoși, artiștii de la etajul 1 ar pierde toată investiția făcută la Malmaison, comunitatea ar fi divizată, iar ei s-ar vedea din nou în situația de a o lua de la zero, în căutarea unor noi spații de lucru.
Liliana Basarab: „Noi nu ne-am putut permite decât spații dezafectate, pe care le-am luat, le-am curățat. Pentru noi nu există alte variante. Mai sunt atelierele Uniunii Artiștilor Plastici, dar sunt puține…”
Dan Vezentan: „Și oricum acelea se eliberează doar dacă iese cineva din ele cu picioarele înainte…
Plus că avem nevoie de niște spații de lucru în care să poți să faci zgomot, cu intrări mai largi, înălțime, ferestre mai mari, ca să ai lumină. Noi nu putem să închiriem un apartament.”
Virginia Toma: „Aceste întreruperi constante, instabilitatea spațiului, efectiv îți dezechilibrează procesul de lucru. Nu poți să te muți de la an la an, ai nevoie de stabilitate ca să îți poți face munca de artist. Eu am expoziție în martie. Acum munca mea e blocată și nici nu știu ce urmează.”
Edi Constantin: „Înainte am fost pe Strada Gazelei, în spate la Coșbuc. Dezvoltasem inclusiv o grădină, o oranjerie, noi artiștii, aveam grijă de plante. Apoi proprietara a zis că uite ce bine e aici, a crescut prețul. Și în clădirea aia cădea tavanul, noi am muncit 6-7 luni ca să îl punem în siguranță.”
Liliana Basarab: „Ei se folosesc de investițiile noastre și apoi spațiul devine foarte important din punct de vedere financiar.”
Edi Constantin: „Aici etajul 2, din ce am înțeles, din anii 90 nu a mai fost folosit. Acum, brusc, a devenit interesant.”
Liliana Basarab: “Noi nu cerem să ne vină ceva gratis, noi vrem condiții decente și stabilitate pe termen lung. Mutarea înseamnă timp să strângi, să renovezi, apoi ai din ce în ce mai puțin timp pentru lucrul tău.”
Situația în care se află acum cei stabiliți la Malmaison pare un scenariu care se repetă la nesfârșit. Artiștii povestesc că din motive similare au fost nevoiți să se mute ani la rând.
Virginia Toma: „Cei mai mulți artiști au venit aici din situații în care aveau atelierul în foste fabrici care au fost demolate, cum am avut eu la fosta Fabrică Republica. A fost demolată, iar spațiul ocupat de un dezvoltator imobiliar.”
Dan Vezentan: „Eu cu încă 4 colegi venim de la Popa Nan, unde a fost fabrica Mătasea Populară. Am stat acolo 7 ani, am fost nevoiți să ne mutăm. S-a demolat și s-a construit un supermarket, pe care l-am și pictat.”
“De 20 de ani trec prin asta. Cam asta se întâmplă. Stai 2-3 ani, se cumpără fabrica, se dărâmă, se construiesc rezidențiale, pleci mai departe, se dărâmă și următoarea și tot așa.”
Dan Vezentan, artist vizual
Ramon Sadîc: “Nu e problemă, fără cultură poate să funcționeze societatea…”
Liliana Basarab: “Noi aducem plus valoare societății, am demonstrat prin evenimentele Open Doors, prin atelierele cu copiii, prin tot ce facem individual. Vrem doar să fim lăsați să continuăm.”
Virginia Toma: “Din punctul ăsta, nu mai putem fără sprijin instituțional. Ce a depins de noi, am făcut.”
Daniela Palimariu: “Viața culturală a orașului are nevoie de câteva repere fixe, unul dintre acestea fiind spațiul. Noi oricum simțim și ne asumăm starea de instabilitate cu care lucrăm în viața de zi cu zi, nu mai avem nevoie ca și spațiul să se adauge la această instabilitate.
Iar legat de ce spunea Ramon, că lumea merge și fără cultură, merge până la un punct.”
Liliana Basarab: “Când am fost în izolare, am avut nevoie de filme, de muzică…”
Daniela Palimariu: “Exact. Și, din păcate, uneori simțim că în continuare trebuie să demonstrăm nevoia societății de activitatea noastră. Am vrea să nu mai fie nevoie să explicăm de ce este importantă cultura, de ce suntem niște actori activi în viața orașului.”
Liliana Basarab: “Spunem aceeași poezie.”
În timpul pe care ar trebui să îl dedice muncii lor, artiștii citesc acum acte legislative, se consultă cu specialiști, scriu mailuri către autorități, în încercarea de a readuce stabilitate în locul pe care l-au ocupat acum trei ani.
În atelierul lui Ramon Sadîc, de la etajul 1, printre pensule și pânze pictate, remarc un caiet de desen deschis. Pe pagina rămasă la vedere sunt notate „Petiție cu cerere în audiență”, „audiență la ministru” sau „Legea 350”.
Notițele sale, scrise în grabă, după o discuție telefonică, ar putea fi în sine o lucrare de artă care vorbește despre condiția artistului din România și lupta acestuia pentru normalitate.
După întâlnirea noastră, artistele Virginia Toma și Daniela Palimariu se grăbesc să plece la Ministerul Culturii, unde spun din nou “poezia” pe care au obosit să o tot recite. Și obțin din partea ministrului Raluca Turcan promisiunea vagă că va încerca să găsească o soluție.
Și primarul Sectorului 6, Ciprian Ciucu, s-a arătat interesat să găsească o rezolvare pentru acest caz.
După câteva ore petrecute la Malmaison, îi las pe artiști să se întoarcă la treabă și pornesc spre haosul orașului. În curte, mirosul brazilor înzăpeziți îmblânzește frigul și te îndeamnă la un moment de liniște.
În definitiv, comunitatea artistică de la Atelierele Malmaison provoacă întâlniri cu sinele în mijlocul unei așezări urbane sufocate de mașini și claxoane, sirene de ambulanțe, blocuri, mall-uri, supermarketuri, bănci, farmacii și săli de păcănele.
Ne facilitează accesul la o istorie necenzurată și umanizează un oraș european înrădăcinat încă în metehnele inumane ale dictaturii căzute acum 34 de ani.
“De ce avem nevoie de asta” este o poezie pe care și noi, la Cultura la dubă, o vom spune la nesfârșit.
