Anton Roland Laub, artist vizual: “După alegerile din 2000, eram epuizat și cel puțin decepționat de situația politică din România, așa că mi-am luat rămas-bun.”

foto: Lotte Laub

Născut și crescut la București, Anton Roland Laub locuiește acum la Berlin și este un artist vizual în plină ascensiune. În România a terminat studiile în comunicare și media, dar în Germania și-a descoperit înclinațiile artistice.

Două albume de fotografie, ambele legate de istoria comunismului în România, “LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)” și “Mobile Churches”, l-au adus în centrul atenției la mai multe festivaluri importante în Europa.

Anton a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă, în cadrul seriei de interviuri “Curaj!”.

***

Anton, în primul rând, te rog să ne spui care este legătura ta cu România.

Legătura mea cu România își are originea într-o relație de dragoste, să-i spunem, intra-europeană. În anii 1920, după Primul Război Mondial, bunicul meu Laub a venit ca francez din Alsacia Lorena la București și s-a căsătorit cu o tânără de origine greacă, bunica mea.

Așa se face că părinții mei si eu, la rândul meu, m-am născut și am crescut în București, aici am mers la școală și mi-am terminat primele studii. O parte a familiei mele locuiește încă și astăzi acolo. În ultimii ani am expus de câteva ori în București și mă bucur să revin cu următoarea expoziție care va avea loc în decembrie 2021.

Când și de ce te-ai mutat la Berlin?

După alegerile din 2000, eram epuizat și cel puțin decepționat de situația politică din România, așa că mi-am luat rămas-bun. La acea vreme, nu mi-am dat seama, dar privind astăzi în urmă, se pare că plecarea mea a fost o decizie destul de importantă.

Cu sprijinul tatălui meu și cu ajutorul unui coleg de școală, care devenise jucător profesionist de tenis în Germania, m-am decis să părăsesc România.

Ce amintiri ai din perioada comunistă din România?

Fiind născut în anii ’70, crescând și studiind în București, am, desigur, multe amintiri din perioada Ceaușescu, am trăit sfârșitul anilor ’70, anii ’80, dar și perioada haotică a anilor ’90.

Primul meu volum fotografic „Mobile Churches“ confruntă oarecum, copilăria mea din anii ’80.

„Mobile Churches“ analizează fanteziile dictatoriale care se manifestă în realitatea urbană a Bucureștiului până în ziua de azi. Familia noastră a fost afectată direct de așa-numita “sistematizare”.

„Mobile Churches“, Anton Roland Laub
„Mobile Churches“, Anton Roland Laub/ © Anton Roland Laub

Casa părinților mamei mele a fost demolată, iar familia a trebuit să se mute într-un mic apartament de bloc.

Casa părinților tatălui meu a fost, de asemenea, pe lista clădirilor pe care regimul dorea să le radă, a scăpat, totuși, datorită răsturnarii lui Ceaușescu în 1989.

Privind înapoi, în cariera ta, ai putea identifica un moment sau ce te-a determinat să devii artist? Cum ai știut că vrei să faci artă?

Abia în Berlin m-am decis să studiez fotografia și apoi la Academia de Artă Weißensee. Poate, de aceea, transferul meu de la București la Berlin a fost important pe drumul meu.

Unchiul meu, Roland Laub, a fost pictor și scenograf la Opera Națională din București, o mătușă și un unchi erau balerini, iar celălalt unchi a fost fotograf în presă.

Ei toți m-au inspirat, dar cred că am avut nevoie de această distanțare și de contextul berlinez pentru a face pasul spre artă.

Ce obstacole ai întâlnit în cariera ta?

Îmi terminasem deja studiile la București în media și comunicare, dar apoi în Berlin, partenera mea a fost cea care m-a încurajat să mă eliberez de așteptări și să încep să studiez din nou.

Ai fost vreodată respins la o școală sau la o competiție?

În general, am avut noroc cu școlile sau universitățile, mai degrabă am fost nevoit să depășesc obstacolele mele interioare. Ca artist, bineînțeles, ai nevoie de multă anduranță.

Cu atât mai mult m-a bucurat să fiu nominalizat pentru premii și cred că respingerile sunt ‘part of the business’.

M-am bucurat în special de cele două nominalizări în cadrul festivalului Les Rencontres de la photographie din Arles, în sudul Franței, un festival cu o tradiție lungă.

„Mobile Churches“, Anton Roland Laub/ © Anton Roland Laub

Ai avut vreodată joburi care nu aveau legătură cu arta?

Pentru că am crescut bilingv, am putut munci part-time într-o companie germană de-a lungul studenției bucureștene, iar când am venit în Germania, m-a ajutat și limba română, spre exemplu, odată am jucat un mic rol în limba română într-un film. Din acest punct de vedere, a fost practic și binevenit.

Mulți artiști se confruntă cu îndoieli legate de munca lor sau chiar cu depresia. Tu te-ai confruntat vreodată cu așa ceva?

Până în momentul de față nu, poate pentru că am început ceva mai târziu? De altfel, poate pentru că știam oarecum ce avea să mă aștepte, având artiști în familie și observându-le biografia. Totuși, nu aș ignora astfel de sentimente și aș recomanda să fie luate în serios, dacă este nevoie, de căutat ajutor profesional.

Arta ta este strâns legată de istoria comunismului în România. De ce este un subiect important pentru tine?

Mă interesează discursurile despre memorie, despre modul în care privim astăzi trecutul și, de altfel, modul în care trecutul ne privește pe noi și ne afectează viitorul.

În „Mobile Churches“, una dintre preocupările mele este funcția mnemonică a locurilor, modul în care amintirile sunt legate de locuri.

În cea de-a doua carte, „LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)“ mă interesează perspectiva actuală la trei decenii distanță de la Revoluția Română. Am vizitat trei spații muzeale și mi-am pus problema transparenței sau în ce măsură aceasta este doar sugerată.

„LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)“, Anton Roland Laub/ © Anton Roland Laub

M-am concentrat în principal pe ‘agency’ al obiectelor expuse astăzi. De asemenea, mă interesează și memoria instituțională, dar și latența conflictelor care au legătură cu justiția și (dez)orientarea.

Dar am, bineînțeles, și alte lucrări care nu au nicio legătură cu România sau care nu sunt legate de un loc anume, cum este cazul viitoarei expoziții de grup intitulată „Persona“ cu Fotogroup ParisBerlin, în cadrul ediției din acest an a Rencontres de la Photographie din Arles.

Ca artist, care sunt problemele frecvente cu care te confrunți?

Adesea mi se întâmplă să-mi imaginez proiecte pe care vreau să le realizez, dar, bineînțeles, trebuie să rezolv și problema finanțării. Să găsesc un echilibru nu este întotdeauna ușor.

Ce te leagă de București acum?

În această lungă perioadă a pandemiei Corona, nu am fost deloc în București pentru că am preferat să-l protejez pe tatăl meu. Dar, în mod normal, vin în mod regulat la București, de câteva ori pe an, pentru a-mi vizita familia. Mă bucur să-i revăd la iarnă pe tatăl meu, în vârstă de 86 de ani, pe mătușa mea, pe verișorul meu și pe prietenii mei.

„LAST CHRISTMAS (of Ceaușescu)“, Anton Roland Laub/ © Anton Roland Laub

Ce sfat ai avea pentru un tânăr artist care se confruntă cu probleme financiare sau îndoieli?

Se spune că mișcarea face bine, ei bine, Europa este destul de interconectată astăzi. Dacă bunicul meu a ajuns în România în 1920, astăzi suntem mai flexibili ca niciodată.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa [email protected], poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *