Zilele acestea, România este prezentă la cel mai important eveniment internațional dedicat cărții: Festival du Livre de Paris, organizat la Grand Palais. Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu și Bogdan Alexandru – Stănescu sunt câțiva dintre scriitorii români care vor avea întâlniri cu cititorii francezi, la standul României. 

Cărtărescu va fi invitat chiar pe una dintre scenele oficiale ale festivalului.

În tot acest timp, francezii se vor bucura și de vinul oficial al României – colecția  SPIRIT de la Jidvei – un omagiu adus creativității româneşti pe una dintre cele mai mari scene culturale ale Europei.

Realizatorii podcastului Vorbitorincii, jurnalistul Cătălin Striblea și scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu, vor realiza o ediție specială Vorbitorincii, de la fața locului. 

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, aceștia descriu atmosfera de la Festival du Livre și ne spun ce ar trebui România să învețe din modelul de succes al francezilor, pentru a îmbunătăți consumul de carte. 

La festival a fost prezent și președintele Franței, Emmanuel Macron. 

***

Sub cupola spectaculoasă a Grand Palais, unul dintre edificii culturale emblematice ale Parisului, literatura capătă, an de an, o energie aparte. Între 17 şi 19 aprilie 2026, Festivalul de Carte de la Paris readuce în prim-plan bucuria lecturii, dialogul dintre culturi şi întâlnirile care dau sens poveştilor, într-o ediție inedită dedicată temei călătoriei. 

Vizitatorii pot descoperi peste 60 de volume ale autorilor români traduse în franceză, dar și peste 60 de titluri în limba română, reunind 19 edituri, și pot interacționa direct cu 21 de autori prezenți pentru sesiuni de autografe. Ediția din acest an găzduiește peste 1.500 de autori, și 14 țări. Printre scriitorii români prezenţi se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu, Bogdan Alexandru Stănescu, Ioana Nicolaie, Daniela Rațiu, Radu Găvan, Elise Wilk, Adrian Voicu, Doina Lemny, Estelle Cantala, Iulia Dondorici, Ecaterina Paraschiv şi mulţi alţii.

După prezențele remarcabile la retrospectiva Brâncuși de la Centrul Pompidou, retrospectiva Radu Jude de la Pompidou și Biblioteca MK2 și festivalul Un Weekend ’l est, Jidvei este din nou prezent alături de cultura română la Paris, cu vinurile premium ale colecției SPIRIT.

Jidvei continuă seria „Vin la poveşti. Spiritul românesc în dialog cu lumea” cu o prezență specială în inima festivalului: un jurnal în timp real, desfășurat pe pagina de Instagram Jidvei Romania, în care Radu Paraschivescu şi Cătălin Striblea vor documenta cele trei zile de festival: întâlniri cu autori, atmosfera standului românesc, momente din culisele unuia dintre cele mai mari evenimente literare europene.

Cătălin Striblea, jurnalist: “Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea vorbesc despre Festival du Livre, eveniment major pentru francezi, vizitat chiar de către președintele Franței, Emmanuel Macron. 

“Ce v-a impresionat cel mai tare din ceea ce ați văzut la Salon du Livre?

Cătălin Striblea: Cozile. Șiruri de cozi. La intrare, la autografe, la standurile marilor edituri unde frecvent apare culoare de delimitare ca oamenii să ajungă în ordine să vadă cărțile. 

Apoi miile de copii și adolescenți care vineri au venit cu școala la Grand Palais. La prânz, îi vedeai înșirați pe treptele către etaje luând prânzul alături de profesori care le explicau ce văd și ce citesc. 

Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe. Parcă vedeai cu ochiul liber cum se construiește o societate puternică.

Radu Paraschivescu: Mi-a plăcut în primul rând “semnul distinctiv” al festivalului, un montgolfier format din cărți. Trimiterea la cartea care înalță e frumoasă. Mi-a plăcut locul, Grand Palais e maiestuos fără să fie strivitor și oferă spațiu vital editorilor. Și mi-a plăcut, sigur, afluența de public.

Cum e văzută literatura română acolo, printre francezi?

Radu Paraschivescu: E clar că nu mai suntem periferici, cum eram cândva. Simplul fapt că standul României a fost plasat aproape de intrare, spune ceva.

Nu suntem vedete mondiale, dar nici izolați și suficienți. O datorăm programelor de sprijinire a traducerilor, eforturilor pe care le fac ICR, Centrul Național de Carte și Ambasada României la Paris și, deloc în ultimul rând, oamenilor cratimă care trăiesc între țări și culturi: Matei Vișniec, soții Courriol etc.

Cătălin Striblea: Dacă ajungi la standul României o să vezi zecile de volume ale unor scriitori români,  traduse în ultimii ani de edituri franceze. Este o abundență de creativitate românească prezentă astăzi în Franța. Și foarte departe de țara europeană exotică și sărăcită de comunism de acum 30 de ani. 

Există, evident, un star – Mircea Cărtărescu, mereu înconjurat de admiratori, care are programată o întâlnire pe scena principală a târgului, dar și numeroși scriitori care oferă o perspectivă asupra unei lumi puțin cunoscute și în transformare. 

Mi-a spus unul dintre cei prezenți la stand că România are o lipsă de încredere în ea și că suntem mult mai bine decât percepția generală pe care o avem noi despre noi. Mi s-a părut că oamenii vin ca la o sursă sigură de literatură bună.

Francezii, parizienii în special, sunt cunoscuți pentru numărul mare de librării și consumul de carte ridicat. Desigur că în spate sunt secole întregi de dezvoltare a culturii. Dar ce credeți că am putea învăța noi, românii, de la ei, din acest punct de vedere?

Radu Paraschivescu: Nu mare lucru, mă tem. Cultura e în continuare o entitate neglijată la noi.

Cătălin Striblea: ⁠Chestiunile de organizare și de grijă asupra cărții. O mirare exprimată de francezi este mărimea TVA-ului la cartea românească. “La noi este 5% și așa va rămâne. Avem o lege a cărții practic de nedesfăcut. Nu înțeleg de ce nu procedați la fel.” 

Sunt apoi micile chestiuni de organizare. De la spațiul ales, impresionant, până la știința de a forma o coadă. Totul e gândit ca experiența publicului să fie bună în condițiile în care o singură zi aduce zeci de mii de vizitatori. 

Și sistemul de promovare: afișele sunt vizibile în marile centre ale orașului. 

Dar cred că cea mai importantă este această normalitate a cărții în viața unor copii. Zecile de școli care vin la festival ca să caute volume de calitate, întâlniri cu autori și un univers curat, sigur, pentru copii. 

Îmi place ideea asta: cartea crește în inima și mintea omului. Și are șanse mari ca să fie parte din timpul său, mai ales în competiție cu lumea digitală.”

Ediția specială a podcastului Vorbitorincii va fi găzduită în biblioteca Ovală de către Ambasada României la Paris – un partener de tradiție pentru proiectele culturale românești de impact în Franța. 

Înregistrarea va avea loc în Palatul Béhague – reședința istorică a ambasadei, un edificiu Belle Époque din inima Parisului, a cărui bibliotecă a găzduit de-a lungul deceniilor unele dintre cele mai rafinate întâlniri culturale și diplomatice ale capitalei franceze. 

Ca în fiecare an, România este prezentă la festival printr-un program amplu organizat de Institutul Cultural Român de la Paris şi Centrul Naţional al Cărţii, în parteneriat cu Ambasada României la Paris, Ambasada Republicii Moldova în Franţa şi Consulatul General al României la Paris. Sub motto-ul  „Roumanie, par-delà les frontières | Un territoire toujours a decouvrir”/ „România, dincolo de frontiere | Un teritoriu încă de descoperit” standul naţional (NC32) devine un spaţiu viu al întâlnirilor dintre autori şi public.

SPIRIT, gustul creativității românești 

În contextul în care, la nivel național, cultura se confruntă cu o subfinanțare cronică, cu atât mai valoros devine sprijinul din mediul privat. Din acest punct de vedere, în ultimii ani, Jidvei a devenit un susținător emblematic al artiștilor români și al evenimentelor culturale.

Totodată, Jidvei a pătruns împreună cu cultura română în spiritul profund european, fiind o prezență constantă la evenimente majore de peste hotare. 

La Festival du Livre de la Grand Palais, Jidvei aduce colecția SPIRIT: un omagiu adus spiritului şi creativității româneşti, un gest prin care vinul devine limbaj cultural, semnătură, reper. SPIRIT este o colecție de vinuri premium, o reverență adusă identității româneşti, ancorată în inima Transilvaniei, pe un pământ care rodeşte vița-de-vie de peste opt secole.

Colecția SPIRITJidvei: SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose

Colecția reunește vinuri maturate cu grijă în butoaie din stejar bătrân, lucrate manual de meșteri locali, cu etichete ce poartă simboluri locale „cusute cu rost”, inspirate din bogăția naturală și moștenirea culturală a ținutului. Strugurii sunt culeși manual de pe văile Târnavelor, acolo unde ceața matinală creează un microclimat unic, favorizând coacerea lentă și păstrând prospețimea tipică terroir-ului Jidvei.

SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose formează o familie de vinuri cu caracter distinct şi recunoaştere internațională. Fiecare sticlă spune aceeaşi poveste: Transilvania poate sta cu demnitate la aceeaşi masă cu marile vinuri ale lumii.

Cultura românească, cel mai bun ambasador al nostru

O marcă românească nu poate exista în afara culturii din care s-a născut. Fiecare eveniment cultural la care Jidvei este prezent este o dovadă că România are ceva de spus şi că merită să fie ascultată.

„Pentru Jidvei, a fi prezent la Festival du Livre de la Paris face parte din identitatea noastră. Credem că un brand românesc care a ajuns pe scenele Europei are și responsabilitatea de a deschide uși pentru cultura din care s-a născut. Literatura, vinul, muzica, arta, toate vorbesc despre aceeași Românie. Noi alegem să fim acolo unde se spun povești care contează. Am învățat, de-a lungul anilor, că vinul și cultura au ceva esențial în comun: ambele au nevoie de timp, de răbdare și de oameni care să creadă în ele înainte ca lumea să le descopere.” – declară Ana Necșulescu, Director de Comunicare Jidvei

„Așa cum cultura și educația sunt recunoscute drept domenii fundamentale pentru progres și coeziune socială, o companie precum Jidvei, care aspiră la relevanță și impact pe termen lung, trebuie să integreze organic aceste valori în strategia sa de business și să-și asume, asemenea unui guvern responsabil care investește în educație, sănătate sau infrastructură, rolul de a investi în societate.

Cele mai puternice mărci sunt cele care nu se limitează la promovarea produsului, ci se asociază cu idealuri. În acest context, rolul mărcii se extinde: de la livrarea de soluții la nevoi, spre investiția în capitalul simbolic și intelectual al societății, spre cultivarea aspirațiilor, oferirea de sens și deschiderea de orizonturi.

Cultura nu e cheltuială, e infrastructură neurologică. Bill Bernbach spunea în anii ’60: «Toți cei care folosim mass-media în mod profesional suntem modelatorii societății. Putem vulgariza această societate. O putem brutaliza. Sau o putem ajuta să se ridice la un nivel mai înalt.» Companiile au această datorie: să contribuie la ridicarea societății”, spune Alexandra Tînjală, (Agentia Sister) pentru Republica – Consultant Strategie Comunicare, PR și Parteneriate – Jidvei România.

Festival du Livre de Paris se va încheia duminică seara. Urmăriți relatările în timp real de la Paris pe pagina de instagram Jidvei. 

***

Despre Jidvei

Cu peste 1.000 de medalii internaționale şi o poziție în Top 100 producători globali de vinuri şi distilate premium, Jidvei confirmă că România este şi va rămâne Ţara Vinului, atât acasă, cât şi pe scena europeană.

Brandul reuneşte tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică şi expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale şi diplomatice europene: de la Centrul Pompidou din Paris şi Teatrul La Fenice din Veneția, până la Festivalul de Film de la Cannes.

Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) şi deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa, 2.500 ha în inima Transilvaniei.

Articol susținut de Jidvei 

The post Scriitorii români, prezenți la Festival du Livre de Paris. Jidvei este vinul oficial al României la Grand Palais (P) appeared first on Cultura la dubă.

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917. Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. A fost respins de CNC-ul românesc, unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți.” – a declarat Radu Jude.

Într-un comunicat de presă transmis azi de Avanpost, casa care asigură coproducția din România, Jude declară:

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

„Pentru noi, Jurnalul unei cameriste este exact tipul de cinema pe care vrem să-l susținem: radical în formă, lucid în observație și ancorat într-o realitate incomodă, dar necesară. Colaborarea a însemnat asumarea unui risc real -atât artistic, cât și de producție -într-un context în care proiectul nu a beneficiat de sprijin instituțional. Am ales însă să mergem mai departe tocmai pentru că filmul propune o perspectivă esențială asupra tensiunilor contemporane dintre Est și Vest. Selecția la Quinzaine des Cinéastes confirmă nu doar relevanța demersului artistic, ci și faptul că astfel de proiecte independente își găsesc locul în dialogul internațional. Îi suntem recunoscători lui Radu Jude pentru încrederea acordată și pentru dedicarea cu care a construit acest proiect, oferindu-ne ocazia de a contribui la un film care își asumă fără compromisuri propria viziune.” a declarat Vlad Rădulescu, producător Avanpost

La încheierea filmărilor, în decembrie 2025, actrița Ana Dumitrașcu vorbea despre proiect într-o postare pe instagram:

“Un proiect filmat timp de o lună în Franța, în care am jucat pentru prima dată aproape integral într-o altă limbă, franceza. Îi sunt super recunoscătoare lui Radu Jude pentru încrederea pe care a avut-o în mine de a-mi oferi un rol principal (un rol extrem de colorat si de bogat) într-o altă limbă, într-o producție străină. A fost o experiență bombă! dar care a devenit specială mai ales datorită oamenilor cu care am lucrat.”

Festivalul de Film de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. În competiția oficială este selectat filmul lui Cristian Mungiu, Fjord, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale.

*articol în curs de actualizare

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Jurnalul unei cameriste”, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare retrospectivă Brâncuși din Germania și prima organizată după 50 de ani, a fost deschisă aseară pentru oficialități. Realizată de Neue Nationalgalerie în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, expoziția cuprinde peste 150 de sculpturi, fotografii și materiale de arhivă de la Centrul Pompidou, precum și atelierul lui Brâncuși, reconstruit pentru prima dată în afara Parisului.

Expoziția se află sub patronajul comun al președintelui federal Frank-Walter Steinmeier, al lui Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze, și al lui Nicușor Dan, președintele României.

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026.

România celebrează în 2026 Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea sculptorului. Țara noastră nu organizează, însă, nicio retrospectivă Brâncuși.

***

Similară cu retrospectiva Brâncuși organizată de Centrul Pompidou la Paris în 2024, expoziția de la Berlin aduce în fața publicului german și internațional o perspectivă amplă asupra sculptorului român.

Potrivit site-ului oficial al Neue Nationalgalerie, “Brâncuși (1876-1957) este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. După începuturi academice tradiționale în România, și-a dezvoltat propriul stil la Paris începând cu 1907. Sculpturile sale organice, reduse la elementele lor esențiale, îl fac un pionier al abstracției sculpturale la începutul secolului XX. Căutarea constantă a lui Brâncuși pentru un ideal artistic se manifestă în variațiile formale ale câtorva motive și în interacțiunea dintre diferite materiale și suprafețe. A folosit cu măiestrie piedestaluri specifice, lumina, mișcarea, precum și fotografia și filmul pentru a-și pune în valoare sculpturile.

În colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, Neue Nationalgalerie prezintă prima retrospectivă a operei acestui artist excepțional în Germania în peste 50 de ani. Cu peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă inedite de la Centrul Pompidou, precum și din alte colecții internaționale private și publice, expoziția oferă cea mai cuprinzătoare prezentare generală de până acum a operei multiple a lui Brâncuși. Alături de lucrări majore precum „Sărutul”, „Pasărea în spațiu”, „Muza adormită” și „Coloana fără sfârșit”, expoziția prezintă o reconstituire parțială a celebrului studio al lui Brâncuși, care este astfel expus în afara Parisului pentru prima dată de la predarea sa către statul francez în 1957.

Deși opera lui Constantin Brâncuși este foarte populară în Franța, sculptorul este mai puțin cunoscut publicului larg din Germania. Expoziția își propune să-i ofere artistului recunoașterea pe care o merită și în Germania.”

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026. Prețul unui bilet pentru adult costă 16 euro, iar pentru categoriile care beneficiază de reducere biletul de acces este de 8 euro. 6 euro costă un tur ghidat, iar muzeul oferă tururi speciale și pentru persoane cu deficiențe de auz sau de vedere.

Curatori sunt Klaus Biesenbach și Maike Steinkamp de la N​eue Nationalgalerie și Ariane Coulondre și Valérie Loth de la Centrul Pompidou, Paris.

Valérie Loth a acordat un amplu interviu pentru Cultura la dubă în 2024, la retrospectiva de la Paris.

“Am vrut să transmitem multe lucruri. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.

Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Centrul Pompidou din Paris a fost închis pentru un amplu proiect de renovare și modernizare. Amplasat până acum într-o clădire anexă, Atelierul Brâncuși va fi mutat în clădirea principală a centrului, după renovare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Prima retrospectivă Brâncuși din Germania, după 50 de ani, a fost vernisată aseară la Berlin appeared first on Cultura la dubă.

Fundația Prada a anunțat la Berlinale o listă de filme pe care le va susține ca finanțator. Printre acestea se numără filmul lui Corneliu Porumboiu, “The Costume”, aflat acum în fază de producție. Acesta va fi primul film al lui Porumboiu realizat în limba franceză și filmat în Franța, acolo unde locuiește de 3 ani.

Filmul poartă momentan numele “The Costume”, dar nu este confirmat ca titlu final. Producătorul filmului este compania franceză Lumen, fondată de Juliette Schrameck, fost director general al MK2 Films – compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz – a cărui poveste Cultura la dubă a spus-o pe larg AICI.

MK2 Films, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

„La Gomera/ The Whistlers” a avut premiera în 2019 în competiţia Festivalului de Film de la Cannes și a fost filmat în mare parte pe insula La Gomera din Insulele Canare.

Corneliu Porumboiu s-a stabilit în Franța în urmă cu aproximativ 3 ani, alături de soția sa, care este franțuzoaică. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă Cultura la dubă, în parteneriat cu Jidvei, la festivalul Un Weekend à’l Est, în decembrie 2025, Porumboiu a vorbit despre viața sa în Franța și cinemaul românesc.

Acesta și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp. Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Interviul poate fi urmărit AICI.

Corneliu Porumboiu a devenit cunoscut la nivel internațional pentru filmul „A fost sau n-a fost”, cu care a câștigat Caméra d’Or la Cannes în 2006, urmat de „Poliţia, adjectiv”, câştigător al premiului juriului Un Certain Regard la Cannes în 2009, „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolismul”, care a avut premiera în competiţie la Festivalul de Film de la Locarno în 2013, şi „Comoara”, care a avut premiera în competiţia Un Certain Regard la Cannes în 2015, obţinând premiul secţiunii Un Certain Talent – informează News.ro.

Cele două documentare „Al doilea joc” din 2014 şi „Fotbal infinit” din 2018 au avut premiera la Festivalul de Film de la Berlin.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Fundația Prada va finanța noul film al lui Corneliu Porumboiu – “The Costume” appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, la Paris, 80 de artiști români, din diferite domenii, au fost aduși laolaltă, în cadrul unui festival local, dedicat în fiecare an unui oraș din Estul Europei, sub titlul Un Weekend à’l Est. Participanții din partea României au fost nume importante precum Cristian Mungiu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Cărtărescu, Alexandra Badea, dar și artiști care nu au gustat (încă) succesul internațional.

În jurul evenimentelor – expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme românești, performance-uri, am văzut o efervescență care a cuprins atât francezi, cât și români din Franța. Ce-i drept, acest festival a fost mult mai important pentru români decât pentru francezi, obișnuiți cu mari evenimente culturale.

Un alt adevăr este că, deși a dat dovadă de-a lungul istoriei de valori culturale incontestabile, precum Brâncuși, Braneur, Enescu, Cioran sau Ionesco, urmați de Pintilie, Ciulei sau Andrei Șerban și mai apoi de Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Geta Brătescu sau Mircea Cantor, România este abia a 9-a țară invitată la Un Weekend à’l Est. Înaintea noastră au fost Armenia, Georgia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Serbia și Ucraina de două ori.

Chiar și așa, mai târziu, festivalul aduce un imens beneficiu artiștilor români și imaginii țării, doborând stereotipuri și deschizând dialoguri culturale. Tot ceea ce s-a petrecut la Un Weekend à’l Est a fost realizat din fonduri private ale organizatorilor. Și aproape toți artiștii cu care am stat de vorbă au ținut să sublinieze acest aspect: statul român nu a contribuit în nicio formă la promovarea creației românești în acest context.

Cofondatoarea festivalului este Vera Mishalski Hoffman, una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de peste 8 miliarde de euro, potrivit Bloomberg. Aceasta a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Arte vizuale

În inima cartierului Saint Germain-des-Près, altădată locul de întâlnire al scriitorilor, precum Proust, Camus sau Simone de Beauvoir, turul galeriilor de artă, în cadrul festivalului Un Weekend à’l Est, a început cu vernisajul expoziției lui Dan Perjovschi – la Galeria 22 Visconti.

“Revista la care lucrez de 35 de ani se numește Revista 22, fiindcă Revoluția din 1989 a fost pe 22, iar acum sunt la galeria 22 din Paris.” – spune artistul în fața publicului prezent în galerie.

Perjovschi a adus aici unele dintre cele mai cunoscute mesaje ale sale, dar și desene noi, adaptate la legătura dintre România și Franța. A făcut inclusiv o intervenție pe afișul festivalului, creat de Saddo, astupând cu markerul negru întreaga Casă a Poporului, în memoria victimelor comunismului.

Bucureștiul, orașul invitat de festival, este doar un pretext. În realitate, artiștii români au vorbit despre arta lor, mai degrabă universală decât românească.

„M-am întrebat ce pot să spun eu despre București? E un oraș extrem de contradictoriu, care îți mănâncă nervii. Pe afișul festivalului este Palatul Parlamentului – acest baroc nordcorean, care pe mine nu mă reprezintă în niciun fel, nici pe magneți, nici pe sigle, pe nimic.

Altfel, e un oraș important și interesant și are un drive acum, o energie, este newcomer, vine cu putere. Este și bogat și sărac, și cu cultură și fără, cu disperare mare, cu reușite și cu eșecuri totale, dar e enorm și e puternic.

Aici, o parte din echipa festivalului sunt oameni de vârsta mea, mai oldies așa, care au încă ideea că cultura schimbă ceva. Lumea tânără nu mai are asta.

De ce?

Pentru că vor bani. Și vor spectacol. Cuvântul la modă e imersiv. Nu mai suntem subversivi. Acum suntem imersivi. Acum îți dă imaginația gata amestecată. Nu mai trebuie să gândești nimic.

Or eu sunt din alt film, când în 22 era Revoluție. Am vrut să se vadă și aici că desenele mele nu sunt făcute pentru artă. Întâi au fost parte dintr-o discuție publică, socială, politică. Pe urmă vine și latura artistică.

Noi fiind cine?

Noi fiind statul român. Întreabă Muzeul Național de Artă Contemporană câte expoziții a dus în Occident sau pe restul planetei, de când există. Nici una! Norocul cu oamenii ăștia. Tot ce s-a făcut acum, precum și Sezonul România-Franța, Europalia, a fost făcut de partenerii noștri occidentali, nu de noi.”, spune Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

La doar câțiva pași de expoziția sa, Dan Vezentan are, de asemenea, expoziție solo. Crescut în Maramureș, cu o profundă înțelegere și cu respect față de universul agrar, Vezentan a adus la Paris machetele unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, instalate în mari dimensiuni în diverse spații publice din România.

Dan Vezentan face parte din comunitatea Atelierelor Malmaison, unul dintre cele mai relevante spații artistice ale Bucureștiului. De altfel, curatorii festivalului au vizitat Atelierele Malmaison în primăvara acestui an, precum și alte galerii de la noi, iar selecția a fost făcută ca urmare a acestor vizite.

“Privind selecția festivalului, ți se pare că e relevantă și exprimă destul de bine ceea ce se întâmplă în arta contemporană românească acum?

Da, mi se pare că au atins cumva fiecare zonă, generație, de la Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, generația mea și cei mai tineri decât mine. Este și artă mai urbană, eu sunt din zona asta agricol-rurală, sunt și ultra-cunoscuți, precum Perjovschi, și mai puțin cunoscuți, ceea e bine pentru noi, artiștii, până la urmă. Fiind parte din festival și fiind expus pe mai multe canale, e o ocazie foarte bună să fiu văzut, să cunosc oameni din domeniu.”, spune Dan Vezentan.

Mircea Cantor, artist român stabilit în Paris de peste 20 de ani, cu o bogată carieră internațională, are expoziție solo la două străduțe distanță de Vezentan și Perjovschi. La Galeria Loeve&Co, Cantor aduce în fața publicului cele mai recente lucrări ale sale, realizate în 2025 – mâinile sculptorului în cristal, autopotrete realizate cu camera termică sau o instalație video ce surprinde un soldat român cântand la caval, în timp ce cavalul începe să ardă – o reacție prin artă la vremurile pline de contraste, pe care le trăim.

“Să aduci artiști din România în Franța, în epicentrul culturii mondiale, e ceva care rezonează cu a face cultură în Europa. Tot vorbim despre Europa în sus și-n jos, dar pe plan factual nu prea vezi multe evenimente care să aibă legătură cu Europa de Est. A fost Sezonul Franța-România, după aia nu a existat o continuitate.

Concret, nu ai foarte multe lucruri care se leagă de România. Și aici eu nu dau vina pe francezi, dau vina mai ales pe români, nu există o politică culturală, nu există o viziune pe termen lung, ce înseamnă colaborarea, nu există ceva care să motiveze, să creeze atenție – mă refer la artele vizuale.

Noi, totuși, am avut o istorie frumoasă care a început cu Aman, cu Grigorescu, apoi Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner – sunt niște oameni care au marcat niște repere pe acest parcurs. Această tradiție Franța-România e plină de noduri, e mai mult discontinuă decât continuă. Sunt artiști cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Victor Mann, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu, Horia Damian, dar bogăția scenei românești e mult mai vastă decât aceste nume.”, declară Mircea Cantor pentru Cultura la dubă.

Componenta de arte vizuale a adus la Paris și lucrări realizate de Ion Grigorescu, Mihaela Moldovan, Radu Belcin, Mihai Șovăială, Anton Roland Laub, Saddo, Ioana Cârling, Cosmin Bumbuț, Radu Pandele, Roxana Morar, Sergiu Ujvarosi și Albert Kaan.

De asemenea, regizorul Cristian Mungiu, ambasadorul onorific al acestei ediții de festival, a debutat cu o expoziție personală de fotografie, care reunește la galeria Paris Cinema Club fotografii surprinse din studenția de la Iași până în prezent.

La vernisajul lui Mungiu a venit și celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Aceasta a declarat în exclusivitate pentru Cultura la dubă:

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert.

O altă celebritate pe care am întâlnit-o în expoziția lui Mungiu a fost regizorul argentinian Gaspar Noé.

Am asistat chiar la un tur privat pe care Cristian Mungiu i l-a făcut. (VIDEO AICI) Noé a fost impresionat să vadă valiza doctorului Bebe, interpretat de Vlad Ivanov în 4,3,2, filmul cu care Mungiu a câșigat Palme d’Or la Cannes. Obiectul de recuzită face parte din expoziția de la Paris, alături de vase de ceramică ale familiei Mungiu, diploma Palme d’Or și alte amintiri personale.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat Gaspar Noé pentru Cultura la dubă.

Cinema

Isabelle Huppert l-a însoțit pe Mungiu și la proiecția filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de la Cinema Christine. În fața cinamatografului foarte mulți tineri au stat la coadă pentru a prinde bilete. Mulți dintre ei au ridicat mâna când au fost întrebați dacă văd pentru prima dată filmul.

La fel s-a întâmplat și la proiecția filmului A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu. Componenta de cinema a mai cuprins filme de Alexander Nanau, Bogdan Mureșanu și Anca Damian. Selecția a fost realizată tot de către festival, dar Cristian Mungiu, în calitate de ambasador, a făcut, la rândul său, niște recomandări.

“Cu toată stima pentru cultura română așezată, tradițională, dar găsesc că ea are foarte puțină priză în țările în care încercăm noi să ne promovăm cultura. Cred că ponderea ar trebui să fie un pic mai mult către cultura contemporană, vie, care poate fi însoțită de oameni vii.

Și asta trebuie să arătăm, acele manifestări în care ești contemporan cât de cât cu ceea ce se face pe afară. O parte dintre artiștii care au fost acum la Paris reprezintă cumva mici momente de originalitate și de sincronizare cu ceea ce e modern și nu e pășunist.

Un eveniment de felul ăsta ne dă ocazia să creăm un pic de curiozitate în mediul francez-occidental, să echilibrăm un pic balanța de informații despre România și cu ceva care nu e de urgență, nu e de actualitate și mai cu seamă nu e de știri proaste, stereotipice, despre hoți și imigranți din România.

Cu condiția să putem face să nu vină numai comunitatea românească care trăiește afară, cum se întâmplă cel mai adesea când ne organizăm pe linie oficială de ICR.

Important e să vină francezi, curatori, spectatori de aici. Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Regizorul Corneliu Porumboiu, stabilit în Franța de 3 ani și jumătate, și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp.

Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Literatură

Fiecare secțiune a festivalului a avut cel puțin un artist-locomotivă, un nume foarte cunoscut menit să atragă atenția publicului și să deschidă interesul și pentru ceilalți români, mai puțin cunoscuți în Franța.

Iar literatura nu putea să aibă un reprezentant mai cunoscut decât Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român la nivel internațional. Prezența sa la Paris a însemnat numeroase interviuri acordate publicațiilor franceze și întâlniri cu cititorii săi.

„În numai două zile la Paris am dat interviuri pentru Radio France Internationale, Le Point, Libération, A rebours și France Culture. Alături de mine a fost mereu Laure Hinckel, nu doar traducătoarea literară premiată pe care-o știm cu toții, ci și o incredibilă traducătoare simultană. Cât despre Paris, ce să mai poți spune? E Parisul unic și indescriptibil pe care-l știu de decenii.”, a scris Mircea Cărtărescu pe facebook.

Momente importante au fost, de asemenea, prezența Gabrielei Adameșteanu, a Danielei Rațiu și a lui Bogdan Alexandru Stănescu la Librăria Poloneză, un edificiu cultural cu o tradiție de 190 de ani la Paris. În cadrul festivalului au participat și Marta Caraion, Matei Vișniec, Laura Nicolae, Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu și Anca Visdei – laureată a Premiului Goncourt pentru biografia lui Cioran.

„Fără îndoială că literatura română e într-un moment bun. Sunt autori foarte interesanți, foarte atrăgători, din mai multe generații, și să nu uităm că fiecare carte se adresează unui public al ei, deci fiecare carte are o deschidere spre o anume realitate. Mai multe cărți se deschid spre mai multe realități și fiecare cititor citește cartea în care el se recunoaște.

Literatura contemporană trebuie susținută în continuare prin Institutul Cultural, prin fonduri. Trebuie susținute manifestările culturale. Acesta este un festival pe care cu generozitate îl fac francezii pentru cei din Est. Dacă o să văd și un festival organizat de români, o să mi se pară un lucru bun, dar nu sunt atât de optimistă.”, declară Gabriela Adameșteanu, scriitoare publicată la Gallimard.

Tot la Gallimard a apărut recent și romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas, iar discursul susținut de autor în fața publicului de la Paris a fost unul puternic, despre rănile provocate de comunism României. Mulți dintre francezii prezenți au fost uluiți să afle pentru prima dată de venirea minerilor la București, aduși de președintele Ion Iliescu pentru a bate studenții și profesorii din Piața Universității.

“Aici, cumva, te izbești de o neînțelegere și de o inocență care vine din trăirea unei alte istorii. Și acea inocență a occidentalului care nu a înțeles comunismul până la capăt, a văzut doar fața lui teoretică. Nu e ușor să vorbești în fața unui asemenea public. În același timp, noi scriem ficțiune, nu istorie, iar prin intermediul ficțiunii poți să spui lucrurile astfel mult mai insidios, poți să le spui fără să fii contundent. Poți să arăți, nu să descrii, să pui degetul pe un eveniment la care cititorul poate să participe prin intermediul cuvintelor tale.

Mai mulți autori români îmi spuneau că în Franța e mai greu să pătrunzi dacă ești autor român, fiindcă francezii tind să citească scriitorii lor ori personalități foarte, foarte cunoscute. Ești de acord cu asta?

Da.

Deci, e foarte greu, într-adevăr, să atragi atenția. Deja nu mai depinde de eforturile tale ca scriitor. E și foarte mult noroc la mijloc. Norocul de a primi o recenzie pozitivă, de a-i pica cu tronc cuiva. Dar, faptul că suntem traduși e un lucru pozitiv.”, spune Bogdan Alexandru Stănescu.

Și Daniela Rațiu a fost recent tradusă în franceză, la Editura Grasset, cu romanul Sfârșitul lumii e un tren, o poveste impresionantă despre foamete.

“Foarte mult timp am fost cumva decuplați de la occident, mă refer la comunism. Construim cu greu această ieșire a noastră în lume, cu mare efort și cred că literatura română trebuie să fie recunoscută pentru că e parte din literatura europeană, nu pentru că ne datorează cineva ceva.”, declară Daniela Rațiu.

Alexandra Badea, cunoscuta regizoare de teatru și dramaturgă, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru Teatru, a fost invitată în cadrul festivalului, ca autoare. În inima teatrului european – Teatrul Odeon din Paris, a susținut un performance cu o lectură din textul său Droit de visite, inspirat din ateliere de scris pe care le-a coordonat în închisori de femei din Franța.

“Intrarea în Teatrul Odeon e așa un simbol, pentru că în primii ani, când veneam în Franța ca turistă, eram studentă la regie, mă plimbam prin zona asta a Parisului și nici măcar nu puteam să intru în teatrul ăsta pentru că era vacanță, nu puteam să văd spectacole. E un teatru mitic pentru Franța. Nu am jucat până acum aici, așa că asta e o primă intrare în sala de lecturi și e o experiență puternică pentru mine pentru că eu nu sunt în general în fața scenei, nu sunt pe scenă, sunt în spatele ei. Aici am citit și chiar am susținut un monolog, a fost destul de emoționant.”, mărturisește Alexandra Badea.

În timp ce acești autori români sunt publicați peste hotare și invitați să vorbească în fața cititorilor, în România, Ministerul Educației a propus spre dezbatere o nouă programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care implică studierea literaturii în ordine cronologică. Astfel, au dispărut de la clasa a lX-a toți autorii contemporani și au apărut mai mulți autori din secolele 18-19, precum Ion Neculce, Dinicu Golescu sau Ion Ghica. Mai mulți scriitori în viață susțin că asta va îndepărta și mai elevii de literatură, într-o țară în care oricum se citește puțin.

Performance și muzică

Un Weekend à’l Est a însemnat și mai multe acte live, irepetabile. Unul dintre ele a fost un performance susținut de coregrafa și actrița Judith State, cunoscută pentru rolurile din Sieranevada, Monștri și R.M.N. Aceasta a dansat în expoziția lui Dan Perjovschi, încercând să interpreteze prin mișcările corpului său desenele artistului și intrând totodată în contact cu oamenii prezenți în galerie.

Din cu totul alt registru a fost spectacolul susținut de actrița Mihaela Drăgan la Théâtre de l’Alliance Française – singurul moment controversat din cadrul festivalului. Sub pretextul unui ritual de vrăjitorie, aceasta a blestemat pe scenă actualii conducători ai Israelului, pentru genocidul comis în Gaza, și a criticat alți lideri precum Ursula von der Leyen sau Donald Trump, declarându-se împotriva supremației albilor. Fotografiile lor au fost arse de actriță pe scenă. Unii spectatori au ieșit din sală, alții au aplaudat și s-au arătat încântați de curajul ei și au declarat că sunt în acord cu ea.

“Cred că arata este politică și conștiința mea politică este destul de dezvoltată. Vrăjitoria este un craft rom feminist, și cred că a te identifica cu vrăjitoarele e un act politic. Probabil s-au supărat niște sioniști în sală, dar e ok, cred că mi-am atins scopul. Arta nu e doar entertainment, arta trebuie să fie inconfortabilă, arta trebuie să fie revoluționară și radicală și e foarte bine așa cum e.”, a declarat Mihaela Drăgan pentru Cultura la dubă.

După actul său, seara a continuat cu un concert susținut de Taraf de Caliu. Celebrii lăutari români au ridicat publicul la dans, iar francezii și românii s-au prins în hore împreună.

Festivalul a reușit să arate cât de diversă poate fi cultura română. Iar francezii au fost încântați atât de muzica lăutărească, cât și de muzica lui George Enescu, interpretată de o orchestra în Biserica Saint Germain, sau de muzica jazz a tinerilor de la Amphitrio.

“Credem că muzica românească are nevoie de cât mai mult export. Mai ales de genul acesta. E foarte rar întâlnit ca trupe românești, mai ales din zona aceasta de muzică instrumentală, să reușească să spargă barierele și să ajungă peste hotare. Și ne bucurăm să fim parte din această schimbare, sperăm ca din ce în ce mai mulți artiști să putem arăta afară de ce suntem capabili în România.

Muzica bazată pe cultură muzicală își va găsi mereu valoarea și receptivitatea în publicul meloman.”, spune Philip Goron, percuționistul bandului de jazz Amphitrio.

De altfel, diversitatea muzicii a impresionat-o și pe cofondatoarea festivalului, Vera Mishalski-Hoffman, una dintre miliardarele lumii, moștenitoare și acționare a grupului farmaceutic La Roche, precum și fondatoare a editurii Noir sur Blanc. O prezență extrem de discretă, aceasta a participat la numeroase evenimente ale artiștilor români.

“De ce ați ales Bucureștiul și România pentru ediția de anul anul acesta?

Ideea noastră este să invităm în fiecare an un nou oraș unde cultura este importantă, unde sunt multe lucruri de arătat. Am constatat când am fost odată la București, că există toată această viață intelectuală foarte, foarte importantă și am decis să dedicăm această ediție bucureștenilor.

Eu însămi, pe de altă parte, sunt editor al editurii Noir sur Blanc. Și am publicat destui autori români. Publicăm Mircea Cărtărescu, publicăm în poloneză Bogdan Stănescu și alții. Am publicat o carte, acum foarte mult timp, de Liviu Rebreanu. Și așa, eu, o parte din familia mea, am trecut prin România, mă interesează.

V-am remarcat în public la mai multe evenimente. Ce spuneți despre această selecție, despre ceea ce ați văzut?

Ceea ce este interesant este că aveam mai multe tipuri de muzică. Sunt oameni care preferă jazzul, oameni care preferă muzica clasică, cum ar fi Enescu, a fost foarte bine să avem toată această varietate. În plus, spectacolul de dans al lui Judith State a fost formidabil. Totul a fost de foarte înaltă calitate.”, a declarat Vera Mishalski pentru Cultura la dubă.

Festivalul a avut și o amplă componentă dedicată dezbaterilor, care nu au evitat subiecte dureroase, precum holocaustul din România sau ororile regimului comunist. De asemenea, au avut loc discuții despre protejarea patrimoniului – capitol la care francezii sunt un reper. Arhitecții români au fost invitați să vorbească despre reușitele lor din societatea civilă, precum Ambulanța pentru Monumente sau Adoptă o casă la Roșia Montană.

“Cu toate că Bucureștiul e oraș invitat, mi s-a propus din partea Facultății de Arhitectură Paris-Malaquais să abordez problema implicării sociale a arhitecților pentru salvarea arhitecturii și a patrimoniului construit din mediul rural. Avem peste 1200 de biserici de lemn în țară, lumea nu știe. Când spunem biserici de lemn, imediat facem asocierea cu Maramureșul, dar ele sunt în tot cuprinsul țării, cu tipologii diferite, valori excepționale și arhitecți care și-au asumat această misiune de bunăvoie și din apreciere pentru patrimoniu, din dedicație pentru cultură.

Profesia noastră e o profesie care nu poate fi definită fără factorul esențial cultural și sunt mulți arhitecți în țară care au pornit astfel de proiecte, apreciate la nivel european. Știm câte premii europene au venit țară pentru patrimoniu. Iar Ministerul Culturii din România vrea să desființeze Institutul Patrimoniului, singura instituție publică cu specialiști în probleme de patrimoniu.” – spune arhitectul Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România.

Dincolo de succesul de care s-au bucurat în capitala Franței, oamenii de cultură români trăiesc cu frustrarea că autoritățile de acasă nu privesc cultura la fel cum o fac francezii – ca pe un mod de viață, pentru care statul ar trebui să aibă o responsabilitate socială.

Festivalul Un Weekend à’l Est se va încheia chiar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. Trupa Subcarpați va susține un concert în Sala Mare a Teatrului Odeon din Paris.

***

Corespondența de la Paris a fost realizată cu sprijinul Jidvei, partener oficial și furnizor de vin al festivalului Un Weekend à l’Est. La evenimentele susținute de artiștii români, publicul a degustat în premieră colecția Spirit, ce cuprinde trei vinuri maturate în timp, din struguri culeși manual. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Cultura vie, cu oameni vii”. Cum a arătat creația contemporană românească văzută de francezi, la festivalul Un Weekend à’l Est appeared first on Cultura la dubă.

Peste 320 de piese, provenind din patrimoniul MNAR și din diverse muzee naționale și internaționale, din colecții private și de la artiști contemporani vor oferi publicului cel mai bogat material de reflecție și bucurie vizuală pe acest subiect, prezentat vreodată într-un muzeu.

Expoziția va putea fi vizitată începând cu 21 noiembrie 2025 și până pe 8 februarie 2026.

***

La Blouse Roumaine, capodoperă iconică a modernității universale, parte a colecției permanente a Centre Pompidou din Paris va părăsi Franța pentru prima oară, în cadrul unui împrumut excepțional acordat de Pompidou pentru expoziția de la București. Matisse a devenit interesat de ia românească datorită prietenului său, pictorul român Theodor Pallady, care i-a oferit cadou mai multe bluze românești. Lucrarea realizată în 1940 încununează o serie de încercări ale pictorului francez și este cu totul specială fiindcă aduce în centrul atenției frumusețea bluzei, nu modelul.     

“Încă din secolul al XVI-lea, continuând cu secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu realismul socialist și până în contemporaneitatea imediată, ia românească a constituit un subiect artistic major. Prin amploare, diversitate și prin cercetarea critică interdisciplinară, inovatoare, România constituie o platformă fără precedent de accesare de către publicul larg a reprezentărilor iei și portului popular în creațiile artistice.

„România– reprezentarea identitară a portului popular în artă” este o expoziție, nu o luare de poziție în favoarea unor ideologii asociate iei. Selecția relevă felul în care s-a articulat de-a lungul secolelor un limbaj formal, simbolic, decorativ și totodată ideologic în care ia și costumul folcloric au jucat rolul pivotal de agregare, de promovare politică și uneori de impunere vizuală a românității. 

Larga acoperire istorică și geografică a expoziției contextualizează reprezentările portului popular românesc, nu doar prin raportarea la ilustrarea în artă a portului popular al altor minorități din România (maghiară, germană), ci și prin raportarea la reprezentările artistice ale costumelor populare din regiuni limitrofe – din Ucraina, Moldova și Bulgaria, pentru a pune în evidență asemănările și deosebirile, influențele și constantele.

Faimoasa lucrare La Blouse Roumaine va funcționa în expoziție drept oglinda răsturnată care reflectă efortul consecvent de promovare și propagandă națională românescă prin ie, mutat de Matisse într-un plan pur estetic, cu un impact major asupra dezvoltării artei postbelice, contribuind decisiv la apariția strategiilor artistice Pop Art.

Ia românească, în versiunea ei matisseană, se află la originea succesului comercial al iei în industria de modă franceză și internațională. Punctual, aceste utilizări – uneori abuzive, ca apropriere culturală –  sunt  prezentate în expoziție, pentru a releva cele două planuri majore și corelate ale jocului iei în imaginarul actual: acela identitar-ideologic și cel decorativ-comercial. 

Expoziția și catalogul care o însoțește reliefează utilizarea în artă a costumului popular și mai ales a iei în formarea, transmiterea și impunerea unor veritabile discursuri de constituire a identității naționale, din cele mai vechi timpuri pînă la ora actuală.

Reprezentările iei în arta românească din secolul XVI vor fi urmate de primele reprezentări decis ideologice și propagandistice, din secolul XIX, precum reprezentarea Mariei Bibescu de către Constantin Lecca și Carol Popp de Szathmari și a Mariei Rosetti – ca simbol al Patriei române – de către Constantin Daniel Rosenthal și apoi de Nicolae Grigorescu și epigonii săi, de campania fotografică și picturală de legitimare națională a familiei regale prin ie și costum popular (de la Regina Elisabeta la Regina Maria), de re-conceperea iei în reprezentările artei specificului național din perioada interbelică, dar și în avangarda românească.

Revenirea la ie ca factor vizual identitar social și național în arta realist-socialistă și în arta oficială a regimului comunist este pusă în contrast cu regăsirea iei în discursul spiritualist-românist și anti-comunist al grupărilor neo-ortodoxiste de pe parcursul anilor 80 și cu incursiunile subversive ale artei critice actuale.

Redarea fenomenului aproprierii politice a iei ca instrument de propagandă națională și internațională, după anii 90 este prezentată prin diverse lucrări de artă actuală și prin documentarea unor realizări și mai ales a unor excese politice și de comunicare vizuală legate de ie ca marcă identitară fixă. 

Drept fundal al acestei tendințe istorice de impunere a iei ca vehicul standard al identității, expoziția prezintă punctual, pe tot parcursul ei, contrastul cu vestimentația comună reală, cu moda curentă în diverse epoci, de la hainele „nemțești” ale burgheziei la hainele aristocrației franțuzite și de la uniformele militare ale primei jumătăți a secolului XX la moda monotonă a perioadei comuniste sau cea explozivă și diversă a perioadei post-1989. Pe fundalul istoric al acestor mode cotidiene se decupează modelul trans-istoric, ideologic al iei și folosirea ei identitar-națională, cu plusurile și cu minusurile ei și cu riscurile inerente, pe care expoziția de la MNAR le face vizibile și accesibile societății noastre pentru a îndemna la atenție, reflecție și creație.

Evenimente conexe: Pe parcursul expoziței vor fi organizate simpozioane, dezbateri și prezentări, concerte și proiecții de filme legate de subiectul iei și portului popular.

Expoziția include un spațiu-lounge în care vizitatorii au posibilitatea să brodeze, să deseneze, să-și facă fotografii sau să participe la ateliere de weekend pentru copii și familii intr-o atmosferă relaxată și creativă. 

Piesele selectate provin din patrimoniul MNAR, de la artiști și colecționari români și de la 30 de muzee și instituții partenere:

Musée national d’art moderne-Centre Pompidou, Paris, Fondation Louis Vuitton, Paris, Muzeul de Artă Galagan (Cernihiv, Ucraina –  o colaborare dificilă, dar exemplară, în condițiile războiului actual), Galeria Națională din Sofia, Bulgaria, Muzeul Național de Artă al Modovei, Chișinău, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Național Peleș, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia-Mare”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Biblioteca Naţională a României, Complexul Muzeal Arad, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“ – Muzeul de Artă Bacău, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi- Muzeul de Artă, Muzeul Județean Mureș, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, Complexul Național Muzeal ASTRA – Sibiu, Muzeul de Artă Braşov, Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu – Quintus”, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ, Fundația Academia Civică – Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței  din Sighetu Marmației, Muzeul Municipiului Bucureşti, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Stampe,  Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României/MNAC, Arhivele Naționale ale României, Romfilatelia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebra pictură “La Blouse Roumaine”, de Henri Matisse, va fi adusă pentru prima dată în România, în cadrul unei expoziții organizate de Muzeul Național de Artă al României appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar printre artiștii români invitați se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu, Bogdan Alexandru-Stănescu, Daniela Rațiu, Corneliu Porumboiu, Alexander Nanau, Anca Damian, Bogdan Mureșanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ion Grigorescu, Dan Vezentan, Saddo, Alexandra Badea, Judith State, Subcarpați, Taraf de Caliu, Amphitrio și mulți alții.

În total, peste 80 de artiști vor participa la aproximativ 40 de evenimente, într-un dialog și schimb cultural organizat în jurul creației contemporane românești.

Întâlniri, dezbateri, proiecții, concerte și expoziții vor avea loc în 25 de locații emblematice pariziene, precum Beaux-Arts de Paris, Biblioteca André Malraux, Christine Cinéma Club, librăria-galerie Métamorphoses, delpire & co, Școala de Arhitectură Paris-Malaquais, biserica Saint-Germain-des-Prés, Espace Philomuses, galeriile Boquet, Callot, Loeve&Co și Paris Cinéma Club, Inalco – Maison de la Recherche, precum și în mai multe librării, teatre și instituții culturale, cum ar fi Maison de la Poésie, Nouvel Odéon, Odéon-Théâtre de l’Europe, Reid Hall și Théâtre de l’Alliance Française.

Cristian Mungiu, patronul onorific al acestei ediții

Într-o prezentare publicată de festival, Cristian Mungiu este considerat “unul dintre cei mai lucizi și originali cineaști ai timpului nostru. Prin filmele și textele sale, Mungiu pune sub semnul întrebării relația noastră cu adevărul, timpul și responsabilitatea — și ne amintește că a povesti rămâne un act de rezistență.” La Paris, pe lângă proiecția filmelor sale, Mungiu va vernisa și prima expoziție personală de fotografie, sub titlul “Cristian Mungiu. Biografia unui povestitor“

“Un Week-end à l’Est” va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar bugetul evenimentul este asigurat în totalitate de francezi. Programul complet poate fi consultat AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Francezii dedică un festival imens culturii române. “Un Week-end à l’Est” va reuni la Paris 80 de artiști români, de la Mircea Cărtărescu și Cristian Mungiu la Subcarpați appeared first on Cultura la dubă.

Michel Bussi este unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, cărțile sale fiind traduse în 35 de limbi și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Zilele acestea, autorul este unul dintre invitații speciali ai FILIT, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

Cărțile sale, încadrate de criticii literari în genul romanului polițist, au primit numeroase premii în Franța. Cele mai cunoscute titluri au fost traduse și publicate la noi de Editura Polirom: Fetița cu ochi albaștri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (2025) și primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Însă, dincolo de activitatea prolifică de scriitor, Michel Bussi este la origine profesor de geografie și cercetător în geopolitică. Activează la cel mai prestigios centru de cercetare francez – Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS – unde conduse o cercetare pe tema geogragrafie electorală. De altfel, ne-a povestit că a mai fost prezent în România în urmă cu 20 de ani, ca profesor, alături de studenții săi.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, autorul vorbește despre parcursul său în literatură, despre pericolul pe care îl poate reprezenta inteligența artificială pentru lectură și pentru creierul uman și încearcă totodată să explice ascensiunea extremei drepte din Franța și din întreaga Europă.

***

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum s-a născut dorința sau nevoia dumneavoastră de a scrie?

Am scris dintotdeauna, de când îmi pot aminti. Am avut dorința de a scrie, de a inventa povești. Este ceva în mine, aveam impresia că pot prelungi poveștile pe care le citeam. Am avut mereu un fel de certitudine că trebuie să scriu măcar un roman. Apoi asta s-a întâmplat.

De pe la 6 ani inventam povești pe drumul spre școală, le scriam pe bucăți de hârtie. Dar primul meu roman l-am terminat când aveam 30 de ani. În toți acei ani dintre am scris povești, scenarii, poezii.

Cred că pentru a scrie un roman, în special un roman așa cum îl înțeleg eu, trebuie să existe dragoste, istorie, pasiune, ceva care să aibă multă amploare.

Acest tip de roman necesită mult timp, multă muncă, multă cercetare, multă organizare. Și, prin urmare, este foarte greu de făcut când ai o altă meserie sau când urmezi studii.

Aveam multe, multe idei de romane. Dar, într-adevăr, scrierea acestui roman, nu am putut-o face decât când aveam puțin peste 30 de ani și aveam deja o meserie.

De unde a venit curajul de a vă lansa? Mulți tineri care sunt la început și se gândesc să publice ezită, poate se întreabă dacă au cu adevărat talent. Cum ați găsit încrederea necesară pentru a crede că ceea ce scrieți merită să fie publicat?

Da, aveți cu adevărat dreptate, este complicat să ai acest curaj. Această dilema există. Eu, când scriam primele mele romane și nu le publicasem încă, eram împărțit între două sentimente. Unul era să-mi spun că nu voi fi niciodată publicat, cartea mea nu este mai interesantă decât multe alte cărți care vor fi publicate. Deci, ceva care este în cele din urmă, cum să spun, un pic trist, dar și realist.

Este puțin ca atunci când jucăm la loto. Oamenii se forțează să-și spună: joc, dar nu voi câștiga niciodată. Nu o să încep să-mi imaginez că devin milionar pentru că joc la loto.  Apoi, există totuși o altă senzație, să spun că vreau să cred în asta, există ceva care mă împinge să cred în asta, să sper că ceea ce am scris este extraordinar și va întâlni cu siguranță cititori. Visăm exact cum jucăm la loto, ne spunem că nu sunt șanse, dar cum ar fi, totuși, dacă aș deveni milionar și voi putea face lucruri extraordinare. Așa e și cu cărțile, cum ar fi ca romanul meu să fie tradus în 40 de țări?

E la fel, ne spunem că va deveni o carte tradusă în 40 de țări, etc. Și asta este ceea ce mi s-a întâmplat, ceea ce este extraordinar. Dar iată, și eu eram împărțit între cele două sentimente.

Nu aș putea să explic ce am făcut să ajung la acest succes. Cred că există o parte magică, de fapt, a succesului.

Cum s-a impus genul romanului polițist în opera dumneavoastră și de ce v-ați dedicat acestui gen în mod special?

Știu că se spune asta despre romanele mele, dar eu nu sunt sigur că fac cu adevărat roman polițist. Nu reușesc să caracterizez cărțile mele ca aparținând cu adevărat genului polițist. În romanele mele, de altfel, nu sunt adesea polițiști, jandarmi. Adesea sunt eroine, eroi care caută adevărul.

Astăzi, literatura a evoluat și avem o întreagă parte a literaturii care este autoficțiune. Dar pentru mine literatura este foarte legată de faptul că spunem o poveste. Și această poveste în mod necesar ține de suspans, are legătură cu moartea, cu răzbunarea, cu gelozia, cu banii. Deci, pentru mine, toate poveștile conțin această dimensiune pe care am putea-o numi polițistă.

Mizerabilii este o poveste polițistă. Shakespeare, din acest punct de vedere, nu spune decât povești polițiste. Tragediile grecești nu sunt decât povești polițiste în sensul că sunt povești de minciuni, trădare, crime, amenințări, vise, putere. Suntem în ceea ce am putea numi miezul unei povești polițiste.

Și cred că, de fapt, am început să vorbim despre romanul polițist în același timp, desigur, pentru că existau romane de investigație cu anchetatori, detectivi privați, dar și pentru că o parte din literatură a început să nu mai povestească de unde provine. A ajuns să spună în cele din urmă că cea mai importantă nu este povestea, ci altceva.

Cred că o mare mare parte din ceea ce este scris ar putea să se încadreze, în sensul unui termen puțin mai larg, în literatura de suspans, în orice caz în ceva care menține cititorul în alertă, pentru că nu știe cu adevărat ce se va întâmpla cu personajele.

Ați spus mai devreme că acum mulți scriu literatură autobiografică. De ce credeți că se întâmplă asta?

Literatura s-a democratizat foarte mult, mult mai mulți oameni scriu azi decât scriau acum un secol. Este mai ușor să scrii, oamenii sunt mai bine pregătiți. Înainte literatura era rezervată unei mici elite care ar fi trebuit să fi făcut suficiente studii pentru a se putea pretinde scriitori. Astăzi, o mare parte dintre oameni pot pretinde că sunt scriitori, sau, în orice caz, pot încerca să scrie. Este foarte bine, asta se întâmplă acum în toată arta, în general. Arta s-a democratizat, deci avem potențial mult mai mult talent.

Dar cineva care visează să scrie și care nu are neapărat talentul de a inventa o poveste, de a povesti o poveste, ei bine, se va gândi ce aș putea scrie? Voi scrie despre tatăl meu, voi scrie despre mama mea, voi scrie despre ceea ce eu am trăit, iubirea mea, etc.

Și trebuie să fim cinstiți că, destul de des, astfel de literatură nu are un impact foarte mare, în afară de persoana în sine sau de cei apropiați care se pot simți afectați. De ce ar deveni această poveste o poveste universală? Trebuie ca această poveste de autoficțiune să prezinte un interes universal.

Este adevărat, eu adesea consider că aceste narațiuni de autoficțiune pot fi într-o anumită banalitate, dar uneori ceea ce le salvează este talentul autorului. Însă cred că, totuși, în istoria literaturii, marile opere clasice pe care le știm sunt relativ rar narațiuni de autoficțiune și că abia foarte recent în istoria literaturii.

Timp de secole întregi marile opere au fost romanești. Luați literatura rusă, spaniolă, franceză, avem opere romanești, nu avem oameni care să povestească doar o mică poveste de familie. Asta a apărut destul de recent.

Eu rămân destul de convins că pentru un roman trebuie să inventezi personaje, să existe un cadru imaginar, romanesc.

Totodată cred că uneori confundăm literatura cu scriitorul. Unii pot considera că a fi scriitor înseamnă neapărat a avea o lipsă de pudoare pentru a pune totul în scris. Scriitorii înșiși vor avea impresia că este ceva puțin terapeutic să vadă că iese din ei înșiși ceva care ar da naștere unei literaturi foarte puternice, pentru că oamenii vor fi interesați. Dar nu sunt deloc sigur.

Cred că cei mai mulți scriitorii foarte mari care au realizat opere considerabile au avut o viață absolut neinteresantă.

Nu au avut neapărat o viață amoroasă plină de pasiune, nu au avut o viață politică intensă.  Erau oameni care își petreceau timpul scriind. Balzac, Zolά sunt oameni care aveau o singură nebunie în viață – să scrie. Altfel, viața lor era absolut neinteresantă. Singurul lucru care îi transforma în genii era că petreceau zile și nopți scriind și producând pagini și pagini și pagini. De fapt, cred că destul de rar cineva are capacitatea de a scrie povești extraordinare și de a și a trăi extraordinar de intens. De exemplu, oameni ca Saint-Exupéry, dar, totuși nu era cazul obișnuit al scriitorilor.

Și cred că nu este nicio condiție necesară pentru a fi un mare scriitor să ai tu însuți o viață extraordinară.

Ce v-ar plăcea să scrieți și nu ați reușit încă să o faceți?

Interesantă întrebare. Nu știu dacă mai am cu adevărat chef să încep ceva cu totul nou. Poate o piesă de teatru. Îmi place să merg la teatru. Ador teatrul, ador să dialoghez. De altfel, întreaga mea operă a fost adaptată pentru teatru. Dar este adevărat că nu am scris direct pentru teatru și este ceva, da, care mi-ar plăcea foarte mult.

Sunteți familiarizat cu opera lui Eugène Ionesco?

Da, cu siguranță. În Franța, se cunoaște cu siguranță mult Ionesco. L-am studiat la școală, l-am citit, i-am văzut piesele jucate în teatru. În Franța cred că Ionesco este foarte asociat cu liceul, atunci este momentul în care învățăm teatrul absurd – Cântăreața Cheală, Rinocerii.

Așa se întâmplă și în liceele din România.

Ionesco place foarte mult adolescenților pentru că e ceva diferit față de literatura clasică, de poezie, de poveștile de dragoste, are acea nebunie care atrage.

Când vine vorba de procesul dumneavoastră de scris, scrieți doar atunci când vă simțiți inspirat sau urmați o rutină zilnică menită să provoace sau să stimuleze această inspirație?

Scriu tot timpul. Am mereu o poveste la care lucrez, o fac să progreseze. Uneori există inspirație, alteori există mai puțin. Dar am nevoie să continui mereu. Clar nu trebuie să ne oprim din scris. De altfel, nu cred prea mult în această idee a inspirației în care vom putea scrie un prim draft perfect. Cred că trebuie să forțăm lucrurile. Uneori vom lucra timp de trei ore și, în final, a doua zi, vom reciti și vom păstra doar 10% din ceea ce am făcut.

Dar a fost necesar să treacă aceste trei ore pentru a obține o idee, o frază despre care să spunem: “Ah, asta nu e rău.”

Nu cred deloc că lucrurile vor cădea din cer prin miracol. Nu, este muncă. Da, ideea romanului poate apărea în niște flash-uri, dar asta este teoria. Este ceva care este virtual, este romanul ideal spre care vrem să mergem. Pentru ca asta să existe trebuie să ne cufundăm în cuvinte și în detalii. Și asta caracterizează, de altfel, un roman. Este ceva în care timpul aproape se oprește.

Timpul de scriere este mult mai lung decât timpul de citire, așa că vom petrece o săptămână scriind un capitol care, de fapt, va putea fi citit în treizeci de minute.

Peste tot în lume, există această lamentare legată de faptul că oamenii nu mai citesc la fel de mult ca înainte. Credeți că este adevărat? Și dacă da, care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivele?

Da, este adevărat, desigur, chiar dacă în Franța, din fericire, cartea are încă o mare importanță, cititul scade vertiginos în special în rândul tinerilor.  Motivele sunt foarte cunoscute: este concurența. Eu aparțin unei generații în care cititul era singura distracție care îți permitea să evadezi, să descoperi lumea, să treci peste interdicții.

Nu aveam acces la filme în afara cinematografului, nu erau seriale, nu era internet.

Și atunci timpul dedicat, teoretic, cărții este mâncat de o mulțime de alte lucruri, de jocurile video. Nu mai există timp pentru intimitatea de a citi o poveste.

Și nu spun că tinerii au mai puțin chef de citit, cred că vedem regulat fenomene literare care apar și care fac ca tinerii să revină la citit. Dar acest timp este concurat de multe alte lucruri.

Cred că în special pentru băieți dezvoltarea jocurilor video foarte imersive intră direct în concurență cu experiența de lectură, pentru că avem impresia că pătrundem într-o lume, că suntem actori, că putem acționa, că putem face să evolueze lumi paralele. Este, într-un fel, ceea ce simțeam eu citind. Poate că dacă m-aș fi născut astăzi, aș fi căzut în aceste jocuri video care permit construirea de universuri paralele.

Apoi, serialele, seriile lungi cu mai multe sezoane, cum ar fi Stranger Things, intră în concurență cu saga literară. A citi presupune o altă concentrare, o muncă a creierului diferită, un efort suplimentar. Serialul tv este ceva facilitat.

Astăzi universurile imaginare sunt, totuși, limitate de costurile de producție. Deci, literatura are încă acest avantaj. Dacă scrieți literatură fantastică nu costă nimic, în schimb a produce un serial fantastic costă extrem de mult.

Mâine, cu AI, putem reduce aceste costuri și inventa universuri vizuale extraordinare. Tinerii vor putea produce aceste universuri de acasă, așa că în loc să se așeze la tastatură să-și scrie povestea, pot să se așeze în fața ecranului și să producă filme pur și simplu, cu ajutorul unei inteligențe artificiale.

Poate că acesta este cel mai mare pericol pentru carte.

Cum să salvăm literatura din asta? E complicat. În Franța se vorbește despre Paranteza Gutenberg, care ridică întrebarea: este oare cartea doar o perioadă, o paranteză din istorie? Nu știu.

Poate că literatura va rămâne, dar va trece sub alte forme: cartea audio deja există. Dar, totuși, sunt actori care interpretează. Deci, de fapt, ascultăm, nu mai citim. Creierul lucrează puțin diferit. Poate că mâine va trece prin alte forme hibride, de cărți cu imagini video în spate. Toate astea vor exista, sub o formă sau alta.

Sunteți de profesie geograf, sunteți de asemenea profesor și cercetător în geopolitică. Studiați comportamentele electorale în funcție de apartenența geografică a electorilor. Cum explicați ascensiunea extremei drepte în Franța în ultimii ani?

Extrema dreaptă crește peste tot, în special în Europa, dar Franța este, fără îndoială, țara din Europa în care extrema dreaptă a fost puternică dinainte, deja de 40 de ani. În anii ’90 sau începutul anilor 2000 extrema dreaptă era deja puternică în Franța, în timp ce nu exista, în orice caz foarte puțin, în Anglia sau în Germania, de exemplu.

Deci, undeva, țările Europei au ajuns Franța din urmă în ceea ce privește asta. Eu, de exemplu, am votat prima dată acum 40 de ani, iar atunci Frontul Național a obținut un scor mare. Cred că Jean-Marie Le Pen avea 12% sau 13%, dar se întâmpla acum 40 de ani.

Apoi a existat mereu un reflex republican cetățenesc pentru ca, în cele din urmă, să nu obțină puterea. Dar de fiecare dată ne spunem că nu va funcționa data viitoare, că vor prelua puterea, pentru că de fiecare dată progresează în sondaje.

Dar cum să explicați acest progres?

Într-o primă etapă există ideea că ei nu au avut niciodată puterea și, prin urmare, joacă mult pe ideea că în Franța există alternanțe între dreapta și stânga, că ei propuneau ceva diferit, nou și, prin urmare, o mare parte din oameni care ar fi putut fi dezamăgiți își spun: nu am încercat niciodată asta.

De fapt, e ceea ce s-a întâmplat  cu Meloni în Italia, chiar și cu Trump în Statele Unite, adică nu am încercat, chiar dacă este parțial fals, că politica pe care o duce este o politică care poate semăna cu altele.

Dar totuși, există acest aspect, este o ofertă politică nouă, sunt oameni noi care nu au fost deja la putere.

Apoi, în Franța există Rassemblement National, au început să poarte cravate, costume, să vorbească foarte calm, au devenit politicieni care nu mai au discursuri atât de extremiste ca înainte. În orice caz, care apăreau ca fiind oameni responsabili. Acum e un fel de normalizare în raport cu afirmațiile anterioare, ceea ce face destul de dificil să distingi un ales al Rassemblement National de un alt ales de dreapta clasică.

Suntem, totuși, destul de departe de discursurile lui Trump sau de discursurile populiste. Franța, astăzi, încă nu funcționează așa din punct de vedere politic. Politicienii au încă nevoie să arate că sunt responsabili.

Și ne întoarcem la carte. De exemplu, oamenii din Rassemblement National, cum ar fi Jordan Bardella, au avut nevoie să scrie. El este foarte tânăr, sub 30 de ani, dar a avut nevoie să scrie o carte, o a doua carte pentru a arăta că nu este doar un populist. Că face parte din elită, că dacă scrie o carte are cultură. Este ceva foarte înrădăcinat în viața politică franceză. Și, prin urmare, face ca granițele să fie mult mai neclare.

În Franța, mult timp din cauza faptului că Jean-Marie Le Pen, la început, avea declarații cu adevărat antisemite, a existat un baraj foarte puternic, asta era acum 40 de ani. Azi toate astea au fost puțin uitate și, în cele din urmă, dreapta clasică și extrema dreaptă din Franța sunt practic deja aliați.

Și apoi, pentru a încheia, bineînțeles cred că mass-media joacă un rol important.

Cetățenii sunt astăzi mai puțin rasisti, mai deschiși la condiția femeii, la gen, la multe subiecte, sunt mult mai deschiși decât erau acum 50 de ani. Dar, cu toate acestea, asta se traduce printr-un vot mult mai la dreapta, mult mai extremist decât era cazul înainte.

Este un fel de paradox care, fără îndoială, se explică prin conținutul mediatic, prin faptul că înainte exista o presă de opinie, iar astăzi presa, fie că sunt ziare, televiziuni, radiouri, este în mâinile unor mari grupuri, adesea ale unor mari moguli, care livrează un discurs ce va viza țapi ispășitori, va viza străini, va viza militanții ecologiști, etc. Și astfel creează condițiile care le permit să se mențină la putere.

Asta este ceea ce s-a schimbat fundamental, modul în care oamenii se informează sau că discursul mediatic este compus astăzi de o parte a puterii. Asta se întâmplă în Statele Unite, evident, prin rețelele sociale, prin canalele de știri 24 de ore din 24, etc. Este ceea ce formează opinia oamenilor.

După aceea, eu am o teorie. Cred că umanitatea, în general, este mai empatică, este mai sensibilă. Adică nu mai mergem astăzi să asistăm la execuții publice. Suntem mult mai emoționați de o viață umană astăzi decât eram acum 50 sau 100 de ani. Adică, iată, umanitatea a progresat și ceea ce ne face mai sensibili, în cele din urmă, ne determină să dorim o societate mai sigură și mai autoritară.

De exemplu, dacă iau exemplul feminicidelor, care reprezintă o problemă peste tot, este și în Franța. Acum 50 de ani și 100 de ani nu ne interesa așa tare de o femeie care era bătută de soțul ei sau chiar care murea sub lovituri. Soțul ei era în natura lucrurilor.

Astăzi suntem foarte emoționați când un bărbat își ucide soția. Paradoxal, asta trimite la ideea că este nevoie de mai multă autoritate, că lumea merge mai rău.

În sfârșit, iată, acesta este paradoxul: că, de fapt, cu cât suntem mai sensibili în cele din urmă la umanitate și la moartea altora și la mizeria altora, cu atât mai mult avem sentimentul că lumea merge prost. Astfel, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în valori sau în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Michel Bussi, scriitor și cercetător în geopolitică: “Paradoxul epocii noastre: cu cât suntem mai sensibili la umanitate, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.” appeared first on Cultura la dubă.

Potrivit AFP, citat de France24, Rachida Dati ar fi încasat 900.000 de euro în perioada 2010 – 2012, în timp ce era parlamentar european, în cadrul unui contract de consiliere semnat cu grupul Renault-Nissan. Anchetatorii iau în considerare varianta în care în spatele acestui contract a stat activitate de lobby în Parlamentul European, în interesul companiei, lucru total interzis demnitarilor europeni.

Rachida Dati este ministrul Culturii din ianuarie 2024. De profesie avocat, ea a mai fost ministru al Justiției, consilier general al Parisului și purtător de cuvânt al lui Nicolas Sarkozy în timpul campaniei prezidențiale. A candidat la Primăria Parisului, dar a pierdut cursa în fața Annei Hidalgo.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Ministrul Culturii din Franța, Rachida Dati, trimis în judecată pentru corupție, abuz de putere și trafic de influență appeared first on Cultura la dubă.

Numele Gigi Căciuleanu se confundă cu dansul contemporan, atât în România, cât și la nivel mondial. A construit, alături de profesoara sa, Miriam Răducanu, forme de expresie prin mișcare într-o vreme în care libertatea le lipsea românilor. Și a uimit apoi nume uriașe ale dansului precum balerina sovietică Maya Plisetskaya sau dansatoarea și coregrafa germană Pina Bausch.

A fondat la Rennes primul Centru Național al Dansului Contemporan din Franța și a condus Baletul Național Santiago de Chile.

Locuiește la Paris de 50 de ani, dar și-a pus amprenta și asupra dansului contemporan din România, atât înainte, cât și după Revoluție.

L-am întâlnit în capitala Franței, în cartierul Montmartre, unde locuiește, și am descoperit povești fascinante, de la plecarea din România și perioadele de nesiguranță financiară, în care a mâncat doar gem pe pâine uscată timp de trei luni, până la întâlniri care i-au marcat cariera, cu Pierre Cardin, Astor Piazzolla, Jean Michel Jarre sau Maya Plisetskaya.

***

În iunie 1940, când România a fost somată să elibereze Basarabia, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, bunicii și părinții lui Gigi Căciuleanu au prins ultimul tren spre București.

 “Bunica nu a luat nicio bijuterie, nimic, a luat doar Biblia și un cactus. Dacă am să-mi scriu toate memoriile, o să pun titlul Biblia și cactusul. Biblia o avea încă din 1900, ne citea din ea când eram copii și ținea la ea foarte mult. Felul în care ne citea bunica făcea Biblia să pară o carte de aventuri.

Am locuit cu toții în subsolul unei case de pe strada Eremia Grigorescu, iar eu am avut noroc să cresc între cele două grădini, Icoanei și Ioanid. Pe vremea mea, Ioanid se numea Parcul Pușkin. Acolo ne scăldam în baltă.”

Gigi Căciuleanu a intrat în contact cu dansul pe când avea doar 4 ani. Se întâmpla la o școală de balet de pe Strada Frumoasă din București, în apropierea casei lui George Enescu.

“Dacă ți s-ar întâmpla să te uiți prin gaura cheii, în Țara Minunilor a lui Alice, ai vedea ceva. Știi că e țara minunilor, dar nu știi exact cum e. Dansul nu e doar dans, este necesitate. E o necesitate viscerală, așa cum poezia e o necesitate. Și la mine sunt foarte legate poezia cu dansul și trasatul liniilor.

Mama m-a dus la balet din două motive: unu – eram teribil de neastâmpărat și doi – mama ar fi vrut să fie balerină, dar nu se cădea la vremea aceea în familia noastră ca o fetiță să fie balerină, balerinele erau considerate neserioase. Neputând să fie balerină, mama a devenit botanistă. Era foarte amorezată de plante. Planta este dans. E linie care este dezvoltă, înflorește, are o poveste. Un firicel de iarbă are și o forță extraordinară, iese din asfalt fără nicio problemă. Bagă-mă pe mine sub asfalt să văd dacă pot ieși. Nu! Firicelul de iarbă nu știu cum străbate.

Dansul m-a fascinat în sensul în care mi-a tras o lovitură-n cap, m-am speriat foarte tare pentru că erau tot felul de domnițe care știau mult mai multe decât mine. Eu aveam 4 ani, ce știe un copil la 4 ani? Am început să plâng și o doamnă profesoară blondă, superbă, foarte inteligentă, Nuți Dona, m-a luat în brațe, iar eu am cerut-o de nevastă. Haha. Apoi a început să mă dreseze.

Mi-a zis: <lasă figurile și uite: eu sunt cu tine aici, tu ești pe un maidan, te joci cu o minge, spargi un geam, iese vecinul căruia i-ai spart geamul și te ceartă, tu îi răspunzi și ești între minge și ăla care te ceartă. Tu dansezi cum vrei.> Eu nu știu ce i-am dansat, dar mi-a plăcut foarte mult ideea. Asta era libertatea.”

A continuat apoi să meargă la școala de dans, iar întâlnirea care avea să îi marcheze decisiv traseul artistic a fost cea cu dansatoarea și coregrafa Miriam Răducanu. 

“Miriam a devenit profesoara noastră când am intrat în ciclu 2, adică la 14 ani. Și deodată mi s-au adăugat niște materii, dintre care una se numea Arta Actorului. Mi-a plăcut foarte mult, la un moment dat voiam să las dansul și să mă fac actor, îmi dădeam seama că puteam să fac mai multe lucruri ca actor și mi-a plăcut foarte mult ideea.

Ea ne dădea cursuri de dans, dar nu era voie să se spună dans modern, jazzul era prost văzut, ca fiind muzică modernă. Ea ne-a zis: <uite, aveți voie să improvizați, dar nu halandala, ci cu niște sarcini foarte precise, așa cum fac muzicienii de jazz, deja a pronunțat cuvântul jazz, care era tabu. Sau cum fac muzicienii de foarte mare talent într-o simfonie de Mozart, au un moment de libertate în care pleacă de la simfonia scrisă și au voie să adauge niște nuanțe care sunt ale lor. Eu vreau să lucrez aceste nuanțe cu voi, în care aveți dreptul să fiți liberi, dar trecând prin experiența improvizării cu niște sarcini foarte precise.>

Cu Miriam mi-am dat seama că dansul cu arta actorului nu se exclud una pe alta, ci se îmbină foarte bine. Ea a fost primul dans-actor pe care l-am cunoscut. 

Cei doi au construit împreună celebrele spectacole nocturne, care aveau loc la Teatrul Țăndărică din București, la sfârșitul anilor ‘60. Nocturnele îmbinau muzica, dansul, poezia și actoria, construcția interdisciplinară fiind ceva revoluționar la vremea respectivă.

“Ea a lucrat foarte mult cu teatrul, cu Gina Patrichi, cu Virgil Ogășanu. Virgil Ogășanu a făcut parte din primul nocturn pe care l-am făcut. El a interpretat un monolog din Revizorul, de Gogol, pe care îl lucrase cu Andrei Șerban.

Foarte multe din dansurile pe care le-am făcut cu Miriam au ieșit din improvizație. Înainte de nocturne am dansat foarte mult la oameni acasă. Cine avea un salon mai măricel, ne primea. Oamenii se așezau pe scaune ca la teatru.

Cum a fost posibilă această libertate în acel regim în care exact libertatea le lipsea românilor?

Românii sunt români, pe noi ne-au salvat bancurile, nu uitați că suntem într-o țară de bancuri, chiar dacă unii te turnau pe chestia asta. Noi am râs întotdeauna de multe lucruri și românii au fost mereu foarte latini. Oricât ar încerca să ne strunească, tot latini rămânem. 

Miriam, inspirată de Brâncuși, făcuse la un moment dat un dans care se numea Zborul, era foarte static, doar pe o oscilație, corpul doar avea niște înclinări. Și a fost criticată de colegii ei de la operă, că ce zbor e ală, la zbor se fâlfie din brațe. Și eu m-am dus la ea și am zis: <doamnă, să știți că sunt foarte mâhnit de ceea zic oamenii despre dansul dumneavoastră.>

Și ea mi-a zis: <tu întreabă-i pe ei unde sunt penele la Pasărea lui Brâncuși. Nu te certa cu ei, prezintă doar argumente artistice.> Miriam e foarte diferită de mine. Miriam își cizela dansurile, așa cum Brâncuși își cizela sculpturile. Iar eu eram foarte pe momentul imediat, puteam să schimb un dans în trei secunde. În vremea nocturnelor am spus întotdeauna că ea era covrigul, iar eu dansam, mă strecuram printre găurile covrigului.”

Când Nocturnele, spectacolele de teatru, concertele și spectacolele de opera luau sfârșit, tinerii bucureșteni interesați de zona curajoasă a artei, se adunau la Preoteasa, Casa de Cultură a Studenților. Acolo, mari artiști români dădeau frâu liber imaginației și improvizau într-un mod cuceritor pentru public.

“Improvizam nebunește, veneau tot felul de muzicieni de jazz, frații Berindei, Jancy Korossy, Johnny Raducanu, era un dialog în care nu îmi păsa de felul în care cântau și cum se numește asta în muzică, iar lor nu ne păsa cum se numește mișcarea pe care o făceam noi. La asta, publicul venea în draci. Foarte mulți tineri veneau.”, povestește acum Gigi Căciuleanu.

Alături de Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu a participat la primele festivaluri internaționale. Când Teatrul Bulandra, cu Liviu Ciulei director, prezenta Hamlet la Festivalul de la Edinburgh, Gigi Căciuleanu dansa în undergroundul festivalului: “ne-am pomenit într-o zi că intră Marin Sorescu cu Ion Caramitru și se bagă peste noi, în sensul frumos, și își fac un moment în cadrul spectacolului nostru. A fost spontan și s-a potrivit perfect.”

Poezia, pictura și dansul au avut mereu ecouri în dansul lui Gigi Căciuleanu. S-a îndrăgostit de picturile lui Kandinsky și de cele ale lui Aivazovsky, care i-au dat curajul de a nu-și impune bariere, de a construi forme în mișcare continuă, fără contur.

“Ce ea coreografie? Este o îmbinare de mișcări pe care o inventezi. Inventezi mișcările și îmbinarea lor. Eu fac foarte mult diferența între coreograf și aranjeur. E ca și în muzică, există oameni care inventează niște lucruri și alții care aranjează. Foarte mulți coreografi se autonumesc coreografi nefiind coregrafi. Iau de colo-colo și le lipesc.”

Gigi Căciuleanu a părăsit România în 1973 și s-a stabilit în Franța, după un periplu prin Rusia, Germania, Grecia sau Belgia, refuzând o invitație de a se muta în America.

Întâlnirea cu marea dansatoare și coregrafă germană Pina Bausch i-a dat încredere că o poate lua de la capăt într-o lume nouă.

“Tot ieșind cu Miriam din țară, eu mi-am zis că nu mai pot să așteptăm niște vize, nu știu câtă vreme. Sunt convins că am ceva de spus și nu pot să o spun la operă, unde trebuia să fac ce mi se dădea. La Moscova eu nu voiam să merg, dar Miriam mi-a zis <du-te, băiatule, la ruși, și învață carte!>

Și ați fost la Teatrul Bolșoi?

Da, am stat o stagiune, dar mi-a ajuns, a fost o ucenicie tehnică extraordinară. Era dans clasic, academic, dar cu mai multă libertate. Am avut trei profesori extraordinari, dacă se făcea o săritură dublă, noi o făceam triplă. Mi-a plăcut la nebunie acest challenge tehnic. Și aveam posibilitatea să intrăm pe furiș la soliști, deschideam ușa și ne strecuram. Acolo erau Maia Plisetskaya, Ekaterina Maximova, Vladimir Vasiliev, nici nu te puteai atinge de ei.”

Nu a fost interesat să rămână la Moscova și a continuat să vadă lumea prin intermediul concursurilor internaționale, alături de partenera sa de dans, Ruxandra Racoviță.

“Am câștigat în Germania singurul concurs de coreografie contemporană în acele vremuri. Am câștigat o dată, m-am întors în România și Ruxandra mi-a zis: <Căciu, hai să mai facem un concurs, să mai ieșim, ne mai vede lumea.>

Și am făcut un moment Bolero românesc, noi doi cu un al treilea personaj actoricesc,  Dan Mastacan, care avea niște pasaje actoricești și Raluca Ianegic, care prezenta un fel de flamenco, de simbol al morții, eu citindu-l foarte mult pe Lorca atunci. Acel moment de dans a luat premiul întâi, a doua oară. Niciodată nu se pomenise ca într-un concurs să ia aceiași de doi ani la rând.

Pina Bausch a fost laureata aceluiași concurs cu câțiva ani înainte.Eu am zis că dacă am luat și a doua oară premiul, o să rămân acolo. Dan Mastacan a plecat la Paris imediat și a făcut o carieră extraordinară în lumea filmului.

Eu am rămas în Germania pentru că Pina m-a invitat să vin la ea în companie. Ea era directoarea Școlii de Arte de la Essen. Mi-a propus să lucrez coregrafii cu oamenii pe care îi avea, elevii ei, unii aveau să devină apoi foarte cunoscuți. Era Susanne Linke acolo. 

Am avut șansa extraordinară să lucrez cu acei oameni, am făcut zece creații cu ei. Și acele producții s-au dat prin turnee. Pina le-a combinat cu momente ale ei și momente ale mele. Deci eu aveam momente în care nu dansam și mă uitam ce făcea ea și ea invers. 

Atunci am văzut ce mare dansatoare era Pina și mă duceam de fiecare dată și ziceam: Pina, ești o dansatoare divină, cu toate că era ca un animal, o combinație de dinozaur și de girafă în flăcări a lui Salvador Dalí.

Între timp am făcut-o pe Ruxandra să revină în Germania Și am plecat cu ea în Grecia. Am luat două bilete de vapor, fără să avem ce să mâncăm.”

Proiectele din Grecia nu s-au concretizat, așa că Ruxandra Racoviță s-a întors în România, dar Gigi a mai rămas 3 luni în Grecia, pe insula Hydra de lângă Atena, unde o româncă pe care o întâlniseră deținea o casă. 

“Pe o căldură de 40 de grade, am mâncat timp de trei luni numai biscotte uscate cu marmeladă de portocale, pe care le avea doamna Ralu Manu în casă, ea fiindcă plecată în vacanță. Efectiv i-am exterminat dulapul ăla cu biscotte – niște felii de pâine uscată. Și marmelada o ungeam un pic ca să trag de ea. De atunci, eu nu suport să văd biscotte, nu pot…”

A reușit să ajungă, până la urmă, la Paris, oraș care continuă să îl cucerească și azi, după 50 de ani. 

“Când am ajuns la Paris în iunie-iulie, numai de America nu îmi ardea mie. Am și dormit și de multe ori pe bănci pe malul Senei, atunci se putea, nu e ca acum. Dan Mastacan era plecat, făcea un film în Germania si nu aveam unde să stau. Dar am zis că eu nu plec de aici.”

Acum ne-a dat întâlnire în cartierul Montmartre, lângă biserica Sacre Coeur, în apropierea căreia locuiește. Are 78 de ani, iar dansul, pisicile și poezia reprezintă acum principalele sale interese. Își amintește perfect aventura instalării în Franța, fără să aibă vreo sursă de venit, încercând să lucreze la un cabaret, în timp ce tocmai ceruse azil politic. 

Ruxandra Racoviță i s-a alăturat în această nebunie, iar marea balerină americană Rosella Hightower, directoare a Teatrului din Nancy, le-a dat o șansă: “ne-a spus că are un singur post de dansator, dar îl taie în două și împărțim salariul. Așa am ajuns la Nancy, unde apoi, mi-a dat direcția baletului de acolo. Dan Mastacan mi-a fost asistent. Iar Ruxandra dansatoare – stea.

Am stat 5 ani acolo. Din acea companie de 30 de oameni, am selectat 10 cu care lucram noaptea și făceam apoi turnee prin Franța. Neplătiți, așa voiam noi. Așa ne-a cunoscut ministerul Culturii francez. Și, la un moment dat, am zis, doamne, eu vreau foarte mult să fac numai asta, nu mă interesează să mai fac încă baletele alea pe care, de fapt, nici nu știam să le fac.

Ministerul Culturii mi-a oferit Rennes ori Montpellier. Eu am vrut Rennes, că e mai aproape de Paris. Eu tot la Paris trag. Eu iubesc Parisul, cum o fi el. Am ajuns la Rennes și am stat acolo 15 ani. Acolo am înființat primul Centru Național de Dans Contemporan.”

Prin actorul Dan Mastacan, care devenise asistentul celebrului designer și om de cultură Pierre Cardin, Gigi Căciuleanu a primit de la Cardin propunerea de a face un turneu în toată lumea. 

 Aveam turneu cu un spectacol la Londra, iar Pierre Cardin a intrat în teatru și m-a văzut. A zis că mă vrea. Am venit cu autobuzul și i-am arătat lui Pierre Cardin ce lucram noi noaptea, în mod clandestin, la Nancy, el a zis: vă iau cu acest spectacol. Și așa ne-a făcut turnee prin toată lumea, Japonia, China, în Statele Unite, în America de Sud foarte mult.”

Tot Pierre Cardin l-a pus în legătura cu una dintre cele mai mari balerine sovietice din istorie, Maya Plisetskaya, pe care tânărul Gigi o umărise doar pe ascuns, la Teatrul Bolshoi din Moscova. 

 “Mă sună Pierre Cardin și îmi zice: <nu vrei să o întâlnești pe Maya Plisetskaya? Aș vrea să ți-o prezint și să te vadă dansând>. Și zic, sigur, iau trenul imediat. Mă duc, ajung la Paris la teatru și dansez pe muzică de Ray Charles. Mayei îi place foarte mult, a și scris în jurnalul ei <am întâlnit un român genial>. Ea zice: <nu vrei să mă înveți niște mișcări>? Zic: <doamnă, mișcările astea nu se învață așa, în trei secunde, după o ușă.>

Au trecut ani de atunci și m-a sunat din nou Pierre Cardin: <vreau neapărat să-i facem Mayei un spectacol cadou și m-am gândit la tine.> Dintre titlurile propuse, am ales Nebuna din Chaillot, mi se părea că se potrivește cel mai mult cu personalitatea mea și a ei. Urma să punem spectacolul la teatrul lui, Espace Cardin, în buricul Parisului, pentru mine era o chestie enormă. Și eu am zis, dar cum? Și el a zis: <vine Maya la Rennes și lucrați acolo.> Și a venit Maya.

 Eu am întârziat la gară. Rennes e spre ocean, la 80 km de ocean, deci erau mulți pescăruși.

Ajung la gară, peroanele erau goale, ca în picturile lui Delvaux (n.r. pictorul Belgian suprarealist Paul Delvaux), care desenea niște gări cu semafoare, în care sunt niște doamne goale.

<Maya, vă rog frumos să mă scuzați, am avut repetiții, haideți să vă ajut cu bagajul.> Ea tace, nimic, rămâne așa cu pletele în vânt. Apoi zice <Știu cum este. Dar vă rog să-mi arătați mișcările pe care le-ați gândit pentru mine.>

Și iar începe improvizația, normal. Tu vii gâfâind, transpirând, că e ditamai vedeta acolo și tu întârzii? și încep să-i trasez pe acea gară, nu aveam absolut nimic pregătit, dar, în fine, aveam  școala lui Miriam Raducanu. Am pus banda cu Nebuna din Chaillot și i-am dansat. Ea n-a zis nici pâs. M-a lăsat să mă ia mama naibii pe cheiul ăla, am oprit la un moment dat, că nu mai puteam, și zice: <Da, mi-a plăcut. Dar am o singură pretenție. Să nu cumva să mă lăsați să fac altfel decât cum ați făcut-o dumneavoastră aici.

Ați mai știut să reproduceți apoi?

Pe dracu! Nu, dar nici n-a mai contat. Ea n-a vrut să vadă ce am. Ea a vrut să vadă că mă țin balamalele, că altfel putea să urce-n trenul următor și să plece.

Am făcut spectacolul la Balșoi, l-am făcut în Japonia. Când am ajuns la Balșoi era fix ziua în care ardea Casa Albă a rușilor, sediul guvernului era în flăcări, totul se închidea pe străzi la 9, iar  Elțin a dat o dispensă extraordinară ca spectacolul Mayei să se poată face la ora 4.”

În 1993 a înființat compania Gigi Căciuleanu la Paris, alături de Dan Mastacan și Ruxandra Racoviță.  În paralel s-a întors pe tărâm românesc ca invitat și a contribuit la creșterea unor noi generații de dansatori români. 

 “Vava Ștefănescu, Răzvan Mazilu, Ștefan Lupu, Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Lari Georgescu – toți au făcut parte din compania mea și acum toți sunt ceva.

I-am învățat în primul rând că trebuie să fie ei însuși. Că oricât de strictă ar fi coreografia, eu lucrez foarte strict pe coregrafie, coregrafiile sunt scrise tocmai pentru ca din această scriere să poți țâșni afară când vrei. Dar trebuie să ai o bază gândită. Luați o simfonie de Mozart. La Yehudi Menuhin nu se vede geniul pentru că interpretează altceva, ci că o cântă cum o cântă. Să fii liber să fii cum ești tu, asta este marea artă.

Să fie neaoș, mi se spunea chiar domnul Neaoș, fiindcă foloseam cuvântul des. 

Coreografia mării e scrisă. Sunt niște legi fizice. Nu te joci cu ele. Dar uitați-vă la mare, puteți sta ziua întreagă și nu te saturi să o privești. Sau focul din cămin. Și, totuși, sunt legi fizice foarte clare care regizează acele lucruri. Asta ar fi coreografia.

Ce înseamnă România pentru dumneavoastră?

Eu nu fac diferență între România și Franța. Dacă am rămas la Paris, e din cauză că semăna al dracului cu România. Mi s-a părut că am nimerit acasă.

Dar care erau asemănările? 

Există o anumită libertate de gândire. Erau și legăturile noastre cu Franța, Cioran, Ionesco, Enescu. Și mi s-a părut o legătură teribil de firească, iar franceza vorbeam de foarte mic.

Românii sunt foarte francezi, de fapt, și francezii sunt foarte români. Sunt diferențe pentru că am avut alte destine.”

***
Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un demers Cultura la dubă susținut de BNP Paribas. Până acum, Cultura la dubă a prezentat în cadrul acestui proiect poveștile a 22 de artiști sau oameni de cultură români, stabiliți în Franța.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Gigi Căciuleanu, o viață dedicată dansului: “Dansul nu este doar dans. E o necesitate viscerală.” appeared first on Cultura la dubă.