Ruxandra Racoviță este una dintre marile personalități românești ale dansului contemporan. Balerină, partenera de scenă a lui Gigi Căciuleanu timp de aproape trei decenii, elevă a lui Miriam Răducanu, colaboratoare a Pinei Bausch și a Rosellei Hightower, profesoară la unul dintre Conservatoarele Parisului, Ruxandra poartă și azi, atunci când vorbește, în fiecare mișcare a încheieturii mâinii, geometria unui dans.

Este urmașa familiilor Carp, Suțu, Lahovary și Cantacuzino și locuiește în Franța de peste 50 de ani.

Ne-a primit în apartamentul său din capitala Franței și ne-a vorbit despre bucuria dansului și mai ales despre bucuria vieții.

“Pasiunea a venit în timp, dar total”

Ruxandra Racoviță locuiește în proximitatea Gării Saint-Lazare, alături de soțul său francez, iar casa lor emană iubirea pentru artă, fiind înțesată cu tablouri de artă contemporană și obiecte de ceramică.

Dansatoarea este șarmantă și caldă. Iar emoția unui interviu pentru presa din România este firească. Deși are în spate o carieră excepțională, viața sa nu a fost până acum documentată în profunzime. Ba chiar pe internet poți găsi informații greșite, cum că ar fi moștenitoarea familiei Cesianu-Racoviță. Nu este.

„Eu sunt născută la Iași, într-o casă care i-a aparținut lui Cuza. Bunicul meu a cumpărat-o de la Cuza. Dar am stat doar trei zile de la naștere la Iași. Apoi toată familia a plecat la București, pentru că a venit schimbarea, războiul.

Mama este nepoata de fiu a lui Petre P. Carp, prim-ministrul României. Mama ei, adică bunica mea, membră a familiei Suțu, a fost căsătorită cu primul băiat al lui Petre P. Carp. El s-a prăpădit în 1918 în război, pentru că Petre P. Carp era un mare patriot și și-a trimis toți băieții pe front.

Era o societate în care toată lumea se știa cu toată lumea, aceste familii erau împreună, înrudite. Era și o anumită cultură, mama a primit educație acasă.

Eu am făcut patru clase primare în Dorobanți și apoi am mers la Coregrafie.

La Școala de Coregrafie eu am ajuns întâmplător, pentru că făceam tenis.

Îmi plăcea la nebunie să joc tenis.

Apoi, la un moment dat, doamna care m-a crescut, guvernanta, m-a dus la dans.

Simțeați că vreți să faceți carieră din dans? Ați luat dansul în serios încă de la acea vârstă?

Nu, pasiunea a venit în timp, dar total.

A fost o evoluție evidentă, pentru că părinții mei nu țineau foarte mult să fiu balerină, dar la mine a devenit o certitudine că voi face asta.

Și am copilărit alături de Gigi Căciuleanu de la vârsta de cinci ani. Eram vecini, la colțul străzii.

Dansul clasic mi-a plăcut, dar apoi aveam o profesoară de clasic fete care nu-mi plăcea foarte mult și am făcut toate clasele mele de clasic cu băieții.”

Întâlnirea cu coregrafa Miriam Răducanu, Papa, așa cum îi spuneau elevii, avea să fie pentru ea, la fel ca pentru întreaga sa generație, o revelație.

„Pentru mine a fost o idee de libertate, vizavi de mișcare, și o inteligență extraordinară în ceea ce propunea, în funcție de ceea ce erai. Ea se acomoda în funcție de noi, că suntem foarte diferiți. Și a fost o plăcere enormă, ceva deloc conformist.

Când intram la ea, nu era neapărat o relaxare, cu Papa nu a fost niciodată o relaxare. Dar această pasiune a început să meargă din momentul ăla, pentru mine, spre dansul contemporan. La sfârșitul anului școlar, Papa mi-a creat un foarte bun solo, care a fost o mare reușită și după aia am intrat la Operă.

Mi-a plăcut toată viața să aduc rolurile la maximum în ceea ce zicea rolul, atât în sentimente, cât și în tehnică.

Și la Operă ați dansat balet clasic?

La Operă am fost cinci ani. Am dansat tot, eram în corpul de balet. M-au ajutat foarte mult antrenamentele de acolo.

În paralel am lucrat cu Papa, am făcut spectacole cu Papa, când ea a început să mai ia și alți dansatori, deci nu numai Gigi și ea. Și atunci m-a luat pe mine și pe încă vreo cinci colege. Plecam și la spectacole în străinătate.

Cum ați descrie acum dansul?

Pentru mine, dansul este arta mișcării în care intră sufletul. Mișcarea capătă o altă dimensiune în momentul în care sufletul intră în ea.”

În anii ’70, Ruxandra Racoviță și Gigi Căciuleanu au participat la un concurs internațional de coregrafie, în Germania. Gigi Căciuleanu a povestit experiența într-un interviu pentru Cultura la dubă, tot în cadrul seriei Săptămâna Franței.

Acum a venit rândul Ruxandrei Racoviță să spună propria variantă a acelei aventuri.

„Cu Gigi am plecat în ’71 în Germania, la primul concurs, am dansat pe Maria Tănase. Era foarte caraghios, era singurul concurs de coregrafie, noi nu știam nimic, nu înțelegeam, ne-am dus și am repetat, fără să știm că aia era, de fapt, proba eliminatorie. Și au spus: «Cu excepția cuplului Căciuleanu–Racoviță, care rămâne în concurs».

Noi am fost deziluzionați, triști, când, de fapt, am luat Premiul I.

Și în al doilea an ne-am întors cu Bolero-ul lui Ravel și cu prietenul nostru și marele om de teatru Dan Mastacan, și cu Raluca Ianegic. Și am luat Premiul I.

Gigi a rămas, eu m-am întors, că eram căsătorită pe atunci cu Vlad Georgescu, marele istoric român, un om excepțional.

Apoi, în ’73, Gigi m-a chemat să lucrăm cu Pina Bausch la un spectacol, am plecat și nu m-am mai întors. Fiindcă am cunoscut-o pe Rosella Hightower datorită concursului de la Köln. Ea ne-a audiționat, cred că am dansat pentru ea vreo oră. Și ne-a angajat imediat la Nancy.

Iar după un an Gigi a devenit director la Nancy, iar eu étoile (n.r. stea). Ea avea să aibă o influență extraordinară, fiindcă i-a dat lui Gigi posibilitatea să aibă un centru de dans contemporan, primul din Franța, la Rennes – fapt decis de Ministerul Culturii din Franța, ceea ce pentru noi, plecați din România, era ceva extraordinar.”

Pentru Ruxandra Racoviță a urmat o experiență de 20 de ani la Centrul de Dans Contemporan fondat la Rennes și spectacole cu Gigi Căciuleanu.

„Am călătorit cu dansul prin toată lumea. Pierre Cardin era susținătorul nostru și ne-a ajutat să călătorim.

Cum a fost întâlnirea cu Pierre Cardin?

„Era un om excepțional. Un om care a adorat întotdeauna ceea ce e valabil în artă. El, având un teatru, a putut să aducă acolo ce i-a plăcut. Un vizionar al modei. Un om riguros, extraordinar de precis.

V-a creat vreodată haine pentru spectacole?

Multe. Avea enorm de multe calități, enorm de multe calități. Nu vorbea despre ele. El a făcut enorm de mult bine din punct de vedere artistic pentru foarte mulți oameni.

Cu Pina Bausch ce fel de relație ați avut?

Eram de aceeași vârstă, vorbeam. Pina era un personaj și ce avea ea special era că reușea să extragă de la fiecare dansator ce avea mai bun, dar prin durere.”

Cum vă simțeați când dansați cu Gigi Căciuleanu?

„Foarte bine”, spune râzând. „Ceea ce era extraordinar este că suntem foarte diferiți, iar pe scenă ne completam perfect.”

Devenită celebră la Rennes, Ruxandra Racoviță a primit totodată șansa de a fonda o școală de dans acolo. Așa și-a început și cariera de profesoară.

„La Rennes m-am dus la primar și i-am zis: «Ce părere aveți să facem o școală?»

El a fost de acord și atunci eu am început să predau în paralel cu dansul. N-am știut la început că o să-mi placă. Pentru că eu eram o dansatoare de scenă, adică eu am adorat scena. Au fost cei mai fantastici ani din viața mea. Pe scenă, deodată devii altceva. E o comunicare extraordinară între artist și public, fără să vorbești.

Ce ați făcut pentru a vă menține corpul puternic în atâția ani de dans și de efort fizic?

M-am antrenat toată viața. Și acum mă antrenez zilnic. E o gramatică a corpului, pe care, dacă o neglijezi, atunci se pierde și se face mai rău.

La început spuneam că nu poți să faci dans contemporan fără clasic, pentru că noi veneam puțin din latura asta. Acum, cu timpul, îmi spun că poți să faci contemporan, dar trebuie să știi gramatica corpului. Iar gramatica corpului revine, totuși, la structura clasică.”

Și spuneați că mai faceți prin casă. Dansați zilnic sau faceți exerciții?

Exerciții, de fiecare dată altfel.

Dar relația cu dansul cum mai este acum? Vă mai vine să dansați pur și simplu?

Să dansez așa? Da, sigur, dar nu pe scenă.”

Din anul 2000, Ministerul Culturii din Franța a deschis pentru Ruxandra Racoviță un curs de dans la Conservatorul de la marginea Parisului – Boulogne-Billancourt.

“Acest conservator are 120 de profesori de muzică. Și a fost pentru mine extraordinar. Dând 20 de ani cursuri acolo, la cel mai înalt nivel al muzicii clasice și contemporane, am atins toate domeniile muzicii și am format foarte mulți oameni.

Eu le-am dat încrederea că, fiind uman, poți să devii mai bun și în artă, și în tot.

Dar cum poți să-ți păstrezi umanitatea într-un mediu artistic competitiv, care uneori înseamnă orgolii puternice?

Un mare artist nu are chestia asta. Adică ai emoții, da. Eu întotdeauna am avut emoții, până la ultimul spectacol. Competiția e favorabilă, în sensul bun.

Dacă scoți din cineva ceea ce e mai bun, își dă tot ce vrei.

Odată stabilită aici, în Franța, ați început să vă simțiți mai degrabă franțuzoaică decât româncă?

Nu. E diferit. În Franța, când am venit la început, mi-a dat o libertate în plus. Libertate.

Deci asta este o filozofie și o poezie a vieții.

În momentul în care am venit în Franța, orice legătură cu un om, cu un poet cu care ne întâlneam, cu o pasăre care cânta, asta era viața. Eu am plecat cu ideea asta și rămân cu asta: că viața îți aduce foarte mult, chiar dacă lucrezi, chiar dacă ești extenuat în fiecare seară. Dar viața merită să o trăiești.”

Ce vă mai leagă acum de România?

Mă întorc întotdeauna în țară cu mare bucurie. Am un nepot cu cinci copii în România, iar aici, la Paris, am o nepoată pe care am crescut-o eu. Ea are doi copii.

Ceea ce constat acum, venind în România, este că teatrul face mari progrese. A fost întotdeauna bun – eu am fost pe scenă cu Clody Berthola, Rebengiuc și cu Liviu Ciulei. Eu aveam nouă ani și făceam figurație pe lângă ei, eram un pom.

Și când mă duc în România văd enorm de mult teatru.

Acolo unde te-ai născut, acolo ești. E o chestie de familie. Totuși, vin dintr-o familie puternică. Rămâi român pentru că te-ai născut acolo. Și când am să mor, tot acolo sunt.

De ce?

Așa e sentimentul omului, cred. Rămâne conectat la rădăcinile lui.”

În peste cinci decenii petrecute în Franța, Ruxandra Racoviță a format generații întregi de dansatori și profesori. A dansat pe marile scene ale lumii, a colaborat cu nume care au schimbat istoria dansului contemporan și a găsit, în pedagogie, o a doua vocație.

Dar, privind în urmă, vorbește mai puțin despre succes și mai mult despre disciplină, umanitate și bucuria de a trăi.

Poate că acesta este și secretul unei vieți dedicate dansului: tehnica se învață, performanța se construiește, dar arta începe abia atunci când sufletul intră în mișcare.

Ce sfat i-ați da unui tânăr care este pasionat de dans și ar vrea să facă o carieră în dans?

Dacă ai talent și dacă vrei să-ți dai viața pentru asta, atunci fă-o! În spatele acestui talent este o muncă pe viață. Îți dai viața pentru dans. Dar eu zic că merită. Merită!

Însă talentul nu e peste tot. Într-o clasă poți să ai unul sau, într-o clasă, poți să n-ai pe nimeni.

Și, ca profesor, cum i-ați îndrumat pe cei pe care îi considerați mai puțin talentați?

Am tratat pe toată lumea la fel. Dar cel care are talent, acela zboară. Nu trebuie să faci tu efort, el vrea să facă efort.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Între rigoare și libertate, Ruxandra Racoviță și-a dansat viața: “Să trăiești cu bucurie este poezia vieții” appeared first on Cultura la dubă.

ENG version

Locuiește de 4 ani ani în partea franceză a Țării Bascilor, la malul Atlanticului, tunde iarba din grădina casei, face cumpărături de la piață și perfecționează scenariul care va deveni la un moment dat “The Costume” – primul său film în limba franceză, finanțat de Fundația Prada. Poartă cu el accentul moldovenesc și umorul cu care a cucerit iubitorii de cinema. Pe străzile stațiunii de lux Biarritz conduce mașina sa cu număr de Suceava și se oprește câteodată la o plajă “secretă”, unde face „oleacă” baie în ocean.

În lumea filmului, Corneliu Porumboiu a reușit să-și clădească un univers artistic distinct, recognoscibil, chiar dacă este la rândul său un exponent al Noului val românesc. Practic, “a făcut revoluție cum a putut”.

La 20 de ani de la premiera A fost sau n-a fost, premiat cu Caméra d’Or la Cannes, filmul continuă să umple sălile de cinema din diferite colțuri ale lumii, cu noile generații care vin să-l descopere pe regizorul român.

Cineastul explorează la rândul său convențiile genurilor cinematografice, având dorința de a nu sacrifica viziunea personală, în ciuda presiunilor comerciale sau a așteptărilor industriei.

Pe de altă parte, spune că perfecționismul l-a făcut de multe ori să stea în loc sau să renunțe la scenarii la care a scris ani de zile.

Revine din când în când la Vaslui, unde joacă fotbal cu foștii colegi de echipă din liceu. De pe plaja din Biarritz ne povestește de ce a renunțat la fotbal, dar și cum a ajuns să facă filme și să nu se mai lase de ele.

Până la urmă, a făcut în așa fel încât fotbalul a devenit infinit.

***

“Am vrut să fac carieră în fotbal până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun”

Ca să ajungem la Corneliu Porumboiu, stabilit într-un sat de lângă orășelul Saint-Jean-de-Luz, am luat TGV-ul de la Paris și am mers cu el aproape 5 ore. Ne-a așteptat la gara din Biarritz și ne-a condus cu mașina spre centrul orașului. “Aici e mare rivalitate între cele două orașe, au și ei Bârladul și Vasluiul lor”, povestește Corneliu râzând.

Soția sa, artista vizuală și scenografa Arantxa Etcheverria, cu care a și colaborat la ultimele filme, este de origine bască și obișnuiau să vină aici, la bunicii din partea ei, cu copiii în vacanțe. De vreo 4 ani încoace, au decis să se mute cu toții în Franța, pentru a fi mai aproape de industria franceză de film. Între timp, Corneliu a devenit și cetățean francez.

„Era un proiect de multă vreme, de familie, voiam să ne mutăm aici, voiam să fac un film în altă limbă, am zis că fetele sunt suficient de mari, una e la facultate, cealaltă intră la liceu acum. Și am zis hai să facem pasul ăsta.

În România ajungi la o limită de buget la un moment dat, e greu să mai faci ceva diferit. Chiar și un buget ca cel pe care l-am avut pentru La Gomera era greu de obținut, fiindcă acela a fost înainte de COVID. Evident că vrei să lucrezi, ca regizor, cu condiții mai bune, și financiare și tot.

E mai ușor să fii conectat la oameni din industrie dacă ești aici. Apoi, fiindcă filmul se petrece aici, era foarte important să stau în zona asta.”

Povestea lui Corneliu Porumboiu începe în 1975, la bloc, în Vaslui. Pe când se năștea el, mama sa era profesoară de română iar tatăl, Adrian Porumboiu, fotbalist, se lăsa de cariera de jucător și o începea pe cea de arbitru, devenind ulterior unul dintre cei mai cunoscuți arbitri români, cu o carieră internațională, dar și om de afaceri în agricultură, apoi patronul echipei FC Vaslui.

Fotbalul a fost o prezența constantă în viața lui Corneliu, care a jucat la rândul său la profesioniști, pe postul de mijlocaș central. De altfel, primele amintiri din copilărie sunt legate de fotbal.

„Am locuit în două cartiere din Vaslui, într-unul până la 7 ani. Apoi ne-am mutat. Îmi aduc aminte că vizavi era o unitate militară și mai jucam fotbal cu cei de acolo. Am vrut să fac la un moment dat carieră în fotbal, până când mi-am dat seama că nu sunt foarte bun, hahaha.

Am fost în echipă la Clubul Sportiv Școlar – CSS din Vaslui. Eram deja la liceu de mate-fizică, iar ceilalți colegi de echipă erau la liceul sportiv. Eu aveam un program mai solicitant la școală și devenise greu cu antrenamentele în fiecare zi, iar în weekend meciuri. Terminam orele la ora 2, aveam antrenament la 3, terminam la 5, cu tot cu duș se făcea târziu, nici nu aveam timp să mănânc, că dacă mâncam înainte nu puteam să fac bine antrenament.

Și la urmă mă întorceam acasă, trebuia să-mi fac temele, începusem să și citesc mult în perioada aia. (n.r. mama sa l-a încurajat să citească). Aveam și o accidentare care tot revenea și am zis, băi, nu e practic.

Dar îmi place și acum foarte mult fotbalul.

Mai joci din când în când?

Foarte rar. Ultima dată când am jucat, la Vaslui, între Crăciun și Revelion, cu foștii colegi de echipă, nu m-am încălzit, m-am pricopsit cu o luptură de ligamente și acum trebuie să fac recuperare. Erau și vreo 0 grade afară, unul mi-a zis: băi, încălzește-te bine! Eu nu, că încep ușor, cu niște pase, nu bag tare, am venit mai mult să-i văd pe băieți. Și am făcut o mișcare bruscă și bam.”

“Un verișor m-a dus la Cinematică. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des.”

Pe când se apropia de Bac, a vrut să devină, pe rând, arheolog, sociolog sau să studieze geografia. Până la urmă a dat admitererea la ASE, alături de niște colegi din Vaslui, și s-a mutat la București.

Abia atunci avea să descopere fascinanta lume a filmului.

“Un verișor m-a dus la Cinematică odată. Mi-a plăcut mult și am început să mă duc din ce în ce mai des. Aveau acele luni dedicate unui regizor – o lună Fellini, o lună Antonioni, apoi Capra. Era foarte bună Cinemateca, puteai să-ți faci o cultură.”

Era încă student la ASE când s-a hotărât să dea admiterea la Film, dar a picat în primul an. A terminat ASE-ul și intrat apoi la a doua încercare la UNATC. Și a început să lucreze astfel la filmele sale studențești.

Regizorul Radu Mihăileanu ne-a povestit acum câțiva ani, tot într-un interviu din seria Săptămâna Franței, cum l-a văzut pe tânărul Corneliu pe platoul său de filmare.

„Când am filmat la Vaslui Trenul vieții, stăteam la cel mai important hotel din Vaslui, care aparținea unui om foarte bogat, Adrian Porumboiu, care a venit să mă vadă la cină și mi-a zis: <Nu vă supărați, am și eu un băiat care ar vrea să facă cinema. Poate să vină mâine la filmare?>

Anecdota e fabuloasă. A venit și stătea, săracul, la 100 de metri în spatele aparatului, foarte departe, era tare timid. Și i-am zis asistentului meu francez: <Niciodată nu va face cinema. Stă prea departe.>

Când ne-am văzut, după ce a câștigat Caméra d’Or la Cannes, i-am spus lui Corneliu Porumboiu: Eu am mizat că n-o să faci niciodată cinema. Sunt foarte fericit că m-am înșelat.”

Corneliu ne povestește acum propria perspectivă asupra acelui platoului de filmare.

“Era un cadru de sus, foarte complex, cu multe pregătiri, cu vreo 200 de oameni la figurație și costume, trebuia să treacă trenul, unii să sară din el. Era ceva super greu, o desfășurare de forțe incredibilă. Eu nu eram obișnuit cu așa ceva. Nici până acum nu am turnat o secvență de genul ăla.

Evident că văzând nebunia de acolo mi-am zis ce să mă mai bag și eu? Dacă nu stau bine, poate mai apar și în cadru la contraplan, hahaha. (râde)

Care a fost primul tău scenariu pe care ai vrut să-l transpui într-un lungmetraj?

A fost unul pe care nu l-am mai făcut, l-a făcut apoi adaptat Igor Cobileanski.

Dar de ce nu l-ai mai făcut tu?

Pentru că lucrasem la scenariu vreo 2 ani. Și nu-mi ieșea, la un moment dat se mecanizase. Luasem bani pentru ăla la CNC pentru debut, luasem și rezidență la Cannes cu el, la Paris. Dar ulterior am scris A fost sau n-a fost. Și n-am mai revenit la celălalt, mi se părea prea tehnic.

După aia i-am zis lui taică-meu: mă ajuți să fac filmul ăsta? Că nu puteam să-l fac cu bani de la CNC, că renunțasem la proiectul pentru debut.

A fost sau n-a fost cum s-a născut?

Am văzut o emisiune în care trei personaje povesteau despre revoluție. Eu am luat foc pentru că tot așa era cu 12:08, mă, cum puteți să vorbiți așa? Dar am închis televizorul și după aia mi-a rămas povestea asta, era aproape o glumă, ca un banc. Băi, a fost revoluție la Vaslui dacă au ieșit oamenii după 12:08? Și am zis la un moment dat: ia să scriu povestea asta. Am scris-o foarte repede.

Ca atmosfera generală a filmului, rămâne și acum, foarte puternic în memorie, umorul. De unde vine umorul tău?

Nu știu, eu sunt foarte serios de felul meu. Nevastă-mea zice că nici nu-ți vine să crezi că eu fac astfel de filme, hahaha. Sunt destul de serios. – spune Corneliu râzând.

Din tot procesul de lucru la un film, care este partea care-ți place cel mai mult?

Regia.

Sunt și proiecte pe care nu ne-am făcut până la urmă.

Și nu le-ai făcut pentru că n-ai mai avut tu încredere în ele?

Da, la un moment dat parcă nu mai ținea povestea, știi? Lucrezi, mai încerci, mai greșești, poate nu e ce trebuie, nu trebuie să-ți iasă toate, trece și foarte mult timp de la momentul la care scrii până te apuci efectiv de filmări.

Dar crezi că ești perfecționist de felul tău?

Da. Și în timp am învățat că poate să fie și un defect.

Pentru că simți că te ține în loc?

Da sau uneori poți să ajungi la un soi de rigiditate, atât la scenariu și la cum îl faci efectiv. De exemplu, la Metabolism, un film la care eu și acum râd când îl văd, e comic, cel puțin pentru mine, am repetat enorm cu actorii și în locații.

Sunt multe lucruri de bucătărie internă, să repeți, dar să nu repeți prea mult. Eu încerc să gestionez astfel încât să nu devină totul rigid.

Spuneai că nu îți mai place partea asta de scris, ai vrea să încerci să faci un film pe scenariul altuiva?

Asta da, dacă e posibil, dar oricum cred că trebuie să trec o mână, cel puțin. Mai ales la dialoguri, pentru că eu am un stil de dialog, că de-aia vine și umorul, transacționează prin dialog. De exemplu, la Metabolism m-a ajutat ca ceea ce spune actorul să fie contar cu reacțiile lui.

Pentru că în cinema, când un personaj vorbește, e luat ca un adevăr absolut. E foarte greu să-l reinstitui. Și aia e o chestie cu care îmi place să mă joc, să am un contrast între body language și ce zice ăla. Iar la dialoguri, ca să aibă și umor, la mine dialogurile sunt foarte mult ping-pong.”

După debutul de succes cu A fost sau n-a fost, Porumboiu s-a bucurat de trofeul Un Certain Regard pentru Polițist, Adjectiv! și de Un Certain Talent pentru Comoara, în timp ce cu filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism a fost în competiția oficială la Locarno. Pasiunea pentru fotbal și-a găsit locul ei în filmele documentare Fotbal infinit și Al doilea joc – în care comentează alături de tatăl său derbyul Steaua – Dinamo, din 1988, arbitrat de Adrian Porumboiu. Cu ambele documentare a fost prezent la Berlinale.

La Gomera, filmat în afara României, a reprezentat desprinderea sa evidentă de stilistica Noului val românesc și totodată selecția în competiția oficială la Cannes.

“The Costume” – primul film în limba franceză regizat de Corneliu Porumboiu

Acum Corneliu Porumboiu șlefuiește scenariul filmului The Costume, ce va fi produs de Lumen. Compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz, MK2, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

Proiectul se sprijină și de o finanțare a Fundației Prada și va avea în rol principal un cunoscut actor francez. Filmările ar urma să aibă loc în zona în care locuiește acum regizorul.

Privind în urmă, admite că premiile obținute l-au ajutat în carieră, dar nu le consideră life-changing și nici nu e de acord cu demersul de a face film cu scopul de a fi selectat la un mare festival. Ba chiar îi descurajează pe tinerii cineaști să mai identifice succesul cu premiile.

“La noi se spune că ultimul film contează. Deci cam asta e în cinema.

Succesul unui film se traduce și în longevitatea lui? În faptul că umple sălile și 20 de ani mai târziu?

Păi ăsta e, de fapt, testul suprem al unui film. Dacă atinge ceva universal care rămâne în el și dincolo de contextul socio-politic al prezentului, cred că asta e cea mai mare miză. În plus, când faci un film, te înscrii într-o anumită tradiție de cinema, până la urmă toți suntem influențați de filme pe care le-am văzut înainte.

Și dacă reușești cumva să adaugi ceva nou, să nu repeți, e o altă miză. Nu spui numai o poveste, că asta poți să o faci și în literatură. Contează cum o spui.

Pe de altă parte, există și o supralicitare a noului. Uau, e nou, deci e bun. Există și reversul.

Și eu mai primesc filme de la tineri regizori, mai discut cu ei, văd uneori variante de montaj, sunt ok. Dar le trebuie timp.

Apoi, dacă faci un film, nu-i deloc sănătos să te gândești doar la festivaluri, pentru că dacă nu ești selectat se creează un soi de frustrare, de neînțelegere.

Un demers onest în cinema pentru ce ar trebui să fie? pentru a răspunde căutărilor interioare ale regizorului, pentru public, pentru festival?

Cred că depinde de perioada în care ești. De exemplu acum pe mine mă interesează foarte mult ca filmul să-mi deschidă publicul cumva. E foarte dificil să faci distribuția unui film românesc. Într-adevăr, un festival mare te ajută, un premiu te ajută și eu cam știu ce cifre am avut cu fiecare film. Dar până la urmă, cinemaul occidental, chiar și cel francez, e un cinema în jurul starului. Deci starul îți aduce finanțare și după aia și public în sală.

În România, de exemplu, oamenii merg la teatru cu Marius Manole pe afiș. E un star system, știi?”

Corneliu locuiește acum într-o casă cu grădină aproape de Oceanul Atlantic, la granița dintre Franța și Spania. “Eu mă duc în Spania să-mi cumpăr țigări, că sunt mult mai ieftine”, ne mărturisește râzând. Merge la cinemaul local să vadă filme și la piață să cumpere alimente proaspete.

„Gătești?

Da, dar nu sunt vreun mare talent. Treaba mișto aici este că și dacă nu te pricepi în mod special la gătit, mâncarea tot iese foarte gustoasă, fiindcă totul este produs local. Carnea de vită are gust, legumele, peștele, fructele de mare. Și la supermarket sunt tot produse locale proaspete.

Altfel, cum s-a schimbat viața ta de când te-ai mutat aici?

Lucrez, sunt mult mai concentrat la lucru, asta e clar. Și după aia, e foarte plăcut aici, după cum vezi. Știu foarte bine zona, de 20 de ani încoace am venit în fiecare vară aici. Soția mea e bască, are familia aici, cunosc lumea.

Cum ai cunoscut-o pe soția ta?

Cred că era prin 98-99, ea lucra în România. A studiat scenografie și costume la Strasbourg și lucra cu teatrul din Iași. Ne-am cunoscut printr-o prietenă actriță. Și după aia am păstrat relația o perioadă la distanță.

Fetele voastre nu sunt interesate de film sau de actorie?

Nu, și n-am forțat, deși au ochii formați pentru artă, dar e ceva ce trebuie cultivat în timp. Apoi, nu vor să facă asta, ne văd pe noi cât de tare ne chinuim, hahaha…și zic lasă! (râde)

Dar de ce e așa chinuitor să faci un film?

Nu mi se pare mie chinuitor, că mie îmi place, dar din afară dacă vezi că unul stă și scrie tot timpul: <ce faci, tată? Scriu. Ce-ai mai făcut proiectul ăla? Dar tu când îl mai faci?> (râde) fac și mișto de mine fetele: <dar tu când o să faci următorul film?>.

Da, ce să zic, a durat mult.

Cum explici oamenilor care vor citi articolul ăsta, de ce durează așa mult să faci un film?

Mai depinde și de ritmul fiecăruia și de perioade, că poți să ai perioade mai accelerate. Depinde de proiect, de buget. Proiectul ăsta la care lucrez, având nevoie de un buget mai mare, a durat ceva timp să obținem bani. Producătorii străini se uită la box office: ia să vedem, cât a făcut ultimul tău film.

Dar despre filmat un film cu telefonul ce părere ai?

Da, poți să faci, dar pe de altă parte, unde îl distribui? Pentru sala de cinema trebuie să fie un anumit tip de produs. Așa e frumos să zici, da domnule, fac cu telefonul, dar de fapt unde se vede ăla cu telefonul?

Până la urmă, spectatorul face un efort să ajungă în sală. Plătește un bilet, își ia din timpul lui, iar sala de cinema e într-un fel condiționată de un anumit tip de spectaculos.

Dar pentru cei care nu reușesc, totuși, să strângă bugetul necesar, poate fi o soluție?

Sigur, decât să nu lucrezi deloc, e important să-l faci și așa. Doar să nu ai mari așteptări. Nu toată lumea e cunoscută ca Radu Jude, el are deja format un public al lui, face asta de multă vreme, a avut filme bune înainte, el filmează cu telefonul, dar de fapt lucrează cu principiile unei camere de 35-16 mm. Asta e altceva.

Îmi povesteai la un moment dat că ai predat la UNATC, dar ai renunțat pentru că studenții erau neserioși și nu veneau la cursuri. Ai mai vrea să predai?

Asta era la un moment dat, dar adevărul e că era foarte solicitant. Pierdeam multă vreme pentru proiectele mele. Aveam două zile pe săptămână de cursuri de 6 ore. După aia îmi trimiteau scenarii, eu făceam note, deci asta îmi mai lua o zi. Și mă mai luau și la mișto, că eram asistent, la un moment dat mă luam de ei, îi întrebam ce au făcut cu scenariul, aveai problema aia de rezolvat și după aceea făceau mișto de mine: a, mi l-a aprobat domnul Laurențiu Damian așa cum era.”

Corneliu Porumboiu a fost celebrat anul acesta la TIFF, unde retrospectiva filmelor sale a fost highlightul ediției. “Retrospectiva mi se pare așa…(râde) eu zic că mai vreau să fac niște filme, nu mi se termină aici cariera, hahaha.”

De fiecare dată când are ocazia, participă la ateliere cu studenții și încearcă să rămână conectat la viitoarele generații de regizori români. Dar rămâne cu regretul că în ciuda succesului cineaștilor români la nivel internațional, sălile de cinema din țara noastră au dispărut, rând pe rând.

“Chiar și dacă se va investi de acum încolo în săli, părerea mea e că e destul de târziu pentru că nu mai există tipul ăsta de consum. Eu am prieteni care au pierdut obiceiul, ei preferă să se ducă la teatru, de exemplu. Deci e foarte greu să mai aduci un tipul ăsta de consum de cinema. Noi am pierdut, de fapt, 2-3 generații.

Și a venit generația mall, dar dacă te duci la mall ți-ai spart capul. Or pentru tipul ăsta de cinema de autor, chiar dacă începi să refaci sălile, cred că e mult mai mult nevoie de o investiție în cultură cinematografică. Ar trebui să vină la pachet cu mai mult. Nu doar să ai sala.”

***

Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Corneliu Porumboiu, un vasluian în Țara Bascilor: “Dar tu când o să faci următorul film?” appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, România este prezentă la cel mai important eveniment internațional dedicat cărții: Festival du Livre de Paris, organizat la Grand Palais. Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu și Bogdan Alexandru – Stănescu sunt câțiva dintre scriitorii români care vor avea întâlniri cu cititorii francezi, la standul României. 

Cărtărescu va fi invitat chiar pe una dintre scenele oficiale ale festivalului.

În tot acest timp, francezii se vor bucura și de vinul oficial al României – colecția  SPIRIT de la Jidvei – un omagiu adus creativității româneşti pe una dintre cele mai mari scene culturale ale Europei.

Realizatorii podcastului Vorbitorincii, jurnalistul Cătălin Striblea și scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu, vor realiza o ediție specială Vorbitorincii, de la fața locului. 

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, aceștia descriu atmosfera de la Festival du Livre și ne spun ce ar trebui România să învețe din modelul de succes al francezilor, pentru a îmbunătăți consumul de carte. 

La festival a fost prezent și președintele Franței, Emmanuel Macron. 

***

Sub cupola spectaculoasă a Grand Palais, unul dintre edificii culturale emblematice ale Parisului, literatura capătă, an de an, o energie aparte. Între 17 şi 19 aprilie 2026, Festivalul de Carte de la Paris readuce în prim-plan bucuria lecturii, dialogul dintre culturi şi întâlnirile care dau sens poveştilor, într-o ediție inedită dedicată temei călătoriei. 

Vizitatorii pot descoperi peste 60 de volume ale autorilor români traduse în franceză, dar și peste 60 de titluri în limba română, reunind 19 edituri, și pot interacționa direct cu 21 de autori prezenți pentru sesiuni de autografe. Ediția din acest an găzduiește peste 1.500 de autori, și 14 țări. Printre scriitorii români prezenţi se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu, Bogdan Alexandru Stănescu, Ioana Nicolaie, Daniela Rațiu, Radu Găvan, Elise Wilk, Adrian Voicu, Doina Lemny, Estelle Cantala, Iulia Dondorici, Ecaterina Paraschiv şi mulţi alţii.

După prezențele remarcabile la retrospectiva Brâncuși de la Centrul Pompidou, retrospectiva Radu Jude de la Pompidou și Biblioteca MK2 și festivalul Un Weekend ’l est, Jidvei este din nou prezent alături de cultura română la Paris, cu vinurile premium ale colecției SPIRIT.

Jidvei continuă seria „Vin la poveşti. Spiritul românesc în dialog cu lumea” cu o prezență specială în inima festivalului: un jurnal în timp real, desfășurat pe pagina de Instagram Jidvei Romania, în care Radu Paraschivescu şi Cătălin Striblea vor documenta cele trei zile de festival: întâlniri cu autori, atmosfera standului românesc, momente din culisele unuia dintre cele mai mari evenimente literare europene.

Cătălin Striblea, jurnalist: “Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea vorbesc despre Festival du Livre, eveniment major pentru francezi, vizitat chiar de către președintele Franței, Emmanuel Macron. 

“Ce v-a impresionat cel mai tare din ceea ce ați văzut la Salon du Livre?

Cătălin Striblea: Cozile. Șiruri de cozi. La intrare, la autografe, la standurile marilor edituri unde frecvent apare culoare de delimitare ca oamenii să ajungă în ordine să vadă cărțile. 

Apoi miile de copii și adolescenți care vineri au venit cu școala la Grand Palais. La prânz, îi vedeai înșirați pe treptele către etaje luând prânzul alături de profesori care le explicau ce văd și ce citesc. 

Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe. Parcă vedeai cu ochiul liber cum se construiește o societate puternică.

Radu Paraschivescu: Mi-a plăcut în primul rând “semnul distinctiv” al festivalului, un montgolfier format din cărți. Trimiterea la cartea care înalță e frumoasă. Mi-a plăcut locul, Grand Palais e maiestuos fără să fie strivitor și oferă spațiu vital editorilor. Și mi-a plăcut, sigur, afluența de public.

Cum e văzută literatura română acolo, printre francezi?

Radu Paraschivescu: E clar că nu mai suntem periferici, cum eram cândva. Simplul fapt că standul României a fost plasat aproape de intrare, spune ceva.

Nu suntem vedete mondiale, dar nici izolați și suficienți. O datorăm programelor de sprijinire a traducerilor, eforturilor pe care le fac ICR, Centrul Național de Carte și Ambasada României la Paris și, deloc în ultimul rând, oamenilor cratimă care trăiesc între țări și culturi: Matei Vișniec, soții Courriol etc.

Cătălin Striblea: Dacă ajungi la standul României o să vezi zecile de volume ale unor scriitori români,  traduse în ultimii ani de edituri franceze. Este o abundență de creativitate românească prezentă astăzi în Franța. Și foarte departe de țara europeană exotică și sărăcită de comunism de acum 30 de ani. 

Există, evident, un star – Mircea Cărtărescu, mereu înconjurat de admiratori, care are programată o întâlnire pe scena principală a târgului, dar și numeroși scriitori care oferă o perspectivă asupra unei lumi puțin cunoscute și în transformare. 

Mi-a spus unul dintre cei prezenți la stand că România are o lipsă de încredere în ea și că suntem mult mai bine decât percepția generală pe care o avem noi despre noi. Mi s-a părut că oamenii vin ca la o sursă sigură de literatură bună.

Francezii, parizienii în special, sunt cunoscuți pentru numărul mare de librării și consumul de carte ridicat. Desigur că în spate sunt secole întregi de dezvoltare a culturii. Dar ce credeți că am putea învăța noi, românii, de la ei, din acest punct de vedere?

Radu Paraschivescu: Nu mare lucru, mă tem. Cultura e în continuare o entitate neglijată la noi.

Cătălin Striblea: ⁠Chestiunile de organizare și de grijă asupra cărții. O mirare exprimată de francezi este mărimea TVA-ului la cartea românească. “La noi este 5% și așa va rămâne. Avem o lege a cărții practic de nedesfăcut. Nu înțeleg de ce nu procedați la fel.” 

Sunt apoi micile chestiuni de organizare. De la spațiul ales, impresionant, până la știința de a forma o coadă. Totul e gândit ca experiența publicului să fie bună în condițiile în care o singură zi aduce zeci de mii de vizitatori. 

Și sistemul de promovare: afișele sunt vizibile în marile centre ale orașului. 

Dar cred că cea mai importantă este această normalitate a cărții în viața unor copii. Zecile de școli care vin la festival ca să caute volume de calitate, întâlniri cu autori și un univers curat, sigur, pentru copii. 

Îmi place ideea asta: cartea crește în inima și mintea omului. Și are șanse mari ca să fie parte din timpul său, mai ales în competiție cu lumea digitală.”

Ediția specială a podcastului Vorbitorincii va fi găzduită în biblioteca Ovală de către Ambasada României la Paris – un partener de tradiție pentru proiectele culturale românești de impact în Franța. 

Înregistrarea va avea loc în Palatul Béhague – reședința istorică a ambasadei, un edificiu Belle Époque din inima Parisului, a cărui bibliotecă a găzduit de-a lungul deceniilor unele dintre cele mai rafinate întâlniri culturale și diplomatice ale capitalei franceze. 

Ca în fiecare an, România este prezentă la festival printr-un program amplu organizat de Institutul Cultural Român de la Paris şi Centrul Naţional al Cărţii, în parteneriat cu Ambasada României la Paris, Ambasada Republicii Moldova în Franţa şi Consulatul General al României la Paris. Sub motto-ul  „Roumanie, par-delà les frontières | Un territoire toujours a decouvrir”/ „România, dincolo de frontiere | Un teritoriu încă de descoperit” standul naţional (NC32) devine un spaţiu viu al întâlnirilor dintre autori şi public.

SPIRIT, gustul creativității românești 

În contextul în care, la nivel național, cultura se confruntă cu o subfinanțare cronică, cu atât mai valoros devine sprijinul din mediul privat. Din acest punct de vedere, în ultimii ani, Jidvei a devenit un susținător emblematic al artiștilor români și al evenimentelor culturale.

Totodată, Jidvei a pătruns împreună cu cultura română în spiritul profund european, fiind o prezență constantă la evenimente majore de peste hotare. 

La Festival du Livre de la Grand Palais, Jidvei aduce colecția SPIRIT: un omagiu adus spiritului şi creativității româneşti, un gest prin care vinul devine limbaj cultural, semnătură, reper. SPIRIT este o colecție de vinuri premium, o reverență adusă identității româneşti, ancorată în inima Transilvaniei, pe un pământ care rodeşte vița-de-vie de peste opt secole.

Colecția SPIRITJidvei: SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose

Colecția reunește vinuri maturate cu grijă în butoaie din stejar bătrân, lucrate manual de meșteri locali, cu etichete ce poartă simboluri locale „cusute cu rost”, inspirate din bogăția naturală și moștenirea culturală a ținutului. Strugurii sunt culeși manual de pe văile Târnavelor, acolo unde ceața matinală creează un microclimat unic, favorizând coacerea lentă și păstrând prospețimea tipică terroir-ului Jidvei.

SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose formează o familie de vinuri cu caracter distinct şi recunoaştere internațională. Fiecare sticlă spune aceeaşi poveste: Transilvania poate sta cu demnitate la aceeaşi masă cu marile vinuri ale lumii.

Cultura românească, cel mai bun ambasador al nostru

O marcă românească nu poate exista în afara culturii din care s-a născut. Fiecare eveniment cultural la care Jidvei este prezent este o dovadă că România are ceva de spus şi că merită să fie ascultată.

„Pentru Jidvei, a fi prezent la Festival du Livre de la Paris face parte din identitatea noastră. Credem că un brand românesc care a ajuns pe scenele Europei are și responsabilitatea de a deschide uși pentru cultura din care s-a născut. Literatura, vinul, muzica, arta, toate vorbesc despre aceeași Românie. Noi alegem să fim acolo unde se spun povești care contează. Am învățat, de-a lungul anilor, că vinul și cultura au ceva esențial în comun: ambele au nevoie de timp, de răbdare și de oameni care să creadă în ele înainte ca lumea să le descopere.” – declară Ana Necșulescu, Director de Comunicare Jidvei

„Așa cum cultura și educația sunt recunoscute drept domenii fundamentale pentru progres și coeziune socială, o companie precum Jidvei, care aspiră la relevanță și impact pe termen lung, trebuie să integreze organic aceste valori în strategia sa de business și să-și asume, asemenea unui guvern responsabil care investește în educație, sănătate sau infrastructură, rolul de a investi în societate.

Cele mai puternice mărci sunt cele care nu se limitează la promovarea produsului, ci se asociază cu idealuri. În acest context, rolul mărcii se extinde: de la livrarea de soluții la nevoi, spre investiția în capitalul simbolic și intelectual al societății, spre cultivarea aspirațiilor, oferirea de sens și deschiderea de orizonturi.

Cultura nu e cheltuială, e infrastructură neurologică. Bill Bernbach spunea în anii ’60: «Toți cei care folosim mass-media în mod profesional suntem modelatorii societății. Putem vulgariza această societate. O putem brutaliza. Sau o putem ajuta să se ridice la un nivel mai înalt.» Companiile au această datorie: să contribuie la ridicarea societății”, spune Alexandra Tînjală, (Agentia Sister) pentru Republica – Consultant Strategie Comunicare, PR și Parteneriate – Jidvei România.

Festival du Livre de Paris se va încheia duminică seara. Urmăriți relatările în timp real de la Paris pe pagina de instagram Jidvei. 

***

Despre Jidvei

Cu peste 1.000 de medalii internaționale şi o poziție în Top 100 producători globali de vinuri şi distilate premium, Jidvei confirmă că România este şi va rămâne Ţara Vinului, atât acasă, cât şi pe scena europeană.

Brandul reuneşte tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică şi expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale şi diplomatice europene: de la Centrul Pompidou din Paris şi Teatrul La Fenice din Veneția, până la Festivalul de Film de la Cannes.

Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) şi deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa, 2.500 ha în inima Transilvaniei.

Articol susținut de Jidvei 

The post Scriitorii români, prezenți la Festival du Livre de Paris. Jidvei este vinul oficial al României la Grand Palais (P) appeared first on Cultura la dubă.

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917. Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. A fost respins de CNC-ul românesc, unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți.” – a declarat Radu Jude.

Într-un comunicat de presă transmis azi de Avanpost, casa care asigură coproducția din România, Jude declară:

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

„Pentru noi, Jurnalul unei cameriste este exact tipul de cinema pe care vrem să-l susținem: radical în formă, lucid în observație și ancorat într-o realitate incomodă, dar necesară. Colaborarea a însemnat asumarea unui risc real -atât artistic, cât și de producție -într-un context în care proiectul nu a beneficiat de sprijin instituțional. Am ales însă să mergem mai departe tocmai pentru că filmul propune o perspectivă esențială asupra tensiunilor contemporane dintre Est și Vest. Selecția la Quinzaine des Cinéastes confirmă nu doar relevanța demersului artistic, ci și faptul că astfel de proiecte independente își găsesc locul în dialogul internațional. Îi suntem recunoscători lui Radu Jude pentru încrederea acordată și pentru dedicarea cu care a construit acest proiect, oferindu-ne ocazia de a contribui la un film care își asumă fără compromisuri propria viziune.” a declarat Vlad Rădulescu, producător Avanpost

La încheierea filmărilor, în decembrie 2025, actrița Ana Dumitrașcu vorbea despre proiect într-o postare pe instagram:

“Un proiect filmat timp de o lună în Franța, în care am jucat pentru prima dată aproape integral într-o altă limbă, franceza. Îi sunt super recunoscătoare lui Radu Jude pentru încrederea pe care a avut-o în mine de a-mi oferi un rol principal (un rol extrem de colorat si de bogat) într-o altă limbă, într-o producție străină. A fost o experiență bombă! dar care a devenit specială mai ales datorită oamenilor cu care am lucrat.”

Festivalul de Film de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. În competiția oficială este selectat filmul lui Cristian Mungiu, Fjord, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale.

*articol în curs de actualizare

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Jurnalul unei cameriste”, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare retrospectivă Brâncuși din Germania și prima organizată după 50 de ani, a fost deschisă aseară pentru oficialități. Realizată de Neue Nationalgalerie în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, expoziția cuprinde peste 150 de sculpturi, fotografii și materiale de arhivă de la Centrul Pompidou, precum și atelierul lui Brâncuși, reconstruit pentru prima dată în afara Parisului.

Expoziția se află sub patronajul comun al președintelui federal Frank-Walter Steinmeier, al lui Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze, și al lui Nicușor Dan, președintele României.

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026.

România celebrează în 2026 Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea sculptorului. Țara noastră nu organizează, însă, nicio retrospectivă Brâncuși.

***

Similară cu retrospectiva Brâncuși organizată de Centrul Pompidou la Paris în 2024, expoziția de la Berlin aduce în fața publicului german și internațional o perspectivă amplă asupra sculptorului român.

Potrivit site-ului oficial al Neue Nationalgalerie, “Brâncuși (1876-1957) este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. După începuturi academice tradiționale în România, și-a dezvoltat propriul stil la Paris începând cu 1907. Sculpturile sale organice, reduse la elementele lor esențiale, îl fac un pionier al abstracției sculpturale la începutul secolului XX. Căutarea constantă a lui Brâncuși pentru un ideal artistic se manifestă în variațiile formale ale câtorva motive și în interacțiunea dintre diferite materiale și suprafețe. A folosit cu măiestrie piedestaluri specifice, lumina, mișcarea, precum și fotografia și filmul pentru a-și pune în valoare sculpturile.

În colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, Neue Nationalgalerie prezintă prima retrospectivă a operei acestui artist excepțional în Germania în peste 50 de ani. Cu peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă inedite de la Centrul Pompidou, precum și din alte colecții internaționale private și publice, expoziția oferă cea mai cuprinzătoare prezentare generală de până acum a operei multiple a lui Brâncuși. Alături de lucrări majore precum „Sărutul”, „Pasărea în spațiu”, „Muza adormită” și „Coloana fără sfârșit”, expoziția prezintă o reconstituire parțială a celebrului studio al lui Brâncuși, care este astfel expus în afara Parisului pentru prima dată de la predarea sa către statul francez în 1957.

Deși opera lui Constantin Brâncuși este foarte populară în Franța, sculptorul este mai puțin cunoscut publicului larg din Germania. Expoziția își propune să-i ofere artistului recunoașterea pe care o merită și în Germania.”

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026. Prețul unui bilet pentru adult costă 16 euro, iar pentru categoriile care beneficiază de reducere biletul de acces este de 8 euro. 6 euro costă un tur ghidat, iar muzeul oferă tururi speciale și pentru persoane cu deficiențe de auz sau de vedere.

Curatori sunt Klaus Biesenbach și Maike Steinkamp de la N​eue Nationalgalerie și Ariane Coulondre și Valérie Loth de la Centrul Pompidou, Paris.

Valérie Loth a acordat un amplu interviu pentru Cultura la dubă în 2024, la retrospectiva de la Paris.

“Am vrut să transmitem multe lucruri. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.

Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Centrul Pompidou din Paris a fost închis pentru un amplu proiect de renovare și modernizare. Amplasat până acum într-o clădire anexă, Atelierul Brâncuși va fi mutat în clădirea principală a centrului, după renovare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Prima retrospectivă Brâncuși din Germania, după 50 de ani, a fost vernisată aseară la Berlin appeared first on Cultura la dubă.

Fundația Prada a anunțat la Berlinale o listă de filme pe care le va susține ca finanțator. Printre acestea se numără filmul lui Corneliu Porumboiu, “The Costume”, aflat acum în fază de producție. Acesta va fi primul film al lui Porumboiu realizat în limba franceză și filmat în Franța, acolo unde locuiește de 3 ani.

Filmul poartă momentan numele “The Costume”, dar nu este confirmat ca titlu final. Producătorul filmului este compania franceză Lumen, fondată de Juliette Schrameck, fost director general al MK2 Films – compania fondată de francezul de origine română Marin Karmitz – a cărui poveste Cultura la dubă a spus-o pe larg AICI.

MK2 Films, cu care Porumboiu a colaborat și la ultimul său film, La Gomera, va fi coproducător alături de compania lui Cristian Mungiu – Mobra Films şi de Komplizen Film din Germania.

„La Gomera/ The Whistlers” a avut premiera în 2019 în competiţia Festivalului de Film de la Cannes și a fost filmat în mare parte pe insula La Gomera din Insulele Canare.

Corneliu Porumboiu s-a stabilit în Franța în urmă cu aproximativ 3 ani, alături de soția sa, care este franțuzoaică. Într-un interviu realizat de Alexandra Tănăsescu, jurnalistă Cultura la dubă, în parteneriat cu Jidvei, la festivalul Un Weekend à’l Est, în decembrie 2025, Porumboiu a vorbit despre viața sa în Franța și cinemaul românesc.

Acesta și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp. Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Interviul poate fi urmărit AICI.

Corneliu Porumboiu a devenit cunoscut la nivel internațional pentru filmul „A fost sau n-a fost”, cu care a câștigat Caméra d’Or la Cannes în 2006, urmat de „Poliţia, adjectiv”, câştigător al premiului juriului Un Certain Regard la Cannes în 2009, „Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolismul”, care a avut premiera în competiţie la Festivalul de Film de la Locarno în 2013, şi „Comoara”, care a avut premiera în competiţia Un Certain Regard la Cannes în 2015, obţinând premiul secţiunii Un Certain Talent – informează News.ro.

Cele două documentare „Al doilea joc” din 2014 şi „Fotbal infinit” din 2018 au avut premiera la Festivalul de Film de la Berlin.

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Fundația Prada va finanța noul film al lui Corneliu Porumboiu – “The Costume” appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, la Paris, 80 de artiști români, din diferite domenii, au fost aduși laolaltă, în cadrul unui festival local, dedicat în fiecare an unui oraș din Estul Europei, sub titlul Un Weekend à’l Est. Participanții din partea României au fost nume importante precum Cristian Mungiu, Mircea Cantor, Dan Perjovschi, Mircea Cărtărescu, Alexandra Badea, dar și artiști care nu au gustat (încă) succesul internațional.

În jurul evenimentelor – expoziții, concerte, dezbateri, proiecții de filme românești, performance-uri, am văzut o efervescență care a cuprins atât francezi, cât și români din Franța. Ce-i drept, acest festival a fost mult mai important pentru români decât pentru francezi, obișnuiți cu mari evenimente culturale.

Un alt adevăr este că, deși a dat dovadă de-a lungul istoriei de valori culturale incontestabile, precum Brâncuși, Braneur, Enescu, Cioran sau Ionesco, urmați de Pintilie, Ciulei sau Andrei Șerban și mai apoi de Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Geta Brătescu sau Mircea Cantor, România este abia a 9-a țară invitată la Un Weekend à’l Est. Înaintea noastră au fost Armenia, Georgia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Serbia și Ucraina de două ori.

Chiar și așa, mai târziu, festivalul aduce un imens beneficiu artiștilor români și imaginii țării, doborând stereotipuri și deschizând dialoguri culturale. Tot ceea ce s-a petrecut la Un Weekend à’l Est a fost realizat din fonduri private ale organizatorilor. Și aproape toți artiștii cu care am stat de vorbă au ținut să sublinieze acest aspect: statul român nu a contribuit în nicio formă la promovarea creației românești în acest context.

Cofondatoarea festivalului este Vera Mishalski Hoffman, una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de peste 8 miliarde de euro, potrivit Bloomberg. Aceasta a acordat un interviu pentru Cultura la dubă.

***

Arte vizuale

În inima cartierului Saint Germain-des-Près, altădată locul de întâlnire al scriitorilor, precum Proust, Camus sau Simone de Beauvoir, turul galeriilor de artă, în cadrul festivalului Un Weekend à’l Est, a început cu vernisajul expoziției lui Dan Perjovschi – la Galeria 22 Visconti.

“Revista la care lucrez de 35 de ani se numește Revista 22, fiindcă Revoluția din 1989 a fost pe 22, iar acum sunt la galeria 22 din Paris.” – spune artistul în fața publicului prezent în galerie.

Perjovschi a adus aici unele dintre cele mai cunoscute mesaje ale sale, dar și desene noi, adaptate la legătura dintre România și Franța. A făcut inclusiv o intervenție pe afișul festivalului, creat de Saddo, astupând cu markerul negru întreaga Casă a Poporului, în memoria victimelor comunismului.

Bucureștiul, orașul invitat de festival, este doar un pretext. În realitate, artiștii români au vorbit despre arta lor, mai degrabă universală decât românească.

„M-am întrebat ce pot să spun eu despre București? E un oraș extrem de contradictoriu, care îți mănâncă nervii. Pe afișul festivalului este Palatul Parlamentului – acest baroc nordcorean, care pe mine nu mă reprezintă în niciun fel, nici pe magneți, nici pe sigle, pe nimic.

Altfel, e un oraș important și interesant și are un drive acum, o energie, este newcomer, vine cu putere. Este și bogat și sărac, și cu cultură și fără, cu disperare mare, cu reușite și cu eșecuri totale, dar e enorm și e puternic.

Aici, o parte din echipa festivalului sunt oameni de vârsta mea, mai oldies așa, care au încă ideea că cultura schimbă ceva. Lumea tânără nu mai are asta.

De ce?

Pentru că vor bani. Și vor spectacol. Cuvântul la modă e imersiv. Nu mai suntem subversivi. Acum suntem imersivi. Acum îți dă imaginația gata amestecată. Nu mai trebuie să gândești nimic.

Or eu sunt din alt film, când în 22 era Revoluție. Am vrut să se vadă și aici că desenele mele nu sunt făcute pentru artă. Întâi au fost parte dintr-o discuție publică, socială, politică. Pe urmă vine și latura artistică.

Noi fiind cine?

Noi fiind statul român. Întreabă Muzeul Național de Artă Contemporană câte expoziții a dus în Occident sau pe restul planetei, de când există. Nici una! Norocul cu oamenii ăștia. Tot ce s-a făcut acum, precum și Sezonul România-Franța, Europalia, a fost făcut de partenerii noștri occidentali, nu de noi.”, spune Dan Perjovschi pentru Cultura la dubă.

La doar câțiva pași de expoziția sa, Dan Vezentan are, de asemenea, expoziție solo. Crescut în Maramureș, cu o profundă înțelegere și cu respect față de universul agrar, Vezentan a adus la Paris machetele unora dintre cele mai importante lucrări ale sale, instalate în mari dimensiuni în diverse spații publice din România.

Dan Vezentan face parte din comunitatea Atelierelor Malmaison, unul dintre cele mai relevante spații artistice ale Bucureștiului. De altfel, curatorii festivalului au vizitat Atelierele Malmaison în primăvara acestui an, precum și alte galerii de la noi, iar selecția a fost făcută ca urmare a acestor vizite.

“Privind selecția festivalului, ți se pare că e relevantă și exprimă destul de bine ceea ce se întâmplă în arta contemporană românească acum?

Da, mi se pare că au atins cumva fiecare zonă, generație, de la Ion Grigorescu, Dan Perjovschi, generația mea și cei mai tineri decât mine. Este și artă mai urbană, eu sunt din zona asta agricol-rurală, sunt și ultra-cunoscuți, precum Perjovschi, și mai puțin cunoscuți, ceea e bine pentru noi, artiștii, până la urmă. Fiind parte din festival și fiind expus pe mai multe canale, e o ocazie foarte bună să fiu văzut, să cunosc oameni din domeniu.”, spune Dan Vezentan.

Mircea Cantor, artist român stabilit în Paris de peste 20 de ani, cu o bogată carieră internațională, are expoziție solo la două străduțe distanță de Vezentan și Perjovschi. La Galeria Loeve&Co, Cantor aduce în fața publicului cele mai recente lucrări ale sale, realizate în 2025 – mâinile sculptorului în cristal, autopotrete realizate cu camera termică sau o instalație video ce surprinde un soldat român cântand la caval, în timp ce cavalul începe să ardă – o reacție prin artă la vremurile pline de contraste, pe care le trăim.

“Să aduci artiști din România în Franța, în epicentrul culturii mondiale, e ceva care rezonează cu a face cultură în Europa. Tot vorbim despre Europa în sus și-n jos, dar pe plan factual nu prea vezi multe evenimente care să aibă legătură cu Europa de Est. A fost Sezonul Franța-România, după aia nu a existat o continuitate.

Concret, nu ai foarte multe lucruri care se leagă de România. Și aici eu nu dau vina pe francezi, dau vina mai ales pe români, nu există o politică culturală, nu există o viziune pe termen lung, ce înseamnă colaborarea, nu există ceva care să motiveze, să creeze atenție – mă refer la artele vizuale.

Noi, totuși, am avut o istorie frumoasă care a început cu Aman, cu Grigorescu, apoi Brâncuși, Tristan Tzara, Victor Brauner – sunt niște oameni care au marcat niște repere pe acest parcurs. Această tradiție Franța-România e plină de noduri, e mai mult discontinuă decât continuă. Sunt artiști cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Victor Mann, Ciprian Mureșan, Geta Brătescu, Horia Damian, dar bogăția scenei românești e mult mai vastă decât aceste nume.”, declară Mircea Cantor pentru Cultura la dubă.

Componenta de arte vizuale a adus la Paris și lucrări realizate de Ion Grigorescu, Mihaela Moldovan, Radu Belcin, Mihai Șovăială, Anton Roland Laub, Saddo, Ioana Cârling, Cosmin Bumbuț, Radu Pandele, Roxana Morar, Sergiu Ujvarosi și Albert Kaan.

De asemenea, regizorul Cristian Mungiu, ambasadorul onorific al acestei ediții de festival, a debutat cu o expoziție personală de fotografie, care reunește la galeria Paris Cinema Club fotografii surprinse din studenția de la Iași până în prezent.

La vernisajul lui Mungiu a venit și celebra actriță franceză Isabelle Huppert. Aceasta a declarat în exclusivitate pentru Cultura la dubă:

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert.

O altă celebritate pe care am întâlnit-o în expoziția lui Mungiu a fost regizorul argentinian Gaspar Noé.

Am asistat chiar la un tur privat pe care Cristian Mungiu i l-a făcut. (VIDEO AICI) Noé a fost impresionat să vadă valiza doctorului Bebe, interpretat de Vlad Ivanov în 4,3,2, filmul cu care Mungiu a câșigat Palme d’Or la Cannes. Obiectul de recuzită face parte din expoziția de la Paris, alături de vase de ceramică ale familiei Mungiu, diploma Palme d’Or și alte amintiri personale.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat Gaspar Noé pentru Cultura la dubă.

Cinema

Isabelle Huppert l-a însoțit pe Mungiu și la proiecția filmului 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, de la Cinema Christine. În fața cinamatografului foarte mulți tineri au stat la coadă pentru a prinde bilete. Mulți dintre ei au ridicat mâna când au fost întrebați dacă văd pentru prima dată filmul.

La fel s-a întâmplat și la proiecția filmului A fost sau n-a fost, regizat de Corneliu Porumboiu. Componenta de cinema a mai cuprins filme de Alexander Nanau, Bogdan Mureșanu și Anca Damian. Selecția a fost realizată tot de către festival, dar Cristian Mungiu, în calitate de ambasador, a făcut, la rândul său, niște recomandări.

“Cu toată stima pentru cultura română așezată, tradițională, dar găsesc că ea are foarte puțină priză în țările în care încercăm noi să ne promovăm cultura. Cred că ponderea ar trebui să fie un pic mai mult către cultura contemporană, vie, care poate fi însoțită de oameni vii.

Și asta trebuie să arătăm, acele manifestări în care ești contemporan cât de cât cu ceea ce se face pe afară. O parte dintre artiștii care au fost acum la Paris reprezintă cumva mici momente de originalitate și de sincronizare cu ceea ce e modern și nu e pășunist.

Un eveniment de felul ăsta ne dă ocazia să creăm un pic de curiozitate în mediul francez-occidental, să echilibrăm un pic balanța de informații despre România și cu ceva care nu e de urgență, nu e de actualitate și mai cu seamă nu e de știri proaste, stereotipice, despre hoți și imigranți din România.

Cu condiția să putem face să nu vină numai comunitatea românească care trăiește afară, cum se întâmplă cel mai adesea când ne organizăm pe linie oficială de ICR.

Important e să vină francezi, curatori, spectatori de aici. Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Regizorul Corneliu Porumboiu, stabilit în Franța de 3 ani și jumătate, și-ar dori ca cinemaul românesc să reprezinte și altceva decât cunoscutele filme ale noului val și are încredere că tinerii regizori vor aduce creații originale valoroase.

“Un val, prin definiție, înseamnă ceva ce trece, a fost o generație de regizori și cred că fiecare dintre noi, cei care suntem cumva etichetați ca făcând parte din acest nou val, am evoluat în timp.

Sunt regizori tineri care vin, de asemenea, cu un aport foarte valoros și cred că aici e etapa importantă în cinematografia românească, să vină din urmă regizori tineri care să aibă vocea lor. De exemplu, îmi plac mult Andrei Epure, Andreea Borțun. Și alții.”, spune Corneliu Porumboiu.

Literatură

Fiecare secțiune a festivalului a avut cel puțin un artist-locomotivă, un nume foarte cunoscut menit să atragă atenția publicului și să deschidă interesul și pentru ceilalți români, mai puțin cunoscuți în Franța.

Iar literatura nu putea să aibă un reprezentant mai cunoscut decât Mircea Cărtărescu, cel mai premiat autor român la nivel internațional. Prezența sa la Paris a însemnat numeroase interviuri acordate publicațiilor franceze și întâlniri cu cititorii săi.

„În numai două zile la Paris am dat interviuri pentru Radio France Internationale, Le Point, Libération, A rebours și France Culture. Alături de mine a fost mereu Laure Hinckel, nu doar traducătoarea literară premiată pe care-o știm cu toții, ci și o incredibilă traducătoare simultană. Cât despre Paris, ce să mai poți spune? E Parisul unic și indescriptibil pe care-l știu de decenii.”, a scris Mircea Cărtărescu pe facebook.

Momente importante au fost, de asemenea, prezența Gabrielei Adameșteanu, a Danielei Rațiu și a lui Bogdan Alexandru Stănescu la Librăria Poloneză, un edificiu cultural cu o tradiție de 190 de ani la Paris. În cadrul festivalului au participat și Marta Caraion, Matei Vișniec, Laura Nicolae, Cătălin Mihuleac, Ioana Pârvulescu și Anca Visdei – laureată a Premiului Goncourt pentru biografia lui Cioran.

„Fără îndoială că literatura română e într-un moment bun. Sunt autori foarte interesanți, foarte atrăgători, din mai multe generații, și să nu uităm că fiecare carte se adresează unui public al ei, deci fiecare carte are o deschidere spre o anume realitate. Mai multe cărți se deschid spre mai multe realități și fiecare cititor citește cartea în care el se recunoaște.

Literatura contemporană trebuie susținută în continuare prin Institutul Cultural, prin fonduri. Trebuie susținute manifestările culturale. Acesta este un festival pe care cu generozitate îl fac francezii pentru cei din Est. Dacă o să văd și un festival organizat de români, o să mi se pară un lucru bun, dar nu sunt atât de optimistă.”, declară Gabriela Adameșteanu, scriitoare publicată la Gallimard.

Tot la Gallimard a apărut recent și romanul lui Bogdan Alexandru Stănescu – Abraxas, iar discursul susținut de autor în fața publicului de la Paris a fost unul puternic, despre rănile provocate de comunism României. Mulți dintre francezii prezenți au fost uluiți să afle pentru prima dată de venirea minerilor la București, aduși de președintele Ion Iliescu pentru a bate studenții și profesorii din Piața Universității.

“Aici, cumva, te izbești de o neînțelegere și de o inocență care vine din trăirea unei alte istorii. Și acea inocență a occidentalului care nu a înțeles comunismul până la capăt, a văzut doar fața lui teoretică. Nu e ușor să vorbești în fața unui asemenea public. În același timp, noi scriem ficțiune, nu istorie, iar prin intermediul ficțiunii poți să spui lucrurile astfel mult mai insidios, poți să le spui fără să fii contundent. Poți să arăți, nu să descrii, să pui degetul pe un eveniment la care cititorul poate să participe prin intermediul cuvintelor tale.

Mai mulți autori români îmi spuneau că în Franța e mai greu să pătrunzi dacă ești autor român, fiindcă francezii tind să citească scriitorii lor ori personalități foarte, foarte cunoscute. Ești de acord cu asta?

Da.

Deci, e foarte greu, într-adevăr, să atragi atenția. Deja nu mai depinde de eforturile tale ca scriitor. E și foarte mult noroc la mijloc. Norocul de a primi o recenzie pozitivă, de a-i pica cu tronc cuiva. Dar, faptul că suntem traduși e un lucru pozitiv.”, spune Bogdan Alexandru Stănescu.

Și Daniela Rațiu a fost recent tradusă în franceză, la Editura Grasset, cu romanul Sfârșitul lumii e un tren, o poveste impresionantă despre foamete.

“Foarte mult timp am fost cumva decuplați de la occident, mă refer la comunism. Construim cu greu această ieșire a noastră în lume, cu mare efort și cred că literatura română trebuie să fie recunoscută pentru că e parte din literatura europeană, nu pentru că ne datorează cineva ceva.”, declară Daniela Rațiu.

Alexandra Badea, cunoscuta regizoare de teatru și dramaturgă, laureată a Marelui Premiu al Academiei Franceze pentru Teatru, a fost invitată în cadrul festivalului, ca autoare. În inima teatrului european – Teatrul Odeon din Paris, a susținut un performance cu o lectură din textul său Droit de visite, inspirat din ateliere de scris pe care le-a coordonat în închisori de femei din Franța.

“Intrarea în Teatrul Odeon e așa un simbol, pentru că în primii ani, când veneam în Franța ca turistă, eram studentă la regie, mă plimbam prin zona asta a Parisului și nici măcar nu puteam să intru în teatrul ăsta pentru că era vacanță, nu puteam să văd spectacole. E un teatru mitic pentru Franța. Nu am jucat până acum aici, așa că asta e o primă intrare în sala de lecturi și e o experiență puternică pentru mine pentru că eu nu sunt în general în fața scenei, nu sunt pe scenă, sunt în spatele ei. Aici am citit și chiar am susținut un monolog, a fost destul de emoționant.”, mărturisește Alexandra Badea.

În timp ce acești autori români sunt publicați peste hotare și invitați să vorbească în fața cititorilor, în România, Ministerul Educației a propus spre dezbatere o nouă programă școlară la Limba și Literatura Română pentru clasa a lX-a, care implică studierea literaturii în ordine cronologică. Astfel, au dispărut de la clasa a lX-a toți autorii contemporani și au apărut mai mulți autori din secolele 18-19, precum Ion Neculce, Dinicu Golescu sau Ion Ghica. Mai mulți scriitori în viață susțin că asta va îndepărta și mai elevii de literatură, într-o țară în care oricum se citește puțin.

Performance și muzică

Un Weekend à’l Est a însemnat și mai multe acte live, irepetabile. Unul dintre ele a fost un performance susținut de coregrafa și actrița Judith State, cunoscută pentru rolurile din Sieranevada, Monștri și R.M.N. Aceasta a dansat în expoziția lui Dan Perjovschi, încercând să interpreteze prin mișcările corpului său desenele artistului și intrând totodată în contact cu oamenii prezenți în galerie.

Din cu totul alt registru a fost spectacolul susținut de actrița Mihaela Drăgan la Théâtre de l’Alliance Française – singurul moment controversat din cadrul festivalului. Sub pretextul unui ritual de vrăjitorie, aceasta a blestemat pe scenă actualii conducători ai Israelului, pentru genocidul comis în Gaza, și a criticat alți lideri precum Ursula von der Leyen sau Donald Trump, declarându-se împotriva supremației albilor. Fotografiile lor au fost arse de actriță pe scenă. Unii spectatori au ieșit din sală, alții au aplaudat și s-au arătat încântați de curajul ei și au declarat că sunt în acord cu ea.

“Cred că arata este politică și conștiința mea politică este destul de dezvoltată. Vrăjitoria este un craft rom feminist, și cred că a te identifica cu vrăjitoarele e un act politic. Probabil s-au supărat niște sioniști în sală, dar e ok, cred că mi-am atins scopul. Arta nu e doar entertainment, arta trebuie să fie inconfortabilă, arta trebuie să fie revoluționară și radicală și e foarte bine așa cum e.”, a declarat Mihaela Drăgan pentru Cultura la dubă.

După actul său, seara a continuat cu un concert susținut de Taraf de Caliu. Celebrii lăutari români au ridicat publicul la dans, iar francezii și românii s-au prins în hore împreună.

Festivalul a reușit să arate cât de diversă poate fi cultura română. Iar francezii au fost încântați atât de muzica lăutărească, cât și de muzica lui George Enescu, interpretată de o orchestra în Biserica Saint Germain, sau de muzica jazz a tinerilor de la Amphitrio.

“Credem că muzica românească are nevoie de cât mai mult export. Mai ales de genul acesta. E foarte rar întâlnit ca trupe românești, mai ales din zona aceasta de muzică instrumentală, să reușească să spargă barierele și să ajungă peste hotare. Și ne bucurăm să fim parte din această schimbare, sperăm ca din ce în ce mai mulți artiști să putem arăta afară de ce suntem capabili în România.

Muzica bazată pe cultură muzicală își va găsi mereu valoarea și receptivitatea în publicul meloman.”, spune Philip Goron, percuționistul bandului de jazz Amphitrio.

De altfel, diversitatea muzicii a impresionat-o și pe cofondatoarea festivalului, Vera Mishalski-Hoffman, una dintre miliardarele lumii, moștenitoare și acționare a grupului farmaceutic La Roche, precum și fondatoare a editurii Noir sur Blanc. O prezență extrem de discretă, aceasta a participat la numeroase evenimente ale artiștilor români.

“De ce ați ales Bucureștiul și România pentru ediția de anul anul acesta?

Ideea noastră este să invităm în fiecare an un nou oraș unde cultura este importantă, unde sunt multe lucruri de arătat. Am constatat când am fost odată la București, că există toată această viață intelectuală foarte, foarte importantă și am decis să dedicăm această ediție bucureștenilor.

Eu însămi, pe de altă parte, sunt editor al editurii Noir sur Blanc. Și am publicat destui autori români. Publicăm Mircea Cărtărescu, publicăm în poloneză Bogdan Stănescu și alții. Am publicat o carte, acum foarte mult timp, de Liviu Rebreanu. Și așa, eu, o parte din familia mea, am trecut prin România, mă interesează.

V-am remarcat în public la mai multe evenimente. Ce spuneți despre această selecție, despre ceea ce ați văzut?

Ceea ce este interesant este că aveam mai multe tipuri de muzică. Sunt oameni care preferă jazzul, oameni care preferă muzica clasică, cum ar fi Enescu, a fost foarte bine să avem toată această varietate. În plus, spectacolul de dans al lui Judith State a fost formidabil. Totul a fost de foarte înaltă calitate.”, a declarat Vera Mishalski pentru Cultura la dubă.

Festivalul a avut și o amplă componentă dedicată dezbaterilor, care nu au evitat subiecte dureroase, precum holocaustul din România sau ororile regimului comunist. De asemenea, au avut loc discuții despre protejarea patrimoniului – capitol la care francezii sunt un reper. Arhitecții români au fost invitați să vorbească despre reușitele lor din societatea civilă, precum Ambulanța pentru Monumente sau Adoptă o casă la Roșia Montană.

“Cu toate că Bucureștiul e oraș invitat, mi s-a propus din partea Facultății de Arhitectură Paris-Malaquais să abordez problema implicării sociale a arhitecților pentru salvarea arhitecturii și a patrimoniului construit din mediul rural. Avem peste 1200 de biserici de lemn în țară, lumea nu știe. Când spunem biserici de lemn, imediat facem asocierea cu Maramureșul, dar ele sunt în tot cuprinsul țării, cu tipologii diferite, valori excepționale și arhitecți care și-au asumat această misiune de bunăvoie și din apreciere pentru patrimoniu, din dedicație pentru cultură.

Profesia noastră e o profesie care nu poate fi definită fără factorul esențial cultural și sunt mulți arhitecți în țară care au pornit astfel de proiecte, apreciate la nivel european. Știm câte premii europene au venit țară pentru patrimoniu. Iar Ministerul Culturii din România vrea să desființeze Institutul Patrimoniului, singura instituție publică cu specialiști în probleme de patrimoniu.” – spune arhitectul Ștefan Bâlici, președintele Ordinului Arhitecților din România.

Dincolo de succesul de care s-au bucurat în capitala Franței, oamenii de cultură români trăiesc cu frustrarea că autoritățile de acasă nu privesc cultura la fel cum o fac francezii – ca pe un mod de viață, pentru care statul ar trebui să aibă o responsabilitate socială.

Festivalul Un Weekend à’l Est se va încheia chiar pe 1 decembrie, de Ziua Națională a României. Trupa Subcarpați va susține un concert în Sala Mare a Teatrului Odeon din Paris.

***

Corespondența de la Paris a fost realizată cu sprijinul Jidvei, partener oficial și furnizor de vin al festivalului Un Weekend à l’Est. La evenimentele susținute de artiștii români, publicul a degustat în premieră colecția Spirit, ce cuprinde trei vinuri maturate în timp, din struguri culeși manual. Spirit nu este doar un proiect de brand, ci un omagiu adus creativității românești.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post “Cultura vie, cu oameni vii”. Cum a arătat creația contemporană românească văzută de francezi, la festivalul Un Weekend à’l Est appeared first on Cultura la dubă.

Peste 320 de piese, provenind din patrimoniul MNAR și din diverse muzee naționale și internaționale, din colecții private și de la artiști contemporani vor oferi publicului cel mai bogat material de reflecție și bucurie vizuală pe acest subiect, prezentat vreodată într-un muzeu.

Expoziția va putea fi vizitată începând cu 21 noiembrie 2025 și până pe 8 februarie 2026.

***

La Blouse Roumaine, capodoperă iconică a modernității universale, parte a colecției permanente a Centre Pompidou din Paris va părăsi Franța pentru prima oară, în cadrul unui împrumut excepțional acordat de Pompidou pentru expoziția de la București. Matisse a devenit interesat de ia românească datorită prietenului său, pictorul român Theodor Pallady, care i-a oferit cadou mai multe bluze românești. Lucrarea realizată în 1940 încununează o serie de încercări ale pictorului francez și este cu totul specială fiindcă aduce în centrul atenției frumusețea bluzei, nu modelul.     

“Încă din secolul al XVI-lea, continuând cu secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu realismul socialist și până în contemporaneitatea imediată, ia românească a constituit un subiect artistic major. Prin amploare, diversitate și prin cercetarea critică interdisciplinară, inovatoare, România constituie o platformă fără precedent de accesare de către publicul larg a reprezentărilor iei și portului popular în creațiile artistice.

„România– reprezentarea identitară a portului popular în artă” este o expoziție, nu o luare de poziție în favoarea unor ideologii asociate iei. Selecția relevă felul în care s-a articulat de-a lungul secolelor un limbaj formal, simbolic, decorativ și totodată ideologic în care ia și costumul folcloric au jucat rolul pivotal de agregare, de promovare politică și uneori de impunere vizuală a românității. 

Larga acoperire istorică și geografică a expoziției contextualizează reprezentările portului popular românesc, nu doar prin raportarea la ilustrarea în artă a portului popular al altor minorități din România (maghiară, germană), ci și prin raportarea la reprezentările artistice ale costumelor populare din regiuni limitrofe – din Ucraina, Moldova și Bulgaria, pentru a pune în evidență asemănările și deosebirile, influențele și constantele.

Faimoasa lucrare La Blouse Roumaine va funcționa în expoziție drept oglinda răsturnată care reflectă efortul consecvent de promovare și propagandă națională românescă prin ie, mutat de Matisse într-un plan pur estetic, cu un impact major asupra dezvoltării artei postbelice, contribuind decisiv la apariția strategiilor artistice Pop Art.

Ia românească, în versiunea ei matisseană, se află la originea succesului comercial al iei în industria de modă franceză și internațională. Punctual, aceste utilizări – uneori abuzive, ca apropriere culturală –  sunt  prezentate în expoziție, pentru a releva cele două planuri majore și corelate ale jocului iei în imaginarul actual: acela identitar-ideologic și cel decorativ-comercial. 

Expoziția și catalogul care o însoțește reliefează utilizarea în artă a costumului popular și mai ales a iei în formarea, transmiterea și impunerea unor veritabile discursuri de constituire a identității naționale, din cele mai vechi timpuri pînă la ora actuală.

Reprezentările iei în arta românească din secolul XVI vor fi urmate de primele reprezentări decis ideologice și propagandistice, din secolul XIX, precum reprezentarea Mariei Bibescu de către Constantin Lecca și Carol Popp de Szathmari și a Mariei Rosetti – ca simbol al Patriei române – de către Constantin Daniel Rosenthal și apoi de Nicolae Grigorescu și epigonii săi, de campania fotografică și picturală de legitimare națională a familiei regale prin ie și costum popular (de la Regina Elisabeta la Regina Maria), de re-conceperea iei în reprezentările artei specificului național din perioada interbelică, dar și în avangarda românească.

Revenirea la ie ca factor vizual identitar social și național în arta realist-socialistă și în arta oficială a regimului comunist este pusă în contrast cu regăsirea iei în discursul spiritualist-românist și anti-comunist al grupărilor neo-ortodoxiste de pe parcursul anilor 80 și cu incursiunile subversive ale artei critice actuale.

Redarea fenomenului aproprierii politice a iei ca instrument de propagandă națională și internațională, după anii 90 este prezentată prin diverse lucrări de artă actuală și prin documentarea unor realizări și mai ales a unor excese politice și de comunicare vizuală legate de ie ca marcă identitară fixă. 

Drept fundal al acestei tendințe istorice de impunere a iei ca vehicul standard al identității, expoziția prezintă punctual, pe tot parcursul ei, contrastul cu vestimentația comună reală, cu moda curentă în diverse epoci, de la hainele „nemțești” ale burgheziei la hainele aristocrației franțuzite și de la uniformele militare ale primei jumătăți a secolului XX la moda monotonă a perioadei comuniste sau cea explozivă și diversă a perioadei post-1989. Pe fundalul istoric al acestor mode cotidiene se decupează modelul trans-istoric, ideologic al iei și folosirea ei identitar-națională, cu plusurile și cu minusurile ei și cu riscurile inerente, pe care expoziția de la MNAR le face vizibile și accesibile societății noastre pentru a îndemna la atenție, reflecție și creație.

Evenimente conexe: Pe parcursul expoziței vor fi organizate simpozioane, dezbateri și prezentări, concerte și proiecții de filme legate de subiectul iei și portului popular.

Expoziția include un spațiu-lounge în care vizitatorii au posibilitatea să brodeze, să deseneze, să-și facă fotografii sau să participe la ateliere de weekend pentru copii și familii intr-o atmosferă relaxată și creativă. 

Piesele selectate provin din patrimoniul MNAR, de la artiști și colecționari români și de la 30 de muzee și instituții partenere:

Musée national d’art moderne-Centre Pompidou, Paris, Fondation Louis Vuitton, Paris, Muzeul de Artă Galagan (Cernihiv, Ucraina –  o colaborare dificilă, dar exemplară, în condițiile războiului actual), Galeria Națională din Sofia, Bulgaria, Muzeul Național de Artă al Modovei, Chișinău, Muzeul Național Brukenthal, Sibiu, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Național Peleș, Muzeul Județean de Artă „Centrul Artistic Baia-Mare”, Muzeul Naţional al Ţăranului Român, Biblioteca Naţională a României, Complexul Muzeal Arad, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu“ – Muzeul de Artă Bacău, Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi- Muzeul de Artă, Muzeul Județean Mureș, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, Complexul Național Muzeal ASTRA – Sibiu, Muzeul de Artă Braşov, Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, Muzeul Național de Istorie a României, Muzeul Judeţean de Artă Prahova „Ion Ionescu – Quintus”, Muzeul de Artă Piatra-Neamţ, Fundația Academia Civică – Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenței  din Sighetu Marmației, Muzeul Municipiului Bucureşti, Institutul de Istoria Artei „George Oprescu“, Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de Stampe,  Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României/MNAC, Arhivele Naționale ale României, Romfilatelia.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Celebra pictură “La Blouse Roumaine”, de Henri Matisse, va fi adusă pentru prima dată în România, în cadrul unei expoziții organizate de Muzeul Național de Artă al României appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar printre artiștii români invitați se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu, Bogdan Alexandru-Stănescu, Daniela Rațiu, Corneliu Porumboiu, Alexander Nanau, Anca Damian, Bogdan Mureșanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ion Grigorescu, Dan Vezentan, Saddo, Alexandra Badea, Judith State, Subcarpați, Taraf de Caliu, Amphitrio și mulți alții.

În total, peste 80 de artiști vor participa la aproximativ 40 de evenimente, într-un dialog și schimb cultural organizat în jurul creației contemporane românești.

Întâlniri, dezbateri, proiecții, concerte și expoziții vor avea loc în 25 de locații emblematice pariziene, precum Beaux-Arts de Paris, Biblioteca André Malraux, Christine Cinéma Club, librăria-galerie Métamorphoses, delpire & co, Școala de Arhitectură Paris-Malaquais, biserica Saint-Germain-des-Prés, Espace Philomuses, galeriile Boquet, Callot, Loeve&Co și Paris Cinéma Club, Inalco – Maison de la Recherche, precum și în mai multe librării, teatre și instituții culturale, cum ar fi Maison de la Poésie, Nouvel Odéon, Odéon-Théâtre de l’Europe, Reid Hall și Théâtre de l’Alliance Française.

Cristian Mungiu, patronul onorific al acestei ediții

Într-o prezentare publicată de festival, Cristian Mungiu este considerat “unul dintre cei mai lucizi și originali cineaști ai timpului nostru. Prin filmele și textele sale, Mungiu pune sub semnul întrebării relația noastră cu adevărul, timpul și responsabilitatea — și ne amintește că a povesti rămâne un act de rezistență.” La Paris, pe lângă proiecția filmelor sale, Mungiu va vernisa și prima expoziție personală de fotografie, sub titlul “Cristian Mungiu. Biografia unui povestitor“

“Un Week-end à l’Est” va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar bugetul evenimentul este asigurat în totalitate de francezi. Programul complet poate fi consultat AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Francezii dedică un festival imens culturii române. “Un Week-end à l’Est” va reuni la Paris 80 de artiști români, de la Mircea Cărtărescu și Cristian Mungiu la Subcarpați appeared first on Cultura la dubă.

Michel Bussi este unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, cărțile sale fiind traduse în 35 de limbi și vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Zilele acestea, autorul este unul dintre invitații speciali ai FILIT, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

Cărțile sale, încadrate de criticii literari în genul romanului polițist, au primit numeroase premii în Franța. Cele mai cunoscute titluri au fost traduse și publicate la noi de Editura Polirom: Fetița cu ochi albaștri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate șterge din minte (2024), Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? (2025) și primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023).

Însă, dincolo de activitatea prolifică de scriitor, Michel Bussi este la origine profesor de geografie și cercetător în geopolitică. Activează la cel mai prestigios centru de cercetare francez – Centre National de la Recherche Scientifique, CNRS – unde conduse o cercetare pe tema geogragrafie electorală. De altfel, ne-a povestit că a mai fost prezent în România în urmă cu 20 de ani, ca profesor, alături de studenții săi.

Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, autorul vorbește despre parcursul său în literatură, despre pericolul pe care îl poate reprezenta inteligența artificială pentru lectură și pentru creierul uman și încearcă totodată să explice ascensiunea extremei drepte din Franța și din întreaga Europă.

***

Pentru început, vă rog să ne povestiți cum s-a născut dorința sau nevoia dumneavoastră de a scrie?

Am scris dintotdeauna, de când îmi pot aminti. Am avut dorința de a scrie, de a inventa povești. Este ceva în mine, aveam impresia că pot prelungi poveștile pe care le citeam. Am avut mereu un fel de certitudine că trebuie să scriu măcar un roman. Apoi asta s-a întâmplat.

De pe la 6 ani inventam povești pe drumul spre școală, le scriam pe bucăți de hârtie. Dar primul meu roman l-am terminat când aveam 30 de ani. În toți acei ani dintre am scris povești, scenarii, poezii.

Cred că pentru a scrie un roman, în special un roman așa cum îl înțeleg eu, trebuie să existe dragoste, istorie, pasiune, ceva care să aibă multă amploare.

Acest tip de roman necesită mult timp, multă muncă, multă cercetare, multă organizare. Și, prin urmare, este foarte greu de făcut când ai o altă meserie sau când urmezi studii.

Aveam multe, multe idei de romane. Dar, într-adevăr, scrierea acestui roman, nu am putut-o face decât când aveam puțin peste 30 de ani și aveam deja o meserie.

De unde a venit curajul de a vă lansa? Mulți tineri care sunt la început și se gândesc să publice ezită, poate se întreabă dacă au cu adevărat talent. Cum ați găsit încrederea necesară pentru a crede că ceea ce scrieți merită să fie publicat?

Da, aveți cu adevărat dreptate, este complicat să ai acest curaj. Această dilema există. Eu, când scriam primele mele romane și nu le publicasem încă, eram împărțit între două sentimente. Unul era să-mi spun că nu voi fi niciodată publicat, cartea mea nu este mai interesantă decât multe alte cărți care vor fi publicate. Deci, ceva care este în cele din urmă, cum să spun, un pic trist, dar și realist.

Este puțin ca atunci când jucăm la loto. Oamenii se forțează să-și spună: joc, dar nu voi câștiga niciodată. Nu o să încep să-mi imaginez că devin milionar pentru că joc la loto.  Apoi, există totuși o altă senzație, să spun că vreau să cred în asta, există ceva care mă împinge să cred în asta, să sper că ceea ce am scris este extraordinar și va întâlni cu siguranță cititori. Visăm exact cum jucăm la loto, ne spunem că nu sunt șanse, dar cum ar fi, totuși, dacă aș deveni milionar și voi putea face lucruri extraordinare. Așa e și cu cărțile, cum ar fi ca romanul meu să fie tradus în 40 de țări?

E la fel, ne spunem că va deveni o carte tradusă în 40 de țări, etc. Și asta este ceea ce mi s-a întâmplat, ceea ce este extraordinar. Dar iată, și eu eram împărțit între cele două sentimente.

Nu aș putea să explic ce am făcut să ajung la acest succes. Cred că există o parte magică, de fapt, a succesului.

Cum s-a impus genul romanului polițist în opera dumneavoastră și de ce v-ați dedicat acestui gen în mod special?

Știu că se spune asta despre romanele mele, dar eu nu sunt sigur că fac cu adevărat roman polițist. Nu reușesc să caracterizez cărțile mele ca aparținând cu adevărat genului polițist. În romanele mele, de altfel, nu sunt adesea polițiști, jandarmi. Adesea sunt eroine, eroi care caută adevărul.

Astăzi, literatura a evoluat și avem o întreagă parte a literaturii care este autoficțiune. Dar pentru mine literatura este foarte legată de faptul că spunem o poveste. Și această poveste în mod necesar ține de suspans, are legătură cu moartea, cu răzbunarea, cu gelozia, cu banii. Deci, pentru mine, toate poveștile conțin această dimensiune pe care am putea-o numi polițistă.

Mizerabilii este o poveste polițistă. Shakespeare, din acest punct de vedere, nu spune decât povești polițiste. Tragediile grecești nu sunt decât povești polițiste în sensul că sunt povești de minciuni, trădare, crime, amenințări, vise, putere. Suntem în ceea ce am putea numi miezul unei povești polițiste.

Și cred că, de fapt, am început să vorbim despre romanul polițist în același timp, desigur, pentru că existau romane de investigație cu anchetatori, detectivi privați, dar și pentru că o parte din literatură a început să nu mai povestească de unde provine. A ajuns să spună în cele din urmă că cea mai importantă nu este povestea, ci altceva.

Cred că o mare mare parte din ceea ce este scris ar putea să se încadreze, în sensul unui termen puțin mai larg, în literatura de suspans, în orice caz în ceva care menține cititorul în alertă, pentru că nu știe cu adevărat ce se va întâmpla cu personajele.

Ați spus mai devreme că acum mulți scriu literatură autobiografică. De ce credeți că se întâmplă asta?

Literatura s-a democratizat foarte mult, mult mai mulți oameni scriu azi decât scriau acum un secol. Este mai ușor să scrii, oamenii sunt mai bine pregătiți. Înainte literatura era rezervată unei mici elite care ar fi trebuit să fi făcut suficiente studii pentru a se putea pretinde scriitori. Astăzi, o mare parte dintre oameni pot pretinde că sunt scriitori, sau, în orice caz, pot încerca să scrie. Este foarte bine, asta se întâmplă acum în toată arta, în general. Arta s-a democratizat, deci avem potențial mult mai mult talent.

Dar cineva care visează să scrie și care nu are neapărat talentul de a inventa o poveste, de a povesti o poveste, ei bine, se va gândi ce aș putea scrie? Voi scrie despre tatăl meu, voi scrie despre mama mea, voi scrie despre ceea ce eu am trăit, iubirea mea, etc.

Și trebuie să fim cinstiți că, destul de des, astfel de literatură nu are un impact foarte mare, în afară de persoana în sine sau de cei apropiați care se pot simți afectați. De ce ar deveni această poveste o poveste universală? Trebuie ca această poveste de autoficțiune să prezinte un interes universal.

Este adevărat, eu adesea consider că aceste narațiuni de autoficțiune pot fi într-o anumită banalitate, dar uneori ceea ce le salvează este talentul autorului. Însă cred că, totuși, în istoria literaturii, marile opere clasice pe care le știm sunt relativ rar narațiuni de autoficțiune și că abia foarte recent în istoria literaturii.

Timp de secole întregi marile opere au fost romanești. Luați literatura rusă, spaniolă, franceză, avem opere romanești, nu avem oameni care să povestească doar o mică poveste de familie. Asta a apărut destul de recent.

Eu rămân destul de convins că pentru un roman trebuie să inventezi personaje, să existe un cadru imaginar, romanesc.

Totodată cred că uneori confundăm literatura cu scriitorul. Unii pot considera că a fi scriitor înseamnă neapărat a avea o lipsă de pudoare pentru a pune totul în scris. Scriitorii înșiși vor avea impresia că este ceva puțin terapeutic să vadă că iese din ei înșiși ceva care ar da naștere unei literaturi foarte puternice, pentru că oamenii vor fi interesați. Dar nu sunt deloc sigur.

Cred că cei mai mulți scriitorii foarte mari care au realizat opere considerabile au avut o viață absolut neinteresantă.

Nu au avut neapărat o viață amoroasă plină de pasiune, nu au avut o viață politică intensă.  Erau oameni care își petreceau timpul scriind. Balzac, Zolά sunt oameni care aveau o singură nebunie în viață – să scrie. Altfel, viața lor era absolut neinteresantă. Singurul lucru care îi transforma în genii era că petreceau zile și nopți scriind și producând pagini și pagini și pagini. De fapt, cred că destul de rar cineva are capacitatea de a scrie povești extraordinare și de a și a trăi extraordinar de intens. De exemplu, oameni ca Saint-Exupéry, dar, totuși nu era cazul obișnuit al scriitorilor.

Și cred că nu este nicio condiție necesară pentru a fi un mare scriitor să ai tu însuți o viață extraordinară.

Ce v-ar plăcea să scrieți și nu ați reușit încă să o faceți?

Interesantă întrebare. Nu știu dacă mai am cu adevărat chef să încep ceva cu totul nou. Poate o piesă de teatru. Îmi place să merg la teatru. Ador teatrul, ador să dialoghez. De altfel, întreaga mea operă a fost adaptată pentru teatru. Dar este adevărat că nu am scris direct pentru teatru și este ceva, da, care mi-ar plăcea foarte mult.

Sunteți familiarizat cu opera lui Eugène Ionesco?

Da, cu siguranță. În Franța, se cunoaște cu siguranță mult Ionesco. L-am studiat la școală, l-am citit, i-am văzut piesele jucate în teatru. În Franța cred că Ionesco este foarte asociat cu liceul, atunci este momentul în care învățăm teatrul absurd – Cântăreața Cheală, Rinocerii.

Așa se întâmplă și în liceele din România.

Ionesco place foarte mult adolescenților pentru că e ceva diferit față de literatura clasică, de poezie, de poveștile de dragoste, are acea nebunie care atrage.

Când vine vorba de procesul dumneavoastră de scris, scrieți doar atunci când vă simțiți inspirat sau urmați o rutină zilnică menită să provoace sau să stimuleze această inspirație?

Scriu tot timpul. Am mereu o poveste la care lucrez, o fac să progreseze. Uneori există inspirație, alteori există mai puțin. Dar am nevoie să continui mereu. Clar nu trebuie să ne oprim din scris. De altfel, nu cred prea mult în această idee a inspirației în care vom putea scrie un prim draft perfect. Cred că trebuie să forțăm lucrurile. Uneori vom lucra timp de trei ore și, în final, a doua zi, vom reciti și vom păstra doar 10% din ceea ce am făcut.

Dar a fost necesar să treacă aceste trei ore pentru a obține o idee, o frază despre care să spunem: “Ah, asta nu e rău.”

Nu cred deloc că lucrurile vor cădea din cer prin miracol. Nu, este muncă. Da, ideea romanului poate apărea în niște flash-uri, dar asta este teoria. Este ceva care este virtual, este romanul ideal spre care vrem să mergem. Pentru ca asta să existe trebuie să ne cufundăm în cuvinte și în detalii. Și asta caracterizează, de altfel, un roman. Este ceva în care timpul aproape se oprește.

Timpul de scriere este mult mai lung decât timpul de citire, așa că vom petrece o săptămână scriind un capitol care, de fapt, va putea fi citit în treizeci de minute.

Peste tot în lume, există această lamentare legată de faptul că oamenii nu mai citesc la fel de mult ca înainte. Credeți că este adevărat? Și dacă da, care ar fi, în opinia dumneavoastră, motivele?

Da, este adevărat, desigur, chiar dacă în Franța, din fericire, cartea are încă o mare importanță, cititul scade vertiginos în special în rândul tinerilor.  Motivele sunt foarte cunoscute: este concurența. Eu aparțin unei generații în care cititul era singura distracție care îți permitea să evadezi, să descoperi lumea, să treci peste interdicții.

Nu aveam acces la filme în afara cinematografului, nu erau seriale, nu era internet.

Și atunci timpul dedicat, teoretic, cărții este mâncat de o mulțime de alte lucruri, de jocurile video. Nu mai există timp pentru intimitatea de a citi o poveste.

Și nu spun că tinerii au mai puțin chef de citit, cred că vedem regulat fenomene literare care apar și care fac ca tinerii să revină la citit. Dar acest timp este concurat de multe alte lucruri.

Cred că în special pentru băieți dezvoltarea jocurilor video foarte imersive intră direct în concurență cu experiența de lectură, pentru că avem impresia că pătrundem într-o lume, că suntem actori, că putem acționa, că putem face să evolueze lumi paralele. Este, într-un fel, ceea ce simțeam eu citind. Poate că dacă m-aș fi născut astăzi, aș fi căzut în aceste jocuri video care permit construirea de universuri paralele.

Apoi, serialele, seriile lungi cu mai multe sezoane, cum ar fi Stranger Things, intră în concurență cu saga literară. A citi presupune o altă concentrare, o muncă a creierului diferită, un efort suplimentar. Serialul tv este ceva facilitat.

Astăzi universurile imaginare sunt, totuși, limitate de costurile de producție. Deci, literatura are încă acest avantaj. Dacă scrieți literatură fantastică nu costă nimic, în schimb a produce un serial fantastic costă extrem de mult.

Mâine, cu AI, putem reduce aceste costuri și inventa universuri vizuale extraordinare. Tinerii vor putea produce aceste universuri de acasă, așa că în loc să se așeze la tastatură să-și scrie povestea, pot să se așeze în fața ecranului și să producă filme pur și simplu, cu ajutorul unei inteligențe artificiale.

Poate că acesta este cel mai mare pericol pentru carte.

Cum să salvăm literatura din asta? E complicat. În Franța se vorbește despre Paranteza Gutenberg, care ridică întrebarea: este oare cartea doar o perioadă, o paranteză din istorie? Nu știu.

Poate că literatura va rămâne, dar va trece sub alte forme: cartea audio deja există. Dar, totuși, sunt actori care interpretează. Deci, de fapt, ascultăm, nu mai citim. Creierul lucrează puțin diferit. Poate că mâine va trece prin alte forme hibride, de cărți cu imagini video în spate. Toate astea vor exista, sub o formă sau alta.

Sunteți de profesie geograf, sunteți de asemenea profesor și cercetător în geopolitică. Studiați comportamentele electorale în funcție de apartenența geografică a electorilor. Cum explicați ascensiunea extremei drepte în Franța în ultimii ani?

Extrema dreaptă crește peste tot, în special în Europa, dar Franța este, fără îndoială, țara din Europa în care extrema dreaptă a fost puternică dinainte, deja de 40 de ani. În anii ’90 sau începutul anilor 2000 extrema dreaptă era deja puternică în Franța, în timp ce nu exista, în orice caz foarte puțin, în Anglia sau în Germania, de exemplu.

Deci, undeva, țările Europei au ajuns Franța din urmă în ceea ce privește asta. Eu, de exemplu, am votat prima dată acum 40 de ani, iar atunci Frontul Național a obținut un scor mare. Cred că Jean-Marie Le Pen avea 12% sau 13%, dar se întâmpla acum 40 de ani.

Apoi a existat mereu un reflex republican cetățenesc pentru ca, în cele din urmă, să nu obțină puterea. Dar de fiecare dată ne spunem că nu va funcționa data viitoare, că vor prelua puterea, pentru că de fiecare dată progresează în sondaje.

Dar cum să explicați acest progres?

Într-o primă etapă există ideea că ei nu au avut niciodată puterea și, prin urmare, joacă mult pe ideea că în Franța există alternanțe între dreapta și stânga, că ei propuneau ceva diferit, nou și, prin urmare, o mare parte din oameni care ar fi putut fi dezamăgiți își spun: nu am încercat niciodată asta.

De fapt, e ceea ce s-a întâmplat  cu Meloni în Italia, chiar și cu Trump în Statele Unite, adică nu am încercat, chiar dacă este parțial fals, că politica pe care o duce este o politică care poate semăna cu altele.

Dar totuși, există acest aspect, este o ofertă politică nouă, sunt oameni noi care nu au fost deja la putere.

Apoi, în Franța există Rassemblement National, au început să poarte cravate, costume, să vorbească foarte calm, au devenit politicieni care nu mai au discursuri atât de extremiste ca înainte. În orice caz, care apăreau ca fiind oameni responsabili. Acum e un fel de normalizare în raport cu afirmațiile anterioare, ceea ce face destul de dificil să distingi un ales al Rassemblement National de un alt ales de dreapta clasică.

Suntem, totuși, destul de departe de discursurile lui Trump sau de discursurile populiste. Franța, astăzi, încă nu funcționează așa din punct de vedere politic. Politicienii au încă nevoie să arate că sunt responsabili.

Și ne întoarcem la carte. De exemplu, oamenii din Rassemblement National, cum ar fi Jordan Bardella, au avut nevoie să scrie. El este foarte tânăr, sub 30 de ani, dar a avut nevoie să scrie o carte, o a doua carte pentru a arăta că nu este doar un populist. Că face parte din elită, că dacă scrie o carte are cultură. Este ceva foarte înrădăcinat în viața politică franceză. Și, prin urmare, face ca granițele să fie mult mai neclare.

În Franța, mult timp din cauza faptului că Jean-Marie Le Pen, la început, avea declarații cu adevărat antisemite, a existat un baraj foarte puternic, asta era acum 40 de ani. Azi toate astea au fost puțin uitate și, în cele din urmă, dreapta clasică și extrema dreaptă din Franța sunt practic deja aliați.

Și apoi, pentru a încheia, bineînțeles cred că mass-media joacă un rol important.

Cetățenii sunt astăzi mai puțin rasisti, mai deschiși la condiția femeii, la gen, la multe subiecte, sunt mult mai deschiși decât erau acum 50 de ani. Dar, cu toate acestea, asta se traduce printr-un vot mult mai la dreapta, mult mai extremist decât era cazul înainte.

Este un fel de paradox care, fără îndoială, se explică prin conținutul mediatic, prin faptul că înainte exista o presă de opinie, iar astăzi presa, fie că sunt ziare, televiziuni, radiouri, este în mâinile unor mari grupuri, adesea ale unor mari moguli, care livrează un discurs ce va viza țapi ispășitori, va viza străini, va viza militanții ecologiști, etc. Și astfel creează condițiile care le permit să se mențină la putere.

Asta este ceea ce s-a schimbat fundamental, modul în care oamenii se informează sau că discursul mediatic este compus astăzi de o parte a puterii. Asta se întâmplă în Statele Unite, evident, prin rețelele sociale, prin canalele de știri 24 de ore din 24, etc. Este ceea ce formează opinia oamenilor.

După aceea, eu am o teorie. Cred că umanitatea, în general, este mai empatică, este mai sensibilă. Adică nu mai mergem astăzi să asistăm la execuții publice. Suntem mult mai emoționați de o viață umană astăzi decât eram acum 50 sau 100 de ani. Adică, iată, umanitatea a progresat și ceea ce ne face mai sensibili, în cele din urmă, ne determină să dorim o societate mai sigură și mai autoritară.

De exemplu, dacă iau exemplul feminicidelor, care reprezintă o problemă peste tot, este și în Franța. Acum 50 de ani și 100 de ani nu ne interesa așa tare de o femeie care era bătută de soțul ei sau chiar care murea sub lovituri. Soțul ei era în natura lucrurilor.

Astăzi suntem foarte emoționați când un bărbat își ucide soția. Paradoxal, asta trimite la ideea că este nevoie de mai multă autoritate, că lumea merge mai rău.

În sfârșit, iată, acesta este paradoxul: că, de fapt, cu cât suntem mai sensibili în cele din urmă la umanitate și la moartea altora și la mizeria altora, cu atât mai mult avem sentimentul că lumea merge prost. Astfel, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în valori sau în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Michel Bussi, scriitor și cercetător în geopolitică: “Paradoxul epocii noastre: cu cât suntem mai sensibili la umanitate, cu atât mai mult avem tendința de a ne refugia în partide politice care speculează ideea că lumea merge prost.” appeared first on Cultura la dubă.