“Centrul de activități și resurse regionale” al Muzeului Astra din Sibiu a câștigat la Premiile Europene pentru Patrimoniul Premiul pentru Educație, Formare și Competențe. Centrul face parte din proiectul de readucere la viață a Casei Artelor, monument istoric din secolul 14, restaurat cu fonduri norvegiene în valoare de 2 milioane de euro.

Centrul funcționează ca un hub cultural dedicat meșteșugurilor. Potrivit site-ului Muzeului Astra, la Casa Artelor au loc expoziții de bază și temporare, activități de instruire formală și non-formală, activități de educație muzeală și pro-patrimoniu, experimentare și interactivitate pentru punerea în valoare a produselor meșteșugărești și artizanale.

“Propunem o abordare complexă și măsuri specifice care să crească competitivitatea membrilor principalului grup țintă, meșterii tradiționali, pe piața muncii, precum și gradul de reziliență, transferabiliatea cunoștințelor și abilităților tradiționale, contribuind astfel la păstrarea spiritului locului și la conservarea peisajului cultural (rural și urban deopotrivă). O măsură similară se îndreaptă spre membrii comunității locale, alt grup țintă important, care își vor putea însuși acele tehnici și cunoștințe necesare unor minime intervenții personale în vederea prezervării arhitecturii vechi sau vernaculare din Sibiu.”, se arată în descrierea proiectului câștigător.

Inițiativele din România au devenit o prezență obișnuită la Premiile Europene pentru Patrimoniu, acordate de Europa Nostra. Iată câțiva dintre câștigătorii români din anii trecuți:

Citește și:

The post Centrul de activități al Muzeului Astra din Sibiu a câștigat Premiul Europa Nostra pentru Educație appeared first on Cultura la dubă.

În decembrie 2024, premiera spectacolului „Mary Stuart” la TNB marca o revenire istorică a regizorului Andrei Șerban la Teatrul Național din București, după 30 de ani. Pentru acest moment, regizorul a ales o adaptare contemporană a unui text clasic și o montare inedită, inspirată de un proiect similar realizat de dramaturgul și regizorul britanic Robert Icke la Londra.

În viziunea lui Icke, cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de două actrițe care la începutul spectacolului dau cu banul pentru a decide ce personaj joacă.

Andrei Șerban a preluat ideea, dar a mers chiar mai departe. Inițial, a vrut să implice în proiect 5 actrițe, dar a rămas la 3: Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. Dacă Raluca Aprodu și Ofelia Popii au interpretat ambele roluri, Nicoleta Lefter a fost aleasă de regizor doar pentru partitura Mary Stuart.

Înconjurate de personaje masculine interpretate, de asemenea, excepțional de Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Florin Aioane, Tudor Cucu Dumitrescu, Ștefan Mihai, Emilian Oprea sau Mihai Calotă, reginele din “Mary Stuart” au prestații memorabile.

Pentru Ofelia Popii, proiectul “Mary Stuart” a marcat și mutarea sa de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu la Naționalul din București, Ralucăi Aprodu i-a adus nominalizarea la Premiile UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal – Queen Elisabeth, iar Nicoleta Lefter, actriță angajată la Odeon, s-a bucurat de a doua sa colaborare cu TNB, dar și de o minune pe care a purtat-o pe scenă, cunoscută pe atunci doar în intimitatea sa – o nesperată sarcină.

“Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă despre ce înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest.” – spunea Andrei Șerban într-un interviu pentru Cultura la dubă.

Pregătirea acestui spectacol a fost în sine un test de colegialitate pentru cei implicați, fiindcă fiecare actriță a avut nevoie să repete cu partenerii de scenă. Cum faci, într-un mediu atât de competitiv, să îți păstrezi umanitatea? Dincolo de profesionalismul fiecăruia dintre cei implicați, a fost nevoie de multă muncă, răbdare și empatie.

În spatele fiecărei “regine” a stat o femeie reală, care la rândul ei se confruntă cu provocări, vulnerabilități și idei preconcepute. Materialul acesta reunește poveștile celor trei actrițe din “Mary Stuart”, în trei interviuri acordate pentru Cultura la dubă.

***

OFELIA POPII: “Nu ești slab atunci când cauți, din contră, mi se pare că acolo e curajul.”

Ofelia Popii este, fără îndoială, una dintre cele mai valoroase actrițe care au apărut pe scena din România în ultimii 25 de ani. Cunoscută iubitorilor de teatru pentru rolul Mefisto din „Faust”, montat de Silviu Purcărete la Sibiu, Ofelia a primit de trei ori Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal. Este cap de afiș pe multe dintre spectacolele Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu și, chiar dacă a mai colaborat și cu alte instituții sau în proiecte independente, se confunda cu Sibiul. Iarna trecută a marcat, însă, o surprinzătoare mutare de la Sibiu la București, echivalentul unui mare transfer în fotbal. Ofelia Popii a devenit actrița angajată a Teatrului Național din București.

“Simțeam că am nevoie de o schimbare. Acum doi ani, când am făcut proiectul “Mass” cu Mihaela Trofimov, cu Richard Bovnoczki, cu Marius Turdeanu, pe care îl știam demult, bineînțeles, am simțit un aer proaspăt, important pentru mine. Totuși, nu a fost suficient.

Un an mai târziu, tot peste vară, am construit spectacolul “Cineva are să vină”, cu Ciprian Scurtea, iar întâlnirea cu regizoarea Chris Simion Mercurian și cu un alt spațiu teatral, am lucrat spectacolul la ARCUB, au fost benefice pentru mine.

A urmat castingul la Andrei Șerban și speram să-l iau. Îmi doream foarte mult să mă reîntâlnesc cu domnul Andrei Șerban. În 2006 el a făcut “Pescărușul” la Sibiu, iar eu, în timp, analizându-mă, simțeam că nu am fost suficient de matură la acel moment pentru întâlnirea cu acest regizor mare. Nu că nu mi-aș fi dat interesul atunci, dimpotrivă, am fost extrem de implicată, dar simțeam că acum va fi altfel.

Deci, când am aflat vestea că am fost aleasă, m-a bucurat în primul rând că am luat castingul pentru întâlnirea ce avea să urmeze cu domnul Andrei Șerban, în al doilea rând m-am bucurat pentru întâlnirea cu scenograful pe care îl admir enorm – Helmut Stürmer, apoi pentru întreaga echipă artistică și tehnică a proiectului. Și a venit bonusul neașteptat, vestea că actrițele vom juca ambele personaje.

Eu nu am pornit în această aventură cu ideea că vreau să mă mut în București. M-am mutat în chirie pentru filmările din vară, apoi am luat o altă chirie pentru perioada acestui proiect, iar pasul următor, când mi s-a oferit contractul de angajare, l-am îmbrățișat cu bucurie fiindcă asta înseamnă că mă întâlnesc cu și mai mulți artiști noi, într-un spațiu teatral nou, ofertant. TNB e un teatru imens, colosal.

Ani la rând nu simțisem nevoia de schimbare la Sibiu, fiindcă grație managementului inspirat veneau mereu regizori importanți, de la care am avut mult de învățat.

Dar în ultimii ani am simțit un gol lăuntric, că îmi consumasem propriile resurse și că am nevoie de ajutor din afară, de schimbare.

Voi juca și la Sibiu în continuare, atâta vreme cât e înțelegere, eu nu vreau să creez conflicte. Îmi place orașul, îmi place Teatrul din Sibiu, îmi plac spectacolele la care am lucrat, nu vreau să renunț la ele, dar sunt un om care privește mai mult spre viitor decât spre trecut. Trecutul l-am simțit pe de-a-ntregul, a lăsat urmele lui. Acum mă interesează experiențele care îmi aduc ceva nou.”

Deși are o experiență impresionantă în spate, Ofelia mărturisește că s-a prezentat cu mari emoții la castingul lui Andrei Șerban, fără să știe că ar putea fi nevoită să joace chiar ambele roluri principale.

Era și genul de emoție a unei întâlniri importante – fluturi în stomac, dar era și frica de necunoscut, apoi stresul cauzat de dorința de a înțelege exact indicațiile regizorului, voiam să fiu sigură că înțeleg ce vrea el. Eu, în general, sunt foarte atentă să nu mă îndepărtez cu interpretarea mea de voința regizorului, vreau să fiu aproape de ce își imaginează el, la nivel ideal, legat de personajul meu. E o ambiție a mea, care mă ajută să mă pliez pe diferitele interpretări regizorale, astfel încât să fiu flexibilă și să am interpretări variate.

Dar, legat de emoțiile mele mari… am descoperit că nesiguranța mea mă leagă de personaje, nesiguranța creează o punte între mine și ele. Nesiguranța e ceea ce le face umane atât pe Mary, cât și pe Elizabeth.

La Andrei Șerban am simțit la această întâlnire pedagogul, are multe strategii pe care le aplică în funcție de actori. Și ce m-a impresionat foarte mult și mă impresionează în continuare la el este pasiunea asta imensă pe care o are pentru teatru. E atât de viu, are atâta tinerețe interioară și curaj de a căuta și de a fi vulnerabil! Am întâlnit regizori tineri care se ascund din teama de a nu își dezvălui  nesiguranța actorilor. Or, curajul de a spune “nu știu” dă preț căutării, cercetării, iar căutarea e atât de valoroasă în teatru! Nu ești slab atunci când cauți, din contră, mi se pare că acolo e curajul.

Apoi, am admirație pentru noii colegi, sunt foarte profesioniști și au un grad de anduranță ridicat. Mare bucurie a fost să mă întâlnesc cu domnul Bodochi, fiindcă el mi-a fost profesor de actorie. În facultate mă uitam la el ca la Dumnezeu și mă bucur că după atâția ani a rămas un reper pentru mine, în această meserie.”

Mutarea la București, nu a fost, însă, ușoară. La aflarea veștii că Ofelia Popii ar urma să devină actrița TNB, în interiorul instituției a avut loc o mică revoltă internă, menită să blocheze venirea sa.

“Eu am auzit și despre “revoltele” acestea, dar mi s-au părut hilare. Nu le pot lua real în serios. Sunt copilărești. Eu cred că dacă te crezi amenințată de venirea unei actrițe bune în teatru, mai bine te-ai întreba ce e cu tine și ar trebui să te uiți un pic mai bine în oglindă, să descoperi ce te deranjează cu adevărat și poate ai descoperi real ce înseamnă fricile tale.

Cum te protejezi de astfel de reacții?

Cu umor. E singura mea armă. Și stau de vorbă cu cineva echilibrat, cum ar fi vreo două prietene sau soțul meu.”

Ofelia Popii face parte și din distribuția noului spectacol semnat de Botond Nagy la TNB, „Proorocul Ilie” – o poveste care oglindește cu umor extremismul religios. Joacă rolul unei sătence fără educație, ușor de manipulat, pradă ușoară pentru bărbații din jurul său.

“E un text foarte actual, abordat cu mult umor, dar tema e profundă – oamenii simpli, fără educație, dornici să urmeze o cauză, vor să aibă un rol în salvarea omenirii.

Ți se pare că s-a schimbat în vreun fel teatrul românesc în ultimii ani?

Sunt schimbări importante în teatru, avem regizoare puternice, cu voce, spectacolele abordează teme foarte actuale, abia aștept să văd noul spectacol al Alexandrei Badea (n.r. Secundar). Am lucrat mai demult cu Gianina Cărbunariu. care iar mi se pare puternică, făcea o documentare atât de bună pentru spectacolele ei! Eu mereu aflam lucruri cutremurătoare. Toate spectacolele la care am lucrat împreună au fost de impact, sper să ne mai întâlnim.”

Speră ca mutarea la București să îi aducă și mai multe roluri pe marele ecran. Are deja în CV două Premii Gopo pentru rolul din filmul Q.E.D., regizat de Andrei Gruzsniczki, și pentru rolul din filmul “Om Câine”, în regia lui Ștefan Constantinescu.

„Mie mi-a plăcut întotdeauna Bucureștiul, în primul rând pentru că are o viață artistică vie, apoi îmi plac clădirile vechi, am prieteni aici. Dacă se va face mai multă curățenie o să fie și mai bine.

În proiectele de filme e mai usor să alegi un actor deja stabilit în București decât să aduci un actor din provincie. Sper să mi se deschidă mai multe uși și în zona de film.”

***

RALUCA APRODU: “Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. <Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe instagram.> Asta e oroarea generației noastre.”

“Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.” – spune regizorul Andrei Șerban.

Raluca Aprodu s-a remarcat în numeroase spectacole de la TNB, cum ar fi „Pădurea Spânzuraților”, „Trei surori”, „Repetiție pentru o lume mai bună” – regia Radu Afrim, precum și în “Hedda Gabler”, regia Thomas Ostermeier. Dar se dedică în egală măsură proiectelor independente.

“Pentru mine cel mai important moment a fost Fete și băieți, care este un one woman show și, ca și experiență de a sta cu publicul la un scaun de mine, de a le simți respirația, a fost mai important din punct de vedere actoricesc decât alte roluri. Dar celelalte roluri mi-au adus alte lucruri.

Se mai încurcă una pe alta din când în când, dar sunt împreună.”

Rolul Queen Elisabeth i-a adus prima nominalizare la Premiile UNITER, anul acesta. Andrei Șerban a știut de la bun început că și-o dorește în acest spectacol, dar includerea în proiect a venit doar în urma castingului.

“Eu sunt genul de actriță care, din principiu, spun da întotdeauna proiectelor. Fiind și angajată, am un respect pentru locul de muncă. Oamenii cred că dacă ești angajat, nu dai casting. Dăm casting la fel ca oricine.

Eu nu mai lucrasem cu Andrei Șerban, îl vedeam pentru prima dată la lucru. Nici cu Ofelia, nici cu Nicoleta nu mai lucrasem. La repetiții a fost, la început, ca în prima zi de școală. La genul acesta de spectacol-eveniment, eu prefer să stau retrasă în prima săptămână, să nu mă las nici pradă emoțiilor, nici gândurilor parazitare, cum ar fi că sunt două roluri principale și nu o să avem timp.

A fost un proiect aparte din toate punctele de vedere. În primul rând s-a lucrat cu tripluri pe anumite roluri, iar asta schimbă complet dinamica repetițiilor. A părut că am avut mult timp, dar a fost foarte puțin. Am intrat pe moodul tanc.

Cum te pregătești pentru un astfel de rol?

În afara teatrului, închid tot, nu mă văd cu nimeni, sigur că am momente când sunt liberă și mai fac sport, beau o cafea la soare, dar în general dispar, nu am cum să mă văd cu cineva pentru că sunt neplăcută. Te vezi cu mine și eu mă gândesc la ale mele.

Pentru mine e important ca meseria asta, care oricum este grea, să nu fie doar despre rol și despre ce fac pe scenă. Fiecare proiect vine cu provocarile lui. De exemplu eu sunt o actriță care învață enervant de repede textul, dar aici nu a fost cazul. Am avut niște blocaje și nu puteam să îmi explic de ce.

Într-adevăr, textul e destul de stufos, cu cuvinte grele și trebuia să mă și cred când le spun.

Ce a adus nou proiectul este acest aspect copleșitor…să nu știi ce joci. Nu sunt fan neapărat. Mie nu îmi dă o emoție constructivă. Mă salvează experiența de scenă, vârsta la care am ajuns și capacitatea mea de a mă scoate dacă se întâmplă ceva pe scenă ce nu pot controla.”

Raluca a primit vestea nominalizării la UNITER chiar în ziua în care împlinea 40 de ani, o vârstă care poate aduce și mai multă presiune socială, în special unei femei. Vorbește cu deschidere despre propriile frământări și și-ar dori să trăiască într-o lume în care oamenii să aibă curajul de a-și recunoaște vulnerabilitățile.

“Încerc foarte tare să îmi dau seama dacă real simt o presiune sau este presiunea societății. Aici e într-adevăr o luptă, e mai greuț, dacă e atât de important că fac 40 pentru că eu simt asta sau pentru că ține de societate. Și mă mai surprind făcând niște glume care nu sunt alte mele – asta mă enervează. Vorbesc ca matușa Lenuța și zic “aș putea să-ți fiu mamă”, dar mi-am dat o palmă peste gură fiindcă real nu simt asta, mă simt la fel.

Avem și o meserie care ne ține destul de tineri. Ne putem permite să fim mai expansivi și mai copilăroși.

Altfel, îmi văd ridurile, îmi văd corpul. Corpul se duce înainte. Încep să observ lucrurile astea, încep să mă raportez la mine, să trag frâna de mână la mătușa <se putea mai bine>.

Important e să nu mă compar nici cu alții, nici cu versiunea mea care credea că lucrurile trebuie să fie într-un fel în viață. Aici am putea să ne confuzăm noi pe noi, și cred că ăsta poate să fie un motiv pentru care generația mea pare destul de complicată.

Crezi că a fost un șoc prea puternic trecerea de la a avea puțin la a avea de toate?

Suntem overachieveri toți, trăim cu această presiune de a le avea pe toate. Trăim cu niște cuvinte de care părinții noștri nu auziseră. Eu nu știam că trebuie să mă simt și safe emoțional, că trebuie să mă iubesc pe mine însămi, că trebuie să am patru case, două mașini. Știam doar lucrurile clasice, pe care le-am învățat de la părinți.

Peste noapte au apărut concepte noi, dar în fața noastră nimeni să ne învețe. Noi le-am aflat pe pielea noastră. Și este mult! E prea mult! Să te iubești pe tine, să fii și mamă bună, să ai și carieră, să îți vezi și de hobby-uri, să te și îngrijești, să fii și asertivă – e mult! Trebuie să faci măcar un lucru sau să le faci pe rând. Eu mă simt copleșită.

Și oamenii sunt și foarte nesinceri. Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe instagram. Asta e oroarea generației noastre. Dacă am vorbi om cu om, ne-am ajuta reciproc: <Nu-mi e bine. Mă prefac că îmi este. Tu ce simți? Eu am visat urât azi-noapte. Nici eu nu pot să dorm.>

Vorbesc de generația noastră, 30-45, aici a fost o gaură în matrix, s-a întâmplat ceva, hahaha. Noi ne facem rău prefăcându-ne. Se vede. Nu știe nimeni ce face, dar atâta ținem să demonstrăm că suntem bine.”

Preferă mai degrabă să stea retrasă decât să poarte discuții superficiale sau să se implice în inevitabilele conflicte care apar la locul de muncă. “Încerc să nu dau importanță poveștilor de culise, nu le suport, mă obosesc îngrozitor.

Am creat un fel de distanță și într-un fel asta m-a costat. Sunt oameni care nu mă cunosc și au un discurs destul de neplăcut despre mine. Am reușit de-a lungul carierei mele să nu dau impresia că oricine poate să vină să îmi spună orice. Pe de altă parte, oamenii se abțin și să vină să îmi spună lucruri bune, să mă felicite, dar prefer așa. Am câțiva oameni dragi care sunt importanți pentru mine, mă bazez pe bunul meu simț și păstrez distanța cât se poate. Nu simt nevoia să vorbesc despre ce fac alții, nici n-aș putea să duc asta, m-ar termina.

În meseria noastră facem aproape totul împreună, ne atingem, ne pupăm pe scenă, ne schimbăm la comun, mâncăm împreună, stăm și 16 ore împreună. Se creează astfel o falsă impresie că ne cunoaștem, dar, de fapt, noi tot niște străini suntem.

Se poate să am compatibilitate cu un actor pe scenă, dar să nu am compatibilitate umană. Sunt lucruri diferite, actorul e actor, omul e om, nu trebuie confundate absolut deloc.

Spuneai mai devreme că meseria voastră e foarte grea. Ce te motivează să o faci în continuare?

La 40 de ani cel mai sincer răspuns ar fi că fac meseria asta pentru că nu știu să fac altceva. Pe mine m-a ales meseria asta, nu am ales-o eu pe ea. Am avut mereu o înclinație către lucrurile care cer o intensitate emoțională de un spectru mai vast…cred că asta m-a atras la meseria mea. Sunt momente în care faptul că am un spațiu safe, organizat, în care îmi pot exprima trăirile intense pe care le am și în viața de zi cu zi, cred că pentru mine întotdeauna a fost un fel de întoarcere la mine.

De câțiva ani încoace, am avut și noi, în România, propriul val de me too, fie că vorbim despre mediul artistic, fie despre cel universitar. Simți că s-a schimbat ceva în atitudinea bărbaților aflați în poziții de putere în breasla voastră?

Am simțit multe miștouri legate de treaba asta. Nu cred că e neapărat ceva rău, dacă e un lucru care ne salvează și pe care eu îl apreciez, este umorul. Sunt glume de genul <acum trebuie să cerem voie, să întrebăm înainte să…>

Eu am început să fac meseria asta la 17 ani, acum tocmai am făcut 40, nu pot să-mi dau seama dacă ei s-au schimbat sau eu m-am schimbat, cum e și normal. Faptul că am căpătat încredere în mine, că știu să gestionez mai bine anumite situații, că am replică imediat, știu să fiu mai asertivă. Eu da, m-am schimbat. Și atunci e posibil să spun da, e mai bine acum, dar e posibil să se datoreze felului în care eu știu să mă apăr, că nu mai sunt atât de speriată.”

***

NICOLETA LEFTER: “Noi trăim într-o epocă a femeii. Avem, în sfârșit, microfonul și cred că ne putem descurca în orice situație.”

Proiectul Mary Stuart a venit pentru Nicoleta Lefter la pachet cu o experiență personală miraculoasă. La 42 de ani, actrița a aflat că este însărcinată, după ani de zile în care încetase să mai spere că este posibil. Este deja o mamă dedicată fetiței sale, acum adolescentă, pe care a înfiat-o în urmă cu 9 ani. Își spune povestea cu emoție și cu admirație pentru femei, de care se simte mai apropiată ca oricând.

“Știam de la repetiții, din decembrie, că sunt însărcinată, dar n-am vrut să spun, nici nu e bine să zici până nu e sigură sarcina. Andrei Șerban mi-a zis că pot să joc și așa, cu burtă, dar i-am zis că e mult prea solicitant spectacolul și nu vreau să risc, mai ales că eu am și 42 de ani și e oricum o sarcină cu riscuri.

Cred că viața mi-a dat acest dar și mi-a spus că din carieră pot să mă opresc oricând, funcționează oricum. Mă bucur tare de moment. Dacă ar fi venit la 20 de ani, nu l-aș fi apreciat atât de tare. Atunci nici nu credeam în minuni. Acum, cu cât îmbătrânesc, mi se pare darul perfect.

Înainte cred că eram atât de ahtiată să îmi fac un drum, încât nu am lăsat să primesc nimic. Poate de aceea nu mi s-a întâmplat. Dar e o preconcepție că e cariera în pericol dacă faci copii. De când am rămas însărcinată, am primit două propuneri de a juca în film, iar regizorii au spus că e cu atât mai bine pentru personaj.”

Nicoleta a ajuns să dea casting pentru Mary Stuart dintr-o glumă spontană, spusă pe scenă, la Gala UNITER.

“Văzându-l pe Andrei Șerban în sală, m-a luat gura pe dinainte și am zis, total nepregătit: am auzit că nu ați făcut distribuția pentru spectacolul pe care îl pregătiți la TNB și aș vrea să vin și eu. Nici nu știam ce montează.

M-am dus apoi la casting pentru Mary. Ulterior, în timpul repetițiilor, eu îmi doream să joc mai degrabă Elisabeth. Noi am repetat ambele roluri până la un punct. Dar la un moment dat domnul Andrei Șerban a spus că e dificil să repete cu toate trei, pentru că obosesc și ceilalți colegi și că ar fi bine dacă ne-am stabili câte o zi de repetiții, să facem pe rând.

Eu am zis că dacă e atât de greu, eu aș prefera să repet deocamdată doar Elisabeth. Mi se părea mai ofertant personajul și total diferit de mine, ca structură, foarte contorsionat, dar mai mult pe interior. După care domnul Andrei Șerban și Dana Dima au decis ca eu să rămân doar pe Mary.”

Nicoleta Lefter a putut fi văzută în rolul Mary în primele reprezentații, care au avut loc în decembrie. În prezent, fiind deja însărcinată în 6 luni, a luat o pauză de la acest rol, dar intenționează să revină în spectacol din septembrie.

Aceasta a fost cea de-a treia sa colaborare cu Andrei Șerban și a doua cu Naționalul din București, ea fiind actrița Teatrului Odeon.

“Mi-am dorit foarte tare să lucrez din nou cu el. Avusesem două experiențe foarte puternice pentru mine. După spectacolul Spovedanie la Tanacu, lucrat cu el, Dorina Lazăr m-a preluat de la Teatrul din Brăila și m-a angajat la Odeon.

Țin minte că Andrei Șerban mi-a dat o indicație de care țin cont și acum. Mi-a spus: <ești pe scenă, hai, fă-ți moment, fii acolo și eu am să îți zic în limitele în care e bine personajul. Dar simte-te bine, e momentul tău.>

Eu la muncă nu dau din coate foarte mult, fac ce îmi zice regizorul și încerc să vin în întâmpinarea dorințelor lui, dar în același timp nu mor pentru un rol. Dacă nu ne păstrăm un pic de autoironie, s-ar putea să fim penibili. Deci eu stau puțin cu frâna trasă. Iar el știe asta și tot timpul m-a provocat să ajung la Mary.

A fost o situație cu totul specială pentru voi, trei actrițe care repetă pentru aceleași roluri principale. Cum a decurs lucrul cu colegele de scenă, Raluca Aprodu și Ofelia Popii?

M-am înțeles foarte bine cu Raluca și Ofelia la repetiții. Sunt extrem de diferite, dar cred că tot ce părea în exterior că e o luptă pentru ceva, pe noi ne-a apropiat, ne-am ajutat una pe cealaltă în construcția personajelor, negociam cine și ce să repete, cine are mai multă nevoie.

Am fost surprinsă de generozitatea de Ofeliei. Raluca e mult mai rece, dar este o mască, dacă ajungi să petreci timp cu ea, îi descoperi umorul, îți dai seama că e un om tare blând și generos.

Ți se pare că s-a schimbat felul în care noi, femeile, ne raportăm unele la celelalte?

A durat destul de mult până când ne-am unit. O cabinieră de la teatru îmi povestea recent că atunci când era însărcinată l-a prins pe soțul ei cu alta în pat. Îmi dau seama câte generații chinuite au fost înaintea noastră, mama, bunica, femei din toate domeniile extrem de chinuite. Au fost victime, nu au putut pleca din relații toxice.

Dar în modul în care bărbații cu putere de decizie se raportează la femeile din breasla voastră s-a schimbat în vreun fel?

Cei care făceau înainte abuz de putere, cred că în continuare fac. Poate că acum e cu mai multă perdea pentru că le e frică de o expunere publică. Am observat mai degrabă o schimbare la bărbații care oricum au mult bun simț, au devenit extrem de fricoși, se tem să nu greșească cu ceva față de noi.

Dar cel mai mult cred că s-a schimbat ceva în mentalitatea femeii. Mi se pare extraordinar că inclusiv femei de vârsta mamei mele au început să povestească prin ce necazuri au trecut. Mi se pare important că atunci când începi să verbalizezi, scapi un pic din povară.”

Nicoleta Lefter este dublu nominalizată la Premiile Gopo 2025, la categoriile Cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Sura din filmul Săptămâna Mare, regia Andrei Cohn și Cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul Pia din filmul Captura, regia Adi Voicu.

În 2022 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Svetlana Allilueva din spectacolul „Aici Moscova” de Iulia Pospelova, producție unteatru.

Următoarele reprezentații ale spectacolului Mary Stuart vor avea loc în luna aprilie, la TNB, dar toate biletele au fost deja epuizate.

***
_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Cele 3 regine din “Mary Stuart”: Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Nicoleta Lefter appeared first on Cultura la dubă.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Lina Vdovîi a vorbit despre experiența din spatele realizării filmului și despre poveștile personale pe care le aduce în fața publicului, într-un act artistic curajos și necesar.

“TATA e un film intim și emoționant, în care, după o viață întreagă de rușine și tăcere, mi-am vărsat tot sufletul.”, a spus aceasta.

Astra Film Festival propune publicului peste 100 de filme produse în țări de pe toate continentele. Cele mai multe producții vor fi prezentate în premieră în Sibiu.

ROMÂNIA. Selecția pentru secțiunea competițională România, aduce în fața spectatorilor realități incomode, chiar tulburătoare ale istoriei recente, despre care evităm să vorbim, dar care ne ajung din urmă, și povești de viață despre realitățile societății noastre: minori lăsați în voia sorții și nevoiți să-și ia destinul în propriile mâini, vârstnici vulnerabili, care trebuie să se confrunte cu situații inumane, tineri gay care își doresc iubire, acceptare și drepturi egale, ori familii aparent perfecte, dar în interiorul cărora e un zbucium care duce la acțiuni radicale. 

Șase dintre cele 11 filme selectate sunt premiere (patru mondiale și două naționale). Premiere mondiale: Fotografii însângerate (r. Copel Moscu, 2024), O familie aproape perfectă (r. Tudor Platon, 2024), Interzis (r. Anelise Salan, 2024) și Pelicule de familie (r. Dan Curean, 2024). Premiere naționale: Triton (r. Ana Lungu, 2024), 24 de ore (r. Harald Friedl, 2024). Celelalte filme din competiția România: Vis. Viață (r. Ruxandra Gubernat), Cum să fiu mort, dacă-s viu? (r. Ilinca Călugăreanu, 2024), Moartea lui Iosif Zagor (r. Adrian Dohotaru, 2024), Între tăcere și păcat (r.
Diana Nicolae, 2024), Alice On & Off (r. Isabela Tent, 2024), Maia – portret cu mâini (r. Alexandra Gulea, 2024), După cum bate ceasul (r. Fecső Zoltán, 2023).

EUROPA CENTRALĂ ȘI DE EST. Producțiile din această secțiune evocă realități specifice și vorbesc despre disoluția patrimoniului industrial al țărilor din fostul bloc comunist, surprinsă într-un peisaj post-apocaliptic (Șantierul naval – r. Elvis Lenić), despre cadouri absurde cu ocazia campaniei electorale în statele din estul Europei (Georgia zâmbitoarea – r. Luka Beradze), despre obiceiuri mereu surprinzătoarea din lumea ancestrală întâlnită în munții Albaniei (Cine e bărbatul în casă? – r. Kristine Nrecaj, Birthe Templin) sau despre o comunitate aparte din Germania, sorbii (Noi îi spunem Hanka – r. Grit Lemke).

Tema dominantă rămâne războiul din Ucraina (Cântecele pământului care arde – r. Olha Zhurba; Fotofobia – r. Ivan Ostrochovský și Pavol Pekarčík). În Câinii latră, caravana trece (r. Aslkod Kurov, Anonymous1) avem o perspectivă unică din culisele rezistenței oamenilor de presă și activiștilor din Rusia, în vreme ce criza migranților în disputa și ecourile tensiunilor politice din Europa se resimt la granițele Poloniei (Pădurea – r. Lidia Duda). În filmul TATA (r. Lina Vdovii, Radu Ciorniciuc), prezentat în premieră în România, fiica protagonistului reușește să-și ajute tatăl să fie recompensat pentru abuzurile grave la care a fost supus de-a lungul anilor de către angajatorul său din Italia. Iar situația ingrată a muncitorilor est-europeni în Europa de Vest este expusă în Mirajul Occidentului (r. Apolena Rychlíková).

Premiera mondială a acestei secțiuni este filmul Ioanei Grigore (Leo Records: Doar pentru prietenii noștri), despre rezistența prin muzica jazz din timpul regimului comunist.

Alte câtva zeci de filme vor fi proiectate în cadrul Astra Film Junior (educație prin film documentar), în programul de formare și dezvoltare Doc Tank, în spațiul imersiv de la Cinema DOM din Piața Mare și de-a lungul numeroaselor programe speciale ale festivalului. De asemenea, publicul va putea participa la expoziții, concerte, petreceri și evenimente-surpriză.

Astra Film Festival are loc între 20 și 27 octombrie la Sibiu.

The post Astra Film Festival a început cu premiera românească a filmului “Tata” appeared first on Cultura la dubă.

Muzeul Național Brukenthal și Fundația IACOB vernisează 5 aprilie 2024 de la ora 17.00, în sala de expoziții temporare de la parterul Palatului Brukenthal, expoziția IN|SHADOW a artiștilor Viorica și Gheorghe Iacob.

Viorica Iacob (n. 1935, Găvănești, jud. Buzău) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – 1956-1962 la clasa Maria Buescu, studiind în paralel artă decorativă și pictură. Are o activitate expozițională impresionantă începând cu anii 1960, prin  participare la numeroase expoziții personale și de grup, atât în țară cât și în străinătate.

Opera Vioricăi Iacob include lucrări de artă monumentală mozaic, tapiserie de mari dimensiuni, dar și pictură de șevalet, fiind  considerată un nume de referință în tapiseria românească. Lucrările artistei se găsesc în colecții muzeale naționale și în colecții private din țară și de peste hotare.

Gheorghe Iacob (1925, Scutelnici, jud. Buzău – 2020, București) a studiat pictură și sculptură la Institutul de Arte  Plastice „Nicolae Grigorescu”, avându-i profesori pe: Octavian Angheluță, Eustațiu Stoenescu, Nicolae Dărăscu, Al. I. Steriadi, M. H. Maxy, Camil Ressu și Al. Ciucurencu.

A fost exponent al unei generații de artiști extrem de prolifici care au activat constant în perioada  anilor 1960 – 2000, fiind una dintre personalitățile artistice recunoscute și apreciate de critică și public. A abordat diferite medii precum: pictură și grafică, sculptură și artă monumentală – mozaic.

În anul 2001 i-a fost acordat premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar în 2004 a fost distins cu Ordinul „ Meritul Cultural” în grad de Comandor. Lucrările lui Gheorghe Iacob sunt păstrate astăzi în numeroase colecții muzeale din România, dar și în importante colecții private naționale și internaționale.

În cazul Vioricăi Iacob, selecția va fi compusă din lucrările cu structură geometrică în valențe monocrome din seria  Pământ arat, selecția extinzându-se către mai multe medii și tehnici specifice  procesului de lucru al artistei: pictură, grafică și tapiserie.

Pe de altă parte, lucrările semnate de Gheorghe Iacob, care vor fi integrate în expoziție pot fi asimilate în seria compozițiilor care au drept element central modulații cromatice abstracte, geometrizante, dar și câteva  exemple  de sculpturi care  urmăresc aceiași structurare formală (două sculpturi din seria Antropomorfisemelor Abstractizate).

“În ambele cazuri putem identifica o anumită preferință, care va fi diferit transpusă, pentru  texturi, structuri, arii cromatice, geometrizări care sunt relaționate cu structuri plastice ale umbrei; în cazul lui Gheorghe Iacob vorbim despre compoziții  de mari dimensiuni cu forme și cromatică aerată, volatile, aproape non-gravitaționale care creează iluzia verticalității. Lucrările Vioricăi Iacob, selectate pentru  această expoziție, se înscriu la polul opus propunând structuri vizuale dense, cu culoare frământată, telurice, compoziții solidificate, profund gravitaționale care se  spiritualizează  prin prezența  unei discrete  forme de smerenie care se reflectă atât în operă cât și  în prezența publică a artistei.”, transmite Fundația Iacob.

The post Expoziție eveniment a artiștilor Viorica și Gheorghe Iacob, la Muzeul Național Bruckenthal appeared first on Cultura la dubă.

La Muzeul Național Brukenthal din Sibiu se află într-un minuțios proces de restaurare două lucrări ale pictorului austriac Gustav Klimt. Este vorba despre picturile Primăvara și Vara, realizate în ulei pe pânză, ambele provenind din patrimoniul Muzeului Național Peleș.

Până acum, acestea erau expuse într-una dintre sălile Muzeului Național Peleș. Cele două lucrări sunt parte din colecția familiei regale a României și au fost clasate în tezaur, ceea ce înseamnă că nu pot părăsi țara decât cu o decizie specială a Ministerului Culturii.

Echipa de restauratori a Muzeului Brukenthal este alcătuită din cinci experți printre care și Ioan Muntean, coordonatorul restaurării a celor două picturi.

Acesta povestește pentru Cultura la dubă că “starea lor de conservare nu era una proastă. Sigur că erau degradări specifice unor lucrări care au o vechime de peste 100 de ani, dar aveau o stare de conservare la care trebuia intervenit pentru că marea lor problemă era că erau expuse și prinse cu niște cuie metalice direct pe perete, nu aveau șasiu, un cadru de lemn pe care să fie ancorată pânza și apoi etalată pe perete. Din cauza aceasta, pânza avea un aspect de draperie, suprafață denivelată”.

Restaurarea propriu zisă durează de aproximativ două luni.

“Prima oară am fost la Peleș iarna să vedem lucrările. Sunt o mulțime de etape intermediare până la restaurarea propriu zisă. Mai întâi a fost vizita adminsitrativă unde s-au discutat costurile și materialele necesare. După aceea s-a incheiat un contract între cele două muzee și s-a asigurat transportul celor două lucrări către Brukenthal.

La Spitalul de Pediatrie din Sibiu am făcut radiografii lucrărilor.

Pe urmă am avut o întrunire de comisie unde am stabilit cea mai bună metodologie pentru aceste lucrări”, spune Ioan Muntean.

În acest moment, restaurarea mai presupune mici intervenții de retuș cromatic după care lucrările vor fi transportate și expuse din nou la Peleș.

Legislația României prevede că lucrările de tip tezaur să fie restaurate de personal calificat cu titlul de expert, într-un laborator avizat de către Ministerul Culturii. De aceea s-a încheiat și acest parteneriat. În Sibiu sunt cinci restauratori-pictură în cadrul Muzeului Brukenthal care își desfășoară activitatea într-un laborator în conformitate cu cerințele Ministerului Culturii.

Managerul Muzeului Brukenthal intenționează ca la finalizarea procesului de restaurare să organizeze o mini-expoziție cu aceste două lucrări.

Ioan Muntean lucrează de 24 de ani în cadrul Muzeului Brukenthal și sfătuiește deținătorii de artă să nu depoziteze lucrările în fluctuații mari de umiditate sau în locuri unde se gătește.

Laboratorul de restaurare din cadrul Muzeului Brukenthal nu este deschis pentru vizionare publicului, însă poate fi vizitat de către specialiștii în domeniu.

În cadrul Muzeului Național Peleș, cele două lucrări sunt amplasate în stânga lojei regale, din sala de teatru. Acestea au o vechime de peste 100 de ani și realizarea lor datează din circa 1884.

Gustav Klimt a fost un pictor simbolist și decorator austriac, lider al avangardei vieneze. Acesta a fost mentor pentru numeroși artiști, printre care se numără și Egon Schiele. Artistul a dat naștere modernismului austriac.

Cea mai cunoscută operă a sa este Sărutul și datează din așa numita “perioadă de aur” a artistului. Lucrările sale fac înconjurul lumii și sunt expuse în cele mai mari și prestigioase muzee ale lumii.

În primăvara  acestui an, una dintre lucrările sale a fost vândută la o casă de licitație din Londra cu 85.3 milioane de lire sterline. Aceasta a atins recordul de cea mai valoroasă lucrare de artă vândută vreodată în Europa.

Gustav Klimt a vizitat România de două ori, la invitația Regelui Carol I. Acesta a pictat pe piatră portretele strămoșilor regelui.

The post Două picturi de Gustav Klimt sunt în curs de restaurare la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Descoperiți povestea lor appeared first on Cultura la dubă.

Inspirat din istoria zbuciumată și încă necunoscută a Revoluției de la 1989, Libertate spune o poveste mai puțin știută, întâmplată la Sibiu în decembrie 1989. În haosul Revoluției, peste 500 de milițieni, securiști și civili au fost ținuți captivi într-o piscină dezafectată și acuzați că sunt teroriști.

Tudor Giurgiu, pe un scenariu scris alături de Cecilia Ștefănescu și pornind de la o idee a regizorului Napoleon Helmis, reușește să facă cel mai bun film al său, un proiect matur, care va rămâne probabil de referință printre producțiile care au abordat subiectul Revoluției.

În spatele a ceea ce vedem acum pe marile ecrane stă cea mai dificilă experiență pentru Giurgiu, ca regizor, și mărturisește că nu ar vrea să mai trăiască ceva asemănător. Despre toate acestea am vorbit în înterviul de mai jos, acordat pentru Cultura la dubă.

***

“Cum e perioada asta, în primul rând? Ați început premierele prin toată țara și văd că ești dintr-un oraș în altul, de la o zi la alta. Ce înseamnă, de fapt, promovarea unui film pentru echipă?

E o presiune suplimentară cumva, eu cred că filmele de tipul ăsta nu poți să le arunci așa oricum. Am văzut, de exemplu, că acum la multiplexuri toată lumea vorbește de Nuntă pe bani, se așteaptă Miami Bici 2, precum venirea lui Mesia, o să bubuie la spectatori.

Cu filme de genul ăsta nu ai altă șansă, cred, decât să mergi mult în țară și să vorbești cu oamenii.

După film se lasă așa o tăcere, oamenii sunt foarte marcați și procesează, și cam toate Q&A-urile durează minimum o oră.

Sunt atât de multe povești nespuse, atât de multe întâmplări, inclusiv cu personajele reale care le-au inspirat pe cele din film. Simt nevoia să le spun oamenilor, iar ei au, de asemenea, curiozități, întrebări, și, cumva, cred că asta îi ajută, în special pe cei tineri, să pună în perspectivă filmul și să și-l așeze în context. Și de asta facem turneul ăsta.

Cred că e esențial pentru public, pentru noi toți, dar financiar e un consum enorm.

Apropo de finanțe, cam cât ați alocat promovării filmului și distribuirii? Și cum crezi că ar trebui să fie implicarea CNC pe acest segment, de distribuție de film?

Noi cred că avem un buget de promovare cam de 50.000 de euro. Am reușit să obținem și niște ajutor de la niște parteneri privați, dar, în tipul ăsta de calcul, mizam pe un minim 50.000 de spectatori.

Ori nu e ușor să faci 50.000 de spectatori la un film greu, complicat, nu e comedie, nu e entertainmentul ăla de weekend. Deci nu ne va fi ușor.

Dar, într-adevăr, știi, e frustrant faptul că, dacă tot vorbim de politici culturale, intervenția statului prin CNC e atât de puternică și atât de dominantă în zona finanțării, producției de film și că prin asta CNC-ul consideră că și-a făcut datoria când, de fapt, spre exemplu, Consiliul de Administrație al CNC are pârghia de a desena strategii.

Ori e ridicol să vezi că sumele pentru distribuție sunt atât de mici, în condițiile în care doar făcând buzz și doar cheltuind, cu cap, desigur, poți să aduci oamenii în cinema.

Pentru că foarte des ți se întâmplă că spune cineva “păi nici nu am știut că ați fost la mine în oraș sau nici nu știam că filmul există…” Asta e frustrant.

Pentru producție e mai ușor, de exemplu, să aduni bani privați, dar pentru partea de distribuție sunt, pur și simplu, niște gesturi care se leagă dacă poți să faci ce facem noi în turneu național și să oferi vizibilitate. Dar e foarte greu. Adică aici e o discuție fără sfârșit.

Poți să explici pentru cititori ce înseamnă mai exact distribuția unui film, unde se duc banii? Ce trebuie să faceți ca filmele să ajungă în cinematografie?

Banii se duc pe realizarea tehnică a versiunii filmelor, pe harduri care pleacă în toată țara. Se duc, în special, pe cheltuielile astea de promovare care înseamnă cheltuieli în online, în social media, outdoor-uri, cum am făcut și noi, cheltuieli de promovare a filmului în multiplexuri, în special în Cinema City, care e partenerul esențial, cred, pentru lansarea oricărui film românesc, dar e un partener privat cu politici riguroase și clare, ca orice business privat, și e important să fim prezenți acolo, dar asta ne costă.

Cred că o formulă posibilă ar fi fost măcar ca CNC-ul să acopere cel puțin cheltuielile astea pe care le ai de promovare în rețeaua Cinema City. Care sunt esențiale și fără asta nu se poate. Și în plus, cheltuieli cu turneul, cheltuieli de transport, de cazare, cheltuieli de organizare premiere.

Eu nu cred că poți să faci vizibil un film românesc fără un buget minim de 35.000 de euro, spre 50.000 pentru promovare.

Țin minte că la Moromeții 2, când am avut iar o campanie bună, am cheltuit spre 60.000-70.000 de euro, dar și return-ul cumva a fost pe măsură.

Practic, investiția CNC-ului într-un film pe care îl sprijină pentru producție poate fi inutilă dacă acel film nu ajunge să fie distribuit și văzut de public.

Da, de asta zic că e o chestiune, de fapt, de strategie. Și asta ar trebui rezolvată în Consiliul de Administrație, că ar trebui să li se explice că distribuția filmelor e cel puțin la fel de importantă cu producția. La Cluj am avut proiecția la Cinema City și 95% erau tineri, foarte tineri.

N-a plecat nimeni, au stat la discuții, i-a provocat, deși publicul de multiplex nu era public de cinema de artă. Deci ei ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în media, în comunicare, în promovare. Da, e greu.

Ce te-a motivat să faci filmul acesta?

Eu nu aveam niciun plan de a face un film despre 1989, dar când s-a pus problema și am preluat filmul, pe mine un singur lucru m-a frapat. Cum e posibil omul să se transforme în felul ăsta, să devenim fiare, animale, neoameni?

Ce resorturi trebuie să fie să ne transformăm așa deodată? Și asta, evident, m-a transpus în zilele alea când frica era sentimentul ăsta fundamental. Și cumva a fost și o încercare, din nou total neplănuită, de a-mi exorciza amintirile de atunci și fricile. Frica aia care te paralizează în fața unui dușman necunoscut și care te face câteodată să iei fie decizii proaste, fie să te aperi, dar te aperi, cum s-a întâmplat la Sibiu, luând vieți și într-un mod absurd și ilogic.

Nu pricepeam cum niște oameni care teoretic se cunoșteau, au ajuns să comită actele astea de o cruzime incredibilă.

Nu-mi sunt deloc simpatici securiștii, milițienii, oricât de mult îi detestam pentru ce-au făcut în istorie și ce amprentă și-au pus pe dezvoltarea și evoluția noastră ca nație, dar nu am înțeles de ce a trebuit în tot contextul ăla să fie omorâți ca niște animale, după cum s-a întâmplat și cu Ceaușescu. Mă uitam la imaginile cu execuția și mi se făcea jenă.

Sunt curioasă cât de mult a fost ficțiune și cât de mult sunt povești reale, fiindcă am înțeles că tu ai venit în proiect mai târziu, pe un scenariu scris de Cecilia Ștefănescu.

Da, apoi am decis împreună să modificăm scenariul. Înainte era scris la persoana întâi, era personajul principal, dar după toată documentarea i-am spus hai să încercăm și o altă structură, care era mai challenging pentru mine ca regizor, să nu mai fac un film urmărind un personaj, am mai făcut asta.

Am zis hai să încercăm o călătorie prin meandre, îmi imaginam Sibiul ca pe un corp bolnav, găurit, din care ieșea sânge. Voiam să intrăm în intestinele orașului, pentru ca la un moment dat să ajungem cu toate personajele în bazin.

Erau atât de multe povești încât a fost greu să le alegem pe cele câteva care au avut până la urmă tracțiune, cum e cazul familiei care și-a pierdut copilul. Cu asta rămâi, cu cele mai impresionante mărturii. Deci baza poveștii a fost inspirată de realitate cred că 70%-75%, după care am început să scriem scenariul.

Personajul principal e fictiv, n-a existat, și am început să facem toată legătura între personaje. Am încercat să păstrăm flow-ul evenimentelor, dar luându-ne libertatea de a scrie un scenariu diferit și a face o ilustrare de tip documentar.

Mă uitam la publicul tânăr și percepția e că ei se uită la film, cel puțin în prima parte, ca la un documentar, li se pare că we are witnessing a live revolution as it happens.

Cum a fost să lucrezi cu atât de mulți actori, cât timp ați dedicat pregătirilor? Știu că filmele românești nu au foarte multe zile de filmare și atunci trebuie să fiți perfect pregătiți pe platou.

Eu nici nu mi-am dat seama cum am ajuns să avem atât de mulți, dar cumva știam că aparițiile fiecăruia din personajele care contează trebuie să fie puternice, să le ții în minte.

Ghidul cel mai bun pentru mine a fost o casetă VHS filmată de un cameraman, Cristian Ion, care durează trei ore și arată zilele 23, 24 decembrie. E un document răvășitor despre mindset-ul mulțimii. Acolo vedeam niște personaje atât de puternice și nu îmi puteam lua ochii de la ele.

Mi-am dat seama că nu contează câți actori am, ci că fiecare apariție trebuie să fie puternică 100%.

Noi am făcut multe repetiții la rece așa, dar una e să faci o repeție de text, chiar și cu 15 actori, și alta e când ești în bazin și ai de-a face acolo și cu figurație, cu alt raport față de soldații de deasupra.

Ăsta a fost exercițiul cel mai complicat pentru mine, să-mi dau seama că tot ce am pregătit e, de fapt, o bază, o pastă, dar trebuie apoi să țin cont de ce se vede în jur, de figurație, de soldați, de focuri de armă și alarme, la care actorii trebuia cumva să reacționeze.

Ce am mai căutat la actori, au fost fizionomii asemănătoare epocii, de aici și obsesia mea pentru mustăți. Îi puneam pe aproape toți să-și lase mustăți, până când am descoperit că erau prea mulți mustăcioși.

Și acum cred că sunt în film prea mulți mustăcioși și îmi zic of, nu mi-am dat seama, și spectatorul trebuie ajutat, totuși, să facă distincția între ei, nu să fie încurcat, dar până la urmă și haosul de la început nu e rău.

Apoi, chiar cel mai complicat lucru a fost că nu puteam să dorm noaptea.

Stăteam într-un hotel comunist din Brăila și eu credeam că e din cauză că saltelele sunt prea tari sau pernele-s proaste, dar, de fapt, creierul meu lucra și mă gândeam tot timpul ce fac dimineața, ce îi zic lui Cuzin, cum, ce face Doni, cine s-a împrietenit cu cine, se creau complicități între actori, unele pe care eu nu le scrisesem, dar dacă nu le observam, nu le duceam mai departe și nu erau personaje pe care le-am dezvoltat.

Mă torpila gândul ăsta, de aia nu puteam dormi.

În general, ajungi dimineața la filmare și actorul se uită la tine și așteaptă. E ok când ai 2-3 actori, dar când ai 20 și trebuie să spui fiecăruia ce să facă…asta a fost ceva ce nu îmi doresc mai fac vreodată în viață, a fost foarte foarte greu.

Câteva cadre din film sunt inspirate din niște fotografii reale, pe care le-ați și expus la premiere. Care e povestea lor?

Am văzut multe fotografii foarte tari din zilele alea. M-au impresionat în special cele făcute de Nicu Cherciu și Fabry Peter la morgă.

Vedeai corpurile pe jos și pe cei care veneau să le ia, dar în egală măsură m-a frapat că oamenii stăteau cățărați pe gard și se uitau, asta iarăși spune multe, nu despre natura umană, ci despre cum eram atunci, ca nație, era o plăcere de tip priveghi.

Am vrut musai să să refac cadrul fotografiilor și l-am folosit și pe Nicu în film, apare acolo, face fotografii.

Spuneai la început că, practice, voi, cei care alegeți să faceți filme cu subiecte grele, dureroase, vă luptați cu filmele astea românești cu foarte mare succes a public. Când pornești un astfel de proiect ai în minte și gândul de a fi pe placul publicului?

Nu, eu mai trăgeam în trecut așa cu ochii la public și sigur că-mi doream, am făcut Despre oameni și melci și a mers foarte bine. Dar nu poți face asta la un film atât de demanding. Îl faci cum simți și cum crezi.

Stresul meu mare era cum fac să fie povestea inteligibilă, cum fac slalom între vinovății, cum joci cartea asta și să nu fii acuzat că vrei să-i umanizezi și să-i albești pe securiști, adică astea erau problemele mele majore.

Pentru că tot vorbim despre Libertate, cum ți se pare că acum, în 2023, tot în Sibiu, biserica, de data asta, încearcă să interzică proiecția unui film?

Cred că azi orice e posibil, nu mă miră nimic, nu cred că am devenit cu mult mai inteligenți față de cum eram. Suntem mai versați, avem instrumente mai multe de comunicare, dar instinctele astea primare, idiote, sunt tot acolo.

Vorbeai despre sentimentul ăsta puternic de frică. Crezi că în zilele noastre frica are alte nuanțe, dar rămâne, de fapt, în noi? De exemplu frica de ceea ce se întâmplă la nivel politic. Simți din punctul ăsta de vedere o anumită teamă pentru viitorul nostru?

Nu cred că mai e la fel, mi se pare că cei tineri sunt mult mai sunt mult mai vehemenți și mult mai direcți atunci când se confruntă cu situații care îi nemulțumesc.

Am avut discuții cu fiul meu care e în clasa a 11-a acum și îmi zicea că el și clasa au ripostat când un profesor a exagerat sau le-a cerut niște lucruri absurd, au discutat cu conducerea școlii și sigur că nu-i creditez eu întotdeauna, dar mi se pare important că atunci când simt o nedreptate reacționează cumva.

Atunci, în 89, a fost ceva atât de particular și a fost atât de confuz pentru că frica venea la pachet și cu faptul că eram cu toții ca niște primitivi ieșiți dintr-o noapte lungă și stăteam și ne cățăram acolo să vedem morții sau eram o masă de manevră perfecta, stăteam la televizor de dimineața până seara și luam de bune ce debitau crainicii televiziunii române, deci eram mult mai naivi și creduli.

Ce ți-ai dori cel mai mult să se întâmple cu acest film?

Comic vorbind, mi-aș dori ca peste 50 de ani să fie difuzat o dată pe an și filmul ăsta să ajungă ca ăia care au compus un cântec de succes și nepoții și strănepoții să primească drepturi de autor de pe urma lui.

Cred că retrospectiv în istorie el va fi cumva asociat perioadei respective și pentru toți cei care vor dori studieze evenimentele, sper să rămână cumva un reper, dar acum, punctual, cel mai tare mi-aș dori să-l vadă cei tineri și, ideal, vizionarea să fie acompaniată și de discuții despre ce au însemnat aceste instituții, în special armata și securitatea, în jocul de putere și în istoria noastră.”

The post Tudor Giurgiu, regizorul filmului Libertate: “Publicul de multiplex ar veni la astfel de filme, dar trebuie să investești în promovare.” appeared first on Cultura la dubă.

De când numărul românilor care au emigrat peste hotare a crescut semnificativ, odată cu aderarea României la UE, românii au fost etichetați, din păcate, drept cerșetori sau hoți de buzunare, în repetate rânduri, în presa internațională. Pornind de la acest fenoment, filmul documentează povești reale ale hoților de buzunare români, tehnicile folosite, precum și viața de zi cu zi a acestora.

Sinopsis:

“Documentarul prezintă o serie de hoți de buzunare care au ridicat această activitate la rang de artă. Pătrundem în viața lor personală și profesională și descoperim mentalitatea și spiritul care stau în spatele furturilor de acest tip. Cunoaștem poveștile unor oameni care provin din medii defavorizate, care au avut adicţii, care au crescut pe străzi sau oameni care au ajuns să cunoască pe propria piele sisteme, legislații și condiții de detenție din diferite penitenciare ale Europei. Unii sunt incurabili, alții au ajuns să fie integrați de sistemele sociale din alte țări, au învățat să scrie și să citească, au o viață socială, au o locuință şi își ocupă timpul constructiv.”

În Amar ne sunt prezentate câteva povești ale unor hoți profesioniști, care își numesc profesia “artă” și care au pornit din același loc: strada. 

Filmului reușește să empatizeze cu niște oameni care sunt, în cele din urmă, infractori. Poveștile lor despre furturi din buzunare în București, Madrid, Londra, Paris, Barcelona, și multe alte orașe europene aduc dinamism desfășurării documentarului și îți captează atenția. Iar lejeritatea cu care personajele povestesc despre numeroasele lor sentințe în pușcăriile de prin toată Europa, are efectul unui duș rece asupra spectatorului, care pătrunde, timp de 125 de minute, într-o lume atât de apropiată, dar, în același timp, invizibilă. 

Filmul poate fi văzut la Astra Film Festival joi, pe 19 octombrie, la THALIA – Sala Mare – str. Cetății nr. 3-5, Sibiu, de la ora 19:30 și sâmbătă, 21 octombrie, la Promenada Mall – Cine Gold 7 – str. Lector nr. 1-3 A, Sibiu, de la 15:00.

Biletele sunt disponibile AICI.

The post “Amar”, documentarul care ne arată viețile hoților de buzunare, va avea premiera la Astra Film Festival appeared first on Cultura la dubă.

Astra Film Festival, cel mai longeviv festival de film din România, împlinește anul acesta 30 de ani de existență și aduce publicului, cu această ocazie, o serie de evenimente extraordinare la Sibiu.

Gala de deschidere va avea loc duminica aceasta și va prezenta filmul documentar “Meeting Zelensky”, realizat de actorul și regizorul american Liev Schreiber și de regizorul britanic André Singer în timpul războiului din Ucraina.

Schreiber este și un cunoscut susținător al cauzelor ucrainenilor, fiind ambasador oficial al platformei United24, lansată de președintele Ucrainei pentru strângere de fonduri din întreaga lume.

De la începutul invaziei din Ucraina, Volodimir Zelenski, președintele țării, a devenit întruchiparea liderului care-și însuflețește oamenii să apere ce e al lor. A dat costumul cu cravată pe bluze militărești, a cerut cu îndârjire Occidentului să se implice în ceea ce catalogase anterior drept un război asupra întregii Europe. Filmul dezvăluie povestea președintelui ucrainean, de la actor de divertisment la lider politic internațional, printr-un interviu profund realizat de Liev Schreiber.

Publicul prezent la Sibiu va putea urmări, în premieră, versiunea work in progress a acestui documentar.

După proiecție, co-regizorul Andrè Singer va participa, alături de invitați surpriză, la o discuție moderată de scriitorul Emil Hurezeanu, fost ambassador al României în Germania și actual ambasador în Austria.

André Singer, laureat al premiului Emmy, unul dintre cei mai influenți documentariști din lume, va fi prezentat și în cadrul seriei „Maeștri: O viață în documentar” și va susține un masterclass.

De-a lungul a 5 decenii, ca regizor, producător, producător executiv și commissioning editor, André Singer a creat sute de documentare pentru cinema și televiziune.

La Sibiu, el va vorbi despre felul în care antropologia l-a îndreptat către realizarea de filme documentare, începând cu emblematica serie a postului Granada Television, “Disappearing World”, unde a debutat în calitate de cercetător. Mai multe informații despre programul special „Maeștri: O viață în documentar”, găsiți AICI.

În calitate de regizor și producător executiv, André Singer va arăta modul în care a abordat subiecte dificile, de importanță istorică și profund umană, în documentare de lung metraj, precum “Night Will Fall” (câștigător al premiilor Peabody și Emmy), “The Act of Killing“ (nominalizat la premiile Oscar și câștigător BAFTA) și “The Look of Silence” (nominalizat la premiile Oscar), sau portretul intrigant al ultimului lider al Uniunii Sovietice in “Meeting Gorbachev“, pe care André l-a co-regizat cu Werner Herzog.

Un aspect mai puțin cunoscut este că originile lui André Singer sunt parțial românești, mama sa fiind născută și crescută în Cernăuți, în perioada în care aceasta regiune aparținea României.

„Maeștri: O viață în documentar” este o serie de evenimente live care sărbătorește arta documentarului prin explorarea operei și filosofiei unor realizatori de film legendari care au avut o contribuție majoră în dezvoltarea acestei forme de film.

Seria, găzduită de Astra Film Festival, este creată de Liviu Tipuriță, regizor nominalizat la BAFTA, si le oferă realizatorilor de film și publicului AFF oportunitatea de a întâlni și a dialoga cu cei mai faimoși realizatori de documentar din lume. Este o șansă de a învăța de la cei mai buni din această industrie.

Pe lângă mult așteptata competiție oficială central și est-europeană, festivalul va reuni la Sibiu și cele mai bune filme documentare românești.

În filmul „Amar” work-in-progress (România, Spania, 2023, 137 minute), prezentat în premieră mondială, regizoarea Diana Gavra intră în lumea rețelelor hoților de buzunare care operează de ani de zile în România și în Europa.

În „Memoria clipei” (România, 2023, 61 min), film prezentat la Sibiu în  premieră mondială, regizorul Ovidiu Georgescu poartă spectatorul într-un cătun izolat din Transilvania pentru a cunoaște o fostă învățătoare octogenară, plină de viață.

Regizoarea Carla Teaha prezintă filmul său de debut, universal fascinant al poetei Nora Iuga – „De ce mă chemă Nora când cerul meu e senin”.

Documentarul „Între Revoluții”, regia Vlad Petri, recompensat cu Premiul FIPRESCI -Berlin 2023 și Mențiune specială – ZagrebDox 2023, vorbește despre o prietenie care nu poate fi destrămată, ajungând la problemele profunde ale unor societăți care trec prin schimbări radicale.

„Playback” (2023, România, 77 minute), de Iulia Rugină, ilustrează portretul lui Sorin Lupașcu, unul dintre cei mai cunoscuți DJ din România comunistă, care și-a făcut propria coloană sonoră a călătoriei prin viață.

Valentin Rareș-Fogoroș spune, în premieră națională, povestea unui român care are visul de a construi acasă un celebru model de Ferrari, în memoria unuia dintre gemenii care i-au murit la naștere – „Enzo & Mateo”.

Nu va lipsi documentarul lui Alexandru Solomon, “Arsenie, Viața de Apoi”, o proiecție pe care Arhiepiscopia Sibiului a încercat să o cenzureze. După film, publicul este așteptat la o dezbatere în prezența regizorului.

În cadrul secțiunii Programe speciale, vor fi prezentate o serie de anchete realizate de jurnaliștii de la România, te iubesc, un documentar despre protestele din Sibiu, din 2017, avându-l în rol principal pe scriitorul și protestatarul Radu Vancu – Think freedom – The catalyst, precum și cel mai nou film documentar realizat de Dumitru Budrala – Calea laptelui, o poveste despre transhumanță, un stil de viață pe cale de dispariție.

Ediția de anul acesta continuă să acorde atenție educației cinematografice, prin programul Astra Film Junior, dedicat copiilor și adolescenților.

De asemenea, va avea loc Workshop Doc, un atelier de film documentar dedicat studenților. 12 participanți vor învăța de la profesioniști din domeniu cum se realizează un film documentar.

Studenții vor lucra în atelier pe baza unor materiale video din arhiva Astra Film Festival. Rezultatele workshop-ului vor fi prezentate la AFF 30, în cadrul unei discuții moderate de regizorul și profesorul Copel Moscu.

Nu în ultimul rând, în Piața Mare din Sibiu două cinemauri tip dome și o instalație imersivă Infinity Mirror Room vor oferi o experiență spectaculoasă a cinematografiei digitale – Concept Art, Augmented Reality. Filmele proiectate în noile spații cinematografice îmbină realitatea virtuală, hologramele, efectele sonore și vizuale, iar toate acestea dau spectatorului impresia că face parte din acțiunea documentarului. 

Ediția aniversară Astra Film Festival va avea loc la Sibiu în perioada 15-22 octombrie.  

The post Filmul “Meeting Zelensky”, realizat de regizorul André Singer și de actorul american Liev Schreiber, va deschide Astra Film Festival appeared first on Cultura la dubă.

Același proiect i-a adus tânărului scenograf Theodor Cristian Niculae premiul pentru cel mai bun debut.

Juriul a decis ca premiul pentru cea mai bună regie să îi fie atribuit lui Silviu Purcărete, pentru spectacolul „Antonin Artaud. Familia Cenci”, după Shelley și Stendhal, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi, chiar dacă regizorul anunțase într-o scrisoare publică decizia de a se retrage de pe lista nominalizărilor.

Victorul Rebengiuc a fost desemnat cel mai bun actor în rol principal pentru rolul din spectacolul „Tatăl” de Florian Zeller, regia Cristi Juncu, Teatrul Bulandra București, un spectacol care se joacă la fiecare reprezentație cu casa închisă. Despre acest rol, actorul a declarat că ar fi ultimul rol nou pe care l-a mai acceptat în cariera sa.

Costinela Ungureanu, de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova, a primit premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal pentru rolul Ellida Wangel din spectacolul „Femeia mării” de Henrik Ibsen, regia Andri Zholdak.

Iată care au fost și ceilalți câștigători:

• cel mai bun actor în rol secundar: Dan Pughineanu, pentru rolul Marlene, amfitrion din spectacolul „Opera de trei parale”, regia, coregrafia, costumele Răzvan Mazilu, Teatrul Excelsior București
• cea mai bună actriţă în rol secundar: Cendana Trifan, pentru rolul Fiica din spectacolul „Mamă” de Marta Barceló, regia Mariana Cămărășan, Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu
• cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută: “Iarbar”, scenariul și regia Radu Afrim, după texte de Simona Popescu, Teatrul Naţional Târgu Mureș –Compania  „Liviu Rebreanu”
• cea mai bună scenografie: Oana Micu, pentru scenografia spectacolului „Blasted” de Sarah Kane, regia Bobi Pricop, Teatrul „Andrei Mureșanu”, Sfântu Gheorghe
• cel mai bun critic de teatru: Alina Epîngeac
• cel mai bun spectacol de teatru radiofonic: „Spărgătorul de nuci şi regele şoarecilor” de Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, dramatizarea radiofonică şi regia artistică Diana Mihailopol, Societatea Română de Radiodifuziune
• premiul special pentru creativitate și rezistență în teatrul independent: Auăleu.

Evenimentul a avut loc la Sala Mare a Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara a avut loc ediția cu numărul 31 a Galei Premiilor UNITER. Regia spectacolului a fost semnată de Răzvan Mazilu, iar scenografia de Dragoș Buhagiar.      

The post “Seaside Stories”, regizat de Radu Afrim, a fost desemnat cel mai bun spectacol la Premiile UNITER appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul îi va avea ca invitați speciali pe Françoise Lebrun, pentru prezentarea inedită a capodoperei lui Jean Eustache, La Maman et la Putain, Clément Cogitore, regizorul filmului Goutte d’or, Jean-Paul Salomé, regizorul filmului La Syndicaliste, precum și scriitoarea Marie NDiaye, laureată a premiului Goncourt în 2009.

32 de filme de lungmetraj și scurtmetraj vor fi proiectate în cadrul acestei ediții ale festivalului. Printre titlurile notabile, enumerăm filmul L’Innocent de Louis Garrel, prezentată în cadrul secțiunii Panorama, La Nuit du 12 de Dominik Moll, recent recompensat cu premiul César pentru cel mai bun film, Revoir Paris de Alice Winocour, un film despre traumele victimelor atentatelor din Paris din noiembrie 2015 și Les Enfants des Autres de Rebecca Zlotowski.

O secțiune specială intitulată Pépites francophones va prezenta filme premiate la festivaluri internaționale: Dalva, al regizoarei belgiene Emmanuelle Nicot, care a obținut premiul Fipresci la Semaine de la Critique de la Cannes în 2022, Ashkal, un thriller de Youssef Chebbi, prezentat la Quinzaine des Cineastes în 2022, Au revoir le bonheur, a regizorului canadian Ken Scott.

Două dintre capodoperele regizorului Jean Eustache, La Maman et la Putain și Mes Petites Amoureuses, vor fi prezentate pentru prima dată publicului din România în copii restaurate.

Programul complet al Festivalului Filmului Francez în România poate fi consultat aici.

The post Festivalul Filmului Francez în România va avea loc în 13 orașe din țară, între 15-26 martie appeared first on Cultura la dubă.