Premiera mondială a documentarului TATA, regizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, a avut loc aseară la Festivalul Internațional de Film de la Toronto. Este filmul de debut al Linei Vdovîi, de profesie jurnalistă, și al doilea film regizat de Radu Ciorniciuc, de asemenea jurnalist, după “Acasă, My Home”, premiat la Sundance și la alte festivaluri importante din lume.
De data aceasta, Lina aduce în fața publicului o poveste personală, care vorbește atât despre condițiile de muncă la care sunt supuși imigranții români și moldoveni în Italia, precum și despre violența domestică trăită în propria familie.
Filmul a fost realizat pe parcursul a 6 ani și cuprinde imagini filmate de Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi și tatăl său.
Într-un interviu pentru Cultura la dubă, co-regizoarea documentarului vorbește despre experiența din spatele filmului, schimbări la nivel personal și așteptările pe care le are de la film.
***
Lina, în primul rând felicitări pentru selecția la Toronto! Ce înseamnă un astfel de debut pentru filmul vostru, cum crezi că va influența apoi distribuția la nivel international?
Mulțumim mult! După șase ani de la prima zi de filmare, suntem fericiți să fim invitați la un festival la care am vrut să ajungem dintotdeauna cu filmul TATA. În primul rând pentru că e un festival cu filme faine, pentru publicul larg. În al doilea rând, pentru că ne doream să ajungem la comunitățile de români și basarabeni care au emigrat în Canada. Iar de aici încolo, nu vrem altceva decât ca filmul să aibă un traseu festivalier cât mai frumos, o distribuție bună și să ajungă în cele mai neașteptate locuri și inimi.
În spatele filmului sunt mulți ani de muncă. Care au fost principalele obstacole pe care le-ați întâlnit?
Din fericire, mă consider o debutantă norocoasă – am avut susținere și încredere din partea unor oameni mai experimentați decât mine în industria de film, care mi-au fost parteneri, ghizi și mentori fantastici. Încă de la început, comunitățile internaționale care ne-au susținut creativ și/sau financiar au creat spații sigure pentru noi pentru a dezvolta proiectul.
TATA e un film intim și emoționant, în care, după o viață întreagă de rușine și tăcere, mi-am vărsat tot sufletul.
Din punctul ăsta de vedere, poate cea mai grea decizie – atât pentru mine, cât și pentru Radu Ciorniciuc, partenerul meu și co-regizorul filmului -, a fost să întoarcem camera spre noi, spre mine, spre celelalte femei din familia noastră, spre un trecut care a lăsat urme adânci în viața mea de adult.
Dar am știut că e important să vorbim despre violență din perspectiva tuturor spațiilor pe care le domină în relație cu familia noastră – profesional, familial, individual. Ca să ne putem vindeca, colectiv și individual, și să rupem ciclurile toxice care ne afectează de generații întregi încoace.
Ești la primul tău film în calitate de regizoare. Cum ai deprins cunoștințele necesare pentru a gestiona un proiect atât de complex? Cât de mult te-a ajutat experiența de jurnalist?
Așa cum ziceam, am avut norocul să beneficiez încă de la bun început de sprijinul unei echipe minunate, cu experiență în spate. Apoi, am fost selectată să particip la diverse workshopuri și programe de dezvoltare unde am cunoscut oameni extraordinari, regizori, editori și alți profesioniști din industria de film documentar, care au înțeles cât de provocator și sufocant e să lucrezi la un documentar personal cu o asemenea încărcătură emoțională și au construit în jurul meu un spațiu în care m-am simțit înțeleasă, protejată și, de foarte multe ori, iubită. Ceea ce nu e puțin atunci când dezvolți un film despre un trecut traumatizant, ale cărui ecouri încă îți dau peste cap viața.
În plus, experiența din jurnalism – pe care încă îl practic cu dăruire – m-a echipat să fac față momentelor neprevăzute, de multe ori extrem de stresante, și m-a ajutat să găsesc soluții pentru situațiile (aparent) imposibile în care ne-am aflat cu documentarea noastră.
De ce ați ales să filmați voi? Are legătură cu lipsa de fonduri sau pentru că ați vrut să dați o notă personală chiar și din acest punct de vedere?
Pe de o parte, „TATA” spune povestea relației complicate dintre mine și tatăl meu, care lucrează în Italia, și de care m-am îndepărtat de foarte mulți ani. De asemenea, discutăm și despre fenomenul exploatării muncitorilor imigranți în străinătate, un subiect pe care l-am investigat anterior, atât eu, cât și Radu, în munca noastră de jurnaliști. Decizia de a-l filma a venit ca o consecință firească a acestor fire narative care se desfășoară în jurul personajelor din familia mea.
Prima dată, l-am rugat pe Radu să vină cu mine atunci când m-am dus la tata și l-am confruntat în legătură cu alegerile pe care le-a făcut ca să își crească copiii. Așa cum spun și în film, “aveam nevoie de cineva cu care să mă simt în siguranță”.
Cât de mult s-a schimbat povestea în acești 6 ani? Au apărut informații noi, care au schimbat unghiul de abordare?
Inițial, povestea a pornit de la o investigație pentru a-l ajuta pe tata să obțină dreptate în fața șefului lui abuzator. Pe parcurs, s-a transformat într-un film personal, de familie, în care perspectiva mea asupra trecutului și relația mea cu tata au devenit mai nuanțate. Înainte de film, mă raportam la tata doar ca la părintele care m-a rănit, în loc să mă iubească. Atât. Nu mă interesa nimic altceva despre el.
Pe parcursul investigației, am înțeles că oamenii sunt produsul unor țesături sociale și politice complexe și, de multe ori, meschine, iar lumea în care a crescut tata, într-o țară de la marginea imperiului sovietic, a fost una dură nu doar cu femeile, ci și cu bărbații. În lumea aceea, bărbații își găseau cu greu valoare dincolo de dominație și violență.
Când tata mi-a cerut ajutorul, în loc să-l țin la distanță, cum făceam înainte, am ales să stau lângă el și, în felul acesta, să sper la o minimă vindecare.
Cum crezi că va fi primit filmul în Italia? Ai așteptarea să provoace discuții reale despre modul în care sunt tratați muncitorii imigranți de acolo sau din alte țări în care se întâmplă lucruri asemănătoare?
Sper ca filmul să provoace discuții profunde în toate mediile în care muncesc imigranți vulnerabili la exploatare, peste tot în lume. Avem în plan și o campanie socială în jurul proiectului, prin care să mergem cu filmul în diverse comunități de români și basarabeni din diaspora și să vorbim despre instrumentele și platformele de care au nevoie pentru a nu mai ajunge în situații de abuz.
Cum a fost pentru tine să fii și tu personaj în film? Ce ți-a dat curaj să arăți într-un film o poveste atât de personală?
Filmul nu a pornit cu această idee – să fiu eu unul dintre cele două personaje principale. Inițial, ne propusesem să ne concentrăm pe tata și pe povestea lui.
Dar apropierea de el, după mulți ani de înstrăinare, a trezit în mine emoții neașteptat de intense. Pentru prima dată, am decis să nu mai fug de ele, ci să le conțin, să-mi analizez corpul și cum reacționează la apropierea de cel pe care-l credeam un monstru.
Și am înțeles că motivul pentru care tata a acceptat agresiunea șefului e pentru că-i era un limbaj familiar – în schema familiei pe care o conducea, el a fost agresorul. Știam că povestea e incompletă fără această parte importantă a trecutului nostru și atunci, decizia de a mă include în film a fost naturală, firească. A fost singura modalitate prin care puteam să scap de vinovăția și rușinea cu care trăisem timp de 30 de ani.
Dacă am pune într-o comparație before and after the movie, cum ai descrie relația ta cu tatăl tău? Cum era înainte, cum este acum, când filmul e gata?
Înainte, pentru că încetasem să-i răspund la telefon, mă suna foarte rar. Când vorbeam, totuși, povesteam pe scurt despre sănătate și muncă, și apoi, pe lung, despre vreme. Acum, după conversații lungi și dificile despre depresie, anxietate, relații și masculinitate toxică, ne spunem, din când în când, “te iubesc”.
Dar relația cu Radu? Cum este să lucrezi îndeaproape, din calitate de co-regizor, cu partenerul de viață, cu tatăl copilului?
TATA a fost o importantă lecție pentru noi despre ce înseamnă să pui orgoliul deoparte și să tragi în egală măsură pentru binele comun. Iar asta nu se aplică doar la film, ci și la relația noastră din spatele camerei. La începutul proiectului, până să ne lămurim ce rol are fiecare, să învățăm să comunicăm deschis și să punem limite, a fost mai greu. Odată ce-am clarificat aspectele astea, TATA s-a transformat în cea mai frumoasă colaborare a noastră de până acum.
Ați lucrat cu producătoarea executive Hanka Kastelicová (HBO), care a fost implicată și în documentarul Colectiv. Cum s-a desfășutat, mai exact, această colaborare și cum v-a ajutat?
Hanka a fost prietena noastră și a filmului încă de la început. Ea e, cu siguranță, unul dintre oamenii care mi-a dat încredere că povestea asta merită spusă și m-a susținut de fiecare dată când nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului. HBO a devenit partenerul nostru încă din etapa de dezvoltare și am beneficiat nu doar de sprijinul ei creativ, ci și de susținerea ei morală. Nu am întâlnit mulți profesioniști în pozița ei – care să fie nu doar generoși cu resursele lor, dar și cu încrederea că alegerile noastre creative și libertatea noastră de a crea sunt esențiale pentru procesul de muncă la un film atât de intim.
Ce îți dorești cel mai mult să se întâmple după apariția acestui film? Ce așteptări ai de la el?
Să ajungă la cât mai multă lume, să schimbe percepții și să atingă inimi.
***
Filmul TATA este produs de Manifest Film, în coproducție cu Corso Film, HBO, 100%, Al Jazeera Documentary, MDR, ARTE și realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, MDR/ARTE, Film – und Medienstiftung NRW, Netherlands Film.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă și jurnalismul cultural independent, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau ne poți sprijini cu o donație lunară pe Patreon AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
