“Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație” – Radu Ciorniciuc, regizorul documentarului “Acasă, My home”, selectat la Sundance

foto: Bogdan Iordache

Vineri, 24 ianuarie, începe Sundance, cel mai important festival de film din SUA, iar Radu Ciorniciuc este singurul regizor român care va avea un film în competiția oficială. Este vorba despre documentarul său de debut, “Acasă, My Home”, selectat în competiția pentru filme documentare.

“Acasă, My Home” spune povestea unei familii care a trăit timp de 20 de ani în sălbăticia din Delta Văcărești. Documentarul a fost realizat de-a lungul a patru ani și urmărește marea aventură prin care a trecut familia Enache: de la o viață în completă armonie cu natura, la traiul plin de provocări din marea junglă urbană a capitalei.

Radu Ciorniciuc a devenit cunoscut în jurnalismul independent din România ultimilor 10 ani, pentru materiale semnate la Casa Jurnalistului, apoi pentru anchete internaționale realizate în colaborare cu The Guardian sau Al Jazeera. Cu banii economisiți din astfel de colaborări a reușit să își cumpere echipament de filmare și să pornească proiectul “Acasă, My Home”, care nu este doar un film, ci și un proiect social.

Împreună cu echipa filmului și cu profesioniști implicați, de la medici la educatori, Radu a reușit să schimbe viața familiei Enache, dar și pe a lui însuși. La începutul filmărilor, în urmă cu 4 ani, era un burlac, acum este tatăl unei fetițe de câteva luni.

Iar Vali, cel mai mare copil al familiei Enache, a devenit la rândul său tată și va merge alături de Radu la Sundance.

Radu, cum s-a născut acest film? În ce moment te-ai hotărât că vrei să spui povestea într-un documentar?

Cred că la vreo jumătate de an de când mă apucasem de filmări. Noi acolo ne-am dus pentru un reportaj, mi s-a părut foarte interesant că Delta Văcărești va deveni arie protejată și m-am dus să văd ce intenție au autoritățile cu locul asta, cu o fostă groapă de gunoi, că practic asta era.

Știam vag că există o familie care locuiește acolo, drept urmare mă gândeam și la cum o să arate viața acestor oameni când nu o să mai poată locui acolo.

Captură din filmul "Acasă, My Home"
Captură din filmul “Acasă, My Home”

În ce an era asta?

2016. Cu cât îmi petreceam mai mult timp cu familia, îmi dădeam seama că sunt multe lucruri pe care le simt și le văd și de acolo a început o căutare. Îmi era clar ca nu mai putea fi doar un reportaj, că genul jurnalistic mă limitează destul de mult. Și așa am început să explorez o zonă de film, să încep să filmez altfel.

Am început documentarea cu partenera mea, Lina Vdovîi, care e și scenaristul filmului, la un moment dat ni s-a alăturat și Mircea Topoleanu, care e fotograf. Cu toții aveam niște skill-uri, nu veneam din zona filmului, asta părea un dezavantaj atunci, dar în timp s-a dovedit a fi mișto că fiecare am venit cu câte un skill și așa am creat ceva destul de fresh, de nou, spre deosebire de multe alte filme.

Are un suflu destul de nou și autentic.

Iar la un an și ceva am cerut ajutorul Monicăi Gorgan, care e un producător de film cu experiență, în special pentru că aveam nevoie de un editor, aveam sute de ore de filmare, aveam multe direcții și trebuia să ne decidem pe una singură. Și așa a venit Andrei Gorgan în echipă, ca monteur cu experiență și în filme de ficțiune, ceea ce a contat foarte mult.

Oamenii pe care i-ai filmat au înțeles ce urmează să li se întâmple și cum le va fi spusă povestea?

Proiectul ăsta nu e doar un film, e și un proiect social și un proiect editorial. Noi am fost foarte deschiși cu membrii familiei și pentru că genul de documentare a fost să integrăm cumva camera de filmat și să devină un membru al familiei.

Era o provocare să nu facem doar another gypsy film. Așa că a implicat foarte multă comunicare și încredere cu familia. Am implicat apoi și psihologi, educatori, asociații, medici. Ce am încercat a fost să dezvoltăm un soi de integrare socială croită pe nevoile unei familii total neconvenționale.

Care erau problemele familiei?

Era o familie cu un tată absolut radical, care a locuit 20 de ani în sălbăticie, desi erau la 200 metri de centrul orașului, copiii nu aveau acte, nu au mers niciodată la școală, doi dintre copii s-au născut acolo.

Cel mai mare dintre copii, Vali, prima dată a ieșit pe bulevard când avea 12 ani și a dat mașina peste el. S-a speriat când a văzut atâția oameni și atâtea mașini și a fugit în mijlocul străzii și a dat mașina peste el. S-a lovit la splină, iar părinții l-au dus acasă, nu la spital.

Marea spaimă a lor era să nu îi expunem pe copii și să se sesizeze Protecția Copilului.

Dar cum de nu s-a întâmplat asta până atunci? Cazul lor era cunoscut deja în presă.

S-a întâmplat și un film. E un moment când vine Protecția Copilului și îi amenință și atunci acceptă să se mute în oraș.

Practic, de frică să nu-și piardă copiii, acceptă să intre în civilizație?

Da, a fost o perioadă de tranziție. Noi deja aveam demarat proiectul social, niște fonduri, dar marea problemă a fost că nu găseam un proprietar care să îi accepte atât de mulți oameni și țigani.

Cam cât ai filmat în total?

În jur de 300 de ore de filmare în aproape 4 ani.

Radu Ciorniciuc, jurnalist și regizor
foto: Bogdan Iordache
Radu Ciorniciuc, jurnalist și regizor
foto: Bogdan Iordache

Ai putea să faci o paralelă de la cum ai găsit familia și cum e ea acum?

E destul de vizibilă diferența. Au câștigat multe lucruri, dar au și pierdut unele lucruri. Unul dintre lucrurile care mă apăsau, de când s-au mutat în oraș a fost că și-au pierdut din magia care mă cucerise pe mine la început.

Dar lucrurile sunt bune pentru că acum copiii sunt mult mai sănătoși, mai încrezători, merg la școală, știu să citească, să scrie, comunică între ei. La început nici nu prea aveam dialoguri, erau multe țipete, atingeri. Iar pe parcurs încep să poarte dialoguri, să se spargă niște bube. Filmul este, de fapt, despre relația de familie.

Familia Enache în Delta Văcărești
foto: Mircea Topoleanu
Familia Enache în Delta Văcărești
foto: Mircea Topoleanu

Ție ce ți-a adus cea mai mare satisfacție după această poveste?

Cea mai mare satisfacție e că am reușit cumva să îmi găsesc eu liniștea interioară, o dată cu prietenia cu acești oameni. Am intrat un burlac pe muchie de burnout și am ieșit cu o familie a mea din acest proiect. Cel mai mare câștig e că privesc lumea cu mult mai puțină frică.

Crezi că realizatorii de documentare care arată astfel de povești ar trebui să se implice? Crezi că e o datorie morală, dacă asiști la o astfel de poveste, să încerci să o ajuți?

Asta cred că ține de fiecare în parte. Nu pot blama pe cineva care doar e martor, pentru că, în fond, contribuie pozitiv prezența lui acolo la viața oamenilor pe care îi filmează.

Desigur, e destul de grea imaginea asta în care vezi echipamente de zeci de mii de euro care înconjoară copii cu burta umflată, cum am văzut în Africa, iar după 10 minute, oamenii închid dubele și pleacă și copiii ăia rămân acolo.

Nu știu, uneori poți să te implici alteori nu. Nu toate cazurile îți permit să faci asta. Iar genul ăsta de intervenție, cum am făcut noi cu proiectul social, îți poate altera adevărul jurnalistic pe care îl cauți într-un film documentar.

Acum mergeți la Sundance, dincolo de ce se va întâmpla cu filmul în competiție, ce alte planuri aveți pentru acolo?

Miza e să îi oferi filmului să aibă un circuit festivalier internațional bun, să ajungă la televiziuni, în străinătate. Nu știu exact, e prima mea experiență, știu că se planifică multe în jurul filmului, astfel încât să fie cât mai vizibil.

A fost greu, a fost ușor să obții finanțare?

În primul an nici nu am știut că pot să obțin finanțare. Am început cu economiile mele, din reportajele făcute în străinătate. Apoi am luat finanțare de la CNC și apoi au venit și altele.

Iar la Sundance, ca să ajungem acolo, cred că au contat foarte mult niște laboratoare din Europa la care am participat nu doar pentru dezvoltarea producției, ci și pentru strategii de marketing și promovare. Iar în contextele astea vin niște oameni din industrie cărora poți să ai șansa să le arăți ceva din material, cum a fost și cazul nostru, la Dok Incubator, care e cel mai prestigios workshop de dezvoltare de film din Europa. Și e prestigios tocmai pentru că aduce oameni foarte importanți din industrie, inclusiv oameni care au montat filme de Oscar.

Ce vrei să faci mai departe? Tot astfel de proiecte, documentare, dar și cu implicare socială?

Deja lucrez acum la un proiect despre sclavia modernă în Italia, cu muncitori imigranți, și îmi e destul de ușor să navighez pe subiectul ăsta, pentru că am lucrat în trecut la anchete, undercover în fabrici pe subiectul ăsta, al exploatării muncitorului.

Ți se pare naturală trecerea de la reportaje, de la jurnalism la filme documentare?

Da, cel puțin în cazul meu. La Casa Jurnalistului nu am învățat neapărat rigoare, dar exista o disciplină în a găsi subiecte cu valoare umană, iar din contextual ăla m-am dus spre investigație de presă în străinătate.

Când m-am apucat de documentarul ăsta aveam și frustrarea că în trecut erau lucruri fantastice pe care le vedeam pe teren și nu ajungeau în materialul final. Dar m-a ajutat că știam să livrez un material, să respect termene, să spun povești.

Cum s-a născut dorința ta de a spune povești?

Eu am crescut cu poveștile bunicului, iar cu ajutorul acelor povești a reușit să creeze cu noi o relație atât de puternică, încât nici moartea nu a putut să o distrugă. Și cumva a rămas în mine credința că poveștile pot lega relații între oameni, ne pot ajuta să ne cunoaștem mai bine.

Radu Ciorniciuc, jurnalist și regizor
foto: Bogdan Iordache
Radu Ciorniciuc, jurnalist și regizor
foto: Bogdan Iordache

Sărăcia este o temă care te interesează în mod special?

Sărăcia e o temă care m-a interesat foarte mult, tocmai pentru că vin din sărăcie. Nu din sărăcie extremă, dar vin din sărăcia anilor 90, cu niște părinți profesori de liceu cu lefuri de mizerie și datorii enorme.

Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație în vest și nu văd cum oameni din generația noastră să nu rezoneze cu cauze de genul ăsta, fiindcă au corespondent în noi.

Nu cred că ar trebui să mai existe sărăcie în niciun loc, dar mă șochează când o vad în spatele blocului, la câțiva pași de centrul Bucureștiului. Ceva nu funcționează și e ceva de care și noi suntem responsabili într-o anumită măsură.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

8 thoughts on ““Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație” – Radu Ciorniciuc, regizorul documentarului “Acasă, My home”, selectat la Sundance”

  1. Pingback: “Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație” – Radu Ciorniciuc, regizorul documentarului “Acasă, My home” selectat la Sundance - newsromania.info

    1. Radu rules ! Am stiut ca va ajunge aici, am spus si sustin ca va lua intr-o zi si Pulitzer-ul , e prietenul meu vechi de cand mergeam cu Matiz-ul cand avea doar visele astea, e un visator si de asta are Planeta nevoie, de visatori si de artisti. Go Radu 😎🥇✌

  2. Felicitari! Cat adevar in toate cuvintele…
    Surprinsa si emotionata sa descopar ca acest tanar talentat regizor este fiul profesorului meu de fizica.

  3. Gabriela Dospinescu

    Crd ca ti-au fost de inspiratie, macar ca amintiri, experientele familiei Apostol “elefantii “din spatele blocului nostru.
    Ma bucur pentru succesul tau si iti doresc sa ai o cale luminoasa!
    Gabriela

  4. Pingback: “Vin dintr-o scară de bloc golită de valuri de migrație” – Radu Ciorniciuc, regizorul documentarului “Acasă, My home” selectat la Sundance, interviu pentru Cultura la dubă - SCOALA XYZ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *