Lina Vdovîi este scenarista filmului documentar Acasă, regizat de partenerul său de viață, Radu Ciorniciuc și multi-premiat anul acesta la mai multe festivaluri din întreaga lume, fiind chiar primul documentar românesc premiat la prestigiosul festival Sundance.
Anul trecut, Lina Vdvîi a câștigat Bursa Alex. Leo Șerban la TIFF pentru următorul său proiect, pe care îl va regiza, de aceasta dată, alături de Radu. Este vorba despre filmul “Tata”, un documentar despre tatăl ei, crescut și educat în URSS, dar care de 20 de ani este abuzat de șeful său din Italia, țară în care s-a stabilit, departe de ființele pe care, la rândul său, le-a abuzat dintotdeauna – fiicele și soția sa.
Iar cele două proiecte cinematografice au coincis în viața Linei cu cel mai important moment, cel în care ea a devenit mamă.
Pe Lina am întâlnit-o la Astra Film Festival, unde participă, alături de Radu, cu filmul Acasă. Pentru că a trebuit să rămână alături de fetița ei la hotel, Lina nu a putut să participe la proiecția filmului, la fel ca la Sundance sau la alte festivaluri.
Dar Cultura la dubă a realizat acest interviu și vă propune să descoperiți o femeie puternică, inteligentă, mamă tânără și o regizoare de film în devenire, despre care cu siguranță vom mai auzi de acum încolo.
Lina, spune-ne, te rog, cine ești, de unde vii, cu ce te ocupi?
Numele meu este Lina Vdovîi, un nume pe care îl pronunț de obicei mai lent, tocmai pentru că oamenii nu înțeleg ce zic. Nici nu știu dacă să zic că sunt jurnalist sau documentarist. Eu am început în presă acum 12 ani.
De unde ești?
Din Republica Moldova. Din Strășeni. E un oraș lângă Chișinău, la vreo 20 km.
Am venit la facultate în Iași să fac jurnalism, iar la “Opinia Studențească” și am publicat primele mele reportaje. Așa am învățat să documentez povești mai ample, așa am învățat să mă uit la fenomene, la oameni. S-a văzut interesul meu pentru zona asta. Am scris foarte mult reportaj social.
Și după aceea cum ai ajuns la București?
M-am angajat la TVR. N-am fost reporter de televiziune, am scris. TVR tocmai lansase o platformă video cu toate producțiile televiziunii și sarcina noastră era să le promovăm, să scriem despre ele, să ne întâlnim cu producătorii, cu realizatorii emisiunilor. O chestie care nu era neapărat foarte aproape de ce făceam eu înainte de asta.
Așa că în weekend-uri mergeam pe teren și făceam materiale pentru alte publicații. (Casa Jurnalistului, Dilema Veche, etc.) La un moment dat am zis că nu mai vreau să fac asta. Nu mai vreau să fac ceea ce îmi place în timpul meu liber. Așa că am plecat de la TVR și am devenit jurnalist freelancer.
Când am plecat de la TVR am început să scriu mai mult pentru Casa Jurnalistului. Reușeam să accesez burse și să îmi câștig banii din alte locuri, aveam diverse colaborări cu diferite publicații în continuare. Însă Casa era cumva locul meu preferat și locul meu de suflet.
Și cum ai făcut trecerea la film documentar?
Păi s-a întâmplat cu Radu (Ciorniciuc), în același context în care a făcut și el trecerea asta. Radu mi-a zis că are el un proiecțel, are el o idee de reportaj pentru presa străină.
Asta mi-a zis: că e o familie în Delta Văcărești, pe care o știe de câțiva ani și poate mergem pe acolo să vedem care-i treaba cu ei. Citise pe undeva că urma să devină parc național. Am anticipat ambii că o să treacă printr-o schimbare și am zis hai să vedem care-i treaba.
Doar că în momentul în care am ajuns în deltă, ne-am dat seama că schimbarea urma să se petreacă mult mai lent decât ne-am gândit noi și trebuia să stăm oricum mai mult cu ei.
Stând cu ei, petrecând tot timpul ăla cu ei, ne-am apropiat foarte mult, ne-am atașat unii de alții. Mie oricum îmi plac copiii extraordinar de mult și toată gașca aia de-acolo, îi iubesc în continuare pe toți și cumva relația s-a dezvoltat foarte natural.
Ești genul de om care atunci când își face meseria se și atașează de subiecte?
Da, exact. Eu păstrez tot timpul legătura, poate nu chiar cu toți, dar cu personajele din cele mai importante materiale din cariera mea.
Cum a fost lucrul tău propriu-zis la filmul “Acasă”?
Asta cu scenaristul a apărut destul de târziu în proiect. După doi ani de documentare.
Nefiind din industrie, încă nu înțelegeam foarte bine cum sunt împărțite rolurile. Eu, pentru că am scris întotdeauna și pentru că scrisul era instrumentul meu de lucru, am zis “hai să scriu eu scenariul, să scriu tot ce e de scris la filmul ăsta.” Și Radu a zis “ok, eu vreau să fac regie”.
Așa că scenarist la “Acasă” înseamnă că am scris, alături de Monica (Lăzurean Gorgan, producător), atunci când a venit și ea în proiect, treatment, aplicația la CNC, am scris aplicația pentru niște fonduri europene și am lucrat la structura poveștii cu Radu, în sensul că Radu, când se întorcea de la montaj, mereu ne uitam pe ce aveam împreună, discutam scenele, cum le îmbinăm, cum facem treceri, cum e un personaj, dacă arătăm tot ce vrem noi să arătăm noi despre personajul respectiv sau nu.
De fapt, experiența mea de scenarist se conturează abia acum, la următorul meu proiect.
“Eu nu sunt de părere că un film ar trebui să fie terapia cuiva. Eu mi-am făcut anii mei de terapie. De fapt, cu ajutorul terapiei am ajuns în punctul ăsta cu el.”
Lina Vdovîi
Apropo de asta, anul trecut ai câștigat bursa Alex Leo Șerban pentru proiectul tău, Tata. Ce s-a mai întâmplat între timp?
Proiectul a evoluat destul de mult de atunci.
“Tata” e un film despre tatăl meu, care muncește în Italia de 20 de ani, cu care eu am avut o relație destul de dificilă, pentru că a fost violent și abuziv cu mine și surorile mele și mama mea, dar care este acum victima abuzului din partea șefului de la locul de muncă.
Lucrează la o vinărie în nordul Italiei. Acesta e un aspect al vieții lui de acolo de care nimeni din familia noastră nu știa, pentru că tata e o persoană foarte orgolioasă, e un munte de orgoliu și mereu a fost obsedat să proiecteze imaginea asta despre el de bărbat puternic, în control, care nu are vulnerabilități, nu are traume, nu are emoții și așa mai departe.
Prin filmul ăsta încerc să arăt cumva ciclul violenței și schimbarea de roluri care se produce aproape întotdeauna, dar despre care nu vorbim sau nu vorbim destul. În același timp, încerc să îmi rezolv eu problemele cu el și să îmi dau seama dacă putem să gasim o soluție pentru noi, având în vedere trecutul nostru.
Care este scopul unui astfel de film, îl faci pentru tine sau pentru public?
Eu nu sunt de părere că un film ar trebui să fie terapia cuiva. Eu mi-am făcut anii mei de terapie. De fapt, cu ajutorul terapiei am ajuns în punctul ăsta cu el.
Nu, vreau să fac un film care să arate, cât mai autentic posibil, problemele astea cu care ne confruntăm foarte mulți dintre noi: lipsa de comunicare, violența și abuzul, care sunt prezente în multe familii din România.
Tatăl tău înțelege cu ce te ocupi tu?
E foarte ciudat că în perioada asta în care am apucat să stăm mai mult împreună, practic, proiectul ăsta ne-a adus împreună.
Am avut o relație destul de rece și distantă, dar la proiectul ăsta nu filmez doar eu, filmează și el. El își documentează abuzurile. Noi i-am dat o cameră ascunsă pe care o poartă la muncă și cu care îl filmează pe șeful lui. Noi filmăm partea noastră. Îl filmăm pe el acolo, sunt și eu personaj în film, e și Radu, suntem noi toți și documentăm bucata asta.
Vara asta am stat două luni legate în Italia și mi-am dat seama că distanța dintre noi, pe care o știam eu, e și mai mare.
Suntem la poli opuși în ceea ce privește valorile noastre, credințele, viziunile. E un bărbat născut, crescut și educat în Uniunea Sovietică, unde nu existau persoane LGBT, unde nu existau persoane bolnave de SIDA. Deși muncește în Italia de 20 de ani, nu și-a schimbat cu nimic ideile extreme, ăștia-s pilonii lui.
El cum privește abuzurile la care e supus el însuși?
El e convins că Dumnezeu îl pedepsește pentru ce ne-a făcut el nouă. Ca atare, acceptă cu mai multă ușurință tot ce i se întâmplă lui, ceea ce e foarte greșit. Nu cred în această pedeapsă divină.
Nu cred că există vreo justificare pentru ce i se întâmplă lui acolo și nu cred că merită.
El e foarte deschis la ideea acestui proiect. El își dorește enorm să facă parte, să fie iertat. Mai are câțiva ani de muncă acolo și iese la pensie și va trebui să se întoarcă acasă și e conștient de faptul că noi am crescut, nu mai suntem dependente de el, nu mai suntem sub controlul lui, nu ne mai poate impune să-l respectăm sau să-l iubim.
Încearcă să compenseze acum. Pe de o parte ne ajută deschiderea asta a lui pentru că ne ajută cu filmul, pe de altă parte, eu, de când am născut-o pe fetița mea, nu mai simt nevoia unui tată. Dar, altfel, ca bunic se comportă extraordinar, l-am văzut în ipostaze în care nu credeam că îl voi vedea vreodată.
Crezi că ai fi putut ajunge în punctul ăsta profesional dacă ai fi rămas în Republica Moldova?
Nu, categoric. Presa din Republica Moldova aproape că nu există. Sunt două-trei locuri în presa din Moldova care fac treaba cum trebuie, dar, în principal, e o presă supusă, controlată politic.
Acolo nu aș fi avut niciodată libertatea, oportunitățile și oamenii de la care să învăț să fac ce știu acum.
Mă bucur enorm că am plecat.
Crezi că educația are puterea de a schimba destinele unor oameni?
Absolut. Și acum mă întorc la familia Enache (din filmul Acasă), eu mă bucur enorm că acum ei merg la școală. Școala îți deschide orizonturile, te contectezi la ceea ce ar trebui să fie fibra unei societăți.
Simți că faptul că ești mamă te încetinește în lucrul la film?
Daaa, foarte mult. E foarte foarte greu. Sunt extrem de fericită și îmi iubesc copilul până la cer, fără ea eram incompletă. Însă, dacă vrei să fii și mamă și să mai faci și alte lucruri pe lângă asta, e foarte greu dacă nu ai ajutor.
Și cred că ar trebui să existe un sistem de susținere pentru femei mult mai bine pus la punct.
Eu am norocul că Radu mă ajută foarte foarte mult, dar am nimerit într-un moment în care am terminat un proiect, îl promovăm, lucrăm la altul nou, a trebuit să călătorim.
Dar este greu. Chiar te încetinește pentru că este un full time job. Și în cele câteva ore libere pe care le am, am așa o stare de anxietate, nu știu ce să fac mai întâi, să spăl vase, să fac ordine în casă, să citesc, să mă uit la un film. Ce să fac? Și ajung să stau în starea asta și se trezește copilul și gata, mă întorc la ea.
Dar, culmea, în toată această perioadă cel care m-a ajutat foarte mult a fost chiar tata, care a stat foarte mult cu ea.
Dincolo de realizarea cinematografică și faptul că și ei au devenit părinți, Lina Vidovîi și Radu Ciorniciuc s-au luptat și au reușit să schimbe viața familiei Enache, pe care au filmat-o vreme de 4 ani în sălbăticia Deltei Văcărești. Copiii familiei Enache au mers pentru prima dată la școală, la medic, au învățat să scrie și să comunice, iar acum locuiesc în propria lor casă. Puteți citi mai multe într-un interviu realizat cu Radu Ciorniciuc.
