Cu o carieră excepțională în America, Europa și Japonia, Andrei Șerban, regizor de teatru și de operă, revenea în România în 1990, după căderea comunismului, ca director al Teatrului Național din București.
Era pentru prima dată după o lungă perioadă întunecată, în care arta a fost permanent cenzurată, când un regizor cunoscut ca fiind un rebel al teatrului, avea libertate artistică deplină.
A montat la TNB Trilogia Antică – Medeea, Troienele și Electra, spectacole ce au reprezentat cu adevărat un șoc cultural față de ceea ce erau obișnuiți spectatorii bucureșteni să vadă.
Dar a plecat în 1993, după doar 3 ani, dezamăgit de urmele comunismului rămase în sistemul de funcționare a teatrului și de atitudinea unor actori care „își cereau drepturi feudale cu pretenții total egoiste.”
“Ceea am încercat în cei 3 ani ca director a fost să transform spiritual Teatrul Național. Și nu am reușit.”, spunea acesta într-un text publicat în 2005 în Revista 22.
32 de ani mai târziu de la ultima sa montare la TNB, Andrei Șerban a revenit în acest decembrie ca regizor la Național.
Și a făcut-o la înălțime. Spectacolul său, Mary Stuart, după o adaptare a tânărului regizor și dramaturg britanic Robert Icke, este o impresionantă demonstrație teatrală care reușește să aducă un text clasic în actualitate.
Cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de trei actrițe, pe rând – Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. În formula Ofelia Popii și Raluca Aprodu, se dă cu banul la începutul spectacolului, iar soarta decide ce rol interpretează fiecare, pe când Nicoleta Lefter, actrița Teatrului Odeon, interpretează doar rolul Mary Stuart.
Personajele masculine sunt, de asemenea, impresionante: Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Emilian Oprea, Tudor Cucu Dumitrescu sau Ștefan Mihai joacă exceptional în jurul celor două regine.
L-am întâlnit pe Andrei Șerban în urmă cu câteva zile, la TNB. A venit la interviu însoțit de câinele său din New York, Rocco, poreclit așa după filmul Rocco și frații săi, cu Alain Delon în rolul lui Rocco. Cei doi formează o imagine cât se poate de caldă. Prezența lui Rocco ne amintește, de fapt, că dincolo de realizările sale ca artist, Andrei Șerban este cât se poate de pământean, la fel ca noi.
La 81 de ani continuă să creadă în puterea teatrului de a trezi emoții în oameni. Chiar dacă realitatea societăților în care trăim se simte uneori ca un “tsunami” prin care trecem ca “somnambulii”.
***
Domnule Șerban, în primul rând spuneți-ne, vă rog, cum ați regăsit TNB după 30 și ceva de ani?
Cu totul schimbat, în primul rând datorită renovării, care îl face mult mai spectaculos, mai convingător. Sălile dotate sunt un mare plus, în 1990 era în semi-paragină.
Apoi, diferit e managementul.
Chiar și interimar, George Călin e primul manager care a avut curajul să mă invite după ce am plecat.
Sigur că îi mulțumesc pentru asta. Mădălina Ciupitu a avut grijă de spectacol și este un manager excepțional. Și nu în ultimul rând, actorii, o grupă care s-a sudat foarte bine în jurul celor trei regine. Pentru bărbații actori nu a fost ușor, fiindcă fiecare dintre cele trei regine dorea să repete. E un fel de supliciu pentru ei că au repetat aceeași scenă de zeci de ori.
Iată că am ajuns la final și mă bucur enorm pentru succesul pe care îl au. Sper că spectacolul se va juca mult timp, fiindcă e o piesă politică foarte importantă.
Mi-a zis cineva după una dintre reprezentații că ceea ce se întâmplă pe scenă e exact ce s-a întâmplat în politica românească în ultimele zile. Deci iată ce impact are o piesă scrisă în 1800. E formidabil de actuală.
Ați spus că George Călin a fost primul manager care a avut curajul să vă invite. De ce ar fi avut nevoie de curaj un manager al TNB ca să vă invite?
Pentru că din momentul în care mi-am dat demisia acum 30 și ceva de ani, deoarece mi se puneau foarte multe obstacole, pentru că nu eram comod cu regimul Iliescu, aveam opinii destul de deschise și nu prindeau bine acolo sus, ei bine, de atunci fiecare director a considerat că e mai bine să mă lase în pace decât să mă aducă înapoi.
Locuiesc la New York și e un privilegiu că pot să vin în România și să spun ce vreau. Evident că aceste opinii nu plac tuturor și nici nu mă miră.
În mod ciudat, până și Caramitru, care a făcut mult bine refâcând sălile acestui teatru, din punct de vedere artistic ori nu a agreat cu stilul meu de a face teatru, ori nu știu de ce, dar până și el, un fost prieten, a evitat să mă invite, ceea ce bineînțeles mie mi-a adus tristețe.
V-a adus bucurie această invitație?
Mi-a adus bucurie pentru că e normal să revin pe prima scenă a țării, unde în 1990 am creat cu Trilogia Antică un fel de mini revoluție, asta nu o spun eu, ca laudă de sine, ci este adevărul, a intrat în istoria teatrului românesc, a simbolizat trecerea din comunism la libertate. De atunci, nu știu să mai fi existat un astfel de spectacol, nu am văzut tot, dar nu cred.
Deci a fost ca o revenire acasă, dacă mai poate exista acest cuvânt – acasă, fiindcă nicăieri nu mai suntem acasă. Nici acasă la noi, nici la New York, suntem într-o lume confuză, dementă, nu știm ce se va întâmpla mâine.
Iar la începutul piesei, șansa – aruncarea banului – decide cine va fi regină.
Cum ați ajuns la această soluție, ca actrițele să dea cu banul pentru a decide rolul din fiecare seară?
Robert Icke a făcut prima dată asta, când a montat piesa la Londra, fiindcă a considerat că cele două regine se aseamănă, de fapt, sunt amândouă prizoniere.
Elisabeth se teme că Mary este o invadatoare care vrea să îi ia coroana și o închide 19 ani în temniță. Elisabeth, ea însăși se simte o prizonieră fiind în putere. De ce? Toți politicienii din jurul ei fac presiuni pentru a o manipula în interes propriu, iar ea se simte ca această frază superbă din text “coroana regală e ca o celulă de închisoare plină de bijuterii.”
Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi în putere, femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă desprece înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest, nu este ușor.
Exact când aveați avanpremierele acestui spectacol, în România se discuta despre posibilitatea de a avea o femeie președinte. Cum ați văzut această posibilitate?
Ar fi fost frumos să fie așa, de ce nu, de ce să nu aibă o femeie această capacitate? Dar România este încă o țară dominată de machism, așa că nu știu cât de manipulată ar fi fost această doamnă dacă ar fi avut șansa de a deveni președinte. Dar uite că nici nu a avut șansa.
Sunt schimbări în societate, în lumea teatrului e un curent puternic spre feminism. Se discută destul de militant situația femeii, dar depinde către ce se îndreaptă această mișcare.
În America, după mișcarea woke și cancel culture e un dezastru. Nu o spun pentru că nu sunt femeie, ci o spun în numele artei. Această mișcare distruge arta.
Teatrul e folosit ca o tribună pentru propagandă și militantism. Unde mai este arta? Mergem la teatru ca să fim îndoctrinați politic? Suntem îndoctrinați tot timpul, nu e nevoie să mergem la teatru pentru asta.
Deci aici am o dispută foarte clară cu acest gen de feminism, ceea nu înseamnă că nu mă bucur că femeile devin puternice în teatru, în artă. Sunt foarte multe femei regizoare în lume, și în România, foarte bune, am o părere foarte bună despre femeile care fac artă.
Am văzut în interviurile pe care le-ați mai dat că vorbiți frecvent despre cultura woke din America și despre faptul că nu vă regăsiți în ceea ce promovează ea. În acest context, în ce măsură vă mai regăsiți în America, acolo unde locuiți în cea mai mare parte a timpului?
De aceea am abandonat Columbia University, unde am fost profesor 27 de ani și am fost șef al catedrei de teatru, am plecat exact din cauza asta. Mi se impunea să iau ca studenți tineri de culoare, ceva cu care nu am nicio problemă, am lucrat toată viața mea cu tineri de orice culoare, Teatrul La MaMa era teatrul experiențelor universale, actori din toate țările, de toate culorile veneau.
Dar nu sunt de acord să fiu obligat să iau pe cineva doar pentru că este de culoare, când nu are talent. Am vociferat foarte tare și nu am fost pe placul conducerii Universității Columbia, care este foarte politizată de cultura woke.
De asemenea, obligația de a lua profesori în corpul profesoral doar dacă sunt de culoare sau dacă sunt femei, femei gay, chiar dacă nu corespund profesional. Eu cred în meritocrație, dacă au valoare, calitatea de a inspira tinerii studenți, dacă au o viziune despre lumea teatrului, atunci da. Dar doar dacă ne referim la criteriul politic, este ceea ce se întâmpla în România pe vremuri, când am crescut în epoca stalinistă.
Eu aveam părinți burghezi și am intrat cu greu în liceu, aveam un dosar pătat. Nu eram negru, ci eram pătat social. Exact asta se întâmplă acum în America și asta m-a făcut să mă retrag.
Îmi place să locuiesc la New York, e un oraș extraordinar pe care îl ador, am locuit majoritatea vieții mele acolo, peste 50 de ani, e un oraș minune, al contrastelor, unde mă simt bine. Sunt acolo ca cetățean al lumii, nu ca artist, nu mai lucrez ca artist acolo, lucrez foarte mult în România și îmi place să o fac atât timp cât lucrez ca artist liber, fără niciun fel de propagandă.
Asta vă place acum în România, că aveți libertatea artistică pe care nu o mai aveți în America?
Da.
Culmea, ați plecat de aici pentru a fi liber și după 50 de ani vă simțiți mai liber aici.
Da, exact, am plecat din comunism în America pentru a gusta libertatea la sfârșitul anilor 60, începutul anilor 70 și acum revin în România ca să găsesc libertatea pe care n-o mai am în America. E foarte interesant, e ca un vodevil.
Revenind la spectacol, cum ați ajuns la formula aceasta de distribuție?
Am făcut un casting foarte riguros și la un moment dat erau cinci regine, erau încă două actrițe din TNB care mi-au plăcut foarte mult. Dar și trei erau foarte multe. Robert Icke a lucrat cu două la Londra.
Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.
Niciodată nu știi dacă cineva e potrivit pentru un rol sau nu până nu îl vezi la probă. Nu suntem toți potriviți pentru orice. Și eu, ca regizor, sunt potrivit pentru un anumit gen de teatru.
De exemplu, în America mi s-a propus să lucrez pe Broadway, dar m-am întrebat când voi putea eu să fiu la fel de bun regizor pentru musical, un gen care s-a născut în America? Acolo ești de mic copil educat, crești cu cântece din musicaluri, pe când eu, venind din Europa, nu aveam musicalul în sânge.
Orice actor crede că poate juca orice. Nu e adevărat. Toți avem o anumită tipologie. De aceea, sunt foarte atent când aleg la un casting.
Deci, cu Raluca a fost mai ușor. Apoi am deschis și către actori din afara teatrului. Ofelia Popii, regina Teatrului din Sibiu, tocmai plecase de acolo și era disponibilă. Și cu Nicoleta Lefter lucrasem la un spectacol la Odeon, este o prietenă, a venit și a dat o audiție foarte bună.
Iată, așa am ajuns să lucrez cu ele trei și nu cu altele, deși și altele ar fi meritat, dar nu puteam, erau prea multe.
De ce alegeți dramaturgia lui Robert Icke? e deja al treilea spectacol pe care îl realizați după o adaptare a lui, după Oedip la Bulandra și Doctorul la Odeon.
Pentru că Robert Icke, ca și mine, e interesat de teatrul clasic. Ia o piesă scrisă acum 200-300 de ani sau mai mult, 2000 de ani, și găsește că acea piesă a fost foarte actuală la timpul ei și e foarte actuală și azi. Iar ceva care rezistă după atâta timp merită să îi dai atenție, poate chiar mai mult decât unei piese scrise ieri, pentru că o piesă scrisă ieri nu trece dovada timpului. O piesă care e foarte veche și încă rezistă, înseamnă că e ceva universal valabil în ea.
Și asta mă interesează – universalitatea teatrului. Imediatul și universal. Faptul că vorbește despre noi acum este imediat, dar în același timp nu suntem buricul pământului.
Teatrul s-a născut cu mult timp înainte noastră. Viața celor de atunci este la fel de importantă pentru a învăța ceva de la ei.
Am un imens respect pentru tradiție, la fel cum am un mare interes să fac ceva care corespunde azi.
Icke aduce aceste piese în contemporan fără să trădeze sursa, pe Sofocle – marele autor antic în Oedip sau pe Schiller – marele autor german al secolului 19. El îi aduce în prezent și în același timp este o punte spre trecut.
Cum ar putea acest teatru să ajungă la un public mai larg, la oameni care nu merg în mod normal la teatru și nu fac parte din elita culturală? Este acest tip de teatru unul elitist? Ne uităm la ceea ce se întâmplă în societate și vedem cât de mare nevoie avem de latura emoțională a teatrului.
Eu nu cunosc societatea românească atât de bine și părerea mea e neavizată. Dar, ați folosit cuvântul emoție.
Ceea ce cred adânc este că teatrul este făcut pentru emoție, nu pentru intelect. Vibrația emoției este ceea ce contează în teatru. Mergi la teatru să simți, nu să gândești.
Cei care consideră teatrul politic atât de important vor să te facă să gândești: a, viața este astfel pentru că sunt cei care ne domină și noi suntem victimele lor. Teatrul politic vrea să te opui celor care te opresează. Ok, interesant, just, politic corect, dar asta nu te face să simți adânc ce înseamnă să fii ființă umană.
Ca să răspund la întrebarea cum putem face și un altfel de public să vină, nu știu. Eu fac ceea ce pot. Eu vreau ca actorii, într-o repetiție, să mă convingă, atunci când sunt unicul spectator. Eu mă consider un om normal, dacă mă conving pe mine, cred că îi pot convinge și pe alții.
Problema e că unii încearcă să aducă teatrul la un nivel foarte jos, crezând că atunci vor veni oameni care nu merg la teatru niciodată. Li se dă o comedie foarte trivială, crezând că asta place publicului. Nu. Asta e o crimă – să crezi că aduci lumea la teatru dacă te cobori foarte jos.
Un public, chiar și un public neavizat, un public necultural, când vine la teatru are o sete pe care nu o recunoaște, nu o știe. Dorește ceva mai inteligent, mai sensibil decât viața lui. Spectatorul nu știe de ce vine la teatru, dar este atras spre ceva. Să îi dai o mâncare prost făcută sau de la fast-food-ul cel mai infect, nu este soluția.
Soluția este să-l ridici la un alt nivel. Nu să îl sperii, nu să faci un teatru pentru snobi, ci să faci un teatru al emoției umane. O căutăm cu toții și nu o găsim întotdeauna. Pentru mine asta contează, să găsesc acea emoție universală.
Foarte multă lume se întreabă ce vă dă energie să continuați în teatru, după ce ați montat atât de multe spectacole și ați cunoscut deja succesul la cel mai înalt nivel. De ce o faceți?
Sunt ceea ce spun americanii – workaholic. Sunt sclavul muncii. Sunt sclavul teatrului. Ceea ce nu e o expresie foarte plăcută pentru mine. Aș vrea să-mi trăiesc mai mult viața în viață, dar viața în teatru mi se pare mai interesantă, mă inspiră.
Și lucrez și pentru a încerca să fac bine altora, actorilor. Sunt foarte interesat în actori, ceea ce nu se întâmplă la orice regizor, și simt că am și o responsabilitate față de spectatori.
Mă bucur că toate spectacolele pe care le-am făcut se joacă ani mulți, pentru că nu sunt făcute pentru festival. Unii regizori lucrează pentru festivaluri, fac spectacole poate avangardiste, originale, dar care nu sunt pentru publicul mare.
Când eram tânăr, am făcut multe spectacole pentru festivaluri cu Teatrul La MaMa, am fost în 30 de țări, la cele mai mari festivaluri, și mi-a plăcut. Dar acum am ajuns la o vârstă la care nu mă mai interesează asta.
Vreau să fac spectacole pentru sufletul oamenilor.
Pentru că suntem la TNB, în Piața Universității, și pentru că se împlinesc zilele acestea 35 de ani de la Revoluție, nu pot să nu vă întreb cum ați primit în acele zile vestea a ceea ce se întâmpla acasă?
În ziua Revoluției, 22 decembrie, lucram un spectacol la Boston și știu că am vorbit cu Liviu Ciulei, un mare prieten, și cu Lucian Pintilie. Eram toți trei în America și nu ne venea să credem.
Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la Andrei Pleșu, care mi-a spus că probabil va fi numit ministrul Culturii și dacă aș dori să revin, să reiau activitatea în România. Ceea ce m-a atins foarte tare, fiindcă până atunci nu puteam lucra în România.
Această veste a fost extraordinară, după care a urmat momentul uciderii Ceaușeștilor și asta nu a fost primită bine în America. Putem disputa această decizie.
Practic, așa arăta nașterea unei democrații deja puse la îndoială.
Exact, deja era pusă la îndoială. Din clipa aceea, lucrurile au devenit mai confuze. Un prim extaz de fericire a început să fie umbrit.
Iar când am început lucrul ca director al TNB, invitat de Andrei Pleșu, exact când repetam Trilogia Antică în teatru, afară, în Piața Universității, ajungeau minerii.
E uluitor, aici în teatru simțeam că toți spectatorii erau un fel de cetățeni ai Atenei, că erau asediați de o armată, iar afară se întâmpla aproape oglinda teatrului în viață. Teatrul oglindea, de fapt, viața.
35 de ani mai târziu, în acest decembrie încă ne punem problema democrației în România. Alegerile au fost anulate, suntem martori la ascensiunea unui val de extremism, poate că dumneavoastră aveți o privire mai obiectivă, din afară. Ce credeți că se întâmplă aici?
E uluitor ce s-a întâmplat cu alegerile și cumva teama de ceea ce e posibil dacă se ajunge la extremism este o teamă mondială. E peste tot. Eu spun banalități acum, România nu mai e deloc diferită de ceea ce se întâmplă în alte părți.
Plecăm în două săptămâni înapoi la New York și îmi e teamă să mă gândesc la ceea ce va fi la momentul „încoronării” lui Trump, habar nu am ce va fi din ziua aceea, dacă neofascimul se va instaura sau nu.
Sper că nu, dar atât de mulți democrați, până și foști colegi woke de la Universitatea Columbia, cu care eu am intrat în conflict, exact aceiași oameni acum îl pupă în fund pe Trump. Iată cât de lași putem fi. Suntem lași în România, în America, peste tot.
În același timp suntem victime fiindcă nu ne asumăm responsabilitatea civică, în care să ne ținem spatele drept și să nu ne lăsăm duși de un curent sau în altul. În acest moment e un tsunami al planetei.
Dar cum credeți că am ajuns în situația asta, de a ne teme de un val înfricoșător de extremă dreapta, la aproape 80 de ani distanță de când credeam că el a murit?
Cred că niciodată nu ne-am trezit dintr-un fel de somnolență, în fiecare zi mergem cu valul și trecem prin situațiile astea ca niște somnambuli. Nu există o trezire adevărată a conștiinței. Nu reacționăm la ceea ce ni se întâmplă.
***
Spectacolul „Mary Stuart” se reia la TNB în ianuarie 2025, dar toate reprezentațiile programate sunt deja sold out.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
