România este prezentă la Cannes, cel mai important festival de film din lume, cu 4 filme în selecțiile oficiale și cu Feteasca Regală de la Jidvei, vinul oficial al țării noastre în cadrul evenimentului cinematografic de amploare. Un jurnal în timp real semnat de Amalia Enache și Alexandra Tănăsescu, ce cuprinde interviuri cu cineaștii români, poate fi urmărit pe pagina de Instagram Jidvei România.

Momentul de vârf al prezențelor românești la Cannes l-a reprezentat anul acesta premiera oficială a filmului Fjord, regizat de Cristian Mungiu, în competiția oficială pentru Palme d’Or. Filmul a fost aplaudat în picioare timp de 10 minute.

***

Prezența românească la ediția din 2026 a Festivalului de Film de la Cannes a generat un ecou remarcabil în presa internațională de specialitate.

“Fjord”, noul film semnat de Cristian Mungiu, aflat în competiția oficială, a emoționat sala la prima proiecție: o ovație de peste 10 minute, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve reținându-și cu greu lacrimile pe scenă. Printre actorii români din distribuție se numără și Adrian Titieni, Alin Panc, și Ana Bodea, iar imaginea filmului îi aparține directorului de imagine Tudor Vladimir Panduru.

Variety a descris filmul ca pe o dramă socială puternic construită, subliniind că, deși este prima producție a lui Mungiu filmată în afara României, aceasta se înscrie firesc în opera sa preocupată de globalizare, migrație și fracturile culturale dintre progresism și conservatorism.

Cristian Mungiu, Sebastian Stan și Renate Reinsve au oferit interviuri în exclusivitate pentru Cultura la dubă, în care au vorbit pe larg despre experiența de lucru la Fjord.

“Jurnalul unei cameriste”, regizat de Radu Jude, prezentat în cadrul selecției oficiale Quinzaine des cinéastes, cu Ana Dumitraşcu în rolul principal, o satiră socioe-conomică despre o tânără româncă menajeră la o familie burgheză din Bordeaux, a fost primit, de asemenea, aprecieri în presa internațională și printre spectatorii prezenți la Cannes.

„Am obligații creative față de România, față de cinema” – Radu Jude

Într-unul dintre interviurile oferite în exclusivitate seriei „Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea”, Radu Jude vorbește despre relația sa cu filmul după ce acesta ajunge în fața publicului, despre responsabilitatea față de cinema și față de România și despre convingerea că filmul poate capta și exprima tensiunile unei societăți în schimbare.

„E o întâlnire cu publicul, cu publicul interesat de cinema, dar pentru mine filmul se încheie în momentul în care a fost terminat și mai departe încerc să mă gândesc la următoarele proiecte. Îmi pasă destul de puțin de reacțiile față de film odată terminat.

Sigur că mă bucur dacă sunt pozitive, și majoritatea par pozitive, dar nu îmi iau pe umeri și această problemă. Dacă există posibilitatea să fac un film, eu fac un film care să mă și reprezinte, într-o măsură cât mai mare. Am obligații creative față de România, față de cinema.

Cred că cinematograful poate să exprime și să capteze fluxul problemelor care traversează această societate, care sunt din ce în ce mai mari. Eu cred foarte tare în cinema și cred că el are mai multe modalități de a se construi: din punctul meu de vedere, un film cu 15 milioane, un film cu 100.000 sau un mic film făcut de un amator pot fi considerate la fel de importante.”, a declarat Radu Jude.

“Atlasul Universului”, regizat de Paul Negoescu, este primul film românesc inclus în secțiunea Écrans Juniors a Festivalului de la Cannes, dedicată publicului tânăr. Filmul a primit Mențiunea Specială „Generation Kplus” a Festivalului Internațional de Film de la Berlin și Premiul pentru Cel Mai Bun Film din competiția internațională dedicată filmelor pentru adolescenți la cea de-a 30-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Sofia.

„Titanic Ocean”, debutul regizoarei Konstantina Kotzamani în Un Certain Regard, produs de Radu Stancu și Ioana Lascăr, o fantezie cromatică despre o școală japoneză unde adolescente se antrenează să devină sirene profesioniste, a fost descris de Hollywood Reporter drept unul dintre cele mai intrigante filme ale selecției.

Împreună, cele patru producții acoperă patru secțiuni distincte ale festivalului și patru direcții artistice diferite, o dovadă că talentul cineastilor români nu s-a stins după gloria Noului Val.

Festivalul de Film de la Cannes este cel mai recent capitol dintr-un drum pe care Jidvei îl parcurge alături de artiștii români și evenimentele culturale europene de anvergură. Reprezentarea României la Cannes este realizată cu sprijinul Alianței Producătorilor de Film, Oficiului de Film și Investiții Culturale, Centrului Național al Cinematografiei, Guvernului României și Creative Romanian Film Makers.

Pe Coasta de Azur, cineaștii români și străini s-au putut bucura de Feteasca Regală, un soi care a cucerit deopotrivă curțile regale și marile jurii internaționale.

Jidvei continuă seria „Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea” cu o cronică vie a zilelor de festival, desfășurată pe pagina de Instagram Jidvei Romania, în care Amalia Enache și Alexandra Tănăsescu documentează din interior premiere, interviuri cu cineaști, conferințele de presă ale filmelor selectate, atmosfera Pavilionului României și momentele care se petrec între rândurile programului oficial.

Alexandra Tînjală, Consultant Strategie Comunicare, PR și Parteneriate Jidvei Romania, despre convingerea care sta la baza acestui demers:

„La Cannes, în mijlocul unui festival la care participă filme din 141 de țări, când spui că vii din România, vezi în ochii oamenilor un respect câștigat film cu film, deceniu după deceniu, care îți dă un sentiment de mândrie pe care nu îl poți simți în altă parte. În universul cinematografiei, România înseamnă o voce pe care lumea a învățat să o asculte, și asta depășește cu mult industria filmului.

Am pornit seria-jurnal „Vin la povești. Spiritul românesc în dialog cu lumea” din convingerea că un brand românesc are responsabilitatea să fie prezent acolo unde se construiește această imagine, în primul rând ca partener al tuturor celor care o fac posibilă, nu doar al numelor consacrate.

În spatele celor patru filme cu amprentă românească de la Cannes 2026 stau sute de profesioniști a căror muncă definește cea mai vizibilă industrie creativă românească de pe scena internațională. Așa cum spun Marius Leftărache și Carmen Rizac, doi dintre profesioniștii ale căror nume apar în creditele tuturor celor patru producții prezente la festival, excelența românească este rezultatul unor ani de construcție tăcută și riguroasă.

La Festivalul de la Cannes 2026, seria „Vin la povești” merge dincolo de titlurile mari, stând de vorbă cu regizorii, producătorii, compozitorii și directorii de imagine ai producțiilor românești prezente, documentând acele momente autentice, din culise, pe care marile platforme jurnalistice nu mai au întotdeauna timpul sau apropierea să le surprindă. Pentru că în spatele fiecărui film există oameni a căror poveste merită spusă. Prin această serie-jurnal, Jidvei și-a asumat și rolul de platformă culturală, un spațiu în care publicul nostru intră în contact cu creatorii, artiștii și ideile care ne definesc ca români și care reprezintă România în lume.”

Amalia Enache și Alexandra Tănăsescu descriu din interior atmosfera acestei ediții exceptionale:

„Festivalul de Film de la Cannes are tot: are film liber, de autor, cum și-a propus de 79 de ani, are teme puternice, actuale, mesaj politic și social, are soare și dialog între lumi, are relevanță cu adevărat globală. Intrăm împreună în atmosfera inegalabilă de pe Croazetă și onorăm cum se cuvine întreaga prezență românească de anul acesta, cu patru producții selectate la secțiuni importante în festival.” – Amalia Enache

„Cu resurse minime, cineaștii români reușesc aproape an de an să fie o prezență remarcabilă la Cannes, de peste 20 de ani încoace. Să fiu prezentă la Cannes în calitate de jurnalistă acreditată pentru Cultură la dubă este o onoare și totodată o responsabilitate față de public, aceea de a ajunge în profunzimea acestui univers, dincolo de glamour și covor roșu.” – Alexandra Tănăsescu

Feteasca Regală: un soi românesc de la curțile regale la Coasta de Azur

La Cannes, Jidvei aduce soiul său emblematic, Fetească Regală, prin colecțiile SPIRIT, Grand Reserve și Owner’s Choice: Ana & Maria, alături de colecția de spumante Mysterium.

Jidvei este cel mai mare producător de Fetească Regală din lume – un soi a cărui legendă spune că și-a primit numele în onoarea Regelui Ferdinand și care continuă, astăzi, să confirme eleganța și valoarea vinurilor românești peste hotare.

La London Wine Competition, una dintre cele mai prestigioase competiții de vinuri din lume, Jidvei SPIRIT Fetească Regală a obținut Medalia de Aur, fiind singurul vin alb românesc premiat cu aur la ediția din acest an.

Vinul românesc devine astfel limbaj cultural, semnătură, reper – o reverență adusă identității românești, ancorată în inima Transilvaniei, pe un pământ care rodește vița-de-vie de peste opt secole. Fiecare sticlă spune aceeaşi poveste: Transilvania poate sta cu demnitate la aceeaşi masă cu marile vinuri ale lumii.

Urmăriți relatările în timp real de la Cannes pe pagina de Instagram Jidvei România.

Despre Jidvei
Cu peste 1.000 de medalii internaționale şi o poziție în Top 100 producători globali de vinuri şi distilate premium, Jidvei confirmă că România este şi va rămâne Ţara Vinului, atât acasă, cât şi pe scena europeană.
Brandul reunește tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică și expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale și diplomatice europene: de la Centrul Pompidou din Paris și Teatrul La Fenice din Veneția, până la Grand Palais, în cadrul Festivalului de Carte de la Paris, și pe Croazeta de la Festivalul de Film de la Cannes.
Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) şi deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa, 2.500 ha în inima Transilvaniei.

***

Articol susținut de Jidvei

The post În inima Festivalului de Film de la Cannes, Jidvei este vinul oficial al României (P) appeared first on Cultura la dubă.

România e reprezentată la această ediție de Fjord, cel mai nou lungmetraj regizat de Cristian Mungiu – în Competiția Oficială (Palme d’Or); Jurnalul unei cameriste, regia Radu Jude – în secțiunea Quinzaine des Cineastes; Atlasul Universului, regia Paul Negoescu – în secțiunea Ecrans Juniors și Titanic Ocean, regia Konstantina Kotzamani – în secțiunea Un Certain Regard.

În competiția oficială vor fi prezenți cineaști de renume, precum Pedro Almodovar, László Nemes, Paweł Pawlikowski, Asghar Farhadi sau Andrei Zviaguintsev.

***

Fjord va avea premiera mondială la Cannes, luni, 18 mai, de la ora 20.00 (ora României). Din distribuție fac parte superstarurile Sebastian Stan și Renate Reinsve. Este primul film în limba engleză realizat de Cristian Mungiu și totodată primul film în care Sebastian Stan joacă în limba română.

România a câștigat Palme d’Or o singură dată, în 2007, prin filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, regizat de Cristian Mungiu.

“Fjord este, în mai mare măsură decât oricând în cariera mea, rezultatul unui efort colectiv, al unei coproducții extinse și a unei distribuții internaționale care au acționat împreună în cel mai solidar mod cu putință. A fost o bucurie să lucrez cu un grup de actori formidabili, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve, și le mulțumesc tuturor pentru efortul de a mă fi urmat, cu atâta generozitate, în felul meu de a face filme. Cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi pentru eforturile noastre este această selecție la Cannes, locul în care cinematograful este respectat, apreciat și așteptat ca nicăieri altundeva în lume.”, declară Cristian Mungiu.

Fjord a fost turnat preponderent în Norvegia, în primăvara anului 2025 și reunește actori care vorbesc engleză, norvegiană, suedeză, dar și română.

Filmul este inspirat din cazul real al familiei Botnariu și alte povești asemănătoare, în care familii de români au fost acuzate de serviciile sociale din Norvegia de neglijență și rele tratamente aplicate copiilor. Sebastian Stan joacă rolul tatălui român, iar Renate Reinsve rolul lui Lisbet, soția norvegiană.

“Sunt încântat să mă întorc la Cannes cu această poveste importantă și universală despre familie și despre felul în care ea poate fi ea pusă la încercare atunci când valorile și viziunile asupra lumii diferă. Să lucrez împreună cu un cineast reputat precum Cristian Mungiu pe o poveste românească, într-o coproducție românească și alături de o echipă incluzând mulți români a fost o mare bucurie pentru mine și împlinirea unei dorințe pe care o aveam de ani de zile. Abia aștept să împărtășesc acest film cu exigenții spectatori de la Cannes, dar și cu cei din întreaga lume.”, spune Sebastian Stan.

Despre experiența de lucru la Fjord, Sebastian Stan a vorbit pe larg, în exclusivitate pentru Cultura la dubă. Interviul poate fi citit AICI.

Alături de Sebastian Stan și Renate Reinsve, filmul îi are în distribuție pe Lisa Loven (Force Majeure) și Lisa Carlehed (The Emigrants), dar și pe actorii români Adrian Titieni, Ana Bodea, Alin Panc, Giulia Nahmany, Vanessa Ceban și Jonathan Breazu.

Renate Reinsve dă viață unei mame aflate între două culturi, preocupată să înțeleagă ce este mai bine pentru copiii ei.

Fjord este cel de-al cincilea film consecutiv cu care regizorul Cristian Mungiu este selectat în competiție la Cannes, după RMN (2022), Bacalaureat (premiul pentru cea mai bună regie, 2016), După dealuri (premiile pentru cele mai bune actrițe și cel mai bun scenariu, 2012) și 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Palme d’Or și premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun film și cel mai bun regizor, 2007). În 2013, Cristian Mungiu a fost prezent la Cannes în calitate de membru al juriului festivalului.

Fjord a fost produs de o echipă internațională, având în componență pe Tudor Panduru ca director de imagine (RMN, Malmkrog, The President’s Cake), scenografa Simona Pădurețu (Bacalaureat, Tatăl mută munții, Jaful secolului), montorul Mircea Olteanu (După dealuri, Un pas în urma serafimilor, Cravata galbenă), mixeurul Kristian Eidnes (Nymphomaniac, Antichrist), directorul de film Adrian Moroca (Amintiri din Epoca de Aur, Boss, Subteran) și producătorul executiv Tudor Reu (RMN, Jaful Secolului, The Sisters Brothers).

Fjord este o coproducție România, Franța, Norvegia, Suedia, Danemarca, Finlanda. Fjord a fost achiziționat încă înainte de filmare de distribuitori din peste 50 de teritorii din întreaga lume, fiind reprezentat de agentul internațional de vânzări Goodfellas.

În Statele Unite, filmul urmează să fie distribuit de Neon, compania care a reprezentat ultimele șase filme câștigătoare ale Palme d’Or și a obținut premii Oscar cu filmele Parasite (2020), Anatomy of a Fall (2024), Anora (2025) sau Sentimental Value (2026).

Radu Jude, în secțiunea Quinzaine des Cinéastes cu “Jurnalul unei cameriste”

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

Atlasul Universului – prezentat în secțiunea Ecrans Juniors

Atlasul Universului, regizat de Paul Negoescu și premiat la Berlinale 2026, este prezentat într-o secțiune dedicată copiilor și adolescenților. Filmul urmărește călătoria unui băiat de zece ani în căutarea pantofului stâng pierdut, oferind publicului tânăr o poveste despre curaj, prietenie și descoperirea de sine. Din distribuție fac parte: Matei Donciu, Johanna Mild, Călin Petru, Sofia Marinescu, Marin Grigore.

Titanic Ocean – prezentat în secțiunea Un Certain Regard

Lungmetrajul Titanic Ocean, regizat de Konstantina Kotzamani (Grecia), filmat în România și Japonia și coprodus de compania românească deFilm, explorează identitatea, mitologia și imaginarul generației digitale, fiind selectat în secțiunea Un Certain Regard, dedicată cinemaului inovator și emergent.

Considerat cel mai important eveniment cinematografic din lume, Festivalul de Film de la Cannes are loc anul acesta între 12 și 23 mai. În competiția oficială sunt selecționate cele mai bune 22 de filme din cele peste 2900 care au fost trimise la preselecție în acest an.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post A început Festivalul de Film de la Cannes. Cristian Mungiu e în competiția pentru Palme d’Or cu “Fjord” appeared first on Cultura la dubă.

ENG Version

“Asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?“

Plecarea. Pentru un copil de 8 ani, plecarea poate fi o noțiune asimilată mult prea devreme, mai ales dacă se întreaptă către necunoscut. Devine, totuși, suportabilă atunci când are alături o mamă determinată să-i ofere o nouă viață.

Plecarea este înrădăcinată în povestea vieții lui Sebastian Stan. A părăsit Constanța în copilărie, lăsându-și bunicii îndrăgiți și prietenii de pe scara blocului. A ajuns cu mama sa în Austria, apoi în America, la New York. Pentru ca ulterior cariera de actor să implice alte și alte plecări.

Dar azi nu vom vorbi despre plecare, ci despre întoarcere.

Cu o capacitate extraordinară de transformare, alegând scenarii cât se poate de diferite, Sebastian Stan este acum unul dintre cei mai apreciați actori de la Hollywood, câștigător al unui Glob de Aur și nominalizat la Premiile Oscar. Are dublă cetățenie – americană și română.

Iar în doar câteva săptămâni va putea fi văzut jucând pentru prima dată într-un film românesc, Fjord, regizat de Cristian Mungiu, acolo unde-i stă perfect oricărui artist de cinema – la Festivalul de Film de la Cannes, în competiția oficială.

Ca să te apropii de o celebritate precum Sebastian Stan trebuie să treci, în mod normal, de o armată de agenți, fie impresari, publiciști, fie la propriu, agenți de pază.

Pe platoul de filmare de la Fjord, din Norvegia, lucrurile au stat, însă, altfel. Timp de mai bine de o lună, Stan și-a dat jos pelerina invizibilă de superstar și s-a integrat în diferitele straturi ale echipei de filmare, formată din români, norvegieni, suedezi sau finlandezi.

Tot în mod normal, o astfel de celebritate oferă interviuri rar și doar publicațiilor majore, cunoscute la nivel internațional.

Faptul că Sebastian Stan a decis să acorde primul său interviu în România, de după nominalizarea la Oscar, unei publicații mici, precum Cultura la dubă, spune mult mai multe despre el decât despre noi. Este doar una dintre formele prin care își pune notorietatea în slujba celuilalt, pentru a susține cauze în care crede, cauze care altfel nu se bucură de foarte mult sprijin. Cu același raționament a susținut, în calitate de producător și finanțator,  lungmetrajul de debut al unei regizoare din România – Malul Vânăt, al Andreei Borțun.

Discuția cu Sebastian Stan a decurs cât se poate de natural și a atins subiecte personale, care ne ajută să-l vedem dincolo de cariera de actor. De la căutarile unui copil trezit într-o lume complet diferită, la adultul de 42 de ani care încearcă să-și găsească adevarata identitate și rolul său pe pământ. Toate astea, în contextul pierderii dureroase a tatălui – “cu tata vorbeam doar în română, ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru.”

Ce rol are filmul în toată această poveste? Este arta prin care Stan își poate aduce cel mai autentic contribuția într-o lume măcinată de conflicte. Și este totodată parte din propriile sale căutări.

Interviul a avut loc în Norvegia, în aprilie 2025, într-o pauză de filmare. Sebastian a ales să vorbească în limba română, dar pe alocuri unele idei au fost exprimate în engleză.

Materialul prezintă totodată primele imagini cu Sebastian Stan pe platoul de filmare de la Fjord, surprinse de fotograful Adi Bulboacă pentru Cultura la dubă.

***

“Sebastian, suntem în Norvegia, aproape de finalul filmărilor la Fjord. În primul rând ce faci, cum te simți aici?

Nici nu-mi vine să cred că mai avem doar două săptămâni și terminăm. E puțin ciudat aici, ai o altă stare. După atât de mult timp petrecut aici, în izolare, printre munții ăștia sălbatici, parcă nu mai știi dacă gândurile care îți trec prin minte îți aparțin cu adevărat sau sunt ale personajului.

Probabil tocmai această austeritate a peisajului a fost perfectă pentru mine, m-a ajutat să mă deconectez de orice altceva și să mă afund într-o cu totul altă lume, una care pare aproape fără timp.

Să fim în această locație ne-a ajutat mult să înțelegem cum ar fi viața aici pentru această familie din film, cum ar arăta lumea fiecărui personaj. Este cu adevărat un spațiu unde granițele dintre tine și rol se estompează treptat, ceea ce este minunat, nu?

Înainte să plec, nu prea am avut timp să mă gândesc cum va fi aici dintr-o perspectivă obiectivă, fiind o experiență total nouă, până la urmă, este primul meu film cu o echipă formată din foarte mulți români.

Ce te-a făcut să accepți acest proiect și să lucrezi cu Cristian Mungiu?

Mi-am dorit de multă vreme să colaborez cu Cristian. Dacă mă uit la ultimii ani, pot spune că am devenit tot mai dependent de regizori și de poveștile care îmi permit să pătrund în profunzimea personajului.

Îmi place să descopăr în mine și în personaj ceva neașteptat, poate chiar înfricoșător, genul ăla de teamă care te împinge să sapi mai adânc. Frica asta interioară, de a nu fi pe deplin pregătit sau de a eșua în fața unei nuanțe noi, a unui personaj străin mie, este ceea ce caut, cred că este cea care mă ajută să cresc ca actor.

Pe Cristian l-am admirat încă de când i-am văzut primul film. Ne-am cunoscut acum câțiva ani și am tot încercat să găsim un proiect la care să lucrăm împreună. În cele din urmă, l-am găsit pe acesta și sunt recunoscător că s-a concretizat.

Tu ai trăit cea mai mare parte a vieții în afara României și ai avut deja în cariera ta proiecte de film extraordinare. Cum poți explica dorința asta a ta, de a avea o conexiune nu doar personală cu țara în care te-ai născut, ci și una profesională, artistică? Cum și când a apărut dorința sau nevoia aceasta și ce stă de fapt, în profunzimea ei?

România este locul în care m-am născut și unde o parte din ceea ce sunt astăzi s-a format. Și da, de multă vreme îmi doream să mă implic într-un proiect cinematografic românesc.

Primul proiect cu industria cinematografică românească nu este acesta, Fjord, ci filmul regizat de Andreea Borțun, „Malul Vânăt” (A River’s Gaze), în care m-am implicat în calitate de producător și finanțator. M-a bucurat mult că am avut această oportunitate de a fi parte, de a susține un proiect al unei tinere regizoare, la început de drum, la primul său lungmetraj.

Cred că este foarte important, dacă putem, să susținem astfel de voci noi. Adesea marile cariere se nasc din acești primi pași. Gândește-te la Martin Scorsese, care a debutat cu Who’s That Knocking at My Door (1967) datorită sprijinului producătorului Roger Corman, deschizând drumul spre capodopere precum Taxi Driver mai târziu. Nu îmi permit să spun că suportul meu a fost la fel de decisiv, la fel de important, dar am încercat să-i fiu alături în acest demers cât am putut de mult.

Pauza asta lungă a făcut întoarcerea nu doar fizică, ci una mult mai revelatoare, aș putea spune chiar spirituală.

A fost nevoie să mă maturizez, să adun experiențe și, mai ales, să-mi cultiv curiozitatea și dorința de a înțelege mai bine de unde vin. Această redescoperire m-a influențat mult încă de la începuturile carierei, realizând că locul de origine și trăsăturile care mă diferențiază sunt, de fapt, părți care mă definesc și mă sprijină în viață – asta după ce o mare parte a copilăriei mi-am dorit doar să mă integrez și să fiu ca ceilalți.

Fiind societăți diferite în care a trebuit să mă adaptez (n.r. Austria, SUA), probabil că e firesc să-ți dorești să aparții.

Cu vârsta, realizezi că unicitatea nu vine din ceea ce ai în comun cu ceilalți, ci tocmai din acele calități și experiențe care îți conturează identitatea proprie și te provoacă să-ți construiești un drum al tău. Diferențele și particularitățile noastre sunt, până la urmă, cele care ne oferă o perspectivă originală asupra lumii și ne permit să trăim detașat de norme, în acord cu cine suntem cu adevărat. Acest aspect contează enorm, mai ales în industria filmului, unde, ca actor, totul pornește de la cum îți găsești vocea.

Succesul cred că ține și de puterea de a te exprima sincer, care adesea vine din propriile tale rădăcini, trăiri și experiențe de viață. Exact asta stă la baza capacității de a înțelege profunzimea personajelor și a poveștilor despre care vorbeam mai devreme, dar și a oamenilor cu care lucrezi, fiecare cu istoria sa unică. Bogăția asta face interpretarea vie, relevantă.

Gândurile acestea m-au urmărit mereu și m-au făcut să-mi doresc tot mai mult să mă întorc în locul de unde am plecat, un loc care îmi apare în niște amintiri bizare din timpul Revoluției din 1989, dar mai ales în cele cu bunicii, familia, prietenii de atunci, cu felul în care ‘cei mari’ relaționau între ei și cu situația socială și politică a acelor vremuri.

Toate astea au luat contur prin 2003, când am întâlnit o româncă, pe Alexandra Tînjală, care apoi mi-a devenit prietenă.

Eram în Anglia cu colegii mei de la actorie din America, de la Rutgers – unde mergeam la facultate. Ea era prietenă cu cineva din clasa mea și prietenul acela a zis: hey, tu ești român, ea e româncă, hai să vorbiți. Eu, până atunci, nu mai aveam niciun contact în România. Cu copiii cu care mă jucam în copilărie nu ținusem legătura. Bunicii, sărmanii, muriseră. Nu mai aveam pe nimeni. Toți eram plecați.

Iar datorită Alexandrei am început să redescopăr România, cinematografia românească, regizorii români. Ea m-a introdus noului val românesc – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, apoi filmelor lui Radu Jude și ale altor regizori români. Ea îmi trimitea filme: „Moartea domnului Lăzărescu”, „4,3,2”, „A fost sau n-a fost?”- care rămâne unul dintre filmele mele preferate, și multe altele.

Țin minte că prin 2008 mi-a adus un DVD cu filmul lui Cristian, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe care obținuse autograful lui. Sunt chiar curios dacă îl mai găsesc acasă. Ar fi ceva!

Apoi am început să mă implic în programul de voluntariat al Alexandrei, Our Big Day Out, în calitate de voluntar, care vizează copii din instituții de plasament și oameni defavorizați. Alexandra Tînjală este voluntar și al ONG-ului The Alex Fund, fondat de Leslie Hawke (n.r. mama actorului Ethan Hawke).

Ei, acest ONG, The Alex Fund, avea un eveniment la Lincoln Center, în New York – proiecția filmului lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Și Alexandra m-a invitat la această proiecție, o ocazie perfectă să îl întâlnesc pe Cristian Mungiu, mai ales că locuiam în New York.

Astfel că am luat-o pe mama cu mine, iar la acest eveniment l-am întâlnit pe Cristian prima dată. Nu cred că el știa ceva despre mine atunci. Se întâmpla prin 2016 cred.

Cum s-a dezvoltat după acest moment relația voastră? Ați ținut legătura?

Până în 2018 nu am mai auzit nimic de la el, dar în 2018 Alexandra i-a propus să mă invite la American Independent Film Festival, la București. Acolo am fost invitat cu filmul I, Tonya, în care abia jucasem. În aceeași săptămână l-am întâlnit și pe Corneliu Porumboiu, al cărui fan eram deja de câțiva ani buni. Și abia de atunci pot spune că am ținut legătura mai des și cu Cristian și cu Corneliu.

Spuneai mai devreme că ați avut mai multe încercări să lucrați împreună, dar că abia acum v-ați potrivit. Simți că a venit exact la momentul oportun în cariera ta această colaborare cu un regizor român?

Da, acum, după mai bine de 20 și ceva de ani în businessul ăsta – e foarte interesant să mă aud spunând asta (n.r. zâmbește) – am realizat mult mai mult că, în mod surprinzător, nu poți controla totul, oricât ai vrea.

Mereu îți dorești să lucrezi cu anumiți regizori, să obții roluri specifice, dar pentru mine toate filmele importante,  de la The Apprentice și I, Tonya, A different man și acum, Fjord, au venit exact când nu mă așteptam.

A fost ca și cum m-aș fi lăsat purtat de val, ca și cum mi-am ridicat mâinile în aer și am zis: știi ceva? Dacă o să fie, o să fie, dacă nu, nu. Și tocmai atunci, lăsând lucrurile să curgă natural, s-au legat toate.

Și mă simt extrem de norocos că Fjord s-a concretizat. Vorbeam despre el încă din vara lui 2024 și tot nu eram sigur dacă o să-l facem în decembrie sau ianuarie, dar, până la urmă, iată, s-a nimerit acum, în primăvară. Și da, parcă a fost sortit să fie așa.

Eu mai vorbisem cu Cristian și despre R.M.N. Am încercat și atunci să vedem dacă filmul acela poate să fie potrivit pentru mine, dar nu ne-am sincronizat. Și cred că, până la urmă, Fjord este mult mai potrivit pentru noi.

Cum este să lucrezi cu Cristian Mungiu? Te-ai obișnuit repede cu stilul lui de lucru pe set, cu plan-secvență, cu multe duble?

E fascinantă situația aceasta, să lucrezi cu un regizor care are un stil atât de personal și meticulos. Ce-mi place cel mai mult în meseria asta e că fiecare regizor vine cu propriile metode.

E cumva un moment care nu încetează să mă incite. Ca actor trebuie să fii mereu deschis să absorbi ceva nou de la fiecare proiect – ce a funcționat într-un film, nu înseamnă neapărat că va funcționa în următorul.

În plus, nu-mi place să joc mereu același lucru, devine plictisitor.

Exact această instabilitate face o carieră creativă să se simtă vie. Cumva te obligă să te reinventezi constant, să descoperi tot felul de resurse nebănuite în tine, mai ales cu un regizor care reconstruiește realitatea la milimetru. Recunosc (râde), am nevoie de cineva care să mă ghideze. Cred că încrederea în regizori este crucială.

De când am văzut primele lui filme i-am observat stilul inconfundabil: fiecare scenă e păstrată ca o secvență lungă, uneori de 20 de minute, iar alteori și cu o sută de oameni implicați. Și privești acele secvențele și ai impresia că urmărești un documentar – actorii nu par să joace un rol, ci par să trăiască povestea. Cred că așa situația devine foarte reală, credibilă.

Dar nu știam cât de mult lucrează el la ceea ce vedeam noi, cât de atent este la fiecare detaliu.

De exemplu, el se preocupă la milimetru cum stă un copil într-un colț sau cum flutură un steag, toate sunt gândite minuțios ca să creeze o autenticitate vizuală ireproșabilă.

După ce am văzut toate lucrurile astea, îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, aproape ca pe un pictor. Poți opri filmele lui pe orice cadru și să-l privești ca pe o operă de artă. Și asta nu cred că este întâmplător. Are un ochi extraordinar pentru detalii, ceea ce dă filmelor lui și un nivel estetic rar. Mi se pare că este foarte dificil să realizezi așa ceva și tocmai de aceea mă uimește, mă tot întreb „cum a reușit să gândească tot acest univers?”.

Pentru mine, toate aceste lucruri au fost foarte motivante și m-au împins zilnic să vreau să mă ridic la înălțimea universului pe care îl creează în filmele sale.

Diferența mare între filmele americane și cele europene este că în foarte multe filme americane ai adesea senzația că ți se spune cum să te simți, parcă cineva îți dă cu lingura în gură. În schimb, în filmele europene ți se arată o situație, iar tu, ca spectator, ești cel care trage concluziile, decizi cum să simți, cum să interpretezi personajele și povestea.

Este o abordare mult mai creativă și artistică și, după mine, acesta este impactul pe care filmul ar trebui să-l aibă asupra publicului. Asta este viața, până la urmă, nu există doar alb sau negru, nimeni nu este doar bun sau doar rău, toți încercăm în fiecare zi să trăim și să ne împăcăm cu deciziile noastre, conștienți că suntem supuși greșelilor și că nimeni nu e perfect.

Revenind la lucrul cu Cristian, filmarea unei secvențe de 20-30 de ori este o provocare imensă, ceva se întâmplă. Este și un subiect foarte greu, cuprinde niște scene foarte emoționante. Să încerci să ții emoțiile acelea, ca actor, pentru atât de mult timp, de fiecare dată, de 20-30 de ori, nu este deloc ușor.

Poți simți că ai intrat perfect în starea respectivă la dubla cinci, dar poate ceilalți actori nu au nimerit-o. Totul trebuie să fie sincronizat impecabil.

Într-un fel, stilul ăsta de filmare seamănă cu punerea în scenă a unei piese de teatru: faci repetiții zilnice, ai spectacol de câteva ori în săptămână, trebuie să păstrezi ritmul și intensitatea, dar totuși să găsești mereu nuanțe noi în aceeași structură, chiar dacă repeți același text sau scenă.

E fasciant să te duci din nou și din nou spre acea stare emoțională încercând să o îmbunătățești de fiecare dată, nicidecum să o repeți, ci să te autodepășești.

Pentru acest rol a fost nevoie să îți schimbi radical look-ul. Cum ați ajuns la un acord în această privință? Ți-a fost greu să faci asta?

Nu cred că a fost greu, mai ales după experiențele cu serialul Pam & Tommy, unde am slăbit peste 9 kilograme, sau pentru rolul din The Apprentice, unde m-am îngrășat cam tot atâta.

Cred că adaptarea look-ului ajută enorm și aduce autenticitate personajului. Nu doar în ce vede publicul, ci în cum relaționez eu, ca actor, cu personajul: te comporți altfel, te miști diferit, manierismele se schimbă, anumite instincte par să se reașeze și adapteze automat. Cu cât ești mai aproape de fizicul personajului, cu atât te apropii mai mult de el.

Schimbarea aceasta de look nu o văd ca pe ceva greu, ci mai degrabă necesară dacă asta se impune de către personaj. Dacă mergi la lucru știind exact cum va fi, nu mai ai unde să înaintezi, iar pe termen lung n-ai decât de pierdut.

Cum spuneam, pentru mine disconfortul, teama și necunoscutul sunt cruciale în proiectele în care mă implic. Pentru mine, ele stau la baza libertății și evoluției creative.

Simți că ți-a dat o nouă perspectivă asupra României această colaborare, nu doar cu Cristian, ci cu toată echipa de români? Ai petrecut mult timp cu ei, nici nu știu dacă ai stat vreodată atât de mult timp cu atât de mulți români la un loc.

Da, am vorbit și cu mama zilele trecute la telefon și mi-a spus că româna mea este mult mai bună de când am venit aici.

Să pot să vorbesc în română atât de mult timp a fost fain și foarte bine. Totuși, pentru mine, relația cu România este un proces care încă se dezvoltă și va mai dura ceva timp până să ajung la toate straturile pe care mi le doresc. Sunt încă mulți regizori și oameni din industria românească cu care îmi doresc să lucrez. (n.r. Radu Jude a anunțat pentru Cultura la dubă că va face un film cu Sebastian Stan).

Românii au un mod expansiv de a vorbi, plin de gesticulație, pe de o parte sunt foarte inimoși, pe de altă parte, foarte încăpățânați. Am râs mult cu ei și mi-a plăcut să simt această energie, care, da, îmi apare foarte cunoscută, familiară.

De exemplu, când am filmat o secvență cu Alin Panc, abia mă puteam abține să nu râd – avea un mod de-a fi care mă făcea să mă prăbușesc de râs doar cu o privire! Iar Adrian Titieni, pe care îl văzusem în filmul Bacalaureat, unde a fost nemaipomenit, este un actor incredibil. Am rămas profund impresionat de prezența și profesionalismul lui și sunt foarte recunoscător să lucrez cu el, dar și cu restul echipei de români.

Sincer, am fost puțin speriat să fiu cu ei pe platoul de filmare, a trebuit să îmi regăsesc limba română, am încă accentul pe care îl am, voiam să vorbesc cât mai bine, să fiu cât mai autentic, ca cineva care a plecat din România după mult mai puțin timp decât am plecat eu.

Bine, ei sunt actori 100% români, cu rădăcini adânci în cultura și subtilitățile modului de exprimare, ceea ce, da, m-a intimidat puțin la început. Dar tocmai aceste diferențe au creat o chimie specială atât pe platou, cât și între noi. A fost și rămâne o experiență formidabilă pentru mine!

Dar crezi că, dincolo de aspectul unei colaborări profesionale, tendința noastră de a ne reconecta cu rădăcinile, odată cu înaintarea în vârstă, de a redescoperi poveștile trăite de bunicii noștri, se referă, de fapt, la o nevoie personală de a ne cunoaște cu adevărat identitatea? Parcă altfel vedem lucrurile astea aproape de 40 de ani. Pentru tine cum este?

Este exact cum ai spus tu. Când ajungi la 42 de ani (n.r. râde), cum sunt eu, gândești foarte diferit. Mai ales când pierzi oamenii din viața ta.

Când tata a murit, în 2021, foarte multe s-au schimbat pentru mine. Un astfel de eveniment schimbă complet felul în care vezi viața, de unde vii, ce s-a întâmplat, care e istoria, care sunt rădăcinile, ce te-a făcut, cum te-a făcut, etc.

Și iar mă întorc la cele discutate mai devreme: nu este vorba doar de apropierea de rădăcini sau cunoașterea lor, ci și înțelegerea acestora și compasiunea de care trebuie să dai dovadă pentru a nu te aliena de ele, oricât de șubrede par în anumite momente.

Tatăl meu a murit, din păcate, într-un spital din România. Acele zile în care se zbătea pentru viață, în țara sa natală, într-un loc de unde plecase demult și în care se întorsese doar în vizită, îmi sunt și azi foarte greu de descris.  

Stările prin care am trecut atunci, furia pe care am simțit-o față de acest sistem care părea smuls din vechile povești despre România, neputința în fața bolii și, mai ales, în fața modului în care funcționează acest sistem, lipsa de transparență, barierele de comunicare și relația lipsită de empatie dintre unii medici și pacienți sau aparținători, recunosc, m-au marcat.

Am tot încercat să înțeleg cum faci față unui astfel de mecanism, mai ales că vorbim de sistemul medical.

Și când am citit acest scenariu, am simțit această paralelă: pierderea tatălui meu în meandrele birocrației medicale românești, neputința împărtășită probabil de mulți români care își pierd părinții astfel, seamănă izbitor cu tensiunile din Fjordul lui Mungiu – familia ruptă de distanță, valorile culturale aflate în conflict și lupta mută pentru a păstra ce rămâne din umanitate în fața unui mecanism rece și impersonal.

America a avut mare influență asupra mea, fiindcă acolo am crescut. Mă simt foarte norocos că am avut oportunitatea să plec atunci când am putut să plec, că am avut-o pe mama, care s-a luptat foarte mult să putem pleca după Revoluție, să avem alte șanse.

Dar această plecare o simt și ca pe o vină cumva. Stai și te gândești că nu foarte mulți au avut aceste oportunități.

Și tot te gândești cum ar fi fost dacă nu plecam, dacă rămâneam acolo. Sau dacă plecam și nu mă mai întorceam deloc, dacă aș fi pierdut româna complet.

La vârsta asta te gândești la toate astea, nu ai cum altfel. Până la urmă, trebuie să accepți. Ăsta a fost drumul tău. Singura cale. Dar trebuie să le recunoști pe toate: și norocul și vina și unde te-ai îndreptat, dar și de unde ai plecat.

Și munca.

Da! Și munca. Eu am încercat să fac ceva cu oportunitatea asta și câteodată nici nu îmi vine să cred că suntem aici și vorbim despre asta acum.

Totuși, când pierzi un părinte, când te gândești la copii, la cât de repede trece viața asta, privești dincolo de tine. Stai și te întrebi: ce poți tu să mai zici și să mai faci? Ce faci cu platforma asta pe care ai clădit-o, pe care o ai?

Ăsta e drumul meu. Prin filmele pe care le fac și meseria aleasă vreau să contribui într-o măsură care este dincolo de mine, care depășește egoul.

De asta m-am implicat în proiectul Alexandrei de voluntariat, Our Big Day Out, și în filmul Andreei Borțun, (n.r.„Malul Vânăt / A River’s Gaze), fiindcă sunt multe regizoare în România care au ceva de spus.

Iar ea avea o poveste puțin similară cu povestea mea cu mama, există acolo niște mici paralele. Și nu doar asta m-a atras la acest proiect, ci și modul de realizare: pregătirea a presupus patru-cinci ani de cercetare în zone rurale, filmările s-au întins pe patru anotimpuri, ceva destul de rar pentru un lungmetraj de ficțiune.

Peste 60% din distribuție sunt neprofesioniști din regiunile unde au avut loc filmările, oameni obișnuiți cărora li s-a dat o șansă reală să interpreteze ce trăiesc zi de zi și nu oricum, ci într-un lungmetraj. Inclusiv unul dintre actorii principali, băiatul, ceea ce consider că a fost un pariu curajos pentru o regizoare la debut, nu mulți și-l asumă.

Deci da, încerc să găsesc mai multe căi prin care să contribui, dar să rămân în același timp cine sunt, să nu pretind altceva decât ceea ce sunt.

O să închei cu ceva cu care trebuia să încep: felicitări pentru Globul de Aur și pentru nominalizarea la Oscar! Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar momentul speech-ului tău a provocat niște emoții puternice în România. Poate unii au spus: de ce ni-l asumăm noi, că România nu are niciun merit. Dar adevărul este că pentru români reușita unui sportiv sau a unui artist român peste hotare aduce un soi de bucurie pe care nu și-o pot lua din altceva.

Mulțumesc mult! Am spus pe scenă exact ce am simțit. Iar legat de România, ce pot să spun acum este că în anii aceia în care eu am plecat, era foarte mult haos pentru mine.

Când ești copil, tot încerci să-ți găsești casa. Ba trăiești aici, ba te duci acolo, apoi în altă țară. Așa cum am spus, când ești copil, vrei să fii ca toți ceilalți. Dar, până la urmă, anii ăia m-au făcut pe mine. Fără tot haosul acela, copilăria în România, plecatul în Austria, pe urmă America, toate astea m-au construit pe mine și altfel nu aș fi fost aici.

Poate că există oameni care au o viață ok, au o familie întreagă, nu li s-a întâmplat nimic rău și devin genii, nu știu, e posibil. Dar fiecare regizor de care eu m-am atașat, fiecare scriitor, scenarist, absolut toți au povești de familie, o copilărie, niște situații care i-au determinat să se întrebe cine sunt, să descopere de ce sunt ei capabili.

Niște traume…

Exact. Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.

Și asta e responsabilitatea ta, să te uiți la toate părțile din tine, chiar și la alea care nu îți plac, la întrebările de care îți e frică, să vezi cine ești, cum ai fost făcut și apoi să te întrebi: ok, acum ce vrei să faci cu asta?

Eu înțeleg că poate unii se uită și zic “ăsta a plecat, ce naiba mai are el de spus?”. Dar, totuși, dacă nu aveam momentul ăla acolo (n.r. la câștigarea Globului de Aur), dacă nu spuneam ce am spus…

Puteam să fi fost pe scenă o oră și tot nu aș fi terminat de mulțumit tuturor. Tot timpul visezi la momentele astea, te gândești: dacă ajung acolo, ce o să zic? Până la urmă, momentul acela trebuie să fie “mulțumesc!”. Nu ajungi acolo singur. Ajungi acolo pentru că sute de situații s-au întâmplat, pentru oamenii pe care i-ai întâlnit pe parcurs și pentru că ai muncit foarte mult.

Momentul acela în care ai spus, la final, România, te iubesc!, a fost spontan sau îl aveai pregătit? Și de ce ai vrut să faci acea declarație față de România?

A fost și nu a fost spontan. A fost în primul rând un mesaj pentru mama mea sau, mai bine zis, de la mama mea, care mereu mi-a repetat: „Trebuie să-ți amintești de unde ai plecat”. Pe de o parte, a reprezentat puterea ei de a pleca cu mine, singură, drumul nostru comun.

Pe de altă parte, despre suportul tatălui meu vitreg, care a fost unul necondiționat, și, în egală măsură, despre tatăl meu și relația pe care am avut-o cu el, despre momentele petrecute împreună, în care îmi aducea la viață zeci de povești din și despre România, despre muzica românească pe care o ascultam împreună, despre faptul că vorbeam cu el doar în română – ceea ce crease o intimitate foarte specială între noi, parcă un fir invizibil doar al nostru – și până la propriul său drum, care nu a fost deloc unul ușor, dar și despre poveștile despre el descoperite ulterior de la prietenii săi, după ce l-am pierdut.

Din punctul meu de vedere, ar fi fost neautentic și nejustificat să nu spun ceea ce am spus.

Firește că de-a lungul carierei m-am gândit la clipa asta, să fiu pe scenă și să reflectez la parcursul meu, la originea mea, să le mulțumesc tuturor celor care au contribuit la viața asta. Așa că, într-un fel, nu a fost spontan, în realitate, nu aș fi fost acolo dacă nu aș fi avut drumul și trecutul acesta, care începe și va începe mereu cu România.

A fost felul meu de a recunoaște de unde vin, de a-mi arăta mândria pentru trecutul meu, de a-l accepta pe deplin, pentru identitatea mea și pentru toți oamenii care mi-au fost alături și m-au format, de acolo, din țara în care m-am născut.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Sebastian Stan: “Traumele ori te distrug, ori te nasc sau te renasc.” appeared first on Cultura la dubă.

“This is your responsibility – to look at all the parts of yourself, even the ones you don’t like, the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made, and then ask yourself: okay, now what do you want to do with that?”

Departure. For an 8-year-old child, departure can be a concept absorbed far too early, especially when it leads into the unknown. It becomes, however, bearable when accompanied by a mother determined to offer a new life.

Departure is deeply rooted in Sebastian Stan’s life story. He left Constanța as a child, leaving behind his beloved grandparents and his friends from the apartment building stairwell. He arrived with his mother in Austria, then in America, in New York. And later, his acting career would also involve countless other departures.

But today we won’t talk about leaving – we’ll talk about returning.

With an extraordinary ability to transform, choosing vastly different scripts, Sebastian Stan is now one of the most acclaimed actors in Hollywood, a Golden Globe winner and an Academy Award nominee. He holds dual citizenship – American and Romanian.

And in just a few weeks, he will be seen for the first time in a Romanian film, Fjord, directed by Cristian Mungiu – exactly where any cinema artist belongs: at the Cannes Film Festival, in the official competition.

To get close to a celebrity like Sebastian Stan, you would normally have to pass through an army of agents, managers, publicists, or quite literally, security personnel.

On the Fjord set in Norway, however, things were different. For over a month, Stan set aside his invisible superstar cloak and integrated himself into the various layers of the film crew, made up of Romanians, Norwegians, Swedes, and Finns.

Typically, such a celebrity gives interviews rarely and only to major, internationally known publications.

The fact that Sebastian Stan chose to give his first interview in Romania after his Oscar nomination to a small publication like Cultura la dubăsays much more about him than about us. It is just one of the ways in which he uses his notoriety in service of others – to support causes he believes in, causes that otherwise do not receive much attention. With the same reasoning, he supported, as a producer and financier, the debut feature film of a Romanian director – A River’s Gaze, by Andreea Borțun.

The conversation with Sebastian Stan flowed as naturally as possible and touched on personal subjects that help us discover him beyond his acting career. From the search of a child suddenly awakened in a completely different world, to the 42-year-old adult trying to find his true identity and his role on earth. All of this, in the context of the painful loss of his father – “I only spoke Romanian with my father, which created a very special intimacy between us, like an invisible thread that belonged only to us.”

What role does film play in all of this? It is the art form through which Stan can bring his most authentic contribution to a world torn by conflict. And it is also part of his own personal search.

The interview took place in Norway, in April 2025, during a filming break. Sebastian chose to speak in Romanian, though at times some ideas were expressed in English.The material also features the first images of Sebastian Stan on the Fjord film set, captured by photographer Adi Bulboacă for Cultura la dubă.

***

“Sebastian, we’re in Norway, close to the end of filming on Fjord. First of all, how are you, how do you feel here?

I can’t even believe we only have two weeks left and we’re done. It’s a bit strange here, you’re in a different state. After so much time spent here, in isolation, among these wild mountains, it’s like you no longer know whether the thoughts that pass through your mind truly belong to you or to the character.

Probably this very austerity of the landscape was perfect for me, it helped me disconnect from anything else and sink into a completely different world, one that feels almost timeless.

Being in this location helped us a lot to understand what life would be like here for this family in the film, what each character’s world would look like. It really is a space where the boundaries between you and the role gradually blur, which is wonderful, right?

Before I left, I didn’t really have time to think about what it would be like here from an objective perspective, being a totally new experience, after all, it’s my first film with a crew made up of so many Romanians.

What made you accept this project and work with Cristian Mungiu?

I’ve wanted for a long time to collaborate with Cristian. If I look at the last few years, I can say I’ve become more and more dependent on directors and on stories that allow me to go into the character’s depth.

I like to discover in myself and in the character something unexpected, maybe even frightening, that kind of fear that pushes you to dig deeper.
That inner fear, of not being fully prepared or of failing in front of a new nuance, of a character foreign to me, is what I’m looking for, I think it’s what makes me grow as an actor.

I have admired Cristian since I saw his first film. We met a few years ago and kept trying to find a project to work on together. In the end, we found this one and I’m grateful it came together.

You have lived most of your life outside Romania and you’ve already had extraordinary film projects in your career. How can you explain this desire of yours, to have not only a personal connection to the country where you were born, but also a professional, artistic one? How and when did this desire or need appear and what lies, in its depth?

Romania is the place where I was born and where part of what I am today was formed. And yes, for a long time I wanted to get involved in a Romanian cinematic project.

My first project with the Romanian film industry isn’t this one, Fjord, but the film directed by Andreea Borțun, “Malul Vânăt” (A River’s Gaze), where I got involved as a producer and financier. It made me very happy that I had this opportunity to be part of, to support a project by a young director, at the beginning of her journey, on her first feature film.

I think it’s very important, if we can, to support such new voices. Often great careers are born from these first steps. Think of Martin Scorsese, who debuted with Who’s That Knocking at My Door (1967) thanks to the support of producer Roger Corman, opening the road toward masterpieces like Taxi Driver later. I won’t say that my support was just as decisive, just as important, but I tried to be there for her in this effort as much as I could.

My roots are there, even if I left at only 8, and my first return was only at 21. That long break made the return not just physical, but much more revealing, I could even call it spiritual.

I needed to mature, to gather experiences and, most of all, to cultivate my curiosity and my desire to better understand where I come from. This rediscovery influenced me a lot from the start of my career, realizing that my place of origin and the traits that set me apart are, in fact, parts that define me and support me in life – after a large part of childhood I only wanted to fit in and be like the others.

Being different societies I had to adapt to (n.r. Austria, USA), it’s probably natural to want to belong.

With age, you realize that uniqueness doesn’t come from what you share with others, but precisely from those qualities and experiences that shape your own identity and challenge you to build a path of your own. Our differences and particularities are, in the end, what give us an original perspective on the world and allow us to live detached from norms, in accord with who we truly are.
This matters enormously, especially in the film industry, where, as an actor, everything starts from how you find your voice.

I think success also depends on the power to express yourself honestly, which often comes from your own roots, feelings, and life experiences. That is exactly what stands behind the ability to understand the depth of characters and stories I was talking about earlier, but also of the people you work with, each with their unique history. That richness makes the performance alive, relevant.

These thoughts have always followed me and made me want more and more to return to the place I left, a place that appears to me in some bizarre memories from the Revolution of 1989, but especially in those with my grandparents, family, friends from back then, with how “the grown-ups” related to each other and to the social and political situation of those times.

All of that took shape around 2003, when I met a Romanian woman, Alexandra Tînjală, who later became my friend.

I was in England with my acting classmates from America, from Rutgers – where I was going to college. She was friends with someone in my class and that friend said: hey, you’re Romanian, she’s Romanian, talk. I, until then, had no contact in Romania anymore. I hadn’t kept in touch with the kids I played with in childhood. My grandparents, poor souls, had died. I had nobody anymore. We were all gone.

And because of Alexandra I began to rediscover Romania, Romanian cinema, Romanian directors. She introduced me to the Romanian new wave – Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu, then to Radu Jude’s films and other Romanian directors. She sent me films: “The Death of Mr. Lăzărescu”, “4 months, 3 weeks and 2 days”, “12:08 East of Bucharest” – which remains one of my favorite films, and many others.

I remember that around 2008 she brought me a DVD with Cristian’s film “4 Months, 3 Weeks and 2 Days”, which she had gotten his autograph on. I’m really curious if I can still find it at home. That would be something!

Then I started to get involved in Alexandra’s volunteer program, Our Big Day Out, as a volunteer, which targets children in placement institutions and disadvantaged people. Alexandra is also a volunteer of the NGO The Alex Fund, founded by Leslie Hawke (n.r. Ethan Hawke’s mother).

They, this NGO, The Alex Fund, had an event at Lincoln Center, in New York – the screening of Cristian Mungiu’s film, Graduation. And Alexandra invited me to this screening, a perfect occasion to meet Cristian Mungiu, especially since I lived in New York.

So I took my mom with me, and at this event I met Cristian for the first time. I don’t think he knew anything about me then. It was happening around 2016, I think.

How did your relationship develop after that moment? Did you keep in touch?

Until 2018 I didn’t hear anything from him, but in 2018 Alexandra suggested that he invite me to the American Independent Film Festival, in Bucharest. There I was invited with the film “I, Tonya”, in which I had just acted. In that same week I also met Corneliu Porumboiu, whose fan I already was for a good few years. And only from then on can I say I kept in touch more often both with Cristian and with Corneliu.

You said earlier that you had several attempts to work together, but only now you matched. Do you feel this collaboration with a Romanian director came at exactly the right moment in your career?

Yes, now, after more than 20-something years in this business (it’s very interesting to hear myself saying that), I realized much more that, surprisingly, you can’t control everything, no matter how much you want to.

You always want to work with certain directors, to get specific roles, but for me all the important films, from “The Apprentice” and “I, Tonya”, “A different man” and now, “Fjord”, came exactly when I wasn’t expecting it.

It was as if I let myself be carried by the wave, as if I raised my hands in the air and said: you know what? If it’s meant to be, it’s going to happen, if not, not. And right then, letting things flow naturally, everything came together.

And I feel extremely lucky that ‘Fjord’ came together. We were talking about it back in the summer of 2024 and I still wasn’t sure if we would do it in December or January, but in the end, here we are, it happened now, in spring. And yes, it feels like it was meant to be that way.

I had also talked with Cristian about R.M.N. We tried then too to see if that film could suit me, but we didn’t synchronize.

And I think, in the end, Fjord is much more suitable for us.

What is it like to work with him? Did you get used quickly to his style on set, with long takes, with many takes?

It’s fascinating to work with a director who has such a personal and meticulous style. What I like most in this job is that every director comes with their own methods.

It’s somehow a moment that never stops exciting me. As an actor you have to always be open to absorb something new from each project – what worked in one film doesn’t necessarily mean it will work in the next.

Also, I don’t like to play the same thing all the time, it becomes boring.

This very instability makes a creative career feel alive. Somehow it forces you to reinvent yourself constantly, to discover all kinds of unsuspected resources in you, especially with a director who reconstructs reality down to the millimeter. I admit (laughs), I need someone to guide me. I think trust in directors is crucial.

Since I saw his first films I noticed his unmistakable style: each scene is kept as a long sequence, sometimes 20 minutes, and sometimes with a hundred people involved. And you watch those sequences and you feel like you’re watching a documentary – the actors don’t seem to act a role, they seem to live the story. I think that’s how the situation becomes very real, believable.

But I didn’t know how much he works on what we see, how attentive he is to every detail.

For example, he worries down to the millimeter how a child sits in a corner or how a flag flutters, everything is thought through meticulously to create impeccable visual authenticity.

After seeing all these things, I look at him now more as a complex artist, almost like a painter. You can stop his films on any frame and look at it like a work of art. And I don’t think that’s accidental. He has an extraordinary eye for detail, which gives his films a rare aesthetic level. It seems to me it’s very difficult to achieve something like that and that’s why it amazes me, I keep asking myself “how did he manage to think up this whole universe?”

For me, all these things were very motivating and pushed me daily to want to rise to the level of the universe he creates in his films.

The big difference between American films and European ones is that in many American films you often feel you’re being told how to feel, like someone is spoon-feeding you. Whereas in European films, you’re shown a situation, and you, as a viewer, are the one who draws conclusions, you decide how to feel, how to interpret the characters and the story.

It’s a much more creative and artistic approach and, in my view, that’s the impact film should have on the public. That’s life, after all, there isn’t only black or white, nobody is only good or only bad, we all try every day to live and make peace with our decisions, aware that we are subject to mistakes and nobody is perfect.

Coming back to working with Cristian, shooting a sequence 20–30 times is a huge challenge, something happens. It’s also a very heavy subject, it contains some very emotional scenes. To try to hold those emotions, as an actor, for that long time, every time, 20–30 times, is not easy at all.

You can feel you entered that state perfectly at take five, but maybe the other actors didn’t hit it. Everything has to be synchronized impeccably.

In a way, this style of filming resembles staging a theater play: you do daily rehearsals, you have shows a few times a week, you have to keep the rhythm and intensity, but still find new nuances in the same structure, even if you repeat the same text or scene.

It’s fascinating to go again and again toward that emotional state trying to improve it each time, not to repeat it, but to outdo yourself.

For this role, you needed to radically change your look. How did you reach an agreement about that? Was it hard for you to do?

I don’t think it was hard, especially after the experiences with the series Pam & Tommy, where I lost over 9 kilograms, or for the role in The Apprentice, where I gained about the same.

I think adapting the look helps enormously and brings authenticity to the character. Not only in what the public sees, but in how I relate, as an actor, to the character: you behave differently, you move differently, mannerisms change, certain instincts seem to adapt automatically. The closer you are to the character’s physicality, the closer you get to him.

I don’t see changing the look as something hard, but rather necessary if the character demands it. If you go to work knowing exactly how it will be, you have nowhere to move forward, and in the long run you only lose.

As I said, to me, discomfort, fear and the unknown are crucial in the projects I get involved in. To me, they are the basis of creative freedom and evolution.

Do you feel this collaboration gave you a new perspective on Romania, not only with Cristian, but with the whole Romanian crew? You spent a lot of time with them, I don’t know if you’ve ever spent so much time with so many Romanians in one place.

Yes, I spoke with my mom on the phone a few days ago and she told me my Romanian is much better since I came here.

To be able to speak Romanian for so long has been nice and very good. Still, for me, the relationship with Romania is a process that is still developing and it will take some time until I reach all the layers I want. There are still many directors and people in the Romanian industry I want to work with. (n.r. Radu Jude told Cultura la Dubă in an interview that he will make a film with Sebastian Stan).

Romanians have an expansive way of speaking, full of gestures, on one side they’re very warm-hearted, on the other, very stubborn. I laughed a lot with them and I liked feeling that energy, which, yes, feels very familiar to me.

For example, when I filmed a sequence with Alin Panc, I could barely stop myself from laughing – he had a way of being that made me collapse laughing with just a look! And Adrian Titieni, whom I had seen in the film Graduation, where he was outstanding, is an incredible actor. I was deeply impressed by his presence and professionalism and I’m very grateful to work with him, but also with the rest of the Romanian team.

Honestly, I was a bit scared to be with them on set, I had to find my Romanian again, I still have the accent I have, I wanted to speak as well as possible, to be as authentic as someone who left Romania after much less time than I left.

Well, they are 100% Romanian actors, with deep roots in the culture and the subtleties of expression, which, yes, intimidated me a bit at first. But precisely these differences created a special chemistry both on set and between us. It was and remains a tremendous experience for me!

But do you think that, beyond professional collaboration, our tendency to reconnect with our roots as we get older, to rediscover the stories lived by our grandparents, is actually about a personal need to truly know our identity? It’s like we see these things differently close to 40. How is it for you?

It’s exactly as you said. When you reach 42 (laughs), as I am, you think very differently. Especially when you lose people in your life.

When my father died, in 2021, a lot changed for me. Such an event completely changes how you see life, where you come from, what happened, what the history is, what the roots are, what made you, how it made you, etc.

And I go back again to what we discussed earlier: it’s not just about getting close to the roots or knowing them, but also understanding them and the compassion you must show so you don’t alienate yourself from them, no matter how shaky they may seem at times.

My father died, unfortunately, in a hospital in Romania.

Those days when he struggled for life, in his native country, in a place he had left long ago and only returned to visit, are still very hard for me to describe.

The states I went through then, the anger I felt toward this system that seemed torn from old stories about Romania, the helplessness in front of illness, but especially in front of the way this system works, the lack of transparency, communication barriers and the lack of empathy of the doctors for the patients or their relatives, I admit, all of that marked me.

I kept trying to understand how you cope with such a mechanism, especially since we’re talking about the medical system.

And when I read this script, I felt this parallel: losing my father in the twists of Romanian medical bureaucracy, the helplessness probably shared by many Romanians who lose their parents like this, resembles strikingly the tensions in Mungiu’s Fjord – the family broken by distance, the cultural values in conflict, and the mute fight to keep what remains of humanity in front of a cold, impersonal mechanism.

America had a big influence on me, because I grew up there. I feel very lucky that I had the opportunity to leave when I could, that I had my mom, who fought very hard so we could leave after the Revolution, to have other chances.

But I also feel this leaving as a kind of guilt. You sit and think that not many had these opportunities.

And you keep thinking what it would have been like if we hadn’t left, if we had stayed there. Or if we left and never returned, if I had lost Romanian completely. At this age you think about all that, you can’t help it.

In the end, you have to accept. This was your road. The only way. But you have to acknowledge all of it: the luck and the guilt and where you headed, but also where you came from.

And the work.

Yes! And the work. I tried to do something with this opportunity and sometimes I can’t even believe we are here and talking about this now.

Still, when you lose a parent, when you think about children, about how fast this life passes, you look beyond yourself. You sit and ask: what can you still say and do? What do you do with this platform you built, that you have?

This is my journey. Through the films I make and the profession I chose I want to contribute in a way that is beyond me, that surpasses personal ego.

That’s why I got involved in Alexandra’s volunteer project, Our Big Day Out, and in Andreea Borțun’s film (n.r. “Malul Vânăt / A River’s Gaze), because there are many women directors in Romania who have something to say.

And she had a story somewhat similar to my story with my mother, there are some small parallels there. And not only that drew me to this project, but also the way it was made: the preparation meant six years of research in rural areas, the filming stretched across four seasons, something quite rare for a fiction feature.

Over 60% of the cast are non-professionals from the regions where filming took place, ordinary people who were given a real chance to play what they live day by day and not just anyhow, but in a feature film. Including one of the main actors, the boy, which I think was a brave bet for a debut director, not many take that on.

So yes, I try to find more ways to contribute, but at the same time remain who I am, not pretend anything other than what I am.

I’ll end with something I should have started with: congratulations on the Golden Globe and on the Oscar nomination! I don’t know if you realized it, but the moment of your speech caused strong emotions in Romania. Maybe some said: why do we claim him, Romania has no merit. But the truth is that for Romanians the success of a Romanian athlete or artist abroad brings a kind of joy they can’t get from anything else.

Thank you so much! I said on stage exactly what I felt. And regarding Romania, what I can say now is that in those years when I left, there was a lot of chaos for me.

When you’re a child, you keep trying to find your home. You live here, then you go there, then to another country. As I said, when you’re a child, you want to be like everyone else. But, in the end, those years made me. Without all that chaos, childhood in Romania, leaving for Austria, then America, all that built me and otherwise I wouldn’t be here.

Maybe there are people who have an ok life, they have a whole family, nothing bad happened to them and they become geniuses, I don’t know, it’s possible. But every director I attached myself to, every writer, screenwriter, absolutely all have family stories, a childhood, situations that made them ask who they are, to discover what they are capable of.

Some traumas…

Exactly. Traumas either destroy you, or they give birth to you, or rebirth you.

And that’s your responsibility, to look at all parts of you, even the ones you don’t like, at the questions you’re afraid of, to see who you are, how you were made and then to ask: ok, now what do you want to do with that?

I understand maybe some look and say “he left, what the hell does he still have to say?”. But still, if I hadn’t had that moment there (n.r. at winning the Golden Globe), if I hadn’t said what I said…

I could have been on stage for an hour and still I wouldn’t have finished thanking everyone. You always dream of these moments, you think: if I get there, what will I say? In the end, that moment has to be “thank you!”. You don’t get there alone. You get there because hundreds of situations happened, for the people you met along the way and because you worked very hard.

That moment when you said, at the end, Romania, I love you, was it spontaneous or did you have it prepared? And why did you want to make that declaration toward Romania?

It was and it wasn’t spontaneous. It was first of all a message for my mother, or rather, from my mother, who always repeated to me: “You have to remember where you came from.” On the one hand, it represented her strength to leave with me, alone, our shared journey.

On the other hand, about the support of my stepfather, which was unconditional, and, equally, about my father and the relationship I had with him, about the moments spent together, where he brought to life dozens of stories from and about Romania, about Romanian music we listened to together, about the fact that I spoke with him only in Romanian – which created a very special intimacy between us, like an invisible thread only ours – and up to his own road, which wasn’t easy at all, but also about the stories about him discovered later from his friends, after I lost him.

From my point of view, it would have been inauthentic and unjustified not to say what I said.

Of course throughout my career I thought about this moment, to be on stage and reflect on my path, on my origin, to thank everyone who contributed to this life. So, in a way, it wasn’t spontaneous – in reality, I wouldn’t have been there if I hadn’t had this road and this past, which begins and will always begin with Romania.

It was my way of recognizing where I come from, of showing my pride in my past, of fully accepting it, for my identity and for all the people who were with me and shaped me, from there, from the country where I was born.

The post INTERVIEW Sebastian Stan: “Trauma either destroys you, or it gives birth to you, or rebirths you.” appeared first on Cultura la dubă.

“Jurnalul unei cameriste”/ “Le journal d’une femme de chambre“, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes. Acesta este primul film realizat de Jude în afara României, cu o echipă mixtă, de români și francezi. Filmările au avut loc în Franța și România. În rol principal joacă actrița Ana Dumitrașcu.

Filmul este produs de un cunoscut producător francez, Saïd Ben Saïd. Despre proiect și colaborarea cu acesta, Radu Jude a vorbit într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în august 2025.

“E e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917. Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. A fost respins de CNC-ul românesc, unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți.” – a declarat Radu Jude.

Într-un comunicat de presă transmis azi de Avanpost, casa care asigură coproducția din România, Jude declară:

“E un film care amestecă diverse teme – emigrația, sărăcia, raportul dintre Est și Vest, raportul dintre teatru, literatură și cinema etc. – totul turnat într-o formă pe care mi-o doresc, dacă nu originală, cel puțin unică, în măsura în care e gândită special doar pentru acest film.”, a declarat Radu Jude.

Din distribuție fac parte actorii Ana Dumitrașcu, Vincent Macaigne, Mélanie Thierry, Amélie Prévot, Louve Proust, Louen Bouteiller, Ilinca Manolache, Sofia Ioana Dragoman, Liliana Ghiță

Imaginea este semnată de Marius Panduru (RSC), iar montajul este realizat de Cătălin Cristuțiu. Producătorul din partea României este Alexandru Bogdan, producător executiv Carmen Rizac, coproducător Vlad Rădulescu, iar manager de producție Bogdan Diaconu.

„Pentru noi, Jurnalul unei cameriste este exact tipul de cinema pe care vrem să-l susținem: radical în formă, lucid în observație și ancorat într-o realitate incomodă, dar necesară. Colaborarea a însemnat asumarea unui risc real -atât artistic, cât și de producție -într-un context în care proiectul nu a beneficiat de sprijin instituțional. Am ales însă să mergem mai departe tocmai pentru că filmul propune o perspectivă esențială asupra tensiunilor contemporane dintre Est și Vest. Selecția la Quinzaine des Cinéastes confirmă nu doar relevanța demersului artistic, ci și faptul că astfel de proiecte independente își găsesc locul în dialogul internațional. Îi suntem recunoscători lui Radu Jude pentru încrederea acordată și pentru dedicarea cu care a construit acest proiect, oferindu-ne ocazia de a contribui la un film care își asumă fără compromisuri propria viziune.” a declarat Vlad Rădulescu, producător Avanpost

La încheierea filmărilor, în decembrie 2025, actrița Ana Dumitrașcu vorbea despre proiect într-o postare pe instagram:

“Un proiect filmat timp de o lună în Franța, în care am jucat pentru prima dată aproape integral într-o altă limbă, franceza. Îi sunt super recunoscătoare lui Radu Jude pentru încrederea pe care a avut-o în mine de a-mi oferi un rol principal (un rol extrem de colorat si de bogat) într-o altă limbă, într-o producție străină. A fost o experiență bombă! dar care a devenit specială mai ales datorită oamenilor cu care am lucrat.”

Festivalul de Film de la Cannes va avea loc între 12-20 mai 2026. În competiția oficială este selectat filmul lui Cristian Mungiu, Fjord, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale.

*articol în curs de actualizare

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post “Jurnalul unei cameriste”, cel mai recent film regizat de Radu Jude, va avea premiera la Cannes, în cadrul secțiunii Quinzaine des Cinéastes appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut anterior pentru rolul din The Book Thief (Hoțul de cărți), 2013, Ben Schnetzer interpretează acum povestea lui Celibidache, din tinerețea petrecută în România, la Iași și la București, până spre maturitate. Pentru acest proiect, actorul a petrecut trei luni de pregătire în Marea Britanie, o săptămână în Germania, unde a lucrat cu dirijorul Konrad von Abel, și două luni la filmări în țara noastră.

Rezultatul pe care îl vedem pe marele ecran este impresionant. Schnetzer reușește să redea cât se poate de credibil carisma tânărului Sergiu Celibidache, dar și frământările și suferința cauzată de despărțirea bruscă de familia sa din România sau de războiul trăit în Berlin. Nu în ultimul rând, relația sa cu muzica este construită profund, iar asta se remarcă în scenele în care apare dirijând orchestrele românești care au interpretat live în timpul filmărilor.

În singurul său interviu oferit în presa din România, pentru Cultura la dubă, Ben Schnetzer vorbește despre întreaga experiență din spatele filmului Cravata Galbenă, dar și despre viziunea sa asupra cinemaului de azi.

Interviul a avut loc zilele trecute pe zoom, în timp ce actorul se afla în Montana, acolo unde filmează alături de Michelle Pfeiffer o serie de televizune, The Madison.

Originar din New York, Ben este totodată tatăl a doi copii mici și mărturisește că povestea relației tată-fiu, redată în Cravata Galbenă, l-a atins în mod special.

***

Ben, în primul rând, te rog să ne spui ce te-a convins să faci parte din acest proiect.

Când am citit acest scenariu, am fost foarte impresionat, emoționat de poveste, dar am fost de asemenea cu adevărat intrigat de provocarea cu care venea acest proiect efectiv. Erau multe lucruri diferite cu care trebuia să te confrunți. Îmi amintesc că am spus: ‘Oh, orice actor care joacă acest rol va trebui cu adevărat să muncească foarte mult.’ Și asta a fost palpitant pentru mine.

Mi-a plăcut foarte mult lentila prin care este spus filmul, am rezonat cu adevărat cu acel unghi de vedere al dinamicii tată-fiu și cred că a făcut ca filmul să se deosebească față de alte biografii, alte călătorii ale eroilor.

Apoi, știi, uite, suntem amândoi părinți tineri și încercăm să corectăm greșelile pe care le fac părinții noștri. Uneori ne găsim mergând în pantofii lor. Au fost momente în care cu siguranță mă gândeam, oh, Doamne, sună exact ca mama mea.

Da, asta e adevărat. Și mie mi se întâmplă.

Da. Da. Și, în unele privințe, sunt recunoscător pentru asta. Dar sunt și momente când cred că asta mă sperie puțin. Și cred că unul dintre lucrurile care mi s-au părut cu adevărat intrigante a fost că în anii mai în vârstă ai lui Sergiu Celibidache, interpretat de John Malkovich, el nu este acest tip de ideal perfect al unui tată care a avut o copilărie dificilă și care a ajuns să fie un tip perfect.

Nu, el și-a corectat cursul, dar are și propriile sale defecte și propriile sale obsesii, iar tatăl său trăiește încă în el. Asta cred că a fost ceea ce m-a intrigat cu adevărat.

Cum a fost să lucrezi în România pentru prima dată? Îmi pot imagina că nu știai multe despre țara noastră. Sau despre filmele românești. Ai avut vreo reținere când ai aflat că vei filma în România, o țară care nu are o industrie a filmului atât de dezvoltată ca SUA?

Nu, nu am avut. Știam o mulțime de proiecte care au fost realizate în România, știu că este un loc de filmare destul de dorit. Știam că vor avea o bună infrastructură de echipă de filmare, experiență bună.

Apoi, în acest job de actor unul dintre privilegii este că primești oportunități de a filma în întreaga lume. Pe mine mă entuziasmează când am ocazia să filmez într-un loc în care nu am mai fost.

Iar asta a avut un impact real în realizarea unui film despre o familie de români, în multe privințe. A adăugat un sentiment suplimentar de autenticitate, a oferit inspirație. A oferit un fel de textură și îmbogățire a muncii noastre. Atunci când lucram, totul în jur părea foarte viu.

A existat un adevărat impuls în întreaga echipă, care a fost oarecum construit în jurul acestei povești. Apoi era legătura lui Serge, a regizorului, cu România. Deci chiar nu am avut nicio reținere. Aș merge înapoi și aș filma România în orice clipă.

De asemenea, a fost foarte interesant pentru mine să încep să învăț o mică fărâmă din istoria României din secolul XX, contextualizată în această poveste.

Am făcut documentare, am citit mult, încercam să aflu cum era țara când Sergiu Celibidache creștea în România? Cum era București în comparație cu Iași? Am încercat să-mi fac o idee despre lumea lui. Dar, din nou, de multe ori nu înțelegi cu adevărat istoria decât dacă este contextualizată într-o poveste. Și asta a fost foarte util. A lărgit sensul înțelegerii.

Cum a fost lucrul cu Serge Celebidachi? El are rădăcini românești, dar a trăit cea mai mare parte a vieții sale în străinătate.

A fost grozav, foarte bine. Pasiunea pe care o avea el pentru acest proiect, faptul că realizarea acestui film părea o adevărată chemare pentru el, a fost ceva foarte important.

Eu am fost distribuit, am avut destul de mult timp de pregătire, mă pregăteam deja de vreo trei luni, mai aveam câteva săptămâni până la filmare, iar la un moment dat a avut loc greva actorilor la noi, în SUA.

Dar apoi am primit, în sfârșit, un telefon, două zile mai târziu, că SAG a decis că dacă faci un film independent, îți vor oferi o derogare.

Dar i-am spus lui Serge, mă simt ca și cum soția mea tocmai m-a părăsit și apoi, trei zile mai târziu, s-a întors și a spus, de fapt, vreau să ne împăcăm. Eu tocmai îmi petrecusem întregul weekend convingându-mă că asta s-a întâmplat dintr-un motiv, că nu ține de mine, toate acele lucruri pe care ți le spui ca să depășești un moment dificil. Și apoi a trebuit să fac o întoarcere de 180 de grade și să mă întorc la proiect.

Dar Serge pur și simplu are această credință uimitoare și acest simț uimitor al idealismului care este foarte captivant, are o abordare de tipul unui regizor de școală veche, de exemplu, când filmam în barul cu pian, m-am simțit ca și cum aș lucra la un film de Bertolucci în anii ’70.

A fost foarte frumos organizat și cu multe texturi, când am văzut primele cadre cum ies, am fost foarte impresionat. Iar Serge este foarte modest, nu se prezintă ca acest tip de artist complet. Se prezintă ca un tip modest. Dar când am început să înțeleg cu adevărat munca lui vizuală, am spus: tipul acesta este un regizor complet, din toate punctele de vedere. Este un regizor înnăscut.

Nu încerc acum să-l psihanalizez, dar pentru el, crescând în umbra acestui tată imens, apoi făcând un film despre el, și văzându-l pe Serge intrând în rolul de lider a fost foarte inspirațional pentru mine și am devenit prieteni pe parcursul filmului.

Au fost momente în care ne-am sprijinit unul pe celălalt, de asemenea cu James Olivier, producător și scenarist, cel mai bun prieten al lui Serge. Am devenit un adevărat trio, iar un lucru foarte bun pe care vreau să-l subliniez este că, atunci când colaborezi cu cineva, este foarte important să poți să nu fii de acord cu el, într-un mod sănătos.

Și am lucrat cu regizori cu care m-am simt foarte inconfortabil să nu fiu de acord. Mă refer la genul acela de loc în care simți că, de îndată ce nu suntem de acord, vom avea o ceartă și va deveni ciudat.

În timp ce Serge, cred că datorită influenței franceze, dar și sângelui său românesc, el voia să nu fim de acord. Voia ca dacă am o opinie diferită, să-i spun de ce cred că greșește, să discutăm, să ne adâncim în subiect. Și mi-a plăcut asta.

Puteam să ne prezentăm la muncă, vorbeam, puteam avea neînțelegeri, filmam scena, apoi terminam cu o îmbrățișare mare și mergeam să luăm cina după aceea. A fost totul foarte familiar, a părut că suntem o familie. Atât Serge, cât și Adela, producătoarea noastră, s-au purtat extraordinar.

Îmi imaginez că asta nu se întâmplă cu adevărat în industria filmului de la Hollywood sau că nu primești acest tip de abordare din partea unui regizor.

Nu, este foarte diferit. Sigur, depinde de regizor.

Dar aici a fost, de asemenea, natura filmului, a părut că o să spunem povestea, o să trecem prin chestia asta împreună și că acum suntem oarecum legați. Iar acum simt că dacă l-aș suna pe Serge  și aș spune, ‘Hei, Serge, am nevoie de o favoare,’ el ar spune doar: „Da, ce ai nevoie?”.

Și acum întrebarea clasică— cum te-ai pregătit pentru acest rol? Pentru că interpretezi un dirijor și nu orice dirijor, ci pe unul dintre cei legendari. Ai urmat cursuri de dirijat sau cum au decurs lucrurile?

Am petrecut mult timp uitându-mă la imagini, evident, cu maestrul. YouTube este cel mai bun prieten al unui actor. (râde)

Apoi am lucrat cu un dirijor care a fost studentul lui Sergiu Celibidache, pe nume Konrad von Abel, un muzician german. Am mers la München și am lucrat cu el o săptămână. M-a dus prin fiecare lucrare muzicală, fiecare ritm, fiecare măsură la care urma să lucrăm și mi-a predat foarte tehnic cum aș dirija acea lucrare. Nu m-a învățat cum s-o fac în stilul lui Celibidache, ci cum ar trebui să o fac din punct de vedere muzical, în fața unei orchestre.

Apoi am lucrat cu un regizor de mișcare, un drag prieten care a fost profesorul meu la școala de teatru. Am lucrat la tipul de fizicalitate a lucrurilor, încercând să se potrivească cu fizicalitatea lui Celibidache cât mai mult posibil.

Există mici părți în care cânt la pian, așa că a trebuit să învăț și cum să am acea tehnică a degetelor la pian. A fost foarte multă muncă și o experiență de învățare incredibilă.

Iar prima zi în care am filmat în fața unei orchestre adevărate a fost extraordinară. Nu știu de ce, dar în mintea mea nu m-am gândit că orchestra va interpreta cu adevărat live. Îmi imaginam că muzica va fi redată și că ei vor mima.

Dar am dirijat-o și efectiv am simțit această undă de sunet venind spre mine. A fost cu adevărat copleșitor și foarte distractiv totodată. Este grozav să lucrezi cu muzicieni.

Eu am fost la un conservator de teatru în Anglia, care era și conservator de muzică. Așadar, în primul nostru an, am petrecut mult timp în jurul muzicienilor. Acum a fost chiar plăcut să colaborez cu muzicieni și să simt că munca pe care o fac eu este la fel de importantă ca munca pe care o face oricine altcineva aici.

Ai spus că ai făcut ceva muncă de documentare despre România înainte de filmări și îmi imaginez că ai putut să descoperi un pic spiritul românesc filmând cu o echipă de români. Ce ai descoperit despre români și nu știai înainte?

Cea mai importantă cred că e realizarea că numele țării se referă cu adevărat la o cultură romanică, la rădăcinile latine.

Mi-am dat seama că limba română are la bază latina.

Și rădăcinile mele sunt oarecum spaniole-franceze din partea tatălui meu—și așa că mă simt foarte confortabil cu acest tip de cultură și căldură orientată spre latină. Aceasta a fost prima impresie. M-am simțit ca și cum aș fi în Italia sau Spania.

Apoi, vorbind despre lucruri mărunte, uite, eu sunt un mare dependent de cafea. Și am fost foarte plăcut surprins și impresionat de cât de serios pare să ia toată lumea din București cafeaua lor. (râde). Mi-a plăcut asta foarte mult.

Altfel, nu pot să pretind că știu acum istoria României, nu, eu am cercetat un capitol foarte specific din istorie.

Per total, am simțit acolo că pare să existe o adevărată efervescență creativă în plină expansiune. Se simte ca prima dată când am fost la Berlin. Zici, oh, se întâmplă multe aici. Oamenii au multe de spus. Și există o bogăție culturală pe care o dezvoltă o tânără comunitate artistică, iar asta a fost foarte inspirațional.

În același timp, e un loc în care poți vedea și simți urmele istoriei în anumite privințe, dar, din nou, simți asta în orice oraș european bogat pe care îl vizitezi. Asta face parte din țesătura, din vocea unei culturi și a unui loc.

Și apoi am decoperit un regizor, nu-mi amintesc numele exact, stai că l-am notat…mi-a plăcut filmul, un film cu titlu foarte lung.

Dacă e titlu lung probabil e un film de Radu Jude.

Da, da, Radu Jude. Filmul se numește Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Am fost foarte impresionat să descopăr o voce cinematografică și o viziune cinematografică atât de puternică în această țară.

România are multe de spus din punct de vedere cinematografic. Pentru că m-ai întrebat cum mă simțeam legat de faptul că voi merge în România, fix asta simțeam că se întâmplă ceva bun din punct de vedere artistic aici.

Serge îmi spunea într-un interviu că își dorea în mod special să aibă actori internaționali pentru a obține o anumită vizibilitate pentru film și își dorește mult ca acest film să fie văzut de oameni din întreaga lume și să se familiarizeze cu povestea lui Sergiu Celibidache. Ești de acord că aceasta ar putea fi o rețetă pentru un film independent, să aibă distribuție de notorietate internațională pentru a deveni mai vizibil?

Da, cred că da. Cred că lumea filmului este o afacere atât de ciudată, iar acum fața industriei se schimbă atât de mult! Industria se mișcă îndepărtându-se de film și îndreptându-se spre streaming. Dar, la sfârșitul zilei, dacă o poveste atinge un adevăr și este ceva cu care oamenii se pot identifica, își va găsi publicul. Ca actor niciodată nu știi ce va avea succes sau ce va găsi un public. Trebuie doar să urmezi regizorul, povestea, încerci să urmezi adevărul narațiunii.

Dar, da, sunt foarte optimist că filmul își va găsi un public în afara României. Cred că este o poveste frumoasă și este și universală, dar și unică în decorul său, în contextul său, din nou, prin unghiul în este spusă, relația tata-fiu, ceea ce este ceva universal.  Există, cu siguranță, ecouri cu care oamenii se vor identifica.

Pentru că ai adus vorba despre filmul lui Radu Jude, poate știi că este foarte apreciat în lumea filmului, multipremiat la Berlinale, la Locarno. El susține că acum toată lumea ar putea face un film pentru că avem telefoane mobile și că, de fapt, există aceste micro-filme pe TikTok care reflectă realitatea cât se poate de bine.

De asemenea, vrea să demonstreze industriei că poți să fii creativ indiferent de bugetul pe care îl ai. Ești de acord cu acest tip de cinematografie? Ultimele sale două filme au fost filmate telefonul mobil.

El este dovada vie că există adevăr în această afirmație și sunt absolut de acord cu ea.

Cred, de asemenea, că accesul pe care oamenii îl au la telefoanele lor, la camere, la software de editare, la toate acestea, pur și simplu face ca povestirea cinematografică să fie mai accesibilă de-a lungul unei perioade istorice îndelungate. Filmul, ca formă de artă, este o artă foarte tânără. Are puțin peste 100 de ani. Cred că acestea sunt etapele reale de început ale dezvoltării cinemaului. Și cred că accesibilitatea de a putea crea conținut, de a putea realiza filme, reprezintă un moment istoric.

Filmul nu este o sursă de venit foarte stabilă. Nu este un loc de muncă stabil. Așa că a fost un lux să pot merge spre lumea filmului. Acum oricine poate face film. Poți să mergi pe YouTube și să cauți, cum editez ceva? Cum fac asta?

Eu am crescut în New York și dacă voiam să văd un film obscur de artă, mergeam la un magazin de filme și trebuia să-l închiriez. A fost nevoie să depun puțin mai mult efort, dar am fost foarte norocos că am crescut într-un centru cultural unde aveam toate aceste lucruri la îndemână.

Acum poți să găsești totul pe internet. Personal cred că lumea petrece mult prea mult timp pe Internet. Dar există și beneficii uriașe în acest sens și oportunitatea de a putea să faci ceva creativ este uriașă. Cred că este un lucru minunat.

Da, acum poți să devii cineast dacă vrei. Oricine ar putea face un film și cred că oricine e interesat ar trebui să facă un film!

Pur și simplu ieși afară și fă ceva, adună-ți prietenii și filmează-i pe iPhone-ul tău, filmează-i pe camera ta video, filmează-i pe orice ai. Mergi și spune o poveste, mergi și scrie o poveste!

Ben, ne apropiem de finalul discuției noastre. Și aș vrea să o încheiem vorbind despre muzică. Te-ai îndrăgostit de muzica clasică după ce ai lucrat la acest proiect?

Oh, da! Cu siguranță! Am dobândit o nouă apreciere pentru muzica clasică, lucrările muzicale din film…nici nu pot număra de câte ori le-am ascultat. Încă mai răsună ecoul lor în capul meu.

Apoi, am dobândit o apreciere pentru munca lui Celibidache. Nu eram familiarizat cu el înainte de a face acest proiect. De-a lungul istoriei muzica clasică a fost considerată un gen elitist. Dar eu cred  că nu ar trebui să fie. Știi, unul dintre argumentele fiului în film este: uite, tată, nu toată lumea își permite să meargă să vadă Filarmonica din Londra și să te vadă dirijând. Oamenii ar trebui să poată asculta muzica ta la fel.

Și da, acum că sunt în afara personajului pot spune că sunt de acord cu asta.

Desigur, este important să asculți muzica live, dacă ai acest privilegiu. E o experiență foarte asemănătoare cu teatrul. Eu am crescut făcând teatru. Este o experiență singulară când mergi la teatru și împărtășești acel timp cu colegii, cu publicul. Este o reprezentație care va avea loc o singură dată, chiar dacă se joacă aceeași piesă noapte de noapte, reprezentația pe care o vezi tu există doar o dată și apoi dispare, iar în asta există o magie de neegalat.

***

Filmul Cravata Galbenă poate fi văzut în această perioadă în cinematografele din România.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Ben Schnetzer pentru Cultura la dubă: “Am descoperit în România o efervescență artistică uriașă. M-aș întoarce oricând să filmez în România.” appeared first on Cultura la dubă.

“Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.”

În inima Franței, țară care rămâne stindardul libertății de gândire și de creație mai ales în vremurile pe care le trăim, cineastul român Radu Jude este considerat de importanți critici de film, producători, filosofi și scriitori drept cel mai curajos regizor al generației sale, un avangardist care schimbă chiar acum istoria cinemaului.

Centrul Pompidou, în parteneriat cu Biblioteca MK2, desfășoară în această perioadă retrospectiva integrală a filmelor lui Jude. Pe cât de surprinzătoare poate părea o retrospectivă dedicată unui regizor de doar 48 de ani, pe atât de necesară este, spun organizatorii. Pentru că viteza cu care Radu Jude schimbă forma cinemaului este atât de mare, încât e important ca iubitorii de film să fie martori la aceste schimbări chiar acum. Dacă alaltăieri a filmat un lungmetraj de ficțiune cu telefonul, ieri a montat o instalație video din imagini surprinse de o cameră de supraveghere, iar azi filmează un lungmetraj cu un mare producător francez, nu putem ști ce altceva va mai crea Radu Jude mâine.

Imprevizibilul, încălcarea oricăror norme, expunerea unor adevăruri pe alocuri perturbatoare, îmbinarea istoriei cu prezentul și setea uriașă de a transpune totul în imagini cât mai repede, cât mai actual, îl fac pe Jude unic în lumea cinematografiei de azi.

Am fost martori la deschiderea retrospectivei Jude de la Paris și am stat de vorbă cu regizorul român, cu simpli spectatori și cu importanți oameni de cultură francezi, veniți să-I vadă filmele. Aceștia îl compară cu nume mari din istoria filmului, precum Godard, dar Jude încearcă să rămână ancorat în realitatea românească.

Își dorește să dea curaj tinerilor regizori români care vor să facă filme, dar nu au posibilități financiare, și să atragă atenția autorităților asupra pontențialului uriaș pe care arta românească îl are, nu doar de a fi parte din elita culturală a lumii, ci de a genera curente artistice noi, așa cum a făcut-o Brâncuși pentru arta modernă.

***

Chiar în ziua în care Centrul Pompidou a fost oficial închis, pentru lucrări majore de modernizare, direcția de cinema a muzeului s-a mutat la Biblioteca MK2, o componentă privată găzduită de Biblioteca Națională a Franței, în două clădiri uriașe de la marginea orașului.

Mutarea este parte din încercarea Centrului Pompidou de a duce cultura din centru spre cartiere, iar în mijlocul acestui parteneriat stă un francez de origine română – Marin Karmitz.

Marele producător francez de film, fondatorul lanțului cinematografic MK2, este un iubitor de artă care a reușit să construiască din cultură un imperiu, după ce a plecat din România fascistă la 9 ani, fără să mai aibă nimic. A produs filmele lui Godard, Kieslowski și Pintilie. A câștigat trei Palme d’Or la Cannes, trei Lei de Aur la Veneția, un Urs de Aur la Berlin, a primit trei nominalizări la Oscaruri și nu mai puțin de 25 de Premii César. Azi este unul dintre cei mai înstăriți francezi.

Într-un interviu pe care l-a acordat publicației noastre acum 3 ani, Marin Karmitz povestea că nu prea mai merge la cinema fiindcă nu mai găsește filme bune. 3 ani mai târziu, îl reîntâlnim la deschiderea retrospectivei Radu Jude de la Biblioteca MK2. În fața sa, mai tânărul regizor este cu adevărat emoționat și entuziasmat. Jude îi dedică, de altfel, aproape întregul discurs pe care îl susține în fața publicului.

“Îmi este foarte frică în seara asta pentru că aici, în sală, sunt mulți oameni pe care îi admir încă de când am devenit interesat de cinema, așa cum este domnul Marin Karmitz, o legendă care a produs filmele lui Lucian Pintilie, iar Lucian Pintilie era pentru noi cea mai importantă figură. Personal am avut o relație cu Lucian Pintilie, care era mereu interesat de filmele pe care le făceam și care m-a ajutat și financiar să fac Inimi Cicatrizate. Așa că sunt foarte emoționat să vă văd aici.”

În timp ce în 4 săli de cinema începe proiecția filmului Kontinental ’25, premiat anul acesta la Berlinale cu Ursul de Argint pentru scenariu, Jude e invitat de Karmitz la o discuție privată. Dar nu pleacă înainte de a-i solicita o poză. “Pe asta chiar vreau să o pun pe facebook”, spune regizorul.

Privită din exterior, scena cu cei doi cineaști este impresionantă fiindcă vorbește atât de mult despre impactul pe care românii l-au avut asupra cinemaului european. De la Karmitz la Pintilie, la Radu Mihăileanu, Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu și, iată, Radu Jude, parcurgem prin această fotografie o întreagă istorie cu vârfuri care au marcat lumea filmului la cel mai înalt nivel.

“Eu n-am senzația că merit o onoare atât de mare. Eu nu-mi văd filmografia ca fiind una importantă. Colegii mei de generație sau mai mari au făcut lucruri mult mai importante decât am făcut eu. Dar e un semn că cinemaul românesc poate fi important în lume. – declară Radu Jude pentru Cultura la dubă.

La rândul său, Marin Karmitz se bucură că parteneriatul public-privat dintre Pompidou și MK2 debutează chiar cu opera unui cineast român, pe care îl numește “unul dintre urmașii lui Pintilie”.

„Sunt foarte fericit că am putut face această asociere și sunt foarte fericit că începe cu un film românesc, o retrospectivă a unui regizor român foarte important. Și că suntem încă aici, în Franța, în apărarea altor țări, alte națiuni, deschiși către lume.

În seara aceasta toți vorbitorii l-au numit pe Radu Jude un avangardist. Dumneavoastră ce credeți despre el, ca cineast?

Eu cred că adevărata creație nu poate fi decât avangardă, creația nu se poate face decât împotriva academismului, împotriva unui anumit ordin stabilit, propunând idei noi, forme noi, relații diferite de cele care existau anterior. Așadar, aici avem cu adevărat, prin munca sa și prin modul său de a aborda cinematografia, o abordare modernă a cinemaului.  

Cinemaul, din punctul meu de vedere, a devenit foarte academic. Și iată, există câțiva regizori de genul acesta în lume, nu sunt mulți. Radu Jude se îndreaptă spre cinemaul modern, precum au făcut-o și Rossellini, Bergman, Bresson și Godard, care au dat exemplul de schimbare a istoriei cinemaului.”, declară Marin Karmitz pentru Cultura la dubă.

Holurile Bibliotecii MK2, intrările în sălile de cinema sau magazinul cu popcorn sunt împânzite cu imagini din filmele lui Jude, fie afișe sau clipuri scurte proiectate pe pereți. Văzându-se peste tot, Jude se ia singur peste picior și râde de situație. Pe unde apucă, își arată degetul mijlociu.

“Când s-a anunțat această retrospectivă, ai scris pe facebook că ți se face îmbălsămarea. De ce-ți vine să râzi, să fii autoironic în astfel de momente importante?

Pentru că impresia mea este că genul ăsta de retrospective se întâmplă undeva la final de carieră. Sunt ca premiile alea pentru întreaga carieră. Și, de altfel, anul ăsta, în iunie, la Valencia, am luat premiul pentru întreaga carieră. Am și zis pe scenă ce a zis Mircea Ivănescu când a luat premiul pentru întreaga carieră, dar la 70 de ani, a zis că speră să ia și premiul pentru întreaga carieră de după premiul pentru întreaga carieră. Așa și eu. (râde)

Apoi, așa cum am spus și în interviul nostru anterior, filmele le fac pentru publicul din România, în primul şi în primul rând.”, spune regizorul.

Christa Blümlinger, profesoară de Cinema și Studii Audiovizuale la Universitatea Paris 8 și curatoarea mai multor evenimente culturale în Austria, Germania și Franța, prezentă la deschiderea retrospectivei, explică pentru Cultura la dubă de ce Jude merita o astfel de retrospectivă la Pompidou.

“Radu Jude este unul dintre cei mai importanți cineaști ai generației sale. Este foarte inventiv, e un seismograf al schimbărilor și al ocupațiilor culturale și politice. Știe să pună în imagine, cu satiră de iconoclast, ceea ce ne privește și inventează pentru fiecare film un dispozitiv.

Este foarte importantă marea sa libertate în ceea ce privește forma, asta face să fie primit în contexte foarte variate, atât în mari festivaluri de ficțiune, cât și în mediul experimental. Știe să pună în imagine tensiunile și, de asemenea, puterile care ne guvernează viața de zi cu zi.”

Mathieu Macheret, critic de film la publicația Le Monde, spune la rândul său:

Este un artist care nu se preocupă de egoul artistului, ci, dimpotrivă, lucrează chiar cu cele mai banale forme și este capabil să încerce orice, fără să aibă întrebările de ego ale vechiului autor, cu litera mare A. De aceea se află astăzi cu adevărat în centrul a ceea ce are cinemaul mai imediat, mai contemporan și mai modern.”

Raymond Bellour, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai cinematografiei, autor al mai multor volume și cunoscut critic de film, îl compară pe Radu Jude cu Jean-Luc Godard.

“20 – 30 de ani mai târziu, el ocupă locul pe care Godard putea să-l ocupe în vremea sa. Creează un cinema care sparge toate frontierele, face filme scurte, filme lungi, filme documentare, filme de ficțiune, iar asta este foarte important, pentru că nu mai erau cineaști care să ocupe această funcție, de a amesteca totul deodată, de a agita totul. Este cu adevărat unic din acest punct de vedere.

Un lucru care îmi revine în minte este că prima dată când ne-am întâlnit, m-a făcut atât de mult să mă gândesc la Godard încât aveam la mine, din întâmplare, catalogul marii retrospective Godard pe care eu am curatoriat-o la MoMA și i l-am oferit lui, un pic simbolic așa, pentru că era pentru mine o imagine vie a ceea ce Godard ar fi putut fi în epoca lui.”, povește Bellour pentru Cultura la dubă.

“Radu, cum te face să te simți comparația cu Godard?

Evident că e flatantă comparația, dar mă simt penibil. Nu mă pot compara nici cu Warhol, nici cu Godard, doamne ferește! Sunt vârfuri absolute.

Godard m-a inspirat foarte mult și mă interesează foarte mult, la el mi se pare formidabilă disponibilitatea lui de a explora tot felul de direcții, tot felul de formate, tot felul de tehnologii, tot felul de bugete și așa mai departe. Ultimele filme ale lui Godard, post mortem, sunt niște filme făcute cu fotografii, un fel de colaje. Deci, a existat la el o dorință de a canaliza creativitatea în forme care nu sunt cele standard întotdeauna. Da, asta e o inspirație pentru mine, dar cu comparația…să fim serioși!

Raymond Bellour spune că tu ești pentru generația ta ce era Godard pentru generația lui, acum 30 de ani.

Dacă ar fi așa, s-ar vedea la ce degradare s-a ajuns în cinema. (râde)”

La publicarea știrii că Pompidou va organiza retrospectiva Jude, printre români au existat reacții diverse. Unii spun că filmele sale sunt extraordinare, iar alții spun că sunt “de neprivit”. S-a născut, de asemenea, întrebarea: de ce Radu Jude și nu Mungiu sau Puiu, regizorii care au o relație închegată cu Franța, prin prisma premiilor luate la Cannes, acolo unde Jude nu a ajuns niciodată în competiția oficială. Iată ce răspunde Christa Blümlinger:

“Jude nu trebuie pus în concurență cu contemporanii săi romani, ceilalți cineaști foarte puternici de asemenea. Este foarte impresionant să vezi forța cinematografiei românești cu toți cineaștii ei în prezent. Iar retrospectiva vorbește nu doar despre Radu Jude, ci despre relevanța cinematografiei românești cu totul. Chiar recent am revăzut Moartea domnului Lăzărescu, un film absolut fantastic.”

Mathieu Macheret de la Le Monde, un obișnuit al marilor festivaluri de film, explică pentru publicul din România de ce filmele lui Jude nu au fost niciodată selecționate la Cannes.

“Pentru că Festivalul de la Cannes trăiește încă prin mitul marelui autor, un mit romantic, un mit al artistului din secolul al XIX-lea. Celelalte festivaluri, precum Berlin și mai ales Locarno, care în opinia mea este cel mai apropiat de spiritul filmelor lui Radu Jude, sunt mai deschise către aceste forme hibride, aceste încercări și acest mod de a lucra în prezent cu întrebări care leagă arta românească de astăzi de moștenirea trecutului.

Toate lucrurile pe care le face Radu Jude sunt un fel de laborator. Cannes încă se află într-o perspectivă a cineastului care, în opinia mea, este în curs de a deveni depășită.”

Același critic de film de la Le Monde explică de ce publicul dezvoltă, în general, o relație de love&hate în raport cu filmele acestui autor român.

“Cred că Radu este un regizor care explorează probleme foarte dificile și care investighează aspecte complexe ale istoriei românești, lucruri care nu au fost complet depășite, care nu au fost întotdeauna abordate în conștiința colectivă. Astfel, el caută lucruri stânjenitoare, dificile, încă nerezolvate. Deci, există acest prim aspect.

Apoi, un film precum Dracula ne oferă atât de multe propuneri încât chiar și noi, în interiorul filmului, există lucruri pe care le adorăm, există lucruri în plus și există momente în care suntem spectatori care trebuie să-și facă propriul film, care se luptă cu lucruri foarte sofisticate, uneori cu lucruri vulgare, uneori cu exces, sexualitate, etc. Și noi suntem loviți.

Cred că și asta este ceea ce o operă artistică puternică stârnește în societate: o dezbatere, diviziune, partizani, detractori.”, spune Macheret.

Judith Revault d’Allonnes, șefa departamentului de cinema din cadrul Centrului Pompidou, argumentează alegerea acestei retrospective pentru a marca debutul parteneriatului cu MK 2.

“Pentru noi a fost important să luăm cu noi la Biblioteca Națională a Franței ceva din identitatea noastră, din ceea ce încercăm să arătăm în centrul orașului și să apărăm, și anume avangarda.

Din toate aceste motive, ne doream foarte mult să-l invităm și să-i arătăm munca. La Centrul Pompidou facem adesea monografii integrale, adică ne pasă să arătăm tot ce a fost realizat, inclusiv formele mai mici sau calificate ca atare – scurtmetraje, filmele refuzate de festivaluri, să zicem. Și aici, într-adevăr, arătăm totul.

Eu am o dragoste imensă pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, din punctul meu de vedere este cel mai mare film al său. Dar, altfel, cred că ceea ce este captivant în opera lui Radu Jude este plurivalența ei. Trebuie să îi vezi toată opera pentru a înțelege toate direcțiile în care a mers, tot ce a experimentat.”

La evenimentul de deschidere l-am întâlnit și pe Pierre Weiss, un important artist vizual de origine austriacă. Mărturisește că a simțit nevoia să vadă pentru a două oară Kontinental ’25.  

“Filmele lui Radu Jude îmi vorbesc mult pentru că, deși unele lucruri sunt lansate ca niște rachete, există, totuși, multe nuanțe în ceea ce spun sau fac personajele. Chiar și arătând lucruri foarte crude și folosind un limbaj foarte ordinar, poate mult mai evident în România decât în Franța, cred că are un fel de a spune lucruri foarte nuanțate, gândite și care au sens.

În filmele lui regăsim niște adevăruri care nu sunt împodobite, nu sunt ornamentate. Cred, de asemenea, că atunci când cineva este interesat de latura întunecată a țării din care vine și vrea să o arate așa cum e, prin dezvăluirea unor lucruri, de fapt pune lumină asupra lor. Astfel ele devin solare, nu invers. Asta cred că este important.”, declară Pierre Weiss pentru Cultura la dubă.

La ieșirea de la Kontinental ’25, întâlnesc și spectatori care se declară „încă sub starea de șoc produsă de film” și spun că au nevoie de timp pentru a procesa ceea ce tocmai au văzut.

Într-o altă seară, tot în Paris, la Film Gallery, numeroși tineri se adună pentru a-l asculta pe regizorul român și pentru a vedea Sleep 2, o instalație video ce surprinde diverse momente cu oameni care vizitează mormântul lui Andy Warhol din Pittsburgh (Pennsylvania). Din 2013, imaginile de la mormânt sunt transmise live, 24 din 24h, pe siteul warhol.org. În fața publicului, Jude povestește că în timpul filmărilor la Kontinental s-a confruntat cu câteva nopți de insomnie gravă și că a umplut acele ore privind imaginile de la mormântul lui Warhol.

“Atunci când mă interesează un artist, un cineast, un scriitor, încerc să văd tot, să citesc tot, să știu tot despre opera acelui artist. Și așa am ajuns la această cameră de supraveghere care filmează non-stop mormântul lui Warhol, și, încetul cu încetul, uitându-mă acolo, am descoperit că există un potențial cinematografic foarte mare pentru că acea cameră captează tot felul de microevenimente, pentru că rezoluția joasă a camerei creează un anumit tip de frumusețe impresionistă tocmai datorită rezoluției proaste.

Plus faptul că îl puteam face cu mai nimic. Întotdeauna, gândirea mea e legată de ce se poate face în limitele unui buget mai mare sau mai mic.”, ne explică regizorul.

În timp ce realizam interviul cu responsabila de cinema de la Pompidou, la Film Gallery, iar ceilalți savurau un pahar de vin și discutau despre artă, un șobolan a intrat în galerie. Oamenii au început să țipe, iar un angajat al galeriei l-a alergat până a reușit să îl scoată din spațiul de eveniment. “Iată, asta ar fi putut fi o scenă dintr-un film de Jude”, a spus cineva de lângă noi.

La eveniment a ajuns mai târziu și regizorul argentinian Gaspar Noe, special pentru a-l felicita pe Jude. Micuța galerie a fost, de altfel, neîncăpătoare, pentru iubitorii de film. La discuțiile de apoi, un tânăr l-a abordat pe regizorul român pentru a-i arăta că lucrarea sa de disertație este despre filmele lui.

“Am fost în România acum câțiva ani cu o bursă Erasmus și acolo am descoperit filmele lui Radu Jude. Mi-au plăcut atât de tare încât am vrut să aflu mai multe despre el, dar în Franța nu am găsit multe materiale scrise despre opera sa. Așa m-am gândit să îmi fac lucrarea despre el.”, îmi povestește tânărul francez.

În paralel cu retrospectiva, care presupune numeroase evenimente cu oameni de cultură și discuții cu publicul, Radu Jude lucrează acum la un nou film, cu titlul provizoriu Jurnalul unei cameriste, fiind totodată primul său film produs de un francez – Saïd Ben Saïd, A filmat deja o parte în România, iar acum pregătește zilele de filmare din Franța. Astfel că de dimineață până noaptea, la Paris, muncește.

“O să filmez în Bordeaux începând cu 15 octombrie, până pe la jumătatea lui noiembrie. Saïd Ben Saïd e un producător pe care îl admir foarte mult, unul din puținii producători cu o viziune despre cinema, ca a unui artist, într-un anumit sens. Adică nu face tot ce se nimerește, am fost foarte flatat când m-a invitat să să lucrez un film cu el sau mai multe, poate, cine știe.”

Începând cu ultimele sale două filme, Kontinental ‘25 și Dracula, realizate cu producătorul Alex Teodorescu, Jude a întrerupt colaborarea cu Ada Solomon, producătoarea de care se leagă întreaga lui carieră.

Ada Solomon, singurul român care a câștigat doi Urși de Aur la Berlin, cu filmele Babardeala cu Bucluc sau porno balamuc (regia Radu Jude) și Poziția Copilului (Călin Peter Netzer), i-a produs lui Radu Jude cele mai importante filme: Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, Ieșirea trenurilor din gară, Tipografic Majuscul, Îmi este indifferent dacă în istorie vom intra ca barbari, Țara moartă, Aferim!, Cea mai fericită fată din lume sau primul său film, scurtmetrajul Lampa cu căciulă.

“De ce Ada Solomon, un om cu care ai lucrat atât de mult, nu mai este producătoarea filmelor tale?

Eu o admir pe Ada extraordinar de mult, o apreciez, îi sunt foarte recunoscător și am avut o colaborare lungă și bună. Cred că la un moment dat viziunea noastră despre cum ar trebui organizată o producție, sau ce crede fiecare despre ce înseamnă un film, ce înseamnă distribuția unui film, cine ce face, au ajuns într-un moment de divergență, să spun așa. Și atunci cred că e mai sănătos să continue să facă fiecare filmele pe care le vrea.

Ada produce extraordinar de multe, foarte bune. Eu lucrez acum cu un alt producător în România și alți producători în străinătate, deci lucrurile merg mai departe cât se poate de simplu. E normal. În cinema e o situație foarte des întâlnită, aș zice că e regula mai degrabă decât excepția și sunt foarte mulți colaboratori cu care am lucrat o vreme, după care n-am mai lucrat.”

După absolvirea liceului, deja îndrăgostit de cinema, Radu Jude a fost respins de trei ori la Facultatea de Film a UNATC. A intrat la Universitatea Media și a început să lucreze în lumea filmului ca asistent de regie, colaborând cu Cristi Puiu sau Radu Muntean, și totodată și-a câștigat existența regizând reclame.

Numele său a devenit cunoscut la nivel internațional odată cu câștigarea Ursului de Argint la Berlinale, pentru regia filmului Aferim!

La 20 de ani de la debutul său, cu Lampa cu căciulă, după 28 de filme realizate, azi este unul dintre cei mai apreciați regizori în lumea filmului de artă, unul dintre admiratorii săi declarați fiind Martin Scorsese.

“Dacă ar fi să văd o diferenţă în timp, ar fi că în momentul de față sunt mai curios decât eram la tinereţe, de fapt, în mod un pic nenatural, sunt mai curios de forme diferite de cinema, de a încerca fel de fel de lucruri, de a merge în direcţii pe care nu eram curios să le explorez acum 20 de ani. Deci a încerca lucruri cu bugete mici, mari, cu tot felul de bugete, de a încerca diferite tehnologii, de a încerca diferite formate.

În ce măsură libertatea asta ţi-au dat-o premiile şi recunoaşterea internaţională? Libertatea asta e egală cu curajul de a risca?

E o întrebare bună, asta mi-a zis Alexandru Dabija la un moment dat, câștigasem eu Ursul de Argint pentru Aferim!, la câteva luni distanță filmam Inimi Cicatrizate, el juca acolo și mi-a zis ceva de premiul ăsta, eu i-am zis lasă-mă, că nu mă interesează, iar el a spus: bineînțeles că nu te interesează, pentru că l-ai luat!

Sincer, nu știu să spun dacă o anumită eliberare apare datorită faptului că am avut parte de ceva recunoaștere sau dacă vine odată cu înaintarea în vârstă. Se poate şi asta, e greu de spus.

De-a lungul carierei tale, ai avut vreun moment când ai vrut să renunți?

Nu, nu. Dacă e un lucru care mi-a rămas constant a fost dorința de a face cinema, de a face film. Nu m-am gândit niciodată să renunț.

Cu ce crezi că ar trebui să rămânem după această retrospectivă?

Suntem într-un moment în care cultura română e atacată din interior, din țară. Eu cred că astfel de evenimente, cum e această retrospectivă, nu ar trebui să fie despre mine, ci ar trebui să fie niște semnale că există un potențial real în România pentru artă, iar acest potențial trebuie susținut.

Cred că operele românești de toate felurile, toate artele, vor circula din ce în ce mai mult. Cultura română poate fi importantă atâta vreme cât este conectată la Occident.”

Retrospectiva Radu Jude, intitulată Radu Jude, cineast neliniștit, se desfășoară la Biblioteca MK2 din Paris până pe 11 octombrie 2025. Jude este al treilea artist român căruia Centrul Pompidou din Paris îi dedică o retrospectivă integrală, după Victor Brauner și Brâncuși.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post REPORTAJ Radu Jude schimbă traiectoria cinemaului, iar Centrul Pompidou arată lumii de ce este unul dintre cei mai mari cineaști contemporani appeared first on Cultura la dubă.

Într-o țară occidentală, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film are statutul unei celebrități. În România, Radu Jude, un regizor multipremiat la cele mai importante festivaluri de film, ia Bucureștiul la pas și trece aproape invizibil printre oamenii apăsați de grijile zilnice.

E cât se poate de conectat la farmecul, dar mai ales la haosul țării noastre și se lasă inspirat de orice vede pe stradă, în interacțiunile cu autoritățile, în presă sau pe social media. “România oferă foarte mult material unui cineast. E de ajuns să ieși pe orice stradă și poți face un film în momentul ăla, pe loc.”

Între frecventele participări la festivaluri internaționale, nu încetează să deschidă și să dezvolte zeci de foldere care cuprind idei pentru viitoarele sale filme. Printre proiectele la care lucrează acum se numără un film produs majoritar de francezi, pornind de povestea unei românce care lucrează peste hotare, în timp ce fiica sa rămâne acasă, un alt film despre o româncă din mediul rural care face videochat și un Frankenstein cu Sebastian Stan în rol principal, după cum regizorul dezvăluie în premieră pentru Cultura la dubă, în interviul de mai jos.

Recent premiat anul acesta cu Ursul de Argint pentru scenariul filmului Kontinental ’25, Radu Jude participă peste câteva zile la Locarno cu noul său film, Dracula – un proiect născut dintr-o glumă. Ambele au fost filmate cu telefonul, din lipsă de resurse, dar și dintr-un curaj nebun.

“La un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva? Răspunsul meu este: eu o să continui să fac filme așa cum pot. Nu mă interesează dacă sunt considerate bune sau proaste, eu vreau să fac filme.”, spune Jude.

Martin Scorsese l-a elogiat pe Radu Jude, alături de Mungiu, Porumboiu și Puiu, într-un clip devenit viral, iar Centrul Pompidou îi va dedica în această toamnă o retrospectivă integrală a filmelor sale.

Dar dincolo de laude, de premiile deja câștigate și de cele ce vor urma, Jude și-ar dori mai degrabă măsuri concrete care să sprijine accesul românilor la cultură, cum ar fi restaurarea unor săli de cinema sau modernizarea bibliotecilor din mediul rural.

Despre toate acestea am vorbit recent, într-o dimineață de vară bucureșteană. Lângă noi erau ultimele rămășițe ale Cinematografului Patria – un stindard al nepăsării și neputinței autorităților de a restaura Blocul ARO, prima clădire modernistă din capitală.

***

Radu, urmează participarea la Locarno, cu ce te ocupi în perioada asta?

Sunt în plină pregătire cu un film nou pe care o să-l fac pentru un producător francez, Saïd Ben Saïd. Titlul este provizoriu – Jurnalul unei cameriste, pentru că e un fel de dialog cu cartea lui Mirbeau (n.r. scriitorul francez Octave Mirbeau 1848 – 1917.

Și Saïd mi-a propus, acum vreo doi ani, să scriu orice vreau pentru el, dar acțiunea să se petreacă majoritar în Franța. Cum nu pot să fac un film franțuzesc 100%, m-am gândit la o poveste care să fie între România și Franța, și atunci am pornit de la povestea unei tinere femei care lucrează pentru o familie din Franța, în timp ce fiica ei a rămas în România.

E un film, într-un anumit sens, mic și așezat, diferit de ce am făcut sau mai aproape de Kontinental, să zicem, așa ca stare, unde montajul va fi elementul central, cred. Și trebuie să-l filmez anul ăsta. A fost respins de CNC-ul românesc unde am aplicat pentru o coproducție minoritară, a trebuit să obținem banii din alte părți și îl facem fără participare românească, din păcate. Mi-ar plăcut să fie și românească.

E interesant căspui că a fost respins de CNC, fiindcă în bula cinematografiei din România, mulți au impresia că tu câștigi mereu concursuri la CNC. Dar, iată că ai și proiecte respinse.

Da, am multe respinse. Anul ăsta am avut ambele proiecte respinse. Unul a fost respins cu o notă atât de mică încât nici nu apare pe lista finală.

Kontinental ’25, într-o variantă de scurtmetraj, a fost respins. Dracula a fost respins o dată, Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii a fost respins o dată. Impresia asta vine din faptul că, având mai multe proiecte, mai și câștig și atunci pare că eu câștig tot timpul. În realitate, nu e așa. Eu nu vreau să pară că e un fel de văicăreală asta, nu este deloc, doar vreau să explic.

Apropo de respingere, povesteai într-un interviu că Dracula s-a născut, de fapt, dintr-o glumă, că erai la niște întâlniri cu tot felul de producători care îți respingeau proiectul Babardeală cu bucluc (n.r. filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câștigat apoi Ursul de Aur în 2021) și le-ai spus unora că ai și un Dracula, poate sunt interesați de asta.

Da, fix așa a fost, era destul de frustrant. Lucram cu Ada Solomon atunci. Eu mi-am dat seama că în calitate de cineast, în mecanismul ăsta, ești un pic ca un cal de curse. Câștigi o cursă, după aceea lumea pariază pe tine. Dacă pe următoarea n-o câștigi, se face gol în jurul tău.

Și, după ce câteva dintre filmele mele n-au performat nici în festivaluri, nici la vânzări, așa cum își doreau unii din partenerii noștri,  am constatat că e destul de dificil să mai găsim finanțări la partenerii din străinătate cu care colaboram.

Răspunsurile erau de genul: anul ăsta suntem ocupați cu altceva, mulțumim frumos. Și atunci, cu Ada am mers la piețe de proiecte. Se consideră că trebuie să ai mari probleme dacă după ce faci primul, al doilea film, ajungi din nou să mergi acolo.

Eu n-am nicio problemă cu asta, nu gândesc deloc în termenii ăștia, nici Ada, de altfel. Dar, într-adevăr, proiectul ăla n-a interesat pe foarte multă lume atunci. Am propus un Dracula inexistent un pic din frustare, un pic din amuzament și din plictiseală, pentru că la piețele astea, practic, stai la o masă și ai 12-14 întâlniri pe zi de câte o jumătate de oră fiecare, vreo 4-5 zile la rând.

De la un punct încolo înnebunești, tot repeți același lucru și vezi în ochii omului din fața ta că, de fapt, nu e interesat. Și atunci am zis în glumă: știi, uite, am putea să facem un Dracula. Sau am un proiect, de fapt nu aveam nimic. Și asta a provocat interes.

Și ai zis fix în glumă, n-aveai nimic în minte atunci?

Nu, zero. Zero. Dar după ce m-am întors, vorbind cu Ada, zic, de ce nu?

Apoi, în pandemie, am scris prima variantă de scenariu. De fapt, am citit cartea (n.r. Dracula, de Bram Stoker, anul 1897), care mi se pare o capodoperă, o carte foarte importantă și foarte avangardistă în felul ei, dar nu mă interesa absolut deloc. Și nu numai că nu mă interesa, dar Dracula e un mit cinematografic deja, cu milioane de variante, încât mi-am zis cu ce vin eu, din România? Hai că încerc să vin cu perspectiva locală.

Chestie care mi-a plăcut foarte tare până la urmă. Așa că urmează să fac și un Frankenstein în România, cu Sebastian Stan, care m-a invitat să lucrăm împreună.

Sebastian m-a contactat acum ceva vreme, mi-a spus că i-ar plăcea să colaborăm, dar nu aveam nicio idee. În cele din urmă, m-am gîndit, în timp ce lucram la sunetul de la Dracula, că aș putea să-i propun un film care să plece de la realitatea închisorilor CIA de pe teritoriul României, de acum 20 de ani, și să combinăm ideile astea cu un alt mit cinematografic, cel al monstrului din Frankenstein. Sebastian a zis da, așa că m-am apucat de scenariu, dar va mai dura ceva.

De ce te-ai gândit la el? Este și o strategie de marketing?

Pentru că îl apreciez foarte mult, e un actor grozav și pare un tip foarte curios, așa că am zis: why not?

E important să recunosc, poate că nu e prea sexy că spun asta, dar eu n-am niciun fel de proiect ideal sau visat la care să mă gândesc obsesiv. Dacă am o idee, încerc să o fac, dacă pot, atât.

Și o să explic de ce fac, de fapt, ceva mai multe filme. Am vrut să citesc toată Comedia Umană a lui Balzac (n.r. operă de 9 volume ce cuprinde 91 de lucrări terminate și 46 de lucrări neterminate), am citit introducerea doar. (râde) Dar e o introducere interesantă, pentru că Balzac a scris-o ulterior, de fapt, când a început să-și adune romanele și nuvelele în ciclul ăsta mare numit Comedia Umană.

Și are o pagină care m-a atins foarte tare, unde vorbește la un moment dat despre  faptul că regretăm că în anumite civilizații deja pierdute n-a existat nimeni care să consemneze poveștile lor. Și, pentru noi, înțelegerea acestor civilizații e pierdută. Și că el, spune Balzac acolo, încearcă să facă asta pentru societatea franceză a momentului, să consemneze schimbările din societate. Spune la un moment dat: aș putea să mă consider un fel de secretar al societății franceze, al istoriei.

Nu asta face orice artist, de fapt?

Ba da, ba da, doar că mi s-a părut important că, dacă e făcut sistematic, atunci trebuie să existe un număr mai mare de lucrări.

Cred că România de azi are un sol foarte, foarte fertil pentru ficțiune, pentru narațiuni. Sigur, e dificil pentru viața noastră de zi cu zi, dar, altfel, se întâmplă atâtea lucruri încât ăsta este motivul principal pentru care am hotărât să fac mai multe filme, indiferent dacă sunt bune sau proaste, adică să mă preocupe mai mult cantitatea decât calitatea, ceea ce sigur nu e nici cel mai inteligent și nici cel mai artistic lucru.

Dar cred că noi trăim un moment în România, ca poziție în periferia Europei, lângă Rusia, lângă Ucraina, lângă Turcia, cu o istorie recentă atât de traumatizantă, de la dictaturi fasciste, comuniste, tranziția, regimul de acum care e tot mai plin de inegalități și plin de lucruri absurde – mi se pare că toate astea fac din România un loc foarte bun pentru cinema.

Dacă te întâlnești, de exemplu, cu cineva din Norvegia sau Suedia sau Elveția, descoperi că sunt destul de blocați. E o societate care, sigur, e funcțională, dar e într-un fel înghețată, pe când societatea românească nu e.

Și asta mă face să mă gândesc la China contemporană într-un fel, sigur, păstrând proporțiile, dar cineaștii cei mai interesanți din China sunt, după părerea mea, printre cei mai buni din lume în momentul de față. Wang Bing, care e un mare documentarist, sau Jia Zhang-ke, care e un regizor de ficțiune, în principal, dar și documentarist, sunt foarte, foarte buni nu doar datorită talentului lor și viziunii lor artistice, dar ce e puternic în filmele lor e China, pur și simplu, care e în fața camerei lor.

Când vezi cum arată orașele în China, cum sunt raporturile dintre oameni, dintr-o dată e atât de puternic și atât de concentrat și la un nivel mult mai mare față de ce se întâmplă în societățile occidentale, încât totul e mult mai interesant, de fapt.

Mi se pare că, într-un anumit sens, repet, păstrând proporțiile, și România e într-un soi de dinamică socială, economică, politică, ideologică. Și toată această dinamică generează personaje, cum spunea Balzac, sau povești, sau situații pe care mi se pare important să le folosesc, să le documentez, să le integrez cumva în ce fac. Și de aici dorința de a face mai multe filme. La anul o să fac două filme deodată în România.

Unul va fi finanțat în parte de un producător brazilian, în parte din România, să vedem, fără CNC, cel mai probabil, are drept personaj principal o femeie de la țară care face videochat.

Dar ți se pare că societatea românească îți oferă suficient de multe individualități și subiecte astfel încât să nu devii repetitiv, fiindcă până la urmă sunt niște teme de bază – corupția, indiferența oamenilor, lipsa de empatie și așa mai departe.

Nu mă gândesc atât de mult la teme în sensul lor abstract, cât la ce spunea Fassbinder (n.r. Rainer Werner Fassbinder, regizor german 1945 – 1982). Fassbinder e un model în sensul ăsta pentru mine. A făcut 40 și ceva de filme și a murit la 37 de ani. Filmele lui documentează extraordinar anii ‘60-‘70. El avea ideea asta că filmele nu ar trebui să fie despre ceva, ci cu ceva. Și din punctul ăsta de vedere sunt de acord cu el.

Adică pe mine mă interesează mai puțin subiectul sau cum subiectul ăla se transformă în cuvinte, odată ce filmul e făcut.

Vorbind puțin despre Kontinental ‘25, spuneai că nu a fost gândit neapărat pentru a fi filmat în Cluj, dar că ideea ți-a venit ulterior, descoperind Clujul, acolo unde predai la UBB?

Ideea pentru Kontinental era un pic mai veche și nu își găsise o formă. Am foarte multe, zeci de începuturi de scenarii, de povești, subiecte, de personaje, le țin undeva în laptop. Sunt niște foldere în care adun materiale, idei, imagini. Și, la un moment dat, când un folder devine un pic mai mare, mi se pare că pot să încep să lucrez ceva în jurul lui. Sau nu. De multe ori mă blochez.

Kontinental a fost un proiect care a pornit de multe ori și de fiecare dată s-a blocat. Prima dată am încercat să-l fac prin 2012. Recent, trei lucruri au făcut să se structureze ca un posibil proiect.

Unul a fost experiența de a vedea Cluj și Florești, de care eu tot auzeam că e îngrozitor. Am zis că vreau și eu să văd ce-i acolo. Acum mi se pare că n-am reușit să obțin în film sentimentul pe care îl ai când te duci în Florești, care e un amestec între case foarte frumoase și scumpe, combinate cu blocuri ieftine, prost făcute, totul înghesuit. E un sentiment destul de puternic care în film nu a ieșit bine. N-am știut să-l redau. Am încercat, s-a obținut cât s-a obținut.

Deci asta a fost atunci când am văzut Florești și mi-am spus, ok, poate povestea asta merită făcută în Cluj și în jur.

Al doilea moment a fost lectura unui eseu al lui Gorzo despre Graham Greene și Europa ’51, al lui Rossellini, pe care l-am revăzut și dintr-o dată s-a mai îngustat câmpul de posibilități care era infinit, iar asta e întotdeauna de ajutor.

Și al treilea element care a apărut este că Dracula a fost, de fapt, proiectul lucram anul trecut, când producătorul Alex Teodorescu de la Saga Film mi-a zis: băi, avem o problemă, așa cum ai gândit tu scenariul este, de fapt, mult mai scump. Am defalcat bugetul, am început să mai tai micile lucruri, dar de fapt bugetul era corect și era de două ori mai mult decât ne puteam permite.

Și atunci a fost o situație de criză. Marius Panduru, operatorul care lucrez, mi-a zis: hai, mă, să-l facem! dă-o dracu’, hai să-l facem. Testăm niște camere mai mici, mai lejere, eu mă adaptez cu o echipă foarte mică, mai taie din zile, mai taie din povești.

Am tăiat două capitole din film (e un film cu povești multiple), am tăiat din zile și am început să testăm diverse camere lejere. Am făcut vreo 15 tipuri de teste. Și atunci am spus hai să testăm și camere din astea gen iPhone, GoPro. Și, dintr-o dată, văzându-le comparativ, mi-am spus asta e, cu asta mergem, filmăm pe iPhone. Și în momentul în care am hotărât asta deja o parte din buget s-a mai dus un pic.

Aveam mult de filmat noaptea prin Sighisoara, am testat camerele și noaptea și mi-am zis ok, putem filma fără să aducem lumini, proiectoare, toate rahaturile astea care sunt parte din producția unui film și care consumă o grămadă de bani și am spus: ok, mergem și filmăm ca niște turiști.

Și în momentul în care am hotărât asta, dintr-o dată mi-am amintit de celălalt proiect și zic: wow, dar stai puțin, aș putea să-l fac și pe ăla pe lângă Dracula.

Tot timpul mi-am dorit să fac asta. Făcusem deja încercarea asta cu Ada Solomon, când am făcut Babardeală cu bucluc, am făcut și două scurtmetraje legate de el. Ceea ce a fost un pic mai simplu. Dar acum am zis: hai să le facem pe amândouă. Și, discutând cu Alex, producătorul, el a zis: ok, hai să le facem. Deja aveam castingul făcut pentru Dracula și echipa făcută și am întrebat parte din echipă și din actori dacă vor să joace în filmul ăsta, urmând să fie plătiți fie în funcție de numărul de zile de filmare, fie având un procent din vânzările filmului. Și au zis cu toții da.

În felul ăsta am putut să le facem pe amândouă, într-un mod care mi s-a părut satisfăcător și am zis ok, hai să păstrăm metoda asta.

Deci Dracula e filmat tot cu telefonul.

Da, da. Da, absolut.

Mi s-a părut interesant că pe scena de la Berlin, când ai luat Ursul de argint pentru scenariul filmului Kontinental ‘25, ai spus: “e amuzant că primesc premiul pentru scenariu, fiindcă eu sunt un scenarist foarte slab”. De ce ai zis asta?

Ca dovadă și unele dintre scenariile mele sunt respinse la CNC. Nu era o glumă.

De ce crezi asta despre tine?

Pentru că, de fapt, există un mod de a te raporta la cinema care mi se pare foarte limitat și care este prin poveste. Sau prin dramaturgie, prin scenariu, dacă vrei. Or, pentru mine, care sunt școlit la școala Nouvelle Vague (n.r. curentul cinematografic Noul Val Francez), scenariul nu contează, e zero. N-are nicio importanță. Are importanță, bineînțeles, ca organizare a ideilor. E un punct de plecare pentru film.

Un film despre viața lui Iisus, să zicem, care are evident aceeași poveste, ar fi identic cu orice alt film despre viața lui Iisus. Dar pot să spun despre filmul lui Pasolini că e o capodoperă, despre filmul lui Zeffirelli că e un kitsch absolut. Ce le diferențiază este exact ceea ce ține de cinema. Și ăsta este singurul lucru care mă interesează. Nu subiectul sau povestea.

Așa cum la pictură nu contează subiectul. Nu contează că cineva pictează crucificarea lui Iisus și altcineva pictează floarea soarelui. Nu poți să spui dom’le, ăla e mai bun. Ce scenariu are? Floarea soarelui e nimic.

Există o atenție din ce în ce mai obsesivă a industriei de film, în general, și a unei părți a criticii și a mai tuturor spectatorilor pentru poveste. De aici obsesia pentru seriale TV, unde nu contează decât narațiunea.

Or, criticii de la Nouvelle Vague, deveniți ulterior cineaști, Truffaut, Godard, au venit cu ideea asta care a fost relativ nouă la momentul respectiv, care spune că, în definitiv, poveștile nu contează. Și cineva ca Hitchcock, de exemplu, <<este cel mai mare creator de forme din secolul XX>> – spune Godard, preluând o formulă a lui Malraux adresată lui Picasso, cel mai mare creator de forme, pentru că, de fapt, poveștile alea nu contează. Contează ce face Hitchcock cu ele, cum arată ele, ce forme apar. Sigur, eu nu sunt împotriva scenariului, nu sunt împotriva importanței poveștilor, a dramaturgiei, doar că ce mă interesează este ce urmează după.

Concursul de la CNC e un concurs de scenarii. Și practica e tot mai răspândită în lume. Asta duce către un cinema bazat pe text, bazat pe scenariu, bazat pe poveste. Și asta se vede.

Sigur că sunt extraordinari regizori, nu asta discutăm, dar sunt toate scenarii foarte puternice într-un anumit sens, foarte solide, ceea ce pe de-o parte e bine, pe de altă parte mi se pare că limitează puțin, de aceea cinematografia română mi se pare că e un pic limitată din multe puncte de vedere.

Faci des referințe la cineaști mari pe care îi admiri și care poate te-au influențat într-un fel, dar nu prea am văzut să faci referințe la cineaști români. Ar fi totuși cinești români pe care îi apreciezi, care te-au inspirat?

Bineînțeles, întotdeauna pe Lucian Pintilie l-am menționat ca fiind foarte, foarte mare. Și chiar am trăit un moment foarte emoționant, pentru că el m-a susținut foarte mult pentru Inimi Cicatrizate. Mihai Chirilov, care îi pregătea atunci o retrospectivă la TIFF, mi-a zis: uite, Pintilie a aflat de Aferim!, la care era terminat montajul, dar nu și sunetul, și vrea să-l vadă, poți să-i trimiți un DVD? Și tot Chirilov a zis: da’ nu vrei să-i printezi scenariul de la Inimi Cicatrizate, să-i dau să-l citească? că ar fi curios.

Zic ok și am dat lui Mihai DVD-ul și scenariul. Chiar în seara aia Pintilie m-a sunat și a zis: “Dragul meu, am văzut scenariile tale”. Zic: care scenarii? Zice: “Păi Aferim eu îl consider încă un scenariu, că nu e terminat filmul cu sunet.” L-a lăudat, a avut și niște critici legate de cum sunt prezentați boierii în film.

Și după aia, despre Inimi cicarizate a zis ceva foarte emoționant, a zis: “De ce n-am făcut eu filmul ăsta? Cum de n-am făcut eu filmul ăsta? Că eu știam cartea asta. Cum de nu m-am gândit să-l fac eu în felul ăsta? Cum de nu mi-a trecut mie prin cap? Sunt foarte supărat.”

Și apoi a zis: “ai nevoie de ajutor?” Și zic: bineînțeles. A zis: “ok, o să vorbesc să te ajut cu niște bani”. El conducea studiul cinematografic al Ministerului Culturii și a făcut lucrul ăsta.

Și eu îi admir pe toți cineaștii mai mari decât generația mea, am fost asistent la ei, cu unii sunt amic. Am fost asistent la Radu Muntean, pe Corneliu Porumboiu îl știu de 25 de ani. Dar nu știu cum să spun, eu nici nu mă iau în considerare față de ei, mă consider așa, la genunchiul broaștei, cum s-ar zice. Am doar admirație pentru ce fac ei.

Și Andrei Ujică e cineva care m-a influențat foarte mult. Filmul lui și al lui Harun Farocki, Videograme dintr-o revoluție (1992), e chiar primul film de montaj pe care l-am văzut. Îi spuneam lui Andrei că l-am văzut prin 1998 la o proiecție de la Cinematecă și n-am înțeles mai nimic atunci.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Moartea domnului Lăzărescu (2005, n.r. regia Cristi Puiu), film la care tu ai fost regizor secund. Cum a fost pentru tine experiența de atunci și cum vezi acest film, ca moment de referință, în istoria recentă a cinematrografiei românești?

Eu în perioada aia lucram full time ca asistent de regie, fie pe la filme străine, fie pe la filme românești. Și am fost foarte impresionat și entuziasmat că cineva face un astfel de film românesc. M-a impresionat foarte, foarte mult. Pe de o parte pentru că a fost făcut cu un buget relativ mic în epocă.

Iar faptul că se putea face, se putea gândi un film românesc în termenii ăștia, un film atât de direct, era extraordinar. Și a rămas în continuare.

Ți se pare că a deschis cumva porțile către cinematografia românească acel moment cu Moartea domnului Lăzărescu de la Cannes (n.r. premiat cu Un certain regard)?

Da, da, cu siguranță. Și totodată s-a mai întâmplat ceva important, în același timp, a fost o schimbare de regim în România și noul ministru al Culturii de atunci, doamna Mona Muscă, a schimbat practic legea cinematografiei, e cea pe care funcționăm acum, legea pe care am reușit și eu să câștig finanțare pentru Lampa cu Căciulă, primul scurtmetraj pe care l-am făcut.

S-au unit niște momente importante în acea perioadă: momentul Moartea domnului Lăzărescu, momentul lui Mungiu cu Palme d’Or și schimbarea de legislație pentru cinematografie.

Acum, e o întrebare dacă cinematografia românească e într-o situație la fel de bună ca acum 15-20 de ani. Impresia mea e că nu este.

De ce?

Ceea ce funcționa acum 20 de ani nu cred că mai poate funcționa în același fel în lumea de azi. De exemplu, unul dintre marile lucruri pe care tipul ăsta de cinema realist le-a adus a fost posibilitatea de a reconstitui viața privată, viața intimă, lucruri care nu sunt în public.

Or, acum, de când cu rețelele sociale, cu TikTok-ul, nu știu ce, lucrurile astea le vezi, de fapt, mult mai puternic în aceste tipuri de materiale. Nu știu dacă mai merge să mai faci un film într-un dormitor și să ai senzația că reconstitui niște relații, care în mod normal nu se văd.  Ele nu se vedeau acum 20 de ani, dar acum sunt vizibile peste tot.

Și în sensul ăsta mi se pare că, de fapt, cinemaul de astăzi trăiește o criză reală. O criză reală legată de faptul că suntem înecați de tot felul de imagini, de toate felurile. Imaginele astea generate cu inteligența artificială fac ca cinemaul să fie și mai puțin relevant în forma lui și cred că e nevoie ca cineva să se găsească un mod de a rezolva criza asta. Cinemaul a fost tot timpul minat de diverse crize.

Consideri că această criză asta afectează și filmul documentar? fiindcă eu am impresia că ce s-a întâmplat foarte bun este că a crescut și interesul publicului și numărul de realizatori de film documentar în România.

Este adevărat și unele sunt foarte bune și asta are de-a face și cu democratizarea mijloacelor de producție și cu faptul că poți face film cu o cameră lejeră, fără lumini, cu un telefon, eventual.

E adevărat că nici nu am urmărit toată producția de film documentar, deci nu știu în ce fel sunt relevante sau nu.

Iar asta cred că e o problemă. Dacă înțelegi mai mult din TikTok sau din Instagram, atunci mi se pare că cinemaul are o problemă.

Care-i procesul tău de lucru cu actorii, de la casting, la repetiții? Cât de mult pregătiți dinainte, cât de mult improvizați pe platoul de filmare?

La fiecare film lucrurile sunt diferite. De exemplu, la Dracula și Kontinental ‘25, au existat mai multe straturi. Unul din ele a fost, de pildă, că mi-am dorit foarte tare să lucrez cu actorii de la teatrul independent Reactor din Cluj.

Admirând independența lor și dorința lor de a lucra așa în continuare, de a face teatru relativ underground, cu mijloace puține și, nefiind folosiți în film, nefiind cineaștii interesați de ei, poate cu una sau două excepții, mulți n-au jucat în niciun film niciodată și atunci mi-am spus: o să iau cât mai mulți actori de la Reactor și am organizat un casting printre ei și am acoperit foarte multe roluri cu ei.

N-ai teama asta că riști cu niște actori care nu au neapărat experiență?

Ba da, dar mi se pare că merită riscul. Așa l-am descoperit pe Adonis Tanța, care are un tip de umor foarte apropiat de umorul meu, dar și ceilalți sunt actori foarte, foarte buni, Andrada Balea, Alexandra Harapu, Doru Taloș, Endre Racz, Oana Mardare, toți sunt foarte buni. Și mă bucur foarte mult că i-am cunoscut și sper să mai lucrez cu ei.

Altfel, nu-mi place castingul tradițional, deși trebuie să-l fac. E ceva care nu-mi place, îmi repugnă puțin.

Și apoi, lucrul pur și simplu a fost mai mult asupra textului. N-am făcut niciun fel de repetiții pentru filmare. Am filmat extrem de repede, din motive financiare. Asta e valabil la ultimele mele 5-7 filme, toate au fost filmate repede, pe pilot automat, pentru că n-am avut niciodată suficienți bani.

Faptul cănu faci repetiții cu actorii înainte înseamnăcăle acorzi destul de multă libertate?

Nu. Nu acord libertate actorilor. Adică, depinde. În unele situații da, în altele nu. Cu puține excepții, cum ar fi Alexandru Dabija, care e regizor, de fapt, mi se pare că soluțiile propuse de ei nu sunt neapărat în linia care mă interesează pe mine. Și atunci le reglez la fața locului, da.

Și toate lucrurile astea, gesturi, mișcări, cuvinte, durate, sunt materia primă a punerii în scenă, nu le-aș putea lăsa în cârca altora. Deci nu, nu e multă libertate din punctul ăsta de vedere, dar între indicațiile pe care le dau, ca să zic așa, e foarte multă libertate.

Faci deseori statement-uri militând pentru cinemaul de autor și creativitate în industria de film, indiferent de resursele pe care le ai la dispoziție. Dar dacă, totuși, ți s-ar da ocazia să faci un film cu un buget foarte mare, te-ai înhăma la asta și cum ai profita de bani?

Aș profita ca Godard, făcând trei filme din bugetul ăla. (râde)

Nu, acum aș vrea să nuanțez un pic aici, pentru că la un moment dat niște oameni m-au acuzat că vreau să distrug toată industria de film și toată lumea să facă filme cu telefonul și fără bani.

Evident că nu e deloc asta intenția mea, nici nu mă interesează ce fac alții, să facă fiecare ce vrea, bineînțeles. Eu am descoperit, însă, că există o rezistență a ceea ce numim industrie de film față de democratizarea mijloacelor de producție, față de lărgirea accesului la a face cinema și pentru amatori.

De exemplu, într-un interviu, Nae Caranfil, care sigur e un cineast pe care îl admir foarte mult, nu e o critică la adresa lui, dar m-a surprins că spunea aș sfătui pe oricine să nu se mai apuce de cinema, pentru că acum un cineast și un Gigel din clasa a 6-a sunt egali, zice Nae. Că acum nu mai e nicio magie, toată lumea poate să facă un film, să-l pună pe YouTube. Eu văd lucrul ăsta ca pe ceva absolut extraordinar.

Faptul că poți scrie o poezie nu te transformă în Baudelaire, faptul că poți să dai cu creionul nu te transformă în Picasso sau în Rembrandt, nici faptul de a avea posibilitatea de a face un film nu te transformă într-un mare cineast, dar faptul că există posibilitatea asta mi se pare foarte important și cred că o artă câștigă foarte mult prin democratizare, nu pierde.

Și, atunci, dorința mea e să arăt că, de fapt, cinemaul se poate face și altfel. Mai ales într-o țară cum e România de astăzi, întotdeauna într-o criză economică și, în momentul de față, în pragul unei crize și mai mari, e posibil ca anumiți cineaști, tineri sau nu, e și cazul meu, până la urmă, să aibă de ales: ori fac un film cu mijloace minimale, ori nu fac nimic. Asta e tot.

Și asta e o chestie prezentă mai mult în țările sărace și în Europa de Est decât în țările europene bogate.

Am fost în Bulgaria cu lansarea unui film, a fost un mic cocktail cu cineaști bulgari și m-am speriat. Erau ca o adunatură de zombi, toți deprimați, cocârjați, privind în jos și toți, cu o singură excepție realmente așteptau ca CNC-ul bulgăresc, care era atunci în niște procese, închis de niște ani, să se redeschidă și să înceapă să finanțeze filmele lor. Și mi s-a părut ceva îngrozitor de trist.

Toți așteptau de ani de zile, nu a mai făcut nimeni niciun film, lucraseră foarte puțin, supraviețuiau făcând televiziune, publicitate, clipuri.

Și am zis: băi, nu vreau să ajung așa. Nu! Trebuie să găsesc alte formule. Și există tehnologie acum. Sigur că apar fel de fel de alte probleme în momentul ăla. Eu nu spun că trebuie să facă toată lumea filme cu telefonul, cum spunea Béla Tarr în interviul pe care l-ai făcut tu, dar întrebarea e: ce faci dacă nu ai acces la altceva?

S-a întâmplat un fenomen foarte interesant cu acea declarație a lui Scorsese despre filme române și în special despre filmele tale. Noi am pus pe Cultura la Dubă un reel cu acea declarație și a adunat milioane de vizualizări, încă se distribuie zilnic. Părea că s-a trezit un sentiment naționalist în români, la fel cum se întâmplă de fiecare dată când voi, cineaștii români, câștigați premii importante. Dar de ce crezi că acest sentiment nu se traduce în prezența românilor în sălile de cinema?

Am văzut recent Kontinental ‘25 la cinema în mall și am fost doar 3 oameni în sală.

E o întrebare care presupune foarte multe răspunsuri, de fapt. Toate probabil parțial adevărate.

Cred că există acest complex al periferiei, care mi se pare dăunător și care face ca o parte din societate să sară niște etape, imaginându-și că niște lucruri mari vor însemna un fel de salvare. De exemplu, premiul Oscar pentru cinema sau premiul Nobel pentru literatură.

Și mie mi se urează din când în când să ajungi la Oscar, să iei un Oscar, deși nu mă interesează absolut deloc. E un tip de marketing acolo în spate și un anumit tip de estetică a majorității filmelor care ajung la Oscaruri, iar pe mine nu mă interesează deloc. Fără să însemne asta că am o problemă cu Oscarurile sau că sunt vulpea care n-ajunge la struguri.

Dar există această obsesie. Domne, dacă ajunge un film românesc la Oscaruri! Ei, a ajuns filmul lui Alex Nanau, la două nominalizări. So what? Sigur, a fost un moment foarte frumos pentru cinemaul românesc, un moment foarte bun pentru Alex. Filmul a avut multe beneficii de obținut de pe urma acestui eveniment și asta a fost tot.

În realitate, lucrurile care contează sunt cele care se construiesc mai modest și care nu se văd.

De exemplu, dacă ar mai apărea două, trei cinemateci bine finanțate în țară și dacă ar exista un acces mai mare la cultură, dacă s-ar traduce cărți de cinema și nu s-ar pune TVA-ul majorat pe cărți, toate astea ar fi mai importante decât să mai ajungă un film românesc la Oscaruri.

La fel cu Scorsese. Ok, a zis nu știu ce despre filmele mele. E un lucru bun, important în felul lui, dar nu schimbă nimic, de fapt.

La fel e obsesia cu Cărtărescu, să ia Premiul Nobel pentru literatură, că asta va însemna ceva extraordinar pentru cultura română. Ce va însemna pentru cultura română? Nu va însemna nimic lucrul ăsta. Eu îmi doresc să ia Cărtărescu Premiul Nobel, dar în același timp, ce ar fi important pentru cultura română sunt lucrurile astea care nu se văd, care nu sunt atât de spectaculoase. Și astea nu există, de fapt.

Primul ministru de curând s-a luat de bibliotecarele de la țară, că nu stau destul în biblioteci. Eram în Polonia la un festival și vorbeam cu cineva de acolo despre chestia asta. Și îmi zicea: băi, dar să știi că, uite, în Polonia, bibliotecile de la țară sunt din ce în ce mai tari, sunt din ce în ce mai bine aprovizionate, cu cărți noi, cu discuri, cu DVD-uri, cu nu știu ce. Asta ar trebui să fie preocuparea. Abia atunci ar avea sens.

Așa să te apuci să zici că, doamne, stau degeaba la bibliotecă acolo. Păi normal că stau degeaba. Cine intră în bibliotecile alea să ia o carte?

Asta mi se pare mai important decât aceste mici momente care ni se par foarte mari și care, sigur, eu nu le neg, au importanța lor, dar care, de fapt, în realitate nu înseamnă nimic decât, eventual, punctual pentru o anumită situație, pentru un anumit artist, pentru o anumită operă. Așa cred.

Ca și la sport, nu? Toată lumea îl laudă, pe bună treptate, pe David Popovici, care e cu adevărat extraordinar, dar, în realitate, dacă cuiva i-ar păsa cu adevărat, ar face lucrurile alea pentru sportul de masă, să existe bazine de înot.

Știi, am copil mic, n-am unde să joc fotbal cu el în București.

Ce te-a făcut să rămâi în România în toți acești ani?

Nu știu, nici nu am pus problema plecării acut. Mai ales că de 25 de ani încoace, mi se pare că cinemaul românesc a fost într-o dezvoltare și am avut tot timpul senzația că aparțin cumva, că fac parte dintr-o mișcare, dintr-un moment în care lucrurile se dezvoltă.

Și am în continuare senzația asta, deși această dezvoltare pare un pic ajunsă la o fază de platou.

Așa cum Fassbinder își dorea să facă filme germane pentru poporul german, eu fac filme românești pentru români, în primul rând, deși sunt tot tipul acuzat că le fac pentru festivalurile internaționale. Nu-i adevărat!

E de ajuns să vezi cât de românești sunt poveștile mele și cât de multe am pățit, cât de mult am fost respins tocmai din cauza asta. De exemplu, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, realmente a avut foarte mari probleme în a fi distribuit, și în marile festivaluri și în distribuția curentă internațională, răspunsul fiind: e o chestie prea locală, e plin de referințe la Antonescu, la nu știu cine, la Eliade, etc.

Și cred că într-una dintre cronicele la care mă gândesc din când în când, cred că era în New York Times, cineva scria că dacă filmul ăsta ar fi fost american, despre un episod al istoriei americane cu actori americani, ar fi fost considerat o capodoperă. Așa, pentru că e un film românesc dintr-o țară despre care habar n-avem, cu atât mai puțin despre istoria ei, cu atât mai puțin episoadele întunecate din istoria ei…

Dar pare că, deși știi chestia asta, că nu te avantajează la nivel internațional, nu te cenzurezi într-un fel, adică în continuare păstrezi elemente foarte autentice, locale, pe care poate doar noi, românii, le înțelegem.

Da, pentru că pentru mine e foarte important asta. Pentru mine, cinemaul este local întotdeauna. E cinemaul care mă interesează cel mai tare. Când vrei să vezi un film japonez, vrei să vezi ceva legat de Japonia. Nu să vezi un film japonez care arată ca un film făcut în Los Angeles și după aceea un film făcut în Polonia care arată ca un film făcut în Paris.

Mă interesează specificul, mă interesează ce e diferit din toate puncturile de vedere. Și din punctul ăsta de vedere, sunt mai atașat de ideea de a face filme locale.

Și, așa cum spuneam, România oferă foarte mult material unui cineast, enorm.

Eu vreau să fac filme românești.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post SPECIAL Radu Jude va face un film cu Sebastian Stan. Jude: “Eu vreau să fac filme românești.” appeared first on Cultura la dubă.

Retrospectiva inaugurează un parteneriat important în lumea artei, dintre Centrul Pompidou și mk2, colosul din industria cinematografică franceză, ce cuprinde un lanț de cinematografe, casa de producție, distribuție de film, laborator de restaurare și Biblioteca mk2. Fondatorul mk2 este Marin Karmitz, producător de film francez de origine română, câștigător al 5 premii Palme d’Or, despre care Cultura la dubă a scris pe larg AICI, în cadrul unui reportaj realizat la Paris.

“Opera regizorului român Radu Jude este, din mai multe puncte de vedere, cel mai bine păstrat secret al cinefiliei contemporane. Profunzimea și amplitudinea sa – 28 de filme de diverse formate, realizate de la începutul anilor 2000, filme de ficțiune, documentare și filme experimentale – nu au ajuns în Franța decât într-o mică măsură, în contextul câștigării Ursului de Aur în 2021, cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Din motive întemeiate, Radu Jude construiește cu o viteză năucitoare o filmografie care traversează toate teritoriile cu o mare fluiditate formală, zguduind cinemaul confruntând-l cu impasuri ale memoriei și aberații actuale, pentru a-l duce, cu vigoarea farsei, la cel mai înalt grad de neliniște.”, se arată în descrierea retrospectivei, pe site-ul Centrului Pompidou.

Evenimentul va marca închiderea oficială a Centrului Pompidou, întârziată cu un an de zile, și mutarea secțiunii de cinema la Biblioteca mk2. Cultura la dubă a scris AICI despre amplul proces de modernizare prin care urmează să treacă Pompidou, cel mai mare centru de artă conteporană din Europa. Anul trecut, la Pompidou a fost organizată și cea mai amplă retrospectivă Brâncuși din istorie.

Radu Jude este cel mai premiat regizor român al ultimilor 10 ani. Printre vârfurile carierei sale se numără câștigarea Ursului de Argint la Berlin pentru regia filmului Aferim!, câștigarea Ursului de Aur în 2021 cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, Premiul Special al Juriului de la Locarno pentru Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii în 2023 și Ursul de Argint pentru scenariu anul acesta, cu filmul Kontinental ’25. Cel mai nou film al său, Dracula, va avea premiera mondială în cadrul competiției oficiale de la Locarno.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, realizat în 2021, Radu Jude a povestit cum a devenit interesat de cinema. Multipremiatul regizor român a mărturisit și că a fost respins de 3 ori la admiterea la Facultatea de Film a UNATC.

“Cum ați știut că vreți să faceți filme și ce v-a atras către cinematografie?

În liceu, un prieten bun, Nicolae Stat, m-a dus la un moment dat la Cinematecă. Eram în clasa a 9-a și eu nici nu știam că există Cinematecă, un loc unde poți vedea filme vechi, că ele pot fi interesante. Din momentul acela am început să merg la film din ce în ce mai des și cu din ce în ce mai mult interes. Încetul cu încetul, în ani, chestiunea asta a crescut într-un interes profesional.

Asta arată și cât de important e să ai acces la un anumit tip de resurse. Îmi dau seama că alți adolescenți, din alte orașe din România, nu puteau să vadă filmele acelea, nu exista cinematecă în alte părți, nu există nici acum.

Acum să spunem că internetul face un pic mai ușor accesul, dar chiar și așa, cel puțin în domeniul ăsta, e nevoie de crearea unei infrastructuri culturale, în care tineri sau mai puțin tineri din cât mai multe zone ale țării să aibă acces la informații, la opere de artă, la cărți, la filme. Lucru care, nu numai că nu se întâmplă, dar e din ce în ce mai limitat.

Sentimentul meu e că sunt părți întregi din România abandonate din perspectiva asta educațională, culturală. Mai ales zonele rurale.

Pentru că ați menționat cuvântul “educație”, aș vrea să vă întreb cum a fost experiența la școala de film, dacă v-a dezvoltat în drumul către cinematografie, sau a fost, mai degrabă, o dezamăgire?

Eu nu am intrat la UNATC, am dat examen de trei ori și am picat de fiecare dată. Am intrat la Universitatea Media. Am reușit să intru printre primii, am avut o bursă și am început să lucrez ca asistent de regie imediat cum am început facultatea.

Era o perioadă în care existau foarte multe producții străine care se filmau în România. Era nevoie de oameni tineri care să lucreze în condiții grele, pe bani relativ puțini, dar care să aibă ceva de cîștigat din lucrul ăsta. Pentru mine cred că a fost un câștig lucratul ca asistent de regie, am lucrat vreo 4-5 ani.

(…) Ați câștigat Ursul de Aur, iar în momentul de la Berlinale, în care ați fost anunțat că sunteți câștigătorul, păreați foarte surprins și emoționat, în același timp. Spuneați că nu credeați că se poate întâmpla asta. De ce nu credeați?

Nu știu, poate sunt și niște motive psihologice aici, felul în care mă raportez eu la ce fac și e o anumită lipsă de încredere.

Aș spune că altceva e important legat de premiu. Există o dimensiune pe care o numim așa pretențios, „film de autor”, de care aparține și filmul pe care l-am făcut, o categorie tot mai strivită de comercializarea industriei cinematografice.

Se poate vedea asta mai ales de când există platformele de tip Netflix și așa mai departe. Pe de altă parte, există un anumit dezinteres al autorităților, care ar putea să facă ceva în ceea ce privește nu doar finanțarea filmelor, ci și în ceeea ce privește educația cinematografică.

Premiul ăsta dacă e important pentru mine, dincolo de faptul că e pentru toată echipa filmului și le mulțumesc tuturor pentru efortul făcut, dincolo de faptul că e o bucurie pentru mine și o recunoaștere a cinematografiei românești, este și o recunoaștere a unui anumit mod de a face cinema, așa numit film de autor, care e supus acestor presiuni. Ăsta e un lucru care mi se pare important.

Revenind la educația cinematografică, la noi nu există așa ceva. Nu se studiază la școală, nu există o alfabetizare în ce privește înțelegerea sau raportarea la imagini, nu se studiază nici măcar la liceu, nu există nimic care să pregătească un om pentru a vedea un altfel de film decât filmele comerciale care, cumva, sunt ușor de înțeles.

Și atunci apare această ruptură între un anumit tip de opere cinematografice și un public larg. Și această ruptură nu poate fi acoperită, din păcate, decât în felul ăsta. Vă dau un exemplu din experiența mea. Am fost în Franța la un festival de film acum câțiva ani și m-am dus dimineața, pe la 10-11 să văd un film al lui Mizoguchi. În sala în care se ținea proiecția, o sală imensă de vreo 500 de locuri, aproape că n-am avut loc, pentru că erau aduși cei de la liceu.

Vreau să spun că toți elevii ăia au stat la filmul lui Mizoguchi, a fost după o discuție cu un important critic francez. Și chiar vorbeam cu organizatoarea festivalului și mi-a spus că două săli de la multiplexul din localitate sunt închiriate tot anul și există programe de educație cinematografică continuă. Adică de-a lungul întregului an sunt filme, se fac lucruri în colaborare cu școlile sau cu liceele. Dacă studiază Madame Bovary a lui Flaubert, văd și filmul făcut de Jean Renoir și așa mai departe.

Eu la așa ceva mă refer când spun educație. Și asta se face în toată Franța. Și acolo sunt, evident, probleme. Probleme sunt peste tot. Dar vreau să spun că măcar există această intenție de a educa în ce privește imaginea, în ce privește cinema-ul, de a educa tinerii.

La noi nu există aproape nimic. Eu nu spun că cinema-ul e prioritar, să nu se înțeleagă lucrul ăsta, dar educația e prioritară. Sentimentul meu e că toate guvernele ne reprezintă pe noi, reprezintă valorile noastre. A fost o batjocorire din ce în ce mai mare a noțiunii de învățământ, de cultură.”

Interviul integral poate fi citit AICI.

Despre cinemaul românesc și, în special, despre Radu Jude, Martin Scorsese a avut la începutul anului acesta un discurs laudativ impresionant, care a făcut înconjurul lumii în mediul online.

Filmul Kontinental ’25 poate fi văzut zilele acestea în cinematografele din România.

Citește și:

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Centrul Pompidou și mk2 organizează retrospectiva integrală a filmelor lui Radu Jude appeared first on Cultura la dubă.

***

“Dracula”, regia Radu Jude

Radu Jude, regizorul român cu cea mai prolifică activitate în ultimii 10 ani, multipremiat la marile festivaluri, revine la Locarno cu filmul “Dracula”. 

Potrivit unui comunicat de presă transmis de Saga Film, „Dracula” oferă o experiență cinematografică complexă. Plecând de la legenda celebrului vampir și de la figura lui Vlad Țepeș, filmul propune o suită de povești radical diferite ca stil și formă, de la pulp la avangardă, de la literar la grotesc, de la fantastic la hiperrealist. 

Filmul are o durată de 170 de minute și reunește o distribuție amplă, printre care Adonis Tanța, Gabriel Spahiu, Oana Maria Zaharia, Alexandru Dabija, Lukas Miko, Andrada Balea, Ilinca Manolache, Șerban Pavlu, Eszter Tompa și Alina Șerban și mulți alții. Imaginea este semnată de Marius Panduru RSC, scenografia de Andreea Popa și costumele de Cireșica Cuciuc, montajul de Cătălin Cristuțiu, animația A.I de Vlaicu Golcea, editare și design sunet de Sebastian Zsemlye.

Este o coproducție România–Austria–Luxemburg și beneficiază de susținerea CNC România, Austrian Film Institute (ÖFI), Film Fund Luxembourg și Creative Europe – MEDIA. Producția a fost realizată de Saga Film în coproducție cu Nabis Filmgroup, Paul Thiltges Distribution, RT Features, Samsa Film, Bord Cadre Films, Sovereign Films, MicroFILM.

 În 2023, Radu Jude a fost premiat la Locarno cu Premiul Special al Juriului pentru lungmetrajul „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”.

Despre Dracula, regizorul spune: “Am încercat să ofer în Dracula de toate pentru toți: film comercial, meditație asupra miturilor naționale și a istoriei filmului, eseu, film cu vampiri, comedie populară, film politic, satiră, film erotic, film de acțiune, cinema literar. Era momentul să dăm și noi lumii un Dracula, am făcut ce am putut mai bine, sper ca spectatorii să se bucure măcar de unele aspecte ale filmului.” – Radu Jude.

„Sorella di Clausura”, regia Ivana Mladenović

„Sorella di Clausura”, cel de-al treilea lungmetraj al regizoarei Ivana Mladenović, este o parodie empatică a melo-dramelor romantice, transmite microFilm.

Filmul are la bază un scenariu inspirat de o poveste reală, la care Ivana Mladenović a colaborat cu scriitorul Adrian Schiop și cu Momir Milosević, despre o pasiune transformată în obsesie. Stela, o tânără dintr-un sat de la marginea Timișoarei, cu studii de filologie, care nu-și găsește locul și rostul, visează să-l întâlnească pe artistul balcanic pe care l-a văzut la TV și de care s-a îndrăgostit pe loc cu ani în urmă, și speră că Vera, o cântăreață despre care se zvonește că l-ar cunoaște bine, o va ajuta să-și împlinească visul și să scape de sărăcia în care trăiește. 

Ajunsă la București, Stela descoperă că Vera se ocupă de o companie care vinde uleiuri și fortifiante sexuale. Din distribuție fac parte: Katia Pascariu, Cendana Trifan, Miodrag Mladenović, Arnold Kelsch, Cătălin Dordea, Adrian Radu.

Imaginea filmului este semnată de Marius Panduru, iar montajul a fost realizat de Vanja Kovačević. Din echipă au făcut parte profesioniști premiați precum Mălina Ionescu (scenografie), Dana Păpăruz (costume), Bianca Boeroiu, Olimpia Stoicea (machiaj), Margareta Ștefan (coafură), Dejan Kragulj (inginer de sunet), Oriol Campi (designer de sunet). 

Coloana sonoră a fost compusă de Toni Cutrone și include cântece originale compuse de Andrei Dinescu.Produs de Ada Solomon (microFILM, România), Ivana Mladenović (Dunav 84, Serbia), „Sorella di Clausura” este coprodus de Ines Vasiljevic (Nightswim, Italia), Bernat Manzano (Boogaloo Films, Spania). Producătorii executivi sunt Diana Caravia, Marija Lero și Montse  Pujol Solà. Producător asociat: Theo Nissim.

Realizarea filmului „Sorella di Clausura” a fost sprijinită de: Centrul Național al Cinematografiei (CNC), Centrul Național al Cinematografiei din Serbia, Ministerul Culturii din Serbia, Ministerul Culturii din Italia, Institut Català De Les Empreses Culturals și EURIMAGES, în asociere cu Conceptual Lab și în colaborare cu Televiziunea Română.

„Dumnezeu nu ne va ajuta”, de Hana Jušić

O coproducție Croația, România, Italia, Franța, Grecia, Slovenia, filmul „Dumnezeu nu ne va ajuta”/ „God Will Not Help, scris și regizat de Hana Jušić, prezintă modul în care dinamica unei comunități montane izolate se schimbă odată cu apariția unei străine. 

Când o tânără chiliană pe nume Teresa ajunge într-o comunitate izolată și rigid structurată de ciobani croați, la începutul secolului XX, pretinzând că este văduva fratelui lor emigrat, viața lor liniștită se transformă, iar sosirea ei influențează profund relațiile dintre membrii comunității, aducând chiar o formă de inspirație pentru alte femei. 

Imaginea filmului este realizată de Jana Plećaš, iar montajul de  Jan Klemsche. Marius Leftărache (Avanpost) a fost designer de sunet. 

„Dumnezeu nu ne va ajuta” a fost produs de Ankica Jurić Tilić, și coprodus de Ada Solomon și Diana Caravia, Ines Vasiljević și Stefano Sardo, Yorgos Tsourgiannis, Didar Domehri, Aleš Pavlin și Andrej Štritof. Actorul român Bogdan Farcaș face parte din distribuția internațională a filmului, alături de Manuela Martelli, Ana Marija Veselčić, Filip Đurić, Mauro Ercegović Gracin, Nikša Butijer, Tina Orlandini și mulți alții.

Filmul a fost realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei și Eurimages.

“Nu mă lăsa să mor”, regia Andrei Epure

Cu o sensibilitate singulară, „Nu mă lăsa să mor” este comemorarea unei vieți care a lăsat urme ambigue, transmite Saga Film. Filmul se transformă treptat într-o meditație despre singurătate și doliu, oscilând între semi-comedie și semi-horror. 

Distribuția este condusă de Cosmina Stratan, alături de Elina Löwensohn, Silviu Debu, Ozana Oancea, Mihaela Sîrbu, George Albert Costea, Elias Ferkin, Isabela Neamțu, Ioana Crăciunescu și cățeii Ricky și Anishka. Imaginea este semnată de Laurențiu Răducanu, scenografia și costumele de Alexandra Alma-Ungureanu, montajul de Dragoș Apetri, design și mixaj sunet de Nathalie Vidal.Filmul este o coproducție România–Bulgaria–Franța, și a beneficiat de sprijinul CNC România, 

Bulgarian National Film Center, Aide aux Cinémas du Monde – CNC – Institut Français și SEE Cinema Network.Distribuția internațională este asigurată de compania Lights On (Italia).Producția a fost realizată de Saga Film în co-producție cu Handplayed, Tomsa Films, Arrogant Films și Conceptual Lab by Theo Nissim.

Proiectul a fost dezvoltat în cadrul Next Step – Semaine de la Critique (2021), La Résidence du Festival de Cannes (2022) și a primit Bursa Alex. Leo Șerban oferită de TIFF.

 “Am vrut să fac un film în care să vorbesc despre relația pe care o avem cu moartea în toate aspectele ei birocratice, terifiante și uneori comice. Mi-am dorit un fel de necrolog în imagini, parțial și cât se poate de palpabil, care să arhiveze trecerea prin viață a cuiva care a lăsat puține urme”, spune regizorul Andrei Epure. 

Festivalul Internațional de Film de la Locarno este unul dintre cele mai importante din Europa, alături de Cannes, Berlin și Veneția.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Filmele “Dracula”, de Radu Jude, și “Sorella di Clausura”, de Ivana Mladenović, selectate în competiția oficială a Festivalului la Locarno appeared first on Cultura la dubă.