foto: Raul Ștef/ Cultura la dubă
Pășind încet, cu ajutorul unui baston elegant, purtând pe frunte o pereche de ochelari de soare, regizorul maghiar Béla Tarr se prezintă în fața noastră pentru interviu. Contrastul dintre corpul său vizibil fragil, vocea aproape stinsă și mintea sclipitoare este emoționant.
Este unul dintre artiștii care au marcat istoria cinematografiei, cu un stil inconfundabil, prin care a reușit să transforme simple scene de viață în poezii vizuale, în alb și negru. TIFF l-a invitat la Cluj, unde îi va acorda sâmbătă seara Premiul pentru Întreaga Activitate. Aproape toate filmele sale, printre care capodoperele Damnation sau Calul din Torino, pot fi văzute zilele acestea la TIFF, în prezența regizorului.
După ce am avut șansa să îl cunoaștem, am înțeles, însă, că prezența sa aici nu este doar despre premii și realizări cinematografice, ci despre ceva și mai valoros – libertate.
De altfel, la școala de film pe care a înființat-o în 2013 la Sarajevo, film.factory, avea pentru tineri un singur mesaj: “no education, just liberation”.
***
Îmi place să încep interviurile mele cu o întrebare despre copilărie, fiindcă mi se pare important să vedem din ce mediu vine persoana respectivă. Așa că aș vrea să vă întreb ce vă amintiți din copilăria dumneavoastră, cum era mediul în care ați crescut?
Să vedem…părinții mei lucrau în două teatre diferite, tata era un fel de scenograf, iar mama era prompteristă. Eu îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe stradă, cu gașca mea.
Părinții erau de dimineața până seara la teatru, eu eram singur, apoi, mai târziu, s-a născut fratele meu. Dar nu mă interesa. Mie îmi plăcea să stau pe străzi cu băieții.
V-a interesat teatrul în vreun fel, pe atunci?
Deloc. Mi se părea ridicol. Am fost de mai multe ori la teatru, când ai mei chiar nu aveau ce să facă cu mine, nu mi-a plăcut, eu am fost un fel de copil al străzii.
Cum ați descoperit lumea filmului?
S-a întâmplat mult mai târziu. Aveam un cinematograf aproape de casa noastră și am început la un moment dat să merg. Am văzut multe filme tâmpite, comedii și alte prostii de genul ăsta, pe care un tânăr le poate percepe drept filme de aventură.
Ați povestit într-un interviu că tatăl dumneavoastră v-a dăruit prima camera de filmat când ați împlinit 14 ani. Acela a fost momentul de început în ceea ce avea să devină cariera în film?
Da, am primit-o de ziua mea, dar nu știam ce pot să fac cu ea. O vedeam prin ochii unui copil, ca pe o jucărie. Mai târziu, când eram la liceu, am dezvoltat această sensibilitate socială, având cu toții o puternică viziune de stânga, împotriva partidului comunist oficial.
Cumva am reușit să fac primul meu film la 16 ani, era despre un grup de muncitori țigani, am arătat cum lucrau ei, cum trăiau, și a ieșit o critică dură la adresa societății. Am arătat filmul la proiector în diverse locuri, a fost perceput drept inacceptabil pentru regim și asta m-a făcut să continui, de fapt.
De ce ați fost atât de interesat în explorarea universului claselor muncitoare în filmele pe care le-ați făcut?
Pentru că cei mai mulți oameni au o astfel de viață.
M-am întrebat: ce e important pentru oameni? Propria lor viață.
Béla Tarr, regizor
Am văzut în asta o responsabilitate, să transmit publicului ceva onest, adevărat, așa cum văd eu, desigur.
Nu am mereu dreptate, dar trebuie să arăt oamenilor ceea ce văd eu.
Credeți că cinemaul de azi mai păstrează această responsabilitate față de public, de a-i arăta ceea ce e cu adevărat important sau a pierdut-o?
Nu putem generaliza, fiecare regizor e diferit. Depinde de ceea ce vezi tu, ceea ce recunoști tu. Dacă cineva are mai multă sensibilitate, sigur că va vedea lucruri diferite decât ceea ce vine din industria de film, care încearcă să facă profit. Eu nu știu ce înseamnă profit, e ciudat că într-un fel și eu am reușit să fac profit, dar nu acesta a fost scopul meu. Scopul meu nu este să fac bani.
Când am văzut Dune 2, un film al cărui buget doar de marketing a fost de 150 de milioane de dolari, am fost impresionată de realizare, dar m-am întrebat cât de ok este să se investească sume atât de absurde într-un film, când oamenii sunt uciși sau mor de foame în Gaza și în alte părți ale lumii? Cât de ok este să mergem liniștiți la film și să mâncăm popcorn, să ne uităm la astfel de blockbustere care ignoră realitatea? Dumneavoastră ce credeți despre faptul că industria filmul a ajuns să investească sume atât de mari într-o producție?
Am auzit de Dune, dar nu l-am văzut. Dacă ei pot să facă astfel de investiții, le vor face. Dacă vrei să înșeli lumea cu astfel de producții, ține de tine. Aceasta este o întrebare despre moralitate, nu despre cum faci un film. Dacă un regizor vrea să facă asta, ține de etică, nu de film, ține de personalitatea lui.
Spuneați într-un interviu că dacă ai un casting bun, actorii doar vor fi ei înșiși pe platou, nu vor juca, iar regizorul are, astfel, jumătate din treabă făcută. “Vânez emoțiile lor și le fur personalitățile” – ați declarat. Dar cum poate un regizor să aleagă acei actori potriviți pentru rol? Cum ați reușit dumneavoastră asta?
Trebuie să cunoști foarte bine omul. Trebuie să ai cheia către personalitatea lui și să vezi cum o poți deschide. Acesta e, de fapt, scopul meu.
Și cum reușiți să deschideți acea personalitate?
Trebuie să îmi petrec foarte mult timp cu ei, să îi cunosc, ei trebuie să aibă încredere în mine și eu în ei. Când tu spui camera rolling, ei devin goi. În ochii lor vei vedea cine sunt ei cu adevărat. Aceasta este provocarea. Dacă reușești să ajungi acolo, ai câștigat. Dacă nu, eu spun mereu: asta e ok, e drăguț, dar nu pentru acest film.
Foarte mulți tineri care vor să regizeze primul lor film se împotmolesc în găsirea finanțării și spun că nu primesc susținere. Cum ar putea aceștia să facă filmul pe care și-l doresc fără să aibă banii necesari? Ce sfat ați avea pentru cei care întâmpină acest obstacol?
(n.r. scoate telefonul din buzunar și îl arată)
Să folosească telefonul?
Da.
Poți filma un film cu rahatul ăsta, poți să îl montezi singur, la tine acasă pe calculator, poți să îi dai drumul pe internet și să spui:
Béla Tarr, regizor
fuck off, film industry!
Din fericire, în secolul 21 nu mai depindem de această mizerie capitalistă, trebuie să fii liber. Dacă nu ești liber, atunci chiar ești fucked up. Să aștepți 10 ani sprijinul industriei sau al statului, e cel mai rău. Doar iți irosești timpul, viața și nu se întâmplă nimic.
Cum ați vrea să fiți amintit peste ani și ani în istoria cinematografiei?
Se pune acum că deja fac parte din ea, dar adevăratul scopul nu este ăsta. Scopul este să arăți viața cu adevărat, în propriul limbaj cinematografic, cât mai apropiat de ceea ce ești tu în realitate.
Ce cunoașteți despre cinematografia română, este vreun regizor pe care îl apreciați?
Îl cunosc, desigur, pe Cristian Mungiu, este un prieten al meu. Știu că a lansat și o carte.
Este despre bunica lui.
Da, sper să fie tradusă și în engleză, să o pot citi și eu. Îi mai știu filmele lui Radu Jude. Dar restul este pentru mine o gaură neagră.
Locuiți în continuare la Sarajevo?
Nu. Să spunem că mașina mea de spălat este la Budapesta, dar călătoresc foarte mult în jurul lumii, țin workshopuri pentru tineri, încerc să-i eliberez. Când mergeam la școala mea de film din Sarajevo, sloganul meu era: “no education, just liberation”.
Nu poți să predai nimic. Pentru că ceea ce vezi tu, de exemplu, în această încăpere, e diferit de ceea ce văd eu. Iar tu trebuie să arăți ceea ce vezi tu, prin ceea ce ești tu. Stilul de a filma, de a face un film, nu poate fi la fel ca al celorlalți. Asta le spun mereu tinerilor – să fie liberi.
Vă mai păstrați speranța că Ungaria se va elibera de regimul lui Viktor Orban?
Speranța e foarte puternică acum. Ar fi cel mai bine să se schimbe regimul, dar nu știm în cât timp se va întâmpla asta.
Pentru că ați vorbit despre eliberarea tinerilor, aș vrea să încheiem în această notă. Cum poate un tânăr să fie cu adevărat liber dacă politica există și în școli, există în media, peste tot? Cum își poate elibera cu adevărat mintea?
Să își deschidă ochii! Mergeți pe străzi și vedeți cum arată viața adevărată.
***
Filmul “Calul din Torino”, regizat de Béla Tarr, poate fi văzut azi de la 16.00, la Cinema Arta din Cluj. După proiecție, regizorul va răspunde întrebărilor din public. Iar sâmbătă, de la 10.30, va susține un masterclass la Radisson Blu Hotel. La Gala de închidere a TIFF, Béla Tarr va primit Premiul pentru Întreaga Activitate.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
