Radu Jude, regizor: „România e așa cum am vrut noi, colectiv, să fie. Suntem ceea ce facem noi înșine și ceea ce acceptăm.”

foto: Marco Abram

Radu Jude este unul dintre cele mai importante nume din cinematografia română, din ultimii 15 ani.

Pe când era un simplu aspirant la o carieră în cinema, a fost respins de 3 ori la admiterea la Facultatea de Film a UNATC. Ironic, anul acesta a câștigat Ursul de Aur la Berlinale pentru un film care arată problemele sistemului de învățământ românesc, dar și ale societății.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, un titlu lung care se rezumă printre spectatori la “Babardeală”, a intrat de câteva zile în cinematografele din România. Filmul are ca punct de plecare un clip porno de amatori, realizat de o profesoară de școală generală și partenerul său. Filmarea respectivă ajunge pe un site specializat și provoacă reacții la școala la care aceasta predă.

“Când e vorba de copii, toată lumea trece peste principii. Și, într-un fel, asta și încerc să arăt în film: “Nu mă interesează, e copilul meu, e viitorul lui, vreau să-mi bag copilul într-o școală bună!”, spune regizorul în interviul de mai jos.

Radu Jude povestește ce rol au avut ședințele cu părinții în realizarea filmului care i-a adus Ursul de Aur, argumentează de ce tinerii au nevoie de acces la cultură și de educație cinematografică, dar și de ce suntem cu toții responsabili pentru felul în care arată România.

Regizorul critică inclusiv breasla din care face parte, pentru lipsa de reacție la problemele cu care industria de film se confruntă.

***

Pentru început, vă rog să ne spuneți cum ați știut că vreți să faceți filme și ce v-a atras către cinematografie?

În liceu, un prieten bun, Nicolae Stat, m-a dus la un moment dat la Cinematecă. Eram în clasa a 9-a și eu nici nu știam că există Cinematecă, un loc unde poți vedea filme vechi, că ele pot fi interesante. Din momentul acela am început să merg la film din ce în ce mai des și cu din ce în ce mai mult interes. Încetul cu încetul, în ani, chestiunea asta a crescut într-un interes profesional.

Asta arată și cât de important e să ai acces la un anumit tip de resurse. Îmi dau seama că alți adolescenți, din alte orașe din România, nu puteau să vadă filmele acelea, nu exista cinematecă în alte părți, nu există nici acum.

Acum să spunem că internetul face un pic mai ușor accesul, dar chiar și așa, cel puțin în domeniul ăsta, e nevoie de crearea unei infrastructuri culturale, în care tineri sau mai puțin tineri din cât mai multe zone ale țării să aibă acces la informații, la opere de artă, la cărți, la filme.

Lucru care, nu numai că nu se întâmplă, dar e din ce în ce mai limitat.

Sentimentul meu e că sunt părți întregi din România abandonate din perspectiva asta educațională, culturală. Mai ales zonele rurale.

Pentru că ați menționat cuvântul “educație”, aș vrea să vă întreb cum a fost experiența la școala de film, dacă v-a dezvoltat în drumul către cinematografie, sau a fost, mai degrabă, o dezamăgire?

Eu nu am intrat la UNATC, am dat examen de trei ori și am picat de fiecare dată.

Am intrat la Universitatea Media. Am reușit să intru printre primii, am avut o bursă și am început să lucrez ca asistent de regie imediat cum am început facultatea.

Era o perioadă în care existau foarte multe producții străine care se filmau în România. Era nevoie de oameni tineri care să lucreze în condiții grele, pe bani relativ puțini, dar care să aibă ceva de cîștigat din lucrul ăsta. Pentru mine cred că a fost un câștig lucratul ca asistent de regie, am lucrat vreo 4-5 ani.

Cum s-a născut filmul Babardeală cu bucluc sau porno balamuc?

Inițial mă gândeam să fie un film în care să pun în scenă o ședință cu părinții.

Am fost la ședințe cu părinții și mi s-a părut întotdeauna că în ședințele astea, în interacțiunile dintre părinți sau dintre părinți și profesori, poți găsi ceva despre societate.

Apoi, pornind de la acest sâmbure, am dezvoltat restul filmului.

Filmul a intrat de curând în cinematografe, aveți anumite așteptări de la vizionarea lui în România? De exemplu, Katia Pascariu spunea că și-ar dori să nască niște dezbateri acest film, poate chiar să fie discutat în licee.

Aș putea în egală măsură să spun că nu îmi doresc nimic și ar fi foarte adevărat, nu mă interesează, pe de altă parte e la fel de adevărat că mă interesează fiecare opinie.

Da, ce spune Katia e adevărat, mi-ar plăcea ca filmul să provoace dezbateri, dar când spun dezbatere nu mă refer la ceva în cadru oficial.

De exemplu, o postare pe facebook, urmată de comentarii, e o formă de dezbatere?

Da. Orice poate fi o formă de dezbatere, dar contează și nivelul de argumentație. Pentru mine, filmul e o formă de dialog cu publicul.

Acum, dacă spectatorul acceptă să intre în dialog sau nu, asta e o altă discuție. Eu mi-am făcut cumva partea mea din acest dialog. Am spus prima replică, filmul.

Eu n-am o problemă cu respingerea, n-am o problemă cu critica negativă adusă filmelor mele. Din contră, e un lucru care mă interesează foarte tare. Mă interesează mai mult să citesc observații negative față de film, argumente, decât opinii pozitive, călduțe.

De ce ați ales să puneți scena de sex chiar la început?

Pe mine m-a surprins că mulți oameni s-au arătat șocați de scena de sex de la început. Eu am gândit-o încă de la început să fie o scenă de sex absolut banală. Dacă intrai pe orice site porno, vedeai lucruri mult mai provocatoare sau șocante decât scena asta.

Eu nu mi-am închipuit că ar putea fi considerată provocatoare scena respectivă de sex. Înțeleg dacă ar fi fost ceva sado-maso, dar asta e chiar derizorie.

Motivul pentru care scena e chiar la început e pentru a-i pune pe spectatori chiar în poziția părinților, din partea a III-a. Adică vezi scena și trebuie să ai o opinie despre ea.

În film regăsim o componentă importantă care redă haosul din București. Dumneavoastră cum vă raportați, ca om și cetățean, la orașul București?

În film, importanța prezentării orașului e legată de povestea personajului. E un fel de legătură pe care spectatorul o face între ceea ce vede că se întâmplă în oraș și povestea personajului.

În ce mă privește, eu merg pe jos foarte mult și am doi copii. Știu că e un oraș foarte neprietenos cu cetățenii lui. Un oraș înseamnă comunitatea care îl compune.

Și dacă el este cum este, este așa pentru că noi asta vrem de la el, într-un fel. Ăsta a fost și motivul pentru care, în film, se insistă pe drumul personajului pe jos prin București, pentru că e un mod de a vedea ce e în spatele acestei fațade.

Credeți că este un mediu specific Bucureștiului sau al românilor?

Probabil al oamenilor în general, dar el se manifestă mai mult în București decât în Timișoara, spre exemplu, unde lucrurile astea nu există la un nivel atât de mare. Și asta cred că provine din ce am vrut noi să fie Bucureștiul.

Am vrut mașini, individualism și dezvoltare, o lume în care e fiecare pentru el.

Sigur că mulți dintre noi ne-am pus speranțe în Nicușor Dan și sper ca măcar anumite lucruri să le rezolve. Am citit că a tăiat niște ajutoare pentru persoanele cu handicap. Mi se pare așa, o ticăloșie chestiunea asta, adică tai de la cei mai vulnerabili? Asta e schimbarea pe care o aduce Nicușor Dan? Că altfel, nu se vede nicio schimbare în oraș.

Cum vă simțiți ca cetățean aici, în România și ce v-a ținut în țară?

Avem tendința să aruncăm vina. Sentimentul meu este că e ceva în felul în care e organizată România, care ține de noi. Fie ne dorim colectiv anumite lucruri, fie le tolerăm. Hannah Arendt a zis într-un interviu că istoria nu e făcută de interesele unui individ, ci se face colectiv.

Într-un anumit sens, mi se pare că România e așa cum am vrut noi, colectiv, să fie. Sigur că sunt și lucruri bune și lucruri proaste, dar încerc să văd lucrurile în felul ăsta, să nu am senzația că cineva a decis în locul nostru. Pur și simplu mi se pare că suntem ceea ce facem noi înșine și ce acceptăm.

În ceea ce privește educația, credeți că implicarea aceasta a părinților este specifică noii generații de părinți, din care și dumneavoastră faceți parte, din dorința de a le oferi copiilor ceva ce ei nu au avut?

Tot ce pot să spun este că observ nu doar degradarea învățământului, care e evidentă pentru toată lumea, mai ales în zonele rurale și urbane mici.

Cine are mai mulți bani și bagă mai mulți bani în elev, deși învățământul este obligatoriu și gratuit, oferă mai multe șanse copiilor. Am văzut asta foarte clar anul trecut, când fiul meu a dat examen de capacitate și toți părinții au dat bani pentru meditații ca să intre la liceele bune.

Nu mi se pare în regulă, nu mi se pare normal, dacă vorbim de un învățământ construit pe calități, pe merit, cum se spune, atunci de ce unii pot face meditații la 10 materii și alții nu?

Și evident că la examen va fi o diferență foarte mare între ei.

Cei care n-au bani, care sunt săraci, sunt abandonați, într-un fel, de stat. Și după aia trec anii și ne mirăm și spunem „vai, dar sunt oameni needucați, ascultă manele, fac aia, fac ailaltă”. Bun, dar unde ai fost atunci când era vorba să se împartă resursele pentru educație?

Sau există acest discurs anticorupție, ok, mi se pare în regulă să existe discurs anticorupție, nu sunt pentru corupție. Dar, în egală măsură, dacă pentru un examen un copil face meditații un an de zile sau unii 2-3 ani de zile și unul nu face meditații, păi nu e o formă de corupție și asta? Unde e egalitatea de drepturi, cum s-ar spune?

Multă lume nici nu consideră o problemă asta. Această societate e atât de individualistă! Dacă vrem să facem o societate în care chiar să existe egalitate de șanse pe bune, să nu fie doar în Constituție, atunci fiecare dintre noi e responsabil, într-un fel sau altul.

Cu toate astea, când e vorba de copii, toată lumea trece peste principii. Și, într-un fel, asta și încerc să arăt în film: “Nu mă interesează, e copilul meu, e viitorul lui, vreau să-mi bag copilul într-o școală bună! Ce mai discutăm acuma, dau și șpagă dacă e cazul.”

Există, de exemplu, această practică de care am aflat și eu anul trecut și care m-a siderat. E menționată în film. Am auzit de o grămadă de cazuri, pentru că, știți că la licee sunt locuri pentru romi, unul-două. Se fac tot felul de învârteli, sunt albi ca zăpada, își obțin, habar n-am cum, certificate de etnie romă și iau locul copiilor romi.

Ideea nu e să facem orice pentru copiii noștri, ci să încercăm să facem orice pentru o societate care să ofere cu adevărat șanse egale cât mai multor oameni.

Revenind puțin la film, ați câștigat Ursul de Aur, iar în clipul de la Berlinale, în care ați fost anunțat că sunteți câștigătorul, păreați foarte surprins și emoționat, în același timp. Spuneați că nu credeați că se poate întâmpla asta. De ce nu credeați?

Nu știu, poate sunt și niște motive psihologice aici, felul în care mă raportez eu la ce fac și e o anumită lipsă de încredere.

Aș spune că altceva e important legat de premiu.

Există o dimensiune pe care o numim așa pretențios, „film de autor”, de care aparține și filmul pe care l-am făcut, o categorie tot mai strivită de comercializarea industriei cinematografice.

Se poate vedea asta mai ales de când există platformele de tip Netflix și așa mai departe. Pe de altă parte, există un anumit dezinteres al autorităților, care ar putea să facă ceva în ceea ce privește nu doar finanțarea filmelor, ci și în ceeea ce privește educația cinematografică.

Premiul ăsta dacă e important pentru mine, dincolo de faptul că e pentru toată echipa filmului și le mulțumesc tuturor pentru efortul făcut, dincolo de faptul că e o bucurie pentru mine și o recunoaștere a cinematografiei românești, este și o recunoaștere a unui anumit mod de a face cinema, așa numit film de autor, care e supus acestor presiuni. Ăsta e un lucru care mi se pare important.

Revenind la educația cinematografică, la noi nu există așa ceva. Nu se studiază la școală, nu există o alfabetizare în ce privește înțelegerea sau raportarea la imagini, nu se studiază nici măcar la liceu, nu există nimic care să pregătească un om pentru a vedea un altfel de film decât filmele comerciale care, cumva, sunt ușor de înțeles.

Și atunci apare această ruptură între un anumit tip de opere cinematografice și un public larg. Și această ruptură nu poate fi acoperită, din păcate, decât în felul ăsta.

Vă dau un exemplu din experiența mea. Am fost în Franța la un festival de film acum câțiva ani și m-am dus dimineața, pe la 10-11 să văd un film al lui Mizoguchi. În sala în care se ținea proiecția, o sală imensă de vreo 500 de locuri, aproape că n-am avut loc, pentru că erau aduși cei de la liceu.

Vreau să spun că toți elevii ăia au stat la filmul lui Mizoguchi, a fost după o discuție cu un important critic francez. Și chiar vorbeam cu organizatoarea festivalului și mi-a spus că două săli de la multiplexul din localitate sunt închiriate tot anul și există programe de educație cinematografică continuă.

Adică de-a lungul întregului an sunt filme, se fac lucruri în colaborare cu școlile sau cu liceele. Dacă studiază Madame Bovary a lui Flaubert, văd și filmul făcut de Jean Renoir și așa mai departe.

Eu la așa ceva mă refer când spun educație. Și asta se face în toată Franța. Și acolo sunt, evident, probleme. Probleme sunt peste tot. Dar vreau să spun că măcar există această intenție de a educa în ce privește imagine, în ce privește cinema-ul, de a educa tinerii.

La noi nu există aproape nimic. Eu nu spun că cinema-ul e prioritar, să nu se înțeleagă lucrul ăsta, dar educația e prioritară.

Sentimentul meu e că toate guvernele ne reprezintă pe noi, reprezintă valorile noastre. A fost o batjocorire din ce în ce mai mare a noțiunii de învățământ, de cultură.

Credeți că CNC-ul are și el un rol în povestea asta? Dacă One World Romania a făcut un program pentru liceeni, credeți că ar trebui și CNC, o instituție publică să facă așa ceva?

Nu știu exact dacă legea de funcționare a CNC-ului implică și asta, dar e evident că există un dezinteres și la nivelul CNC-ului, chiar și acolo unde sunt toate atribuțiile lor, conform legii. Concursurile de finanțare pentru film se fac din an în Paște, după cum vrea conducerea CNC.

E o lipsă de respect uriașă pe care această instituție o are față de cineaști. Problema e și din partea noastră, că noi acceptăm chestia asta.

Și ce-ați putea să faceți, dacă asta e singura sursă de finanțare din România?

Așa cum, ca cetățeni, am putea pune presiune pe primărie să schimbe lucrurile care ne deranjează, ca cineaști am putea pune presiune pe CNC să-și schimbe raportarea. De asta spun că într-un anumit sens responsabilitatea e și a noastră, ca cineaști, pentru că noi nu facem nimic.

Suntem o breaslă lipsită de unitate, unde interesele sunt de multe ori divergente. Ăsta este sentimentul meu, că lucrurile s-ar putea îmbunătăți în zece minute, dacă cineaștii români ar avea un program comun în sensul ăsta. Nu mă refer la ce filme face fiecare.

Dacă ar avea un pic de interes în a schimba cu adevărat lucrurile în bine pentru întreaga comunitate.

Conducerea CNC e cel puțin incompetentă, ca să nu spun mai mult.

Cum vă explicați reacția breslei la lipsa de concursuri CNC de anul trecut?

Lucrurile sunt simple. Majoritatea regizorilor sunt și producători și ei pot trăi lejer cu un film făcut la 3-4 ani, nu mai contează restul.

E un dezinteres cumva general. Atenție, eu nu îmi acuz colegii. Aici mă includ și pe mine. E un dezinteres sau lipsă de energie în a vrea să schimbăm lucrurile.

În cazul dumneavostră cum explicați lipsa de implicare?

Eu măcar vorbesc. În interviurile pe care le dau, măcar vorbesc despre asta, ceea ce n-o să vedeți la foarte mulți. Nu știu, nu pot să zic că am o soluție.

Dar credeți că o posibilă schimbare ar trebui să înceapă cu schimbarea directorului CNC, Anca Mitran?

Da, într-o măsură cred asta. Dar e nevoie de o schimbare de viziune. Nu doar doamna Mitran în sine e o problemă. Iar foarte multă lume e cât se poate de mulțumită de doamna Mitran.

Parcă într-un interviu la Cultura la dubă declara că nu a auzit că există cineaști nemulțumiți că nu s-a organizat concurs anul trecut. Păi are dreptate, îmi pare rău s-o spun. Nu am auzit cineaști nemulțumiți că nu s-a făcut concurs.

Sigur, ei trebuie să facă asta pur și simplu, conform legii, nu să aștepte să vadă dacă sunt nemulțumiți sau nu. Dar cu chestia asta avea dreptate. Nu era nimeni nemulțumit.

Stăm toți ca oile și așteptăm ca dumneai să se îndure și să organizăm un concurs. E ridicol.

Cum a fost pentru dumneavostră, ca regizor, să vă descurcați din punct de vedere financiar în anul pandemiei? Sunt curioasă dacă un regizor de film care ia premii internaționale, o duce bine și din punct de vedere financiar.

În primul rând, eu aproape că nu am simțit pandemia, fiindcă am lucrat în continuu. Am făcut niște scurtmetraje în pandemie, comandate: unul comandat de Arte, un fel de jurnal, care se cheamă Nu știu, un film pentru Festivalul de la Salonic, un film pentru Festivalul de Film European.

Apoi, din mai anul trecut, până acum, am lucrat la acest film în continuu.

Pe de altă parte, eu nu sunt producător de film. Deci eu nu câștig decât salariul meu, de regizor, care e rezonabil, în sensul că pot trăi fără probleme un an, un an și ceva, din munca mea de regizor și scenarist.

Dar cei care câștigă bani mulți din film sunt producătorii sau regizorii-producători. Eu, nefiind producător, eu trebuie să lucrez mai mult. Iar eu vreau să fac filme, nu vreau să fac neapărat bani, ăsta e unul dintre motivele pentru care nu m-am făcut producător.

Mai faceți și publicitate în paralel?

Nu am mai făcut de ceva timp, înainte făceam mult publicitate și televiziune. De vreo 4-5 ani, m-am concentrat pe cinema. Mă interesează cinema-ul foarte mult și asta vreau să fac, să fac filme. N-aș putea să stau 4-5 ani fără film, not for me.

Spuneați că aveți doi copii. Dumneavoastră sunteți o persoană care citește multe cărți. Pe ei ați reușit să îi apropiați de lectură?

Eu consider că lectura e importantă pentru educație, pentru înțelegerea lumii, eu simt că am nevoie de cărți ca să înțeleg lucrurile.

Dar în ceea ce-i privește pe copiii mei, trebuie să spun că unul are 16 ani, unul are aproape 6 ani și n-am reușit asta cu cel de 16, nu e interesat de lectură și, până la urmă, habar nu am, poate suntem noi prea bătrâni și punem accent pe chestia asta.

Eu țin minte că am fost foarte șocat, la ședința cu părinții în clasa a 8-a, că părinții au cerut explicit dirigintei să fie lăsați copiii în pace, să nu li se mai bată capul cu biologie, geografie și ce nu se dă la examen. Toată lumea era în consens, mie mi s-a părut revoltător.

În loc ca scopul educației să fie înțelegerea cât mai complexă a lumii, de fapt, toată lumea își dorește să treacă un examen.

Deci cu cel mare nu prea am reușit cu lectura. Iar celui mic îi place să i se citească povești. Dar trebuie să spun că pentru România, cărțile pentru copii au niște prețuri foarte mari. La sate nu știu dacă există acces la ele, nu știu dacă mai există biblioteci în mediul rural. Și atunci, de unde să citească cei mici?

Lucrurile astea ar putea să se schimbe doar dacă noi, societatea, am pune preț pe educație și am cere ca ea să devină o prioritate pentru autorități, dar lucrul ăsta nu pare să se întâmple.