katia pascariu

Katia Pascariu, actriță: “De ce e ok să faci sex într-un fel și e mai puțin ok să faci sex în alt fel? Societatea încă nu e pregătită, e nevoie să dezbatem.”

foto: Silviu Gheție/ Microfilm

Actrița Katia Pascariu interpretează rolul Emiliei, personajul principal al filmului regizat de Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, câștigător al Ursului de Aur de la Berlin în 2021.

Este bucureșteancă și a fost tot timpul atrasă de latura educațională a artei, astfel că găsește oportun subiectul pe care filmul îl pune în dezbatere și felul în care o face, “destul de abrupt și poate agresiv uneori, în același timp cu foarte mult umor și autoironie”.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc analizează raporturile dintre individ și societate, având ca punct de plecare un clip porno de amatori, realizat de o profesoară de școală generală și partenerul său. Filmul ajunge pe un site specializat și provoacă reacții la școala la care aceasta predă.

Katia este actriță a Teatrului Evreiesc din 2016, dar în ultimii 10 ani a colaborat foarte mult și cu teatrele independente Replika și Macaz. Deși este angajată a unei instituții publice spune că se simte un artist independent prin faptul că are libertatea de a își alege proiectele și colaborările.

A fost una dintre măicuțele din filmul lui Cristian Mungiu, După Dealuri, dar în afară de câteva filme studențești, nu avea experiență pe platoul de filmare. Așa că a acceptat implicarea în proiectul lui Radu Jude cu mare deschidere, inclusiv în ceea ce privește scenele explicite de sex.

Tot cu deschidere a acceptat și discuția cu Cultura la dubă.

***

Katia, cum te-ai cunoscut cu Radu Jude?

Am fost la două castinguri pentru filmele lui, Inimi Cicatrizate și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, dar nu le-am luat. Am fost cumva pe o listă scurtă, am vorbit cu el. Și apoi ne-am mai întâlnit pentru că el venea la spectacolele noastre, la Replika și la Macaz.

Iar cu filmul ăsta nu am mai dat casting, m-a sunat și mi-a zis că are un scenariu și mi-l trimite, să văd cum e.

Katia Pascariu pe platoul de filmare/ foto: Silviu Gheție/ Microfilm

Când ai citit scenariul, cum ți s-a părut?

Mi-a plăcut foarte mult, apoi ne-am întâlnit, m-a întrebat dacă sunt ok cu toate scenele, i-am zis că n-am nicio problemă, dar că nu am experiență în film.

Erau descrieri explicite ale scenelor de sex?

Da, era o scenă de sex clară. I-am zis că nu am nicio problemă, nicio reținere. Singura mea reținere era că nu am experiență.

Corpul e instrumentul nostru, ca actori, cu interior și exterior și vreau să pun la bătaie tot ce am când lucrez, emoții, gânduri și corp.

E adevărat că și eu, ca persoană, nu am rețineri față de corpul uman.

Ce au presupus repetițiile pentru acest rol?

Mai întâi am avut niște discuții cu Radu, apoi legat de scena de sex ne-am documentat puțin, am urmărit niște materiale de home-made porn și am comentat, pe Radu îl interesa să fie cât mai home-made.

Am avut o zi de repetiție cu partenerul meu de scenă și a doua zi filmarea, care a mers foarte repede. În afară de Ștefan, care e actor și regizor de filme porno, nimeni nu avea experiență. El ne-a mai învățat niște chestii. Și au mai fost două actrițe de filme porno, pentru una dintre secvențe eu am o dublură.

Cum te raportezi tu, Katia, la cazul profesoarei din film, al cărei filmuleț porno devine viral? Ce ai zice dacă el s-ar întâmpla în realitate?

Am simțit că rezonez cu felul în care e pusă problema, că acum e momentul să vorbim despre lucrurile astea, destul de abrupt și poate agresiv uneori, în același timp cu foarte mult umor și autoironie, ceea ce în lumea intelectuală nu prea găsești.

Katia Pascariu, Claudia Ieremia și Adrian Enache pe platoul de filmare/ foto: Silviu Gheție/ Microfilm

Iar în ceea ce privește firul narativ al Emiliei, personajul meu, m-am regăsit foarte mult ca femeie care are de înfruntat, de fapt, zilnic o serie de abuzuri, priviri, prejudecăți, doar că la ea se adună, sunt accentuate.

Când am citit scenariul, eu îmi imaginam un film într-o notă realistă, dar nu a ieșit deloc așa și e foarte bine că nu a ieșit așa, de aia nu sunt eu regizor de film.

Cazul cred că nu e atât de simplu. Lucrurile astea chiar se întâmplă în realitate, văzusem cronici din Italia în care se spunea „ca profesoara noastră de la Torino”. Nu cred că societatea noastră e retrogradă și plină de ipocrizie, cred că așa e în multe țări.

Nu e simplu să treci peste o astfel de situație.

Adică tu crezi că nu e ok nici ca lumea să pice în cealaltă extremă, că e în regulă ca astfel de lucruri să se întâmple?

Da, exact. Trebuie să dezbatem. Mie mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate atât de deschisă, în care astfel de lucruri să fie normal acceptate.

Cum mănânci, faci și sex, e parte naturală din viață. Lucrurile astea nu îți afectează capacitatea profesională. De ce e ok să faci sex într-un fel și e mai puțin ok să faci sex în alt fel?

Dar societatea nu e încă pregătită. În viitor, cred că lucrurile astea se vor relaxa tot mai mult.

Și pentru că vorbim despre mediul educațional, cred că lucrurile nu trebuie să treacă neobservate, doar că ele trebuie explicate la nivelul societății de acum. Copiii sunt expuși la tot ce înseamnă mass-media, internet, cu imagini de tot felul, pe care nu știu să le explice. Nici adulții nu știu să le explice.

E adevărat, dacă s-ar fi întâmplat într-o companie privată sau la mine la teatru, cred că ar fi trebuit să fie lăsată în treaba ei, e viața ei personală, dar fiind vorba de niște copii care au acces la astfel de imagini, cred că trebuie să existe o discuție. Însă în niciun caz așa cum apare în film.

Ai vedea acest film dezbătut la niște ore de dirigenție, la liceu?

Da, clar. Pentru că ridică foarte mult probleme legate de corp, de sexualitate, de feminism, abuzuri.

Sau despre implicarea părinților în actul educațional.

Da, triunghiul educațional școală – părinți – elevi e dramatic viciat în România.

În familia ta, educația pe care ai primit-o, în ceea ce privește nuditatea sau sexualitatea, a fost una mai deschisă sau a fost ca cea a majorității familiilor românești, în care nu prea se vorbea despre lucrurile astea?

Nu se vorbea, dar nici nu se ascundea.

Mergeam la nudiști când eram mică, alături de părinți, în 2 Mai și Vama Veche, apoi am mers și cu prietenii.

Am crescut într-o familie foarte politicoasă, în care nu se discuta pentru că nu apărea subiectul, dar dacă apărea la televizor, nu era nimic interzis.

Katia Pascariu/ foto: Ioana Bodale
Katia Pascariu/ foto: Ioana Bodale

Filmul are și o componentă importantă care ne arată cum a fost mutilat Bucureștiul și cum ne afectează felul în care arată orașul prin care mergem zi de zi. Tu, Katia, cum te raportezi la oraș în drumurile tale?

Eu, ca bucureșteancă, sunt destul de atașată de București. E adevărat că observ cum s-a transformat Bucureștiul de când eram mică și până azi. Sunt foarte interesată de urbanism, am crescut într-o familie de arhitecți.

Dar sunt subiectivă, îmi e greu să am o privire critică.

Dacă plec din oraș, îmi lipsește agitația din București. În același timp, mă deranjează poluarea, traficul, lipsa locurilor de parcare, deși nu am mașină, dar ca pieton sau cu bicicleta, e horror.

Mă deranjează distrugerile de patrimoniu, dar mai mult decât atât mi se pare grav ce se întâmplă cu locuitorii, atâtea persoane nu au acces la apă, la o locuință.

E un oraș care nu mai face față problemelor locuitorilor, asta mi se pare cel mai grav. Și e un oraș în care ne ciocnim, nu empatizăm unii cu ceilalți și de aceea îmi e foarte greu să prioritizez lucruri care țin de estetic.

Katia Pascariu pe platoul de filmare/ foto: Silviu Gheție/ Microfilm

Ce a însemnat pentru tine Ursul de Aur de la Berlin?

E bine că e la Berlin, care e încă un festival respectabil.

Am o părere destul de proastă despre gale, premii, concurență în mediul artistic de dragul concurenței.

Și Radu Jude zice ceva asemănător.

Da, ne-am găsit amândoi, aici gândim cam la fel.

Pe de altă parte, sunt oameni pentru care aceste premii înseamnă foarte mult. E o formă de recunoaștere din partea breslei, am văzut uneori bucurie sinceră, mai ales a tinerilor, atunci când au fost premiați la Premiile Gopo. Cum crezi că ar putea fi găsit un echilibru între ce zici tu și ce simt ei?

Sigur, lucrurile sunt mai complicate. E nevoie și de recunoaștere, dar de cele mai multe ori aceste gale nu sunt despre artă, ci despre sponsori. Și de multe ori sunt promovate non-valori, cu care eu nu sunt de acord.

Apoi, sunt discutabile și criteriile prin care sunt acordate aceste premii. Iar partea cu recunoașterea breslei…și asta e discutabil, fiindcă și breasla are problemele ei.

La anul probabil o să fii nominalizată la Premiile Gopo. O să te duci?

Sincer, nu cred. (râde) Dar să vedem, să ajungem acolo.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *