Marius Olteanu, regizor: “Cred că am fost antrenați să fim nesimțiți. Mi-e rușine de câteodată simt că mă sufoc mergând pe stradă.”

Marius Olteanu are 40 ani și este regizorul filmului “Monștri.”, singurul proiect cinematografic românesc prezent la Berlinală în 2019 și unul dintre cele mai apreciate filme de debut ale ultimilor ani, în România.

Însă, dincolo de realizările profesionale, Marius Olteanu este un om care emană sinceritate și bunătate prin toți porii. Îi pasă de ceea ce se întâmplă cu țara noastră, cu oamenii din jur, dar, spune el cu un sentiment de vinovăție, nu suficient de mult.

De altfel, crede ca suntem cu toții “bolnavi de indolență” și vinovați pentru situația în care se află România, atât de vedere politic, cât și din punct de vedere cultural.

Cu toate acestea, doar cu foarte multă iubire primită din partea oamenilor a reușit să ducă la bun sfârșit filmul “Monstri.” și să transmită, la rândul său, emoții profunde oamenilor din sălile de cinema.

Marius, când a inceput lucrul la “Monștri.” și cam cât a durat până când filmul a fost gata?

Am început să scriu scenariul pentru “Monștri.” în 2016, asta în condițiile în care atunci deja exista scurtmetrajul “Scor Alb” (2015), care este parte din “Monștri.” Reluarea primei părți a implicat, însă, rescrieri, personajele având altă anvergură, altă întindere și relativ alt parcurs. M-am bucurat să mă pot întoarce la ele, fiind personaje la care țin foarte tare și care simțeam că merită aprofundate.

De altfel, scurtmetrajul nu a fost niciodată o formulă în care să mă simt confortabil. Revenind, filmul a fost gata în 2019 și oarecum selecția de la Berlinală a fost “vinovată” pentru asta, altfel probabil ne-am fi întins mai mult – este incredibil cât de mult efort intră în designul și mixajul de sunet. Multă lume nu realizează câtă bătaie de cap intră în sunetul unui film, probabil și pentru că o sală deficitar echipată poate distruge o muncă de câteva luni.

Este lungmetrajul tău de debut și știu că este foarte greu pentru un tânăr regizor să obțină finanțări pentru primul său lungmetraj, cum a fost în cazul tău? De unde a venit susținerea?

O parte importantă din finanțare a venit de la Centrul National al Cinematografiei, respectiv aproape jumătate din buget, la care s-au adaugat finanțări din taxa de cinema plătită de firme, sponsorizări și premii la diferite pitch-uri de proiect – foarte mult a ajutat premiul oferit de Les Films de Cannes a Bucharest, respectiv Orange, un premiu care a influențat apoi cam toată viața festivalieră a filmului. E greu cu un film de debut, dar acum toată lumea spune că va fi și mai greu cu al doilea. Probabil că așa e cu fiecare film.

“Nu pot înțelege nici acum cu ce drept Biserica Ortodoxă Română poate interzice filmări în lăcașuri de cult, mai ales atunci când este vorba în secvență despre un botez religios, deci ceva conform 100% cu valorile locului.”

Marius Olteanu, Regizor

Care au fost cele mai mari obstacole întâlnite, până când filmul a fost gata?

Reticența, inerția și ego-ul oamenilor. Iar când acești oameni reprezintă structuri care se pot pune de-a curmezișul în calea filmului, totul devine și mai complicat. Am avut secvențe în film care au fost aproape imposibil de realizat pentru că unii sau alții aruncă foarte ușor un “nu se poate” în ecuație.

Nu pot înțelege nici acum cu ce drept Biserica Ortodoxa Română poate interzice filmări în lăcașuri de cult, mai ales atunci când este vorba în secvență despre un botez religios, deci ceva conform 100% cu valorile locului.

 Pe de altă parte, trăim intr-o țară în care totul poate fi în egală măsură ilogic și probabil. Per total și în general, ajută mult să lucrezi și să interacționezi cu oameni deschiși la cap și cred că ne-ar ajuta pe toți o chestionare constantă a propriilor limite și un antrenament constant în acest sens.

Ce a însemnat pentru tine tot ce s-a întâmplat după prima proiecție a filmului, toată partea de promovare, participare la festivaluri, premiere, critici?

Partea de promovare a fost mai obositoare decât mă așteptam. Poate și din motivul citat mai sus. Eu nu prea funcționez pe rețete, pe lucruri verificate și reverificate și nu pot lucra decât cu oameni implicați 100%, care se adaptează nevoilor proiectului. Altfel iese prost. Și au fost și situații de acest fel.

Am avut, însă, șansa selecției filmului în festivaluri importante, a unor experiențe incredibile din Germania până în Mexic și din Statele Unite până în India, a unor cronici pozitive încă de la prima proiecție și a unor oameni capabili să exprime în sesiunile de întrebări și răspunsuri ce am dorit să spunem cu acest film. Mă gândesc în primul rând la Judith State și la Luchian Ciobanu, directorul de imagine. Am apreciat foarte mult și disponibilitatea lui Cristian Popa de a merge și a promova filmul peste tot, din Taiwan până la Sf. Gheorghe.

Nu pot să nu menționez că am fost răsfățați și de critică și de presă și simt nevoia să le mulțumesc pentru asta de fiecare dată. Probabil a ajutat și faptul că este un film de debut. Dincolo de asta, recunosc că îmi face placere să vorbesc cu spectatorii dupa proiecție si să ne testăm propria înțelegere și acceptare a celuilalt.

Într-un fel, experiența filmării s-a extins și s-a completat cu cea a proiecțiilor și discuțiilor de după. Am avut și șansa unor spectatori foarte deștepți și a unora care dădeau vina pe “Monștri.” pentru propriile limite. Una peste alta, am învățat multe și cred că asta e bine.

De ce ai ales să spui această poveste și cât de mult este inspirată și din viața personală?

Mă interesa ce se întâmplă cu relația dintre doi oameni pe termen lung. Poate și pentru că pentru mine termenul ăsta “lung” nu a fost niciodată prea întins. Mi se pare în continuare o minune de exemplu cum bunicii mei au putut rămâne împreună 60 de ani. Cu datele lumii de azi mi se pare imposibil. Și totuși cred că în mulți dintre noi acel “până la adânci bătrâneți” a născut niște “monștri”, o nevoie de ceva dincolo de ce pare lumea asta a alegerilor nelimitate să îți ofere. Da, cred că de aici a pornit filmul și cred cumva că fiecare film vine dintr-o nevoie de iubire, de înțelegere, de acceptare.

Cât e inspirat din viața personală? Probabil mult, probabil mai mult decât îmi dau chiar și eu seama. Deși nu am fost niciodată căsătorit și probabil nici nu voi fi, am un respect foarte puternic pentru tot ce înseamnă nevoie a fi cu celălalt, de a iubi și a fi iubit.

“Am simțit nevoia ca personajele principale să treacă prin tot ceea ce ar trece un cuplu care vrea să își salveze relația, chiar dacă lucrurile respective nu se văd în film. Așa că i-am dus pe actori la un psihoterapeut.”

Locurile în care ați filmat în București au vreo semnificație pentru tine? De exemplu, podul acela de deasupra caii ferate?

Pentru cine crede că filmul e complicat ar trebui să spun că povestea din spatele lui este și mai încâlcită și la aproape toate locurile și situațiile din film s-a ajuns ca după o naștere cu complicații.

 În cazul podului de deasupra căii ferate povestea este următoarea: în scenariu, secvența respectivă trebuia să aibă loc pe insula Lacului Morii, iar tot momentul era pregătit prin alte câteva secvențe, inclusiv una pentru care departamentul de scenografie a trebuie să realizeze și să monteze o barieră pe drumul de acces.

Mergând puțin în urmă, am simțit nevoia ca personajele principale să treacă prin tot ceea ce ar trece un cuplu care vrea să își salveze relația, chiar dacă lucrurile respective nu se văd în film. Așa că i-am dus pe actori la un psihoterapeut, respectiv la prietena mea Monica Manu.

 Pornesc de departe, dar ca și în film, până la urmă totul are un sens.

Am făcut trei ședințe de terapie în care în locul problemelor personajelor ieșeau mai mereu la suprafață problemele actorilor cu o încăpățânare și acuitate care aproape că m-au convins și pe mine să merg la terapie. Din păcate însă, pe plan actoricesc relația dintre cei doi nu funcționa și asta punea sub semnul întrebării tot filmul și întreaga construcție.

Într-o seară am sunat-o pe Monica și i-am spus că simt că totul e prost, că nu se leagă, că nu ajung la oamenii din scenariul meu și că nici insula asta cu toată mizeria și betoanele ei jegoase și distrugerea care reprezentau perfect pentru mine în scenariu starea jalnică în care se află Bucureștiul parcă nu mai are niciun sens. Atunci Monica m-a întrebat dacă știu pasarela de peste calea ferată din apropierea cabinetului ei. Nu o știam așa că m-am dus în aceeași seară.

Locul are o poezie, mai ales spre apus, cum puține locuri din București au. Metalul ăla ruginit și întrepătruns la nesfârșit, drumul pe care îl face peste alte drumuri și pe care nu știi cât timp îl va mai duce până la capăt, luminile oarbe care nici măcăr nu sunt puse pe întregul traseu, zgomotul pe care îl scot pașii pe lamelele de metal unele mai bine prinse, alte mai puțin, totul m-a dus cu gândul la o relație, la drumul pe care îl faci spre celălalt, fără nicio certitudine, dar cu atâtea implicații.

În continuare cred că filmul ăsta s-a făcut cu multă iubire pe care și eu am simțit-o de la oamenii care m-au ajutat și susținut și cred că lucrul ăsta reiese și emoționează și în film.

De ce ai numit filmul “Monștri.”? Cine sau ce sunt monștrii la care te-ai referit?

M-am lămurit după zecile de proiecții la care am participat că fiecare are monștrii lui. Pentru unii sunt personajele principale, pentru alții cei care îi judecă, pentru alții reprezentații “normalității”, pentru unii chiar ei înșiși, spectatorii. Am anticipat reacțiile acestea când am ales titlul și da, cred că, în ciuda faptului că mulți au zis că este prea dur, rezumă bine și ceea ce simt personajele despre sine și eticheta pe care alții, spectatori sau personaje secundare, le-o lipesc fără să clipească.

A existat vreun feedback primit care te-a marcat în mod special? Daca da, ce ți s-a spus?

Cred că cel mai tare m-au marcat feedback-urile pe care unii oameni nu au avut curajul să le zică de față cu ceilalți.

Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă apuce plânsul pentru că oamenii veneau la mine, mă luau în brațe și nu îmi mai dădeau drumul și simțeam că cele două ore de film le-au dat ocazia să se apropie și să înțeleagă lucruri pe care încercaseră să le evite, pentru că nu, întotdeauna e cel mai greu să nu îți fie frică.

“Am ajuns la școala 141 și, în timp ce mergeam pe culoar, i-am spus directoarei de casting, Simona Ghiță: “școala asta arată de parcă mâine-poimâine o să se prăbușească”. La nici două săptămâni după i-a căzut tavanul. Ce am facut eu? Nimic.”

Am vazut ca esti foarte atent la ce se întâmplă în România și urmăresti scena politică. Tu cum ai descrie situația în care se află țara noastră și din ce cauză crezi că am ajuns aici?

Din nesimțire. Cred că am fost antrenați și ne-am antrenat singuri și unii pe alții să fim nesimțiți, să nu ne pese, să avem lucruri mai bune de făcut.

Am lucrat acum doi ani la un proiect împreună cu UNICEF și făceam casting de copii pentru un spot prin diferite școli din Rahova și Ferentari. Am ajuns și la școala 141 și, în timp ce mergeam pe culoar, i-am spus directoarei de casting, Simona Ghiță, cea cu care am lucrat și la “Monștri.”: “școala asta arată de parcă mâine-poimâine o să se prăbușească”.

La nici două săptămâni după i-a căzut tavanul. Ce am facut eu? Nimic. Mi-am făcut castingul și am plecat acasă.

La fel când am vrut să facem campania “Aici ați fi putut vedea filmul “Monștri.” Din 27 septembrie”, campanie privind cinematografele dezafectate din București – am fost la primărie, am văzut toate doamnele de acolo fiind amabile până la Dumnezeu sau doamna Firea, tot aia, dând din umeri, zicând că “nu se poate face nimic”, am făcut cereri, unele pierdute pe drum de înșiși oamenii care trebuiau să se ocupe de depunerea lor, am vorbit cu alți oameni din domeniu, obosiți și sătui sau care credeau că e doar o mișcare de PR, până la urmă am pus bannere pe două cinematografe și ne-am bătut pe spate că măcar am făcut ceva.

Este și o oboseală, o epuizare în fața acestei nesimțiri generalizate, dar ea nu mai scuză nimic.

Am descoperit mergând cu filmul în Ciudad de Mexico un oraș fabulos, în care oamenii sunt mândri de ce au făcut din orașul lor, de cine sunt.

Mie mi-e rușine în București, mi-e rușine de câteodată simt că mă sufoc mergând pe stradă, mi-e rușine de nesimțirea politicienilor, a oamenilor care tratează orașul ăsta ca pe o groapă de gunoi, de prostia cu care alegem iar și iar aceiași oameni cărora nu le pasă de nimic ca să nu facă nimic încă patru ani, indiferența cu care trecem pe lângă clădiri cu istorie care stau să ne cadă în cap și așa mai departe.

Suntem bolnavi de indiferență și sper ca măcar deschizând un cinematograf nou în perioada următoare să simt că m-am vindecat măcar puțin de nesimțirea asta.

“Din păcate, pe lângă problema numită mai sus, a nesimțirii, a indiferenței, cred că suferim și de sindromul “eu știu mai bine” și cred că arta are și sensul ăsta, de a întreba “chiar așa să fie? De ce crezi asta?”

Crezi că artiștii au un fel de datorie fața de public ca prin arta lor să atingă subiecte de interes social, politic, să educe și să trezească lumea la realitate?

Da, cred că nu se poate altfel. Cel puțin pentru mine.Nu știu dacă să educe dar măcar să întrebe “Tu ce părere ai despre asta?”.

 Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc dupa un Q&A cu o doamnă care spunea că a văzut “Monștri.” și că a plecat după o oră, “că nu a mai suportat porcăria aia”. Am întrebat-o dacă mai știe la ce moment s-a ridicat și a plecat. A zis că nu mai știe. Am insistat întrebând-o dacă a plecat cumva când cei doi bărbați au ajuns în pat. A zis că da, dar că asta nu înseamnă nimic, că ea e un om foarte tolerant dar doar cu oamenii care își țin “problemele” la ei acasă. I-am spus că nu cred că e întâmplător că a plecat exact atunci si că deși filmul nu este despre asta, ar merita să se mai gândească la motivul plecării dumneai.

Nu cred că am trezit-o pe doamna la realitate, dar cu puțin noroc poate va mai deschide subiectul și va deveni mai tolerantă.

Din păcate, pe lângă problema numită mai sus, a nesimțirii, a indiferenței, cred că suferim și de sindromul “eu știu mai bine” și cred că arta are și sensul ăsta, de a întreba “chiar așa să fie? De ce crezi asta?”

“Suntem o țară în care aproape toată lumea face filme premiate la festivaluri internaționale, pe care aproape nimeni nu le vede în propria țară.”

Cum ai descrie breasla cineaștilor din România?

Nu prea am avut timp să îmi fac o idee, fiind cam prima mea interacțiune cu zona asta – scurtmetrajele mele anterioare s-au văzut foarte puțin în țară și nu au implicat decât casa de producție Wearebasca – dar cel puțin în ceea ce privește “Monștri.” am avut parte de un sprijin generalizat.

Mă și amuzam gândindu-mă că la mulțimirile de pe generic am trecut (motivat!) aproape toate numele grele din cinematografia românească a prezentului.

Dincolo de filmul meu, mi se pare totuși trist cum o cinematografie care a ținut-o în ultimii 20 de ani numai în succese internaționale, nu a reușit să se impună în privința salvării cinematografelor de artă. Suntem o țară în care aproape toată lumea face filme premiate la festivaluri internaționale pe care aproape nimeni nu le vede în propria țară. Ori cred că dezinteresul pentru filmele românești vine și ca o repercusiune a faptului că nu mai există locurile în care acestea să fie percepute ca un act de cultură.

Foarte puține filme românești își propun să distreze iar 90% din publicul românesc a fost crescut în ultimii 20 de ani să consume filmul doar ca divertisment, între un burger și o ședință de shopping.

Și da, cred că este și responsabilitatea noastră ca breaslă faptul că ne găsim acum aici.

Ce crezi despre concursurile CNC?

Cred că sunt un joc în care doar cei care câștigă nu se supără. Or, dacă nu schimbi regulile jocului înainte și continui să joci, nu prea e în regulă să te superi după.

În altă ordine de idei, este un sistem problematic din start – o lume mică în care proiectele și scenariile se știu, banii sunt prea puțini, aprecierea este de multe ori subiectivă, deci calea e scurtă și sigură spre nemulțumire.

Nu știu exact ce s-ar putea face încât juriile să fie formate din oameni competenți și relativ obiectivi. Iar razboiul argumentelor succes de festival versus succes de public nu ajută nici el prea tare. Acum sunt frustrat de propria mea limită în a găsi o soluție la problema asta.

 Recomandă-ne un film pe care să îl vedem.

Recomand filmul ăsta cu îndârjirea unui dependent – “Certain Women” a lui Kelly Reichardt, un film pe care l-am văzut și l-am arătat de nu știu câte ori, cu care mi-am “torturat” echipa și actorii la “Monștri.”, un film delicat și emoționant și deștept, în care nu se arată și nu se spune, dar ce e de văzut se vede, câte un pic mai mult la fiecare vizionare.

Iar în zona barocului, “Synechdoche, New York” al lui Charlie Kaufmann, o biblie a singurătații în care de fiecare dată când crezi că mai mult nu se poate, se poate și se poate cu o creativitate vecină cu nebunia și un dar aiuritor pentru replici memorabile.