foto: Adi Marineci
După un proces complex, care a început în urmă cu aproximativ 20 de ani, regizorul Serge Celebidachi, fiul marelui dirijor român Sergiu Celibidache, a terminat filmul Cravata Galbenă, care acoperă 7 decenii din viața tatălui său.
Din distribuție fac parte John Malkovich și Miranda Richardson, ambii dublu nominalizați la premiile Oscar, Sean Bean, laureat a două premii BAFTA, Ben Schnetzer (The Book Thief) și Kate Phillips (Peaky Blinders, Downton Abbey), Anton Lesser (Game of Thrones) și Charlie Rowe (Rocketman). A fost filmat integral în România, cu sprijinul a cinci orchestre naționale, care au recreat concertele istorice ale lui Celibidache din Philadelphia, Buenos Aires, Veneția, București și Berlin.
Cravata Galbenă (The Yellow Tie) este acum cel mai scump film românesc realizat vreodată și va putea fi văzut în cinematografele din țară începând cu 14 noiembrie 2025.
Într-un interviu acordat pentru Cultura la dubă, Serge Celebidachi vorbește despre munca și provocările din spatele realizării acestui film, dar și despre momente intime de reflecție pe care le-a trăit pe parcursul acestui drum – “Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.”
În paralel, Editura Humanitas a lansat recent cartea “Sergiu, altfel”, scrisă de Ioana Celibidache, soția dirijorului și mama lui Serge Celebidachi. Volumul cuprinde o serie de povestiri din intimitatea familiei Celibidache și dezvăluie aspecte mai puțin cunoscute despre celebrul dirijor, cum ar fi că era mare iubitor de fotbal, precum și un mare filantrop.
Pe Serge Celebidachi l-am întâlnit acum câteva zile la biroul său din centrul Bucureștiului, într-o casă de patrimoniu care a aparținut familiei mamei sale. Înconjurat de afișe înrămate ale concertelor tatălui, răsuflă acum ușurat că a terminat cel mai dificil proiect din viața sa. Filmul îi aduce atât maturizarea ca regizor și încheie totodată un ciclu lung de căutări la nivel personal.
***
Au trecut câțiva ani de la primul nostru interviu, în care ați anunțat că urmează să faceți filmul Cravata Galbenă. Cum ați descrie toată experiența, munca la acest proiect?
E greu să fac un rezumat compact. A fost o nebunie. A fost foarte dificil. Nu m-am așteptat să fie așa de dificil, dar trebuie să fim sinceri, ne-a depășit așteptările. A fost o muncă enormă din punct de vedere al producției, dar și pentru noi, pentru artiști. A fost greu să găsim actori din afară care să vină aici. Ei, din America, atunci când am făcut casting, credeau că eram în război aici, dacă puteți să vă imaginați.
Ei credeau că noi suntem în război pentru că începuse războiul din Ucraina?
Corect! Și le-am spus că suntem parte din Europa, suntem aproape, e adevărat, dar nu are nicio legătură, nu trebuie să facem confuzie. Altul spunea: dar puteți să obțineți bani de la Budapesta? – în sensul că toată lumea face confuzie între Budapesta și București.
Și cum i-ați convins, până la urmă? Aveți o distribuție impresionantă.
Da, a fost un scop să avem actori internaționali. Am auzit reproșuri că de ce nu am luat actori români.
Am luat actori de talie internațională pentru că trebuie să călătorim cu filmul în lume și, dacă reușim să-i atragem pe cei mari, este foarte important să avem și un buzz internațional, asta ne dă o șansă să fim văzuți peste tot.
Serge Celebidachi, regizor
Ăsta a fost scopul, să fie văzut filmul.
A fost dificil să ajungem la ei. Adela (n.r. producătoarea filmului Adela Vrânceanu Celibidachi) a fost foarte implicată cu agenții, a fost greu să-i convingem că putem să obținem bugetul ăsta.
Când s-a auzit că John Malkovich face parte din distribuție, după aia s-au comportat altfel, dar fiecare cu întrebările lui, cu condițiile lui. A durat foarte mult, cum durează în afară, cu contracte la nesfârșit, cu condiții complicate, dar ne-am integrat, am respectat tot.
Pentru mine era cel mai important lucru să dăm un vibe internațional. Nu este un film numai românesc. Trebuie să călătorim, este o poveste prea frumoasă ca să rămânem numai noi cu ea.
Până la urmă, la ce buget total ați ajuns?
În jur de 20 de milioane de euro.
Deci, pe lângă această distribuție internațională impresionantă, purtați și eticheta celui mai scump film românesc din istorie.
Da, din păcate sau din fericire, nu știu ce să zic, asta face parte din datele filmului. Noi am făcut un proiect de suflet. Știam că nu pot să-l fac cu două milioane jumate și trebuia să fixăm un buget consecvent, ori nu-l făcem deloc. În film călătorim în Argentina, călătorim în toată lumea și trebuie să reconstruim decoruri, să lucrăm cu orchestre. Deci devine un film enorm și m-am abținut mult timp să-l fac tocmai din acest motiv. L-am ținut în sertar foarte mult timp, pentru că am știut că nu prea putem să-l facem și este dificil. Dar Adela s-a pus pe treabă, a început să pedaleze și a reușit.
Am avut toate condițiile să facem cel mai frumos film.
Ați putea spune că Adela a fost motorul proiectului?
Da, da, da. Eu l-aș fi ținut încă 10 ani în sertar. Dar ea a spus hai să încercăm cu CNC-ul. Am primit ștampila de la CNC, ceea ce a fost foarte încurajator. După aia am început să muncim încet, încet.
Apoi am văzut că oamenii reacționează foarte pozitiv la colaborarea cu John. El a fost primit foarte bine aici, entuziasmul a fost mult mai mare decât mă așteptam.
Ați intrat în acest proiect fiind într-o postură care poate fi considerată și ingrată și norocoasă, fiindcă spuneți povestea unui mare muzician care este totodată tatăl dumneavoastră. Cu ce presiune a venit asta la pachet în munca de regizor?
Da, așa este, nu a ajutat deloc asta, pentru că la început toată lumea se aștepta că, dacă face băiatul lui filmul, nu e nicio șansă să fie obiectiv, să fie interesant, va fi un pedestal pentru tatăl lui și va fi penibil.
Am primit reacția asta și în Germania, când am făcut un documentar. Este o problemă să fii parte din aceeași familie. Și din acest motiv am rămas independenți, am avut toată libertatea posibilă.
Asta vine cu foarte multe idei preconcepute, din păcate. Și noi a trebuit să convingem că este altceva.
Am încercat să mă detașez foarte rapid de faptul că a fost tatăl meu. Eu știam că este o poveste extraordinară în spate și că n-am cum să țin asta pentru mine.
Serge Celibidachi, regizor
Este ceva de împărțit cu România și cu lumea. Sigur, va ajuta și imaginea lui după aceea. Dar, în primul rând, e așa de frumoasă încât trebuie să o facem. Iar eu nu am vrut să-l fac cu compromisuri.
Și simțiți că ați reușit asta, să faceți filmul fără compromisuri?
Da. Asta datorită Adelei, din nou. Dacă filmul nu merge sau nu e bun, îmi asum eu responsabilitatea asta. Nu pot să spun că cineva mi-a tăiat bugetul. Am avut absolut toate posibilitățile la filmări, asta este visul oricărui regizor, un privilegiu imens.
Spuneați că ați ținut scenariul la sertar vreo 15 ani. Părinții au apucat să afle măcar de intenția de a face un astfel de film, despre viața tatălui?
Mama știa. Iar de la tata eu am notat mereu foarte multe lucruri. Să scriu am început efectiv după plecarea lui, undeva prin 2000. Eram în America și am vrut să fac film finanțat de acolo, dar am realizat că asta vine cu prea multe compromisuri și atunci am decis să-l dezvolt în Europa. M- am retras acasă, am dezvoltat apoi scenariul cu James (n.r. James Olivier, scenarist).
Mama știa de proiect, dar nu l-a citit. Nu a fost gata decât atunci când l-am rescris cu foarte multă atenție, când am primit noi deja un semn că s-ar putea să face în România.
Spuneți că v-ați luat notițe în timpul discuțiilor cu tatăl, cum se întâmpla asta, mai exact?
Da, da. De când eram mic, îmi povestestea tot felul de lucruri, multe din copilăria lui, aveam așa mult material! Am niște notițe de când aveam 15 ani. Era așa fumos ce spunea, că nu voiam să uit. Am avut mult material. A fost nevoie să fac o selecție, cât să dezvoltăm copilăria lui așa de frumoasă, apoi presiunea de la tatăl lui, plecarea lui în Germania.
A fost și asta o provocare extrem de dificilă. Dar cred că am reușit să scoatem în evidență o călătorie, să simțim o evoluție și putem să ne regăsim în povestea asta. Cred că vom descoperi, odată cu filmul, o poveste neașteptată.
Te gândești că el pleacă în Germania înainte de război, vine nazismul în Germania; el e blocat acolo, nici nu se poate întoarce. Când se termină războiul, vine comunismul, nu-i mai vede niciodată pe părinții lui. Când știm că s-a și despărțit brutal de tatăl lui, asta deja e o lovitură. Și te condiționează cum continui drumul tău, știind că ai plecat anunțând că vrei să faci muzică și el nu a fost de acord.
Înțelegi și interansigența lui, poziția lui în societate, poziția lui în muzică, fermitatea lui. Eu am înțeles foarte mult despre el când am scris scenariul.
Cum a fost lucrul cu actori de talie internațională, să le dați indicații, să-i pregătiți pentru rolurile respective?
A fost o bucurie pentru că, la nivelul ăsta, sunt și extrem de perfecționiști, am regăsit abordarea mea, abordarea din familia, de la tata, care era cunoscut pentru perfecționism.
Abordarea lui John Malkovich a fost extrem de meticuloasă, cu dialog, cu virgule, cu pauze. Am intrat foarte adânc în toată povestea, în caracter, a descoperit cel mai adânc personajul în sine.
Serge Celebidachi, regizor
A fost un privilegiu pentru mine. Și Sean (n.r. actorul Sean Bean), cu blândețea lui, și alți oameni de suflet și dedicați.
Ați simțit pe platoul de filmare că aveți lejeritatea să le dați indicații?
Da, cred că ei au avut încredere în mine de la scenariu, povestea era credibilă, caracterul era studiat și făcea sens. După aceea, abordarea de regie avea sens după toate discuțiile noastre și am câștigat credit în ochii lor. Am fost respectat de la început și am simțit că suntem colegi și avem un punct din comun este povestea asta – cum să facem cele mai frumoase sau cele mai puternice scene împreună.
A fost dificil că era foarte cald și condițiile erau mai dificile, am fost întotdeauna îngrijorat să se simtă confortabil, să le respecte echipa nevoile, să nu facem noi vreo greșeală de echipă. Și au fost fericiți, s-au simțit bine pe platou.
Cu un actor american nu ai voie să depășești nu știu, o jumătate de oră, este teribil. Dar au fost și foarte disponibili. S-a văzut că echipa era dedicată, era atentă, era o atmosferă plăcută pe platou și să simți asta ca actor, simți vibeul.
Cât de mult ați putut folosi Bucureștiul ca platou real de filmare, cât de relevant mai este ca arhitectură de epocă?
Am putut folosi tot! Aproape totul a fost filmat în București, doar pentru partea de fotbal ne-am deplasat vreo 20 de kilometri. Aici recunosc, scenograful Vlad Vieru a fost un geniu, a găsit niște soluții superbe, este un talent imens, iar dedicația echipei lui e deosebită. Toată lumea a încercat. Dacă nu erau destui bani pentru o scenă, s-au găsit niște soluții să o facem.
Dacă vorbim despre compromisuri, da, a fost nevoie de la o scenă la alta, dar au fost compromisuri care nu se simt la cameră, la cadru, nu simți că ai făcut ceva ieftin. Dar erau întotdeauna discuții interminabile. Nu cu mine, ci între ei și producție. Eu am încercat să găsesc cu ei niște soluții, să nu coste prea mult. Dar nu se vede la cadru. Se vede un film grandios și mi se pare că am reușit provocarea cu asta.
Ați vorbit de fotbal. Și vreau să spun că am descoperit în cartea scrisă de mama dumneavoastră că Sergiu Celibidache era mare iubitor de fotbal. E acolo și o poză cu Di Stefano, câștigătorul balonului de aur.
Da, da, da. Era mare pasionat de fotbal.
Îi plăcea să se uite sau și să joace?
El chiar a jucat fotbal, la echipa Maccabi din Iași (n.r. echipa comunității evreiești din perioada interbelică). A fost pasionat dintotdeauna. Și jucam și eu cu el!
Era odată în turneu cu London Symphony Orchestra, eram și eu cu ei undeva la plajă și am jucat cu toții, cu muzicienii din orchestră, fotbal pe plajă. Aveam 8 sau 10 ani.
Serge Celebidachi, regizor
Nu am avut pasiunea asta de la început, dar apoi mi-a plăcut și mie.
Și el cu ce echipă ținea?
După ce a plecat din România, el percepea Germania ca a doua patrie pentru că l-a acceptat și l-a lansat. Și el ținea cu Germania, iar eu cu Franța. Când era meci Franța-Germania era întotdeauna o rivalitate foarte mare, eu eram foarte dezamăgit că el ținea întotdeauna cu Germania, apoi cu Bayern München Și nu prea eram de acord cu asta, haha.
Dar spunea întotdeauna: n-am uitat că Germania a contat foarte mult pentru mine, venind din afară. Germania m-a acceptat, m-a lansat și mi-a dat întotdeauna condiții să fac muzică.
Când a fost invitat la München, au construit o sală numai pentru el.
Spuneați că ați avut niște discuții în Germania când ați început lucrul la film. Care este acum viziunea lor asupra lui Sergiu Celibidache? Mă refer la cei de la Berliner Philharmoniker sau de la München.
Îl văd controversat, cum a fost el. A fost iubit de oameni și pentru că el critica toată Academia de Muzică, școlile, critica absolut tot, dar a fost iubit și urât în același timp.
Așa a fost peste tot, o figură controversată, spunea adevărul, era admirat și absolut detestat în același timp.
Serge Celebidachi, regizor
Se lupta pentru orchestră și pentru el la stat, la primărie pentru bani, să fie buget consecvent, să nu facă compromis. Bineînțeles că erau niște discuții aprinse și foarte dificile. În același timp, n-a vrut să facă altceva decât să ridice numele München Philharmonic, să fie exact cum a fost Berlin, adorat de public și detestat de stat. Spunea că muzica o întâlnești în alt loc, nu la școală.
Bineînțeles că atunci când întâlnești sistemul, este o problemă. A vrut să facă mult mai mult și pentru România, dar nu l-au lăsat să vină. A vrut să participe mult mai mult, să facă lucrurile altfel în România, chiar și în comunism, dar a fost blocat, bineînțeles.
Ce vă povestea despre România?
Avea un dor fără sfârșit, eu am înțeles mai târziu asta. Când a murit, a venit la înmormântare vărul meu Radu Macovei de la Galați, iar el a observat: “măi, cât de românească e casa asta, nu pot să cred, este o replică de o casă românească.”
Și, dacă te uiți cu atenție, atât la Moară, cât și la casa de la Lipari, vezi tot felul de detalii românești. Că e o carte despre România acolo, că este o ie, că e un lemn românesc vechi. Deci el a avut un dor de nedescris și cred că, pe unde a avut o casă, a recreat un univers românesc.
În familie vorbeați limba română?
Mama și tata da, ei vorbeau mereu în română, ei îi auzeam. Dar mama a decis de când eram mic ca eu să învăț direct franceză, ca nu cumva să sufăr la școala din cauza accentului românesc. Și îmi aduc aminte că pe la 18 ani tata a zis: “Dar tu, din toată familia românească, numai tu nu vorbești un cuvânt, nici un cuvânt nu spui.
Și, la 18 ani v-ați apucat să învățați româna?
Nu, deloc, deloc. Am venit aici, în România, în 1996, când era Constantinescu la putere. Venisem cu filmul meu documentar, “Grădina lui Celibidache”, aveam vreo 28 ani, tata murise de câteva luni. Și nu știam un cuvânt de română. Atunci am realizat că trebuie încet-încet să-nvăț.
E trist că nu vorbesc limba cum ar trebui. Tata, fiind perfecționist, poate că ar râde sau ar plânge cumva dacă m-ar auzi vorbind. Am niște lacune irevocabile cred, dar uite că mă descurc să vorbim în română. La citit, citesc încet, ca un copil de 12 ani.
Să vorbim puțin despre cartea scrisă de Ioana Celibidache, mama dumneavoastră. Fiind relansată acum, în aceeași perioadă cu filmul, pare că vine în completarea lui, citind-o mi-am dat seama că ne ajută să înțelegem mai bine omul, dincolo de artistul Sergiu Ceribidache. Pare că mama dumneavoastră a încercat să-l umanizeze prin această carte. Care-i povestea ei? Când a apucat mama să scrie aceste texte?
A scris după plecarea lui și a lansat-o acum ceva ani, a fost o lansare mai discretă. Regăsim în carte niște aspecte din viața privată, unele apar și-n film. Cred că acum cartea vine la timpul potrivit. Ea a avut un acces privilegiat la tata și e păcat să nu înțelegi un om doar pentru că vezi doar nebunie, scandaluri, deoarece omul în spate a avut o generozitate rară și dacă nu ai acces la asta, ratezi foarte mult povestea lui.
În carte sunt foarte multe exemple de situații în care el ajuta oameni pe care nu îi cunoștea, oameni din sate în care călătorea. Ați asistat și dumneavoastră la astfel de scene?
Da, non-stop. Fiecare zi altă poveste, altă nebunie. Cumva nu putea să facă altfel decât să ajute oamenii.
El venea la mine și la mama și ne întreba: Ai nevoie de ceva? Mama poate zicea ce trebuie cumpărat, eu ziceam nu. Bun. Peste câteva zile, 95% din câștigurile sale plecau către 30 de oameni în India sau de unde vrei tu, susținea multe cauze. Pentru el, banii nu erau de ținut.
Nu putea să trăiască altfel.
Nu putea să trăiască fără muzică și nu putea să trăiască fără să aibă oameni în jurul său. Dacă auzea de problema cuiva, a doua zi era rezolvată.
Serge Celebidachi, fiul lui Sergiu Celibidache
Eram odată la casa din Lipari, Sicilia. Am mers la farmacie să iau ceva și când am vrut să plătesc, a vânzătorul a văzut cardul meu și mi-a spus: aveți o legătură cu maestrul Celibidache? Da, sunt băiatul lui.
Nu plătiți nimic.
De ce? Nu, să vă plătesc. A salvat-o pe fiica mea, i-a plătit operația la ochi, acum vede, are o familie. Pentru jumătate din insula a făcut câte ceva.
Credeți că avea generozitatea asta și din nevoia sau, mai degrabă, din neputința de a face ceva pentru România?
La asta nu m-am gândit, dar așa este, e foarte interesantă întrebarea. A ajutat și familia lui în România. Dar n-a putut să facă atât cât a vrut el.
Totuși, cred că e vorba despre felul lui de a fi. Cred că asta depășește partea românească. De exemplu, de la elevi n-a luat niciodată bani, iar dacă îl vedea pe unul dintre ei cu un pantof rupt, a doua zi îi aducea pantofi noi.
E o poveste amuzantă în carte, când și-a dat seama, înainte de un concert, că a uitat pantalonii de la costum acasă. Iar mama dumneavoastră a venit cu ideea de a lua pantalonii unui chelner. Și a dirijat în pantalonii chelnerului.
Da, asta este în film, e o parte cu umor.
Simțiți acum, privind filmul, că ați reușit să nu faceți ce se temeau ceilalți, că o să-i ridicați un piedestal?
Da. Eu cred că am reușit să-l umanizez, cum spuneai și tu despre carte. El este un om cu un talent deosebit, dar are și limitele lui, are și problemele lui, asta se vede, se simte și-l vezi cum cade, nu e un drum ușor. Nu cred că e un film piedestal.
Cred că focusul este pe relația asta dintre el și tatăl lui. El a suferit mult, dar n-a vorbit niciodată depre asta. Și avea și el o pudoare enormă. Explozia asta în familia lui a sacrificat și relația cu mama și cu tata. Nu trebuie să fii muzicolog sau muzician ca să intri în poveste.
Este o poveste despre o ruptură așa de violentă, încât nu mai are nicio legătură cu succesul sau insuccesul. Când am adunat toate informațiile, am găsit că firul cel mai important e acolo, legătură cu tatăl lui. Asta explică tot.
În interviul pe care l-am făcut acum câțiva ani, ați mărturisit că v-ați lovit de severitatea lui, de pretenția lui de a fi perfect în tot ce făceați. Dar și de absența lui, fiindcă era plecat foarte mult timp. Ca să ajungeți să faceți acest film și să înțelegeți mai bine personajul, într-un mod obiectiv, a trebuit, în primul rând, să înțelegeți relația dumneavoastră cu el, ca tată? Să-l iertați, poate, pentru anumite lucruri?
Am ajuns la concluzia asta la finalul filmului. Atunci am înțeles de ce l-am făcut. Am găsit niște mecanisme, am analizat situații cauză-efect și am realizat că, de fapt, l-am judecat superficial în niște situații. Și cred că în tot drumul ăsta, făcând o muncă atât de adâncă, am ajuns să-l înțeleg mult mai bine și asta înseamnă și să-l iert.
A fost un tată bătrân, cu părul alb, a fost extrem de dur, dar m-a și format și este bine cumva.
Am înțeles de ce era așa de dur, de ce s-a dezvoltat așa, cum a ajuns el unde a ajuns, ce a trăit el, cum a suferit o ruptură finală de familie.
Serge Celebidachi, fiul lui Sergiu Celibidache
Nu și-a mai văzut mama și tatăl niciodată în viața lui.
Îmi vine să plâng numai când vorbesc de asta.
Este o lovitură, deci dacă te pui în locul lui, nu ai nimic de judecat.
El a apucat să vă vadă mergând pe calea regiei? Și cum se face că nu v-a îndrumat spre muzică?
Eu iubeam pianul. Când aveam vreo 10 ani, cântam la pian și tata m-a încurajat să cânt și jazz, să improvizez. Când intra în casă și eram la pian, venea la mine și spunea: “E foarte bine ce ai făcut, dar de ce nu faci și asta și asta?” Și, fără să vreau, asta îmi provoca un complex de inferioritate absolut abominabil. Am înțeles foarte repede că n-am să mă dezvolt, n-am să mă găsesc așa. Era o umbră așa de mare…
Muzica era prima mea iubire, fără îndoială, dar ca să merg pe drumul meu, având numele lui, doar puțin schimbat, în cel mai bun caz putea să fie o imitație, o fotocopie black and white, fără farmec, fără nimic.
Ca să-mi găsesc drumul, eu am avut nevoie de 40 de ani, să definesc cine sunt eu cu adevărat. Mi-a luat extraordinar de mult timp. Că a avut și el pretenții mari, exigențe, și m-a castrat cumva. M-a inhibat.
Serge Celebidachi, fiul lui Sergiu Celibidache
Am avut mare frică să nu murdăresc numele.
Și a fost foarte bine că m-am trezit cu un nume puțin diferit din întâmplare.
Și atunci a doua iubire a fost cinemaul, unde am încă ceva de spus, cu sunet. Validarea din partea lui a venit la sfârșit. Celebram ziua lui de naștere, 84 de ani, doar cu câteva zile înainte să plece dintre noi.
Eu atunci făceam montajul filmului “Grădina lui Celibidache”, îmi lipsea o tranziție și eram extrem de frustrat. Și am găsit cumva tranziția asta, fiind acolo cumva de la început, dar a fost nevoie să fac puțină ordine ca să găsesc echilibrul.
Am avut o discuție cu el și i-am spus, am găsit unitatea în creație și nu pot să tai o imagine din film, chiar dacă îmi plătesc un milion de dolari, nu pot să scot imaginea asta, fiindcă ea aduce echilibrul.
Și s-a uitat la mine, țin minte, pentru prima dată în viața lui cu o privire de mândrie. Prima dată!
N-am să uit privirea asta. La două zile distanță, a plecat…Mama mi-a povestit după că el a spus atunci, după discuția noastră: Miki va fi ok. Miki este porecla mea din copilărie.
De ce vă spuneau Miki?
Că eram super fan Mickey Mouse, cred. De atunci am fost Miki pentru toată familia, pentru prietenii apropiați.
Și în filmul apare Miki, trebuia să mă văd acolo și să mă gândesc ce face Miki. Asta a fost puțin suprarealist. Dar și acolo am văzut niște lucruri foarte interesante. A fost o sesiune extrem de interesantă.
Abia ați terminat acest film, urmează să fie lansat și vine reporterul și vă întreabă: la ce altceva lucrați? Aveți în minte vreun proiect prin care urmează să vă desprindeți de povestea familiei?
Haha, da, vreau în primul rând să mă odihnesc. Apoi, eu am un vis ascuns de mulți ani, l-am și scris, dar nu e gata.
Vreau să fac un film despre Brâncuși. Ăsta este visul meu.
Serge Celebidachi, regizor
Bâncuși este fascinația mea și acolo n-am să fiu acuzat că sunt prea aproape de familie.
Aș vrea să continui să fac filmuri frumoase despre România și avem o colecție de lucruri interesante de spus. Dar vreau să simt că sunt binevenit și susținut. Nu vreau să merg contra curentului. Oamenii se uită deja la mine cu alți ochi și e foarte important. Nu sunt numai numele tatălui meu, din care a fost foarte greu să ies, mai ales aici, unde e un nume atât de mare. E aproape imposibil.
Dar, încet încet, culmea, cu un film despre el, o să vedeți că nu e despre el, este despre noi, asta-I partea fascinantă.
E mult mai universal decât ne așteptăm. Asta a fost scopul și cred că rămâne ce am reușit cel mai bine: să fie un film despre relația noastră cu părinții noștri, cu copiii noștri. Acolo este nodul cel mai interesant, cred eu.
E interesant și că, făcând un film pornind de la povestea lui, apropo de căutarea propriei identități, reușiți să vă maturizați propria identitate, cea pe care ați căutat-o mai bine de 40 de ani. Ați dus la bun sfârșit un proiect complex.
Da, total, așa este. Și partea profesională și partea personală. A fost o experință bogată cu totul.
***
Sergiu Celibidache s-a născut la Roman în 1912 și a murit în Franța în 1996. El a scris istorie pentru cea mai importantă orchestră din lume, Berliner Philharmoniker, devenind cel mai tânăr dirijor principal din istoria sa, în 1946. Pe lângă talentul său, el a devenit cunoscut și pentru severitatea pe care o arăta în fața muzicienilor din orchestră, dar și pentru că a considerat că muzica merită ascultată doar live, în sala de concert, nu și înregistrată.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
