foto: Adrian Scutariu
Ada Solomon este cel mai titrat producător de film din România, singurul care a câștigat doi Urși de Aur la Berlinale, în 2013, cu Poziția Copilului, regia Călin Peter Netzer și acum, în 2021, cu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, regia Radu Jude.
De asemenea, este producătorul executiv al unui film nominalizat la Oscaruri – Toni Erdmann, regia Maren Ade.
Pentru înțelesul celor care nu sunt familiarizați cu lumea filmului, un producător este cel care aduce laolaltă resursele financiare și umane, necesare pentru realizarea unui film. Practic, fără acestea, nu ar exista nici filmele respective. Sau, cel puțin, nu în acea variantă.
Ada Solomon este și președintele EWA, European Women’s Audiovisual Network, cea mai mare rețea a cineastelor care activează în industria de film europeană.
Însă, dincolo de toate acestea, producătoarea duce de ani de zile o luptă pentru întreaga breaslă a cinematografiei, în încercarea de a schimba mentalitatea politicului asupra culturii.
Iar lupta este departe de a-și atinge obiectivul.
Ne-am văzut cu Ada Solomon chiar a doua zi de la câștigarea Ursului de Aur, pentru filmul regizat de Radu Jude, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc și am vorbit despre efectele acestui premiu, despre relația cu autoritățile și cu breasla, dar și despre perspectiva asupra propriei cariere.
Felicitări pentru premiu! V-ați așteptat la câștigarea lui?
Sincer, nu că mă așteptam, dar speram să fie un premiu. Când am fost selectați am avut mai multă încredere că ceva se va întâmpla.
Când am văzut selecția, ce cineaști extraordinari sunt acolo, entuziasmul meu a mai scăzut, mi-am dat seama că va depinde foarte mult de cum se poziționează juriul și care e dialogul intelectual între cineaștii foarte diferiți din juriu.
Perspectiva lui Mohammad Rasoulof (nr. regizor iranian), din spațiul lui foarte mic, în care se luptă să facă film, fiindcă nu are voie, și ce probleme de supraviețuire are el, mama lui e foarte bolnavă, el voia să mai facă un film înainte să fie arestat, știind că urmează să meargă în închisoare sau să nu mai aibă voie să iasă din casă, mi-am zis: despre ce vorbesc? Care sunt probleme mele față de problemele acestui om?
Poate că e pretențios să spun că am probleme de lumea întâi, în raport cu acest cineast din Iran sau din alte țări, în care dictatura e în floare.
“Ce mă interesează pe mine la artă e și componenta civică, de acțiune, de discurs civic, de integrare în societate, de ridicare a semnelor de întrebare.”
Ada Solomon, producător de film
Și atunci, când mă uit la un cineast pentru care poezia, metafora, emoția la nivel individual sunt primordiale, iar îmi spun că poate asta contează mai mult.
Mi-am dat seama cât de diferite sunt perspectivele și cât de greu e să le unifici.
Mai e o chestie care pe mine m-a dat peste cap la nivel personal. Am dat un interviu la începutul pandemiei, în care mi s-a pus întrebarea care e momentul în care artiștii realizează cumva dacă vârful carierei e în spatele lor și nu în față.
Și m-a bântuit această întrebare, dacă nu cumva vârful carierei mele e în spate și cum fac pace cu lucrul ăsta.
Toată povestea asta, ce s-a întâmplat cu filmul ăsta și ce s-a întâmplat în industrie, că am fost un fel de locomotivă, poate sună arogant pentru colegii de breaslă, dar ce mi s-a spus în față e că am făcut mai mult decât oricine altcineva.
Mi-am zis ok, poate ca nivel de realizări nu o să mai fiu unde am fost, dar ce pot să fac e să țin spinarea breslei și să încerc să împing căruța asta să meargă, uneori cu trei roți, alte ori cu două, dar să meargă.
Acum că a venit acest premiu, cum vă schimbă perspectiva asupra propriei cariere, dar și asupra industriei aflate în criză, în România?
Dacă vorbim la nivel creativ, unde e România, suntem în vârf în continuare și nu am nicio grijă.
Noi nu știm să ne umflăm în pene cât ar trebui, ca români.
Dar oare e corect? Oare românii ar trebui să se umfle în pene cu ceva la care ei nu au contribuit? Dincolo de finanțări de la CNC, mă refer la această mândrie națională, e corect să ne asumăm o parte din bucuria asta?
Da, eu cred că pentru lucrurile astea da.
Cumva, nevoia de cultură rămâne și în micul “felicitări!” pentru că filmul românesc a câștigat la Berlin.
Cât despre povestea cu felicitările oficiale, mie nu îmi trebuie nici medalii, nici bani în plus. Aș vrea să funționeze sistemul și să primim legal, oficial, ce e de primit.
“Nu vreau să ne spună mie și lui Radu ce grozavi suntem, ce de aur suntem. Mai degrabă suntem de fier. Dar e foarte dureros să fii întotdeauna Cenușereasa la tine acasă. Să fii prințesa balului oriunde în lume și la tine acasă să fii Cenușereasa.”
Când spun în lumea largă că în România nu a existat niciun fel de sprijin pentru breaslă, în special pentru pandemie, nici modalitățile de sprijin curente, cum ar fi concursul de proiecte de la CNC sau schema de ajutor de stat pentru cinematografie, nu s-au făcut, oamenii spun „cum e posibil? Dar, totuși, cum faci de continui?”
Și? cum faceți de continuați?
Îmi iau tolba în spinare și bat la ușă în lumea largă.
Bun, după 25 de ani de făcut lucrul ăsta, mie îmi e mai ușor, eu știu cărarea, dar cei care sunt la început cum fac?
“Noi îmbătrânim, ne uzăm, pe mine mă interesează să vină oameni tineri, să am colegi, nu numai artiști, dar și producători cu care să fiu în competiție și care să mă provoce intelectual.”
Și simțiți că aveți în momentul acesta?
Am câțiva, dar e mult mai greu pentru ei. Și ei trebuie ajutați, încurajați.
Te ridici o dată, de două ori, dar a treia oară zici: “de ce nu mă apuc eu să fac gogoși?”
Revenind puțin la întrebarea de mai devreme, cum vă schimbă perspectiva asupra propriei cariere acest premiu?
Păi mai reconsider un pic, poate nu am terminat ce aveam de spus. Dar, în orice caz, rezoluția mea pentru anul ăsta e puțin în altă direcție.
Cred că e necesar să diversificăm în materie de produs, mă gândesc tot mai tare să încep să dezvolt ceva în zona de serial, într-o construcție europeană, într-un regim independent.
Și să văd în ce măsură poate exista producție de serial la nivel independent. E mult mai greu, dar pare că și la nivel european există un interes pentru dezvoltare în zona asta.
Avem deja câteva proiecte gândite de la bun început cu cooperare europeană, nu sunt doar legate de România.
De ce vreți să faceți și seriale?
Pentru că mă interesează să nu ruginesc, să-mi pun mintea la treabă și să văd de unde pot să repornesc pe un teren virgin.
Și cred că există un potențial foarte mare în România de scriitură, în multe direcții – literatură, dramaturgie.
Cred că e momentul să se dezvolte relația între teatru și cinema. Mi se pare că există o zonă extrem de creativă, cu resurse mici, pregătită să iasă din canoanele cinema-ului, să utilizeze la maximum convenția teatreală într-o expunere pe un ecran. Asta e iar ceva foarte interesant.
“Începe să mă preocupe povestea cu serialele fiindcă m-a interesat întotdeauna ca ceea ce fac să ajungă la un public cât mai larg.”
Ținând cont de ceea ce trăim, numărul spectatorilor din sala de cinema va deveni mult mai mic. Nu va dispărea, totuși, nu cred în scenarii apocaliptice.
Cum vă dați seama dacă vreți să vă implicați sau nu într-un proiect? Cu ce v-a convins filmul lui Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”?
Pentru mine nu e vorba de scenariu. Eu fac filme de autor, deci mă interesează de ce e proiectul acela? De ce urgent, important un proiect sau altul? În consecință, primul lucru pe care îl citesc sau îl ascult e o motivație sau o notă de intenție a autorului respectiv și un sinopsis.
Și la Radu Jude cum a fost?
Cu el lucrurile sunt mai simple, fiindcă lucrurile care ne interesează sunt comune. Cu toate diferențele dintre personalitățile noastre, relația de lucru ține de felul în care ne raportăm la lumea din jur, ce ne interesează să spunem despre ea și felul în care punem semnele de întrebare sau ridicăm semnele de exclamare.
Pentru mine, filmul ăsta nu e numai despre societate, e și despre oraș, de exemplu. Eu iubesc orașul ăsta în care m-am născut și am trăit, într-un areal între Parcul Tineretului, Parcul Carol și Piața Unirii.
“Eu consider că sunt mai degrabă bucureșteancă decât româncă, deși iubesc țara foarte tare și merg prin toate cotloanele.”
De exemplu, Cheile Nerei sunt unul dintre cele mai frumoase locuri din lume.
Dar, revenind la film, mi se pare că vorbește foarte mult și despre vulgaritatea orașului ca arhitectură, ipocrizia în care s-a făcut și cum a fost mutilat orașul, nivelul de mizerie fizică.
Și nu e că vreau eu să arăt ce e urât în orașul meu, ci vreau să atrag atenția, că poate se schimbă ceva. Poate după ce vede filmul ăsta, publicul o să și râdă, dar o să-și dea seama și de ridicolul unor situații pe care, altfel, le consiera obișnuite.
Că e gestul de a arunca ceva pe stradă sau a pune mașina pe trecerea de pietoni sau a fi agresiv cu vânzătorul de supermarket, toate aceste lucruri mici construiesc un tablou care e mult mai vulgar decât un videoclip cu sex într-un cuplu.
Spuneați mai devreme că vă interesează ca filmele pe care le faceți să ajungă la un public cât mai larg. Cum și când preconizați că o sa ajungă acest film la public, în condițiile date?
Într-o lume ideală, sperăm să putem lansa filmul spre sfârșitul primăverii, începutul verii, mai-iunie. Dar și cu cinematografele deschise cu 30%, e greu să le spui oamenilor să meargă la cinema. Dacă mă uit pe cifrele de box-office din România, mă apucă plânsul.
În aceste condiții, există șanse să apară pe Netflix mai curând decât ar apărea în mod normal?
Nu cred că îl veți vedea pe Netflix.
De ce? Au fost foarte multe filme românești pe Netflix în ultimul an.
Cred că din motive de conținut, de acceptare a nudității. Dar nu știm deocamdată, ne gândim.
Care sunt efectele câștigării unui premiu atât de important? Sunteți la a doua experiență și știți cum stau lucrurile. Ce se întâmplă cu filmul, cu cariera unui regizor care câștigă un astfel de premiu?
La niște uși care erau încuiate înainte, primești chei, dar mai departe nu face nimeni pentru tine. Tu trebuie să folosești acea cheie, să deschizi ușa, iar când ți se deschide ușa trebuie să ai ceva important de spus ca să fii ascultat. Fiindcă nu e suficient să ai acces în acea cameră, dacă nu ai ceva de spus.
Eu mă aștept să fie mai ușor să finanțăm niște proiecte alte lui Radu și sigur că există și un potențial de simpatie, de curiozitate.
În România, ținând cont de criza din cultură și din cinematografie, în special, credeți că acest premiu va schimba ceva? La nivel de presiune asupra autorităților?
Sincer, nu mai cred.
Mă rog la toți sfinții să iasă lucrurile bine pentru Colectiv, să fie nominalizat și să ia și un premiu. Nu am niciun fel de orgoliu aici, pentru că în momentul în care un român câștigă sau e în prim-plan la nivel internațional, beneficiul e al tuturor românilor.
“Oamenii se uită la chestia asta: “Ah, ești din România, de acolo de unde e Mungiu. Ah, România, de unde e documentarul ăla extraordinar sau România, care a luat 3 Urși de Aur în ultimii 20 de ani, cât nu s-au luat în 70 de ani.”
Înainte era “România – Nadia, Năstase, Hagi”. Între timp, s-au schimbat generațiile, oamenii au mai uitat, credeți că cinematografia este acum principalul ambasador al României peste hotare?
Absolut. Da. Doar că oamenii nu înțeleg la noi rolul culturii. Dacă aș putea, asta aș schimba.
“Dacă aș avea o putere magică, să intru în mintea oamenilor din administrația publică și din zona politicului, le-aș băga un cip de la Bill Gates, care să-i facă să înțeleagă de ce povestea asta cu cultura și cu educația e importantă și ce rol au ele în bunăstarea individului.”
Accesul la cultură și la educație îți schimbă perspectiva, gestionarea resurselor pe care le ai, nivelul emoțional.
Dar credeți că autoritățile chiar nu înțeleg aceste beneficii sau nu îi interesează fiindcă văd, mai degrabă aspectul financiar?
Păi nu-i interesează pentru că nu înțeleg care sunt beneficiile. Chiar nu-i interesează. “La ce folosește, frate, chestia asta cu cultura și educația? Ce aduce?”
Ca să nu mai spun de contribuțiile industriilor creative la PIB. Autoritățile nu pot accepta că din zona asta vin resurse.
Dacă premiile lui Mungiu, Puiu, Netzer, Jude și așa mai departe, nu au reușit să schimbe ceva, credeți că un premiu Oscar ar putea fi această lovitură venită cumva dinspre exterior spre interior? Un moment care să schimbe cu totul perspectiva autorităților române asupra cinematografiei?
Nu, nu. Nu o să schimbe cu totul nimic și nu știu dacă ar schimba ceva. Dar mai mult de atât nu putem face.
Pe de altă parte, noi participăm la tot felul de consultări europene, la discuții cu Cosmisia Europeană, la sesiuni de analiză pe diverse ipoteze de dezvoltare a domeniului. Păi aici nu face nimeni așa ceva.
La CNC vorbim de noua Lege a Cinematografiei, doamna Mitran (nr. Anca Mitran, directorul CNC) ne spune de fiecare dată că ce mai vrem cu legea asta, că am avut la Les Films de Cannes în 2018 o consultare pe ea.
Apropo de CNC, știm că este o instituție aparte în cultura noastră. Iar Ministerul Culturii nu alocă nimic din buget către cinematografie. Care credeți că ar fi cea mai sănătoasă variantă pentru susținerea producției de film?
Pentru mine e siderant că nu se poate găsi jumătate din bugetul unui teatru național, care să fie alocată pentru întregul domeniu cinematografic.
Cum e posibil așa ceva? De ce e posibil ca un teatru să fie subvenționat în proporție de 90% și la un film e de arătat cu degetul că a fost făcut cu bani publici? De ce domeniul ăsta e întotdeauna Cenușereasa? De ce filmul trebuie să se susțină prin el însuși, deși e produs cultural?
Și ați primit răspunsuri la aceste “de ce-uri” de la autoritățile centrale, de-a lungul timpului? Ce vi s-a spus?
Am să citez din clasici „restul e tăcere”.
Din punctul meu de vedere, soluția pentru cinematografie este o subvenție de la bugetul de stat, dar și CNC. CNC are marele avantaj de a nu ține cont de anul calendaristic, așa cum se întâmplă cu instituțiile subvenționate de la bugetul de stat.
Și sistemul acesta trebuie să continue, pentru că un film nu se face într-un an.
Deci sistemul acesta e bun, dar ar fi nevoie de o subvenție pentru promovarea produsului, pentru strategii, de programe în cadrul CNC, care nu face altceva decât să gestioneze Fondul Cinematografic. Pentru asta ar trebui să fie o subvenție, an de an.
Și celălalt lucru, extrem de important, care nu există. Așa cum teatrele sunt subvenționate, cinematografele ar trebui să fie subvenționate. Poate nu cele comerciale, dar o sală care dă conținut românesc și european. Nu ar fi o gaură în buget.
Dacă se poate da pentru un singur teatru un buget de zeci de milioane de lei, cred că un buget de 20-30 de milioane de lei pentru această a 7-a artă, totuși, nu ar fi sfârșitul pământului.
La ultima întrevedere mi s-a zis “Credeți că dacă negociați dumneavoastră cu domnul Caramitru, să luați ceva din bugetul TNB-ului și cu cei de la Opera Națională București, să dea puțin din bugetul lor…”
Cine v-a zis asta?
Domnul ministru.
Eu negociez și pot, dar nu e treaba mea să negociez așa ceva.
În contextul crizei din cinematografie, cum vă explicați că nu există o voce comună a breslei? Nici acele scrisori publice nu au fost semnate de către toți oamenii cunoscuți din industrie.
E o istorie lungă aici, de lipsă de solidaritate, de lipsa demersului comun.
Ce vreau să notez e, totuși, un organism viu care face demersuri pe canale oficiale, Alianța Producătorilor de Film, cu care m-am ajutat mental să merg mai departe.
Acum, de ce nu există această voce comună, e așa – pe de o parte din indiferență, la unii e din confort, merge și așa, la alții e o lipsă de încredere în vocea lor. Mai e și o lipsă de asumare.
Când vorbești în particular, oamenii au idei și vor să se schimbe lucrurile, dar când se întâmplă ceva…nu prea fac.
“Eu am învățat că tăcerea înseamnă acceptare și nu pot să trăiesc cu lucrul ăsta.”
În povestea cu Alexander Nanau nu scrisoarea lui e cea care m-a activat, ci răspunsul ministerului e cel care m-a activat. Felul în care a reacționat vorbește despre cât de respectați sunt oamenii care reușesc în țara asta.
În lume nu se vorbește că, în sfârșit, Nanau are șanse la o nominalizare, ci că, în sfârșit, România are șanse la o nominalizare. E despre România. Iar asocierea cu un om care e în vârf e în beneficiul instituției, nu în beneficiul autorului.
Alexander Nanau va merge mai departe cu sau fără sprijinul ministerului sau al CNC-ului.
Apropo și de scrisorile deschise. Am observat că există un val de scrisori publice în toate domeniile. Credeți că în cultură e și o lipsă de originalitate în felul de a protesta? Sigur, e pandemie și sunt restricții, dar credeți că breasla ar trebui să caute și alte forme de a protesta, în afară de scrisori deschise?
Sigur, chiar am avut o discuție. Prin 2019 spuneam că formele clasice de protest revin redundante cumva și că ar fi timpul să descoperim ceva nou, iar asta nu am descoperit încă. Aici ar trebui să intervină creativii.
Pe de altă parte, într-o lume normală, ar trebui să vină de la sine dialogul, dezbaterea.
Altfel, mici lingurițe de lucruri vor apărea. CNC se pregătește să anunțe concurs cu o sumă foarte mică, de 20 de milioane de ei, ne vom bate pe acești bani.
Sper că la ministerul Economiei se va întâmpla ceva și cu plățile restante, s-au alocat 100 de milioane din 155, bani deja cheltuiți, sunt la decontat.
Ministerul Culturii se pregătește să organizeze un grup de lucru pe legea cinematografiei, directivele europene pe audio-vizual urmează să fie implementate.
Ceva voință există, dar nu înțeleg unde încremenesc lucrurile, nu înțeleg.
Vorbeați mai devreme despre tineri, că vă doriți să vină tineri din urmă. Ce perspective credeți că are un tânăr care termină UNATC în acest context, în care e foarte greu să faci primul tău film, să produci primul tău film?
“Eu, când am început povestea asta, am făcut de toate. Am fost asistent de producție, am fost aproape secretară, am fost om de catering, coordonator de transporturi, le-am făcut pe toate.”
Pe Radu Jude l-am cunoscut la un proiect unde el era al 3-lea asistent de regie, alături de Adrian Sitaru. Eu eram director de producție. Și, iată!
Eu cred că dacă într-adevăr îți dorești să faci asta, există modalități și să câștigi bani și să lucrezi cât de cât în meserie și să ajungi să faci ce vrei.
Când ești la început, ai colegi, ai prieteni, oameni care te vor ajuta, echipamentele sunt tot mai ieftine, nu îți trebuie să folosești cele mai cele lumini sau camere pentru a face un prim film. Dacă ce ai tu de spus e corect și e puternic, merge și cu un telefon la urma urmei.
Și să lucreze în breaslă!
Când la mine vin oameni care au absolvit regie și îmi spun că au 5 scenarii, dar dacă îi chem să facă asistență de regie, ei îmi spun „dar îmi faceți și filmul”, nu. Nu îți fac filmul până nu te cunosc.
Eu cred că se poate, sigur că e greu, nu iese din prima și nu i-a ieșit niciunuia din prima.
Nicio gazetă nu titrează “Ada Solomon a picat la concursul CNC”, dar eu pic în mod frecvent, normal, firesc, poate proiectul nu era bun sau nu era gata, se întâmplă oricui.
Ce se vede e succesul. Cantitatea de praf pe care o arunci la gunoi nu se vede, se vede doar casa care sclipește.
