În ultimii 3 ani l-am urmărit pe Cristian Mungiu la lucru în 6 localități din 3 țări: București – Stranda – Sæbø – Brașov – Iași – Paris – Cannes (România – Norvegia – Franța), de la lansarea cărții despre bunica lui, la filmările “Fjord” în fiordurile norvegiene, casa părintească din Iași, festivalurile de film pe care le organizează, festivaluri de literatură la care a fost invitat, prima sa expoziție de fotografie organizată la Paris și premiera mondială a filmului “Fjord” în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Pe atunci, încă nu câștigase cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. Dar am putut observa ce înseamnă o mică parte din munca spre acest trofeu uriaș în cinematografia mondială.

Cele mai multe dintre poveștile și imaginile de mai jos nu au fost publicate niciodată. Acum, așezate laolaltă, la două zile de când Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru “Fjord”, ele ar putea ajuta publicul mai larg să înțeleagă de ce succesul se naște uneori din înțelegerea propriilor eșecuri, dar și că traseul lui Mungiu nu este o poveste despre România, ci una cât se poate de personală.

Înainte de a deveni regizor, Mungiu a încercat să fie medic, la fel ca tatăl său, dar a picat admiterea la Medicină. „În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare.”

A studiat apoi Filologia, a scris la Opinia Studențească și s-a visat scriitor. Din înclinația către scris a ajuns, de fapt, la film și se declară „un povestitor” înainte de a fi “regizor”.

După mai bine de 20 de ani de regie de film, cu o prezență constantă la Cannes, își reclădește ușor-ușor și visurile inițiale. A lansat prima sa carte acum 3 ani și a organizat la Paris prima expoziție de fotografie, cu imagini surprinse din studenție până în prezent. I-ar fi plăcut să și picteze, dar spune că nu are talent.

Dorul de bunici și părinți îl face să se întoarcă frecvent acasă, în Iași. Acolo, cel mai intim colț al vieții sale va deveni peste câțiva ani un hub cultural dedicat tinerilor. Astfel că poate nu neapărat filmele, ci chiar casa părintească va fi cel mai personal cadou pe care Mungiu îl va face României.

“Mi-ar plăcea să fie atât de informal încât dacă ești student, locuiești în Copou și n-ai unde să lucrezi, să tratezi locul ăsta așa cum încerc să-l pregătesc, ca pe un fel de co-working space, în care vii, îți faci o cafea, ai o bibliotecă cu 1000 de volume, ai internet, dacă vrei să te uiți la un film, te uiți la un film. Casa era foarte plină de viață când trăiau ai mei și mi-ar plăcea să capete din nou viață.”

***

Septembrie 2023. Lansarea primei cărți și povestea despre bunica

„Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea). A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine. Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.”

În biroul său din mansarda unei case interbelice din zona Domenii din București, Cristian Mungiu semnează câteva exemplare ale cărții sale, “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Suntem în septembrie 2023.Urmează lansarea oficială a cărții și este fericit că are ocazia să aducă la viață povestea plină de suferință, dar și de lumină, a femeii care i-a marcat copilăria.

Regizorul ne face un mic tur al spațiului în care lucrează.

Este împânzit cu diplome și trofee de la Cannes, dar și cu obiecte de decor rămase de la filmări – “îmi place să păstrez diverse chestii care mi se par amuzante sau îmi aduc aminte de anumite locuri, oameni pe care i-am întâlnit.”

Obiceiul de a strânge obiecte vine poate din partea tatălui, care a adunat în casa de la Iași cea mai mare colecție personală de ceramică din România, dar și multe alte lucruri care îi dau acum bătăi de cap fiului.

Când povestește despre bunica sa, oprește graba în care este mai tot timpul.

“Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat, că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, îmi aduc aminte cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici, sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Am încă rețete de la bunica scrise de mână și, când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți. Facem turte (pelincile Domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște. Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca.

Bunicului îi plăcea foarte mult pământul, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.

Mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei. Dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului, însă mai probabil e să fac un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească.”

Octombrie 2024. A cântat imnul României la mormântul Evei Peron și a pus la cale Les Films de Cannes à Bucarest

La 3 ani de la câștigarea Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe atunci, mersul la cinema era încă o nevoie culturală și socială.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria. De Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”, își amintește Cristian Mungiu.

Între timp, Les Films de Cannes à Bucarest împlinește toamna aceasta 16 ani. Regizorul povestește cum a început totul.

“Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film. Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalți să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Și mai neașteptat a fost că m-am văzut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte.

Ceea ce am și făcut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film românesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de Cannes și croazetă se tot vorbea de când România devenise un fel de “țară invitată permanent”, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.”

Astăzi, festivalul său e unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale ale capitalei și totodată un model de business cultural. Între timp, însă, Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii. Patria, Scala, Cinema București, Corso sunt și ele niște ruine.

“Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.”

Aprilie 2025, Norvegia. Realizarea unui film de Palme d’Or

Ca să ajungem în locațiile de filmare din Norvegia, am schimbat două avione, am luat o mașină și am traversat mai multe fiorduri cu feriboturile. Aproximativ același traseu a fost parcurs de fiecare membru al echipei, fiindcă absolut nimeni nu locuia în satele norvegiene situate între munți și ape, la două ore distanță de orașul Ålesund, unde Mungiu a ales să construiască universul filmului său – „Fjord”.

“Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să îl descopăr.”, ne povestește Renate Reinsve, actrița din rolul principal și star al cinematografiei europene, cunoscută pentru rolurile din The Worst Person in the World și Sentimental Value.

Fiordurile (fjord în norvegiană) sunt brațe de apă înconjurate de versanți înalți, stâncoși, formate din mișcarea ghețarilor, și reprezintă principala atracție turistică de pe coasta vestică a Norvegiei.

Traversarea fiordurilor este o experiență unică în lume care, celor mai norocoși din echipa de filmare, le-a oferit și lumina de neuitat a aurorei boreale. Norvegienii trăiesc aici într-o cultură și într-un mediu cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi acasă. Salariul mediu net în Norvegia este de 2.600 de euro, la supermarketuri nu se mai vinde bere după ora 20.00 în timpul săptămânii, după ora 18.00 sâmbăta și deloc duminica. Băuturile puternic alcoolizate se găsesc doar la magazine de specialitate. Iar asta face parte dintr-o strategie de țară împotriva consumului de alcool.  

Traficul este oprit zilnic pentru ca pasajele rutiere să fie spălate și nimeni nu claxonează. Din contrastele dintre societatea norvegiană și cea românească s-a născut și povestea reală care a inspirat acest film.

Intenția de a face un film aici a apărut în urmă cu câțiva ani, povestește Cristian Mungiu.

„Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul (n.r. familiei Bodnariu). Am terminat scenariul în mai 2024, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Am fost în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oamenii. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.”- Cristian Mungiu

Am ajuns pe set în a 30-a zi de filmare. O ploaie măruntă s-a încăpățânat să pună stâpânire pe întreaga zi, dar oamenii din echipa de filmare, români, norvegieni sau finlandezi, camuflați în haine impermeabile, îi fac față cu calm. Suntem la școala din satul Sæbø, iar câteva zeci de copii norvegieni, entuziasmați că vor apărea într-un film, rezistă eroic în fața numeroaselor double cerute de regizor.

“A 30-a este? Nici nu mai știu, am pierdut numărătoarea”, ne spune Cristian Mungiu.

Zâmbind, arată spre camera de fotografiat desfășurătorul plouat al zilei de filmare.

“Nu l-am văzut niciodată pe Cristian așa de relaxat.”, mărturisește Tudor Reu, producătorul executiv al filmului, colaboratorul apropiat al lui Mungiu de la După Dealuri încoace.

“Am mai îmbătrânit și eu, nu mă mai agit așa tare”, spune regizorul. “Acum 25 de ani, când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, eram producător într-un mod foarte hands-on. Atunci eram pe peliculă. Știam cât am consumat în fiecare zi, câte role mai avem. Măcar confortul ăsta îl am acum. Am cunoscut atâția oameni, am evoluat, e altă tehnologie și am învățat eu să las de la mine, să nu mai fiu așa de control freak. Pentru că, în definitiv, nu de asta trebuie să mă ocup, ci de treaba mea. Și, cumva, iese mai bine acum.” – Cristian Mungiu

Avându-i mereu aproape pe Tudor Panduru, directorul de imagine și operator de cameră, și pe Gyjljeta Berisha, regizoare norvegiană, script supervisor la Fjord, responsabilă ca actorii să respecte textul în limba norvegiană, Mungiu dirijează cu calm fiecare protagonist și așază în cadru fiecare pată de culoare.

Lucrul la un plan – secvență, cu aproximativ 50 de persoane în cadru, poate însemna ore în șir de muncă și peste 20 de duble. Atenția regizorului se împarte între căciula unui copil de la figurație, mersul unei actrițe sau umbrela lui Sebastian Stan. În mijlocul unor duble trase în ploaie, actorii cu experiență sunt sprijinul său în conturarea tabloului perfect. Renate are grijă să încălzească micuții parteneri de platou, Sebastian Stan le zâmbește și glumește cu ei.

“- Sebastian, ajută copiii să le așezi gluga! Sebastian, lasă umbrela și ia o pălărie pe cap sau ceva pe cap.

– Pot să stau așa.

– Ah, dacă ești ok fără, sigur.

– Da, normal.” – se aude schimbul de replici dintre regizor și actor.

„După ce am văzut toate lucrurile astea, eu îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, ca pe un pictor. Poți să te uiți la filmele lui, să pui pauză și să te uiți la un frame ca la un tablou. Iar ăsta nu este un accident. Are un ochi foarte atent la detalii.” – ne spune Sebastian Stan.

“Fjord” cuprinde o distribuție plină de copii, cei mai mulți dintre ei actori neprofesioniști. Între duble, regizorul glumește cu ei și încearcă să le câștige încrederea. La marginea unui ponton, în timp ce echipa pregătește o barcă pentru filmare, se joacă friptea cu ei.

“E foarte amuzant să lucrez cu ei pentru că, pe de o parte, deja lucrează ca niște actori, înțeleg nuanțele, ce le ceri, pe de altă parte, cum ai dat stop, încep să se joace. Toată lumea îi cocoloșește pe platou, să nu pățească ceva, dar ei sar, fac orice când s-a terminat, sunt copii, până la urmă.

Dar felul în care stăpânesc convenția asta e și foarte delicat și foarte proaspăt. E impresionant să vezi că la ei nu lucrează tehnica. Lucrează un anume fel de a-și stăpâni emoțiile, o anumită sinceritate.”, spune Mungiu.

Poartă cu el dorul de proprii fii, unul dintre ei fiind plecat la facultate în Franța, unde studiază matematica, iar celălalt rămas în București, la liceu.

„Uite delfinii, uite delfinii!” – la malul unui fiord, într-o zi mai relaxată, de teste, regizorul ne atenționează cu entuziasm că au apărut din nou delfinii, pe care îi văzuse și în alte zile. Toată lumea se oprește din treabă și se bucură de dansul delfinilor. Regizorul cere ca cineva să filmeze repede cu telefonul, pentru a le trimite copiilor săi.

În alte pauze, în drum spre sala de mese, se trage timid în selfiuri cu peisajele uluitoare în spate. Prânzurile le ia pe platoul de filmare, alături de echipă, și folosește fiecare moment de pauză pentru a discuta cu directorul de imagine, Tudor Panduru, cele mai mici detalii. De altfel, pentru cooptarea acestuia în film, Mungiu a trebuit să se lupte cu ceilalți coproducători străini.

„E un risc în a lucra cu cineva nou. Tudor mi-a câștigat încrederea. A fost asistenul lui Oleg Mutu pe platou la După Dealuri, adică acum 12 ani, atunci era foarte tânăr. A văzut cum lucrăm, după aia, înainte să lucrăm la Bacalaureat, am făcut niște reclame împreună, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Odată ce am făcut filmul ăla, a fost mai simplu.

La filmul ăsta am fost sub multă presiune și s-a pus la un moment dat problema să nu lucrez cu el. E foarte complicat să constitui o coproducție care să genereze suma de care aveam noi nevoie, dacă toate pozițiile principale de creație sunt românești.

La un moment dat i-am zis lui Tudor că nu o să lucrăm împreună decât la cameră sau vedem noi, pentru că nu reușeam să strângem bugetul dacă nu am fi cedat postul de DOP altei țări.

Până la urmă, după niște luni de zile și niște aplicații, am găsit o cale. Am pierdut niște bani, dar acum, privind înapoi la cât de mult câștigi din comunicarea facilă pe care o ai cu cineva cu care ai mai lucrat, e clar că e soluția cea mai bună.

Sunt niște poziții de bază în echipă, lucrez de multă vreme cu același scenograf, același operator, același sunetist, aceeași producție și se vede lucrul ăsta.”

De altfel, imaginea filmului „Fjord” a cucerit publicul și criticii de la Cannes, munca lui Tudor Panduru fiind remarcată în marile publicații de specialitate.

Într-o pauză de prânz, Cristian Mungiu ne mărturisește că este pentru prima dată în cariera sa când a acceptat o echipă de jurnaliști pe platoul de filmare, un spațiu creativ pe care îl consideră, așa cum e și firesc, intim.

Când Mungiu câștiga primul Palme d’Or, eu și colegul meu fotograf, Adi Bulboacă, eram studenți. Nu am fi crezut vreodată că vom avea ocazia să vedem cum ia naștere cel de-al doilea film românesc care avea să câștige Palme d’Or.

Septembrie 2025, Brașov. Festivalul de Literatură NOD

Întors doar de câteva zile de la Festivalul de Film de la Veneția, acolo unde a fost membru al juriului, Cristian Mungiu face o oprire la Brașov pentru un mic festival de literatură, aflat la prima ediție – Nod Festival.

“Cum a fost în juriu la Veneția?

Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată de networking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural.

Mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.”

La Nod Festival este unul dintre invitați și profită de ocazie pentru a ține o pledoarie despre importanța lecturii printre tineri.

“Eu cred că întotdeauna când reușim să exportăm cultura din București, să creăm niște comunități în teritoriu e un mare pas înainte. Avem o țară destul de centralizată așa mental și cred că e un lucru foarte bun dacă reușim să pornim un capăt de discuție în cât mai multe locuri.”, spune Mungiu unor studenți care îl intervivează pentru festival.

Și-ar dori totodată să se nască o generație de tineri interesați de management cultural și să scape la un moment dat definitiv de povarea organizării de evenimente.

“Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

În primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce e de făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor. Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know-how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know-how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.”

Octombrie 2025. FILIT și casa părintească din Iași

Invitat la FILIT, regizorul e fericit că în sfârșit face și el parte din cel mai mare festival de literatură din România și totodată cel mai important eveniment cultural al Iașiului, orașul său natal. Se ține de promisiune și mergem la casa părintească din Iași, acolo unde mi-am propus să realizez un reportaj observațional pe parcursul mai multor ani.

Casa a trecut printr-un proces renovare, dar mai e mult de lucru până când ea va putea fi deschisă publicului.

Așezată pe una dintre ulițele deluroase ale Iașiului, numită azi Strada Sărăriei, casa Mungiu apare în arhivele orașului încă de acum 200 de ani. A aparținut scriitorului și prefectului de Iași Constantin Stere și este locul în care a luat naștere revista “Viața românească”.

E o zi însorită de octombrie și casa e cuprinsă de lumina caldă a toamnei. Cristian Mungiu deschide poarta casei în care a locuit până la finalul facultății și începe să-i spună povestea.

“Casa a fost cumpărată de bunicul în anii ’40, pe atunci o era o ruină. Tata (n.r. prof. dr. Ostin Mungiu, farmacolog) a scris o carte despre casa asta. Și tata are o biografie interesantă. A fost dat la școală la 5 ani, a prins liceul de 10 ani, iar el la 15 ani a intrat direct la Medicină. La 21 de ani era asistent la Medicină și a stat acolo până a murit. Deci de la 21 de ani până la 80 de ani, când a murit, el 60 de ani a fost profesor la Medicină în Iași. A avut generații de studenți vreme de 50 de ani. Și asta face ca eu, oricând prezint filmul undeva în lumea asta, să vină cineva la mine și să zică, știți că am fost studentul domnului profesor Mungiu.”

Mama a fost profesoară de română și poate de la ea a deprins înclinația către litere, în timp ce medicina s-a dovedit a fi nepotrivit pentru el. A locuit în acest loc cu părinții, bunicii și sora (n.r. Alina Mungiu-Pippidi), dar și cu familii chiriașe. În camera bunicilor și-a petrecut mare parte din copilărie. Aici a dormit până a pornit la școală.

“Vino să vezi ceva” – dă la o parte fața de masă și își așază mână pe liniile adâncite în lemnul vechi – “Deci atât au jucat table bunică-miu și unchi-miu la masa asta încât au lăsat liniile astea. Bunică-mea, săraca, ajunsese să pună ziare peste.”

În camera alăturată, unde și-a pus cel mai mult amprenta, urmează să fie sala dedicată filmelor.

“Asta e încercarea mea în această casă, de a face un fel de sală audio-video, mi-am adus tehnică, aici sunt mii viniluri și de casete VHS, printre care filmele cu care am crescut eu în anii ’80. Și tot aici probabil voi aduce toate premiile mele.

Văd că ai aici trofeele de la CineMAiubit, din studenție.

Da, eu am prins prima ediție de CineMAiubit în școală. Atunci l-a inventat doamna Bostan.”

La o altă masă a tras prize pentru spațiul de co-working și a adus scaune găsite prin târguri, recondiționate ulterior – “cu asta îmi place să mă ocup în timpul liber.

Le recondiționezi cu mâinile tale?

Nu, eu doar le găsesc. Mi-ar plăcea să lucrez la așa ceva, dar nu am timp.”

Mare provocare la această casă este să facă ordine între miile de obiecte adunate de tatăl său, despre care spune că era un “hoarder” – avea colecție de bani, medalii și, cea mai bogată dintre toate – de ceramică.

“Eu trebuie să aduc pe cineva de la Palatul Culturii din Iași, să facă câte o fotografie la fiecare dintre astea, că eu sunt ultimul în viață care știe de cine sunt făcute, când și unde. Și să pot să transform asta într-un muzeu virtual, că spațiu pentru toate astea nu are nici muzeul.”

În capătul casei ajungem în cămăruța în care a locuit până să plece la București. În acea perioadă a avut și primul său job – la Filarmonica din Iași. Mergea prin fabrici și uzine încercând să convingă muncitorii să vină la concerte de muzică clasică.

Însă cel mai spectaculos aspect al casei e dezvăluit la final. O scară ce duce spre cupola unui fost observator astronomic. În copilărie, Cristian și Alina Mungiu nu au avut acces la observator, dar l-au redeschis când ei s-au făcut mari. Acum, Cristian Mungiu visează să facă acest spațiu funcțional pentru cei mai mici dintre vizitatorii casei lor.

Decembrie 2025, Paris. Un weekend à’l Est și prima expoziție de fotografie

Pentru prima dată, în decembrie 2025 României i-a fost dedicat un întreg festival la Paris – Un weekend à’l Est, un eveniment care celebrează cultura unei țări est-europene în fiecare an. 80 de artiști români au fost invitați în capitala Franței să-și arate lucrările, filmele, să cânte, să danseze sau să vorbească despre cărțile lor.

Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Judith State sau Corneliu Porumboiu s-au numărat printre invitați. Ambasadorul onorfic al evenimentului a fost chiar Cristian Mungiu – invitat de organizatori să ia parte la curatoriere, dar și la promovare.

Cu această ocazie, regizorul a vernisat și prima sa expoziție de fotografie, la Paris Club Cinema, o galerie de artă din centrul cartierului Saint-Germain-des-Prés.

L-am găsit acolo, printre tineri francezi sau români, interesați să-i descopere și o altă înclinație artistică. Legendele fotografiile erau scrise toate manual și lipite cu bandă adezivă.

Mungiu a expus pentru prima dată fotografii făcute în studenție, câteva obiecte de ceramică ale tatălui, valiza doctorului Bebe (n.r. Vlad Ivanov) din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, precum și imagini surprinse la filmări, în prospecții ori în vacanțe cu copiii.

“Pot să văd o evoluție de la felul în care gândeam eu fotografia, acum 40 de ani, până la felul în care cadrez. Să vede că am plecut de la cadraj și de la compoziție, mai târziu am ajuns să înțeleg culorile și lumina cel mai târziu și la sfârșit toate lucrurile astea s-au întâlnit în filmele mele.

Sunt mai multe direcții în care fac fotografiile și una are legătură cu faptul că n-am putut niciodată să pictez.

Ai încercat?

Cea mai mare mostră de pictură e, de fapt, un desen, de la 19-20 de ani, un afiș pentru Filarmonica din Iași. N-am încercat să pictez, am încercat să desenez. Dar n-am talent.”

Printre vizitatori i-am întâlnit pe actrița Isabelle Huppert și pe regizorul Gaspar Noé.

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert pentru Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat și Gaspar Noé.

Tot în cadrul festivalului, la Cinema Christine, unul dintre cele mai populare cinematografele de artă din Paris, a fost proiectat 4,3,2. Am văzut la intrare o coadă imensă și tineri care n-au mai prins bilete. La aproape 20 de ani de la premiera de la Cannes, filmul lui Mungiu încă stârnește interes. Întrebați câți îl văd pentru prima dată, cei mai mulți dintre spectatorii prezenți în sală au ridicat mâna.

Timp de două săptămâni, la Paris s-a vorbit mult despre artiștii români, atât în presă cât și la evenimentele Un Weekend a’l Est. România nu a contribuit financiar la acest festival.

“Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Mai 2026, Cannes. Premiera mondială “Fjord”

În freamătul de la Cannes, pe Mungiu iubitorii de filme îl clasează în rândul “maeștrilor”.  Cu câteva zile înainte de premiera mondială în competiția oficială, “Fjord”, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, este unul dintre cele mai așteptate filme.

Biletele la premiera de gală și proiecțiile de presă s-au epuizat în doar câteva secunde.

Un an mai târziu de când l-am văzut la filmările din Norvegia, regizorul urcă alături de actori pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes.

Proiecția de gală se încheie cu 10 minute de aplauze și un moment emoționant – Sebastian Stan îl pupă pe obraz pe regizorul care a contribuit astfel și la reconectarea actorului româno-american cu România, țara din care a plecat la doar 8 ani.

Filmul, o dramă de două ore și jumătate, aduce pe marele ecran contraste puternice dintre progresism și conservatorism, pornind de la cazul real al familiei Bodnariu. Preocupat încă de la R.M.N. de ciocnirea a două culturi diferite și scindarea lumii în care trăim, dezamăgit totodată că nu a avut cu R.M.N. succesul imaginat, Mungiu a aplicat la Fjord o rețetă diferită, insistând pe aceeași temă.

Cu bună știință, a apelat la doi actori cunoscuți la nivel internațional, atât pentru talentul lor, cât și pentru puterea acestora de a atrage distribuitorii. Filmul s-a vândut încă din faza de scenariu, iar asta a ajutat efectiv la realizarea lui.

“Sincer, dacă nu l-aș fi implicat pe Sebastian, n-aș fi putut să finanțez filmul. Filmul s-a finanțat la nivelul ăsta pe baza faptului că joacă Sebastian și Renate.”

A doua zi de la premieră, după o prezență la conferința de presă aplaudată de jurnaliștii străini, ne vedem pe terasa palatului festivalului de la Cannes pentru un interviu. Pe lângă calmul pentru care este cunoscut, pe chipul regizorului se întrevede acum și bucuria. E mulțumit că trăiește acest moment și știe că a făcut tot ce a depinde de el pentru a ajunge aici.

“Acum, dacă e să vorbim foarte cinstit, dacă m-ai pune să aleg, prefer un alt Palme d’Or decât un premiu Oscar. Dar, altfel, în primul rând îmi doresc ca filmul să aibă o soartă și o viață cât mai lungă.

Sigur, ideal, mi-ar plăcea foarte mult ca filmul să fie și în palmares la Cannes și să se regăsească și pe nominalizările de la Oscar. Rămâne să facem ce ține de noi să-l sprijinim, dar trebuie să înțelegem totodată că… cu hei-rup-ul ăsta, să ținem pumnii patriotic, nu facem mare lucru. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să punem mână de la mână, să strângem un buget de marketing.

Că așa, mersi frumos, decorații am primit toată viața. Nu vreau să-l citez pe Gică Hagi aici, dar așa un pic de recunoștință cred că merităm și noi.

Al doilea Palme d’Or a venit sâmbătă seară. Mungiu i-a sărutat mâna actriței Tilda Swinton, iar ea a întors sărutul.

„Dată trecută mi-a părut rău că n-am avut inspirația să sărut mâna unei doamne, Jane Fonda, așa cum se cade și cum am fost învățați din strămoși, și mi-am zis că dacă o să mai am ocazia vreodată, am să repar acea greșeală.

A fost o coincidență frumoasă să fie Tilda, cu care mă știu, încercăm să găsim un proiect să lucrăm împreună, ea m-a invitat să petrec o lună la reședința ei de scris din Scoția, dar eu nu sunt genul de scenarist care să aibă timp liber o lună, așa că i-am mulțumit frumos, dar am refuzat. Sper să reușesc să o aduc la unul dintre festivalurile noastre, în schimb.”

Mungiu și echipa sa privesc acum spre lansarea filmului în cinematografele din occident și o foarte probabilă nominalizare la Oscaruri la începutul anului viitor.

Dacă acum 19 ani era complet necunoscut Academiei Americane de Film, care l-a ignorat la nominalizările la Oscar, în ciuda Palme d’Or-ului, de data aceasta, cu “Fjord”, întrunește mai toate ingredientele pentru a ajunge acolo.

Totuși, exemplul lui Alexander Nanau, dublu nominalizat cu Colectiv la Oscaruri, arată că premiile rămân un motiv de bucurie, dar nu de schimbare reală în felul în care statul român privește cultura – cel mai slab finanțat domeniu de 36 de ani încoace.

Mai 2026, Sosirea la Aeroportul Otopeni cu Palme d’Or

Duminică seara, într-un aeroportul Otopeni aflat în șantier, Cristian Mungiu a aterizat cu o cursă de linie de la Nisa. Ministerul Culturii nu i-a organizat o ceremonie de primire la Salonul Oficial. “Și nici nu mi-aș fi dorit” – răspunde în fața camerelor de filmat câștigătorul de Palme d’Or.

Întrebat de jurnaliști unde este trofeul, acesta refuză să-l arate. Poate că este felul său de a le răspunde autorităților române. Sau poate că era pur și simplu prea obosit.

Așteaptă, totuși, cu răbdare, încă 4 minute, pentru a intra, la rugămintea televiziunilor, în direct la ora 19.00.

Taxează politicienii pentru lipsa de susținere a culturii, dar recunoaște, totodată, că “Fjord” a fost realizat și cu bani de la CNC, deci bani publici din România. Sigur, nu cu o sumă care să-i permită să facă filmul integral, ci doar cu o parte – 700.000 de euro dintr-un buget de aproximativ 6 milioane de euro (până în acest moment).

În curând va începe filmările pentru o nouă parte Amintiri din Epoca de Aur și se gândește deja la un posibil viitor film. E nevoie de timp de reflecție, spune cineastul – “Nu cred că e ok să poluăm mediul audio-vizual. Dacă ți se dă ocazia să faci un film, să le vorbești oamenilor, atunci trebuie să te gândești foarte bine ce să le spui, să fie relevant”. – a declarat acesta.

Altfel, își dorește să aibă mai mult timp liber pentru îndeletnicirile gospodărești și să ducă la bun final proiectul casei părintești.

Așa cum îi răspundea și bunicii, nu crede că și-a ales o profesie grea. Dimpotrivă. Se consideră norocos că e plătit să facă ce-i place și că încă mai găsește povești relevante de spus.

În tot ceea ce înseamnă activitățile din lumea filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce îți aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post REPORTAJ De la casa părintească din Iași la Cannes, Mungiu invită copiii să privească stelele, nu Palme d’Or-ul appeared first on Cultura la dubă.

Marius Daniel Popescu, născut la Craiova în 1963 și stabilit la Lausanne din 1990, unde își câștigă existența ca șofer de autobuz în cadrul transportului public local, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026, unul dintre cele mai importante premii literare acordate autorilor de limbă franceză. Alături de el mai sunt nominalizați Daniel Pennac, Elisabeth Barillé și Michel Bernard.

Poet și prozator, Marius Daniel Popescu a început să scrie și să publice poezie în România, unde i-au apărut patru volume. A frecventat cenaclurile literare de la Braşov şi, alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, a făcut parte din „Grupul de la Braşov“.

În 1990 a cunoscut o elvețiancă de care s-a îndrăgostit și a emigrat alături de ea în Elveția. În prezent are cetățenie elvețiană. Primul său volum de poeme în limba franceză s-a intitulat 4 x 4, poèmes tout-terrains și a fost publicat la editura Antipodes din Lausanne. A urmat în 2004 Arrêts déplacés, la aceeași editură, volum care a obținut Premiul Rilke în 2006. În paralel a ținut cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.

“Simfonia lupului marchează debutul său în proză. Scris direct în franceză, romanul a fost publicat de prestigioasa editură pariziană José Corti şi, într-un timp incredibil de scurt, a ajuns la al treilea tiraj. Simfonia lupului îi aduce lui MDP, cum îl alintă prietenii, premiul Robert Walser.” – scrie Editura Humanitas.

“Simfonia Lupului” este și titlul unui film documentar la care regizorul Claudiu Mitcu lucrează în prezent. Filmul va aduce în atenția publicului povestea lui Marius Daniel Popescu și Cultura la dubă publică azi imagini în premieră de la filmări.

“Este cel mai liber om pe care l-am întâlnit vreodată și acesta este motivul pentru care am vrut să fac un film despre el. Filmările le-am început acum 2 ani și au avut loc în Lausanne, Zurich, Geneva, Paris, București, Cluj, Balș, Galați, Delta Dunării și se pare că se vor sfârși la Monaco. Am pornit de la ideea că vreau să surprind procesul de lucru la cea mai recentă carte a sa, dar viața tumultoasă și deschiderea pe care mi-a oferit-o Marius fac ca filmul să fie mult mai mult decât despre asta. Sper să fie văzut de cât mai mulți oameni fiindcă povestea lui merită să fie cunoscută.”, a declarat regizorul Claudiu Mitcu pentru Cultura la dubă.

Autorul de origine română este acum nominalizat pentru întreaga sa operă la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026. “Prin poezia sa apropiată de cotidian, într-o tonalitate care amintește uneori de lirismul urban al unui Raymond Carver sau al unui Charles Bukowski.”, se anunță pe site-ul Fundației Prince Pierre.

Creat în 1951, Premiul Literar recompensează în fiecare an, la propunerea Consiliului Literar, un scriitor francofon de prestigiu pentru întreaga sa operă. Premiul este însoțit de o recompensă financiară în valoare de 25.000 de euro. Doar un român a mai câștigat acest trofeu – Eugene Ionesco în 1969.

În fiecare an, în luna mai, membrii Consiliului se reunesc la Paris pentru a stabili lista autorilor selecționați. Laureatul este desemnat la Monaco, în cadrul sesiunii de lucru de toamnă care precedă Ceremonia de decernare a Premiilor Fundației, în timpul căreia îi este înmânat Premiul.

Pentru contribuția sa la literatura europeană, Marius Daniel Popescu a fost decorat în 2018 de Președinția României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler, în categoria literatură.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Scriitorul Marius Daniel Popescu, șofer de autobuz la Lausanne, a fost nominalizat la Premiul Literar Prince Pierre de Monaco 2026 appeared first on Cultura la dubă.

Zilele acestea, România este prezentă la cel mai important eveniment internațional dedicat cărții: Festival du Livre de Paris, organizat la Grand Palais. Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu și Bogdan Alexandru – Stănescu sunt câțiva dintre scriitorii români care vor avea întâlniri cu cititorii francezi, la standul României. 

Cărtărescu va fi invitat chiar pe una dintre scenele oficiale ale festivalului.

În tot acest timp, francezii se vor bucura și de vinul oficial al României – colecția  SPIRIT de la Jidvei – un omagiu adus creativității româneşti pe una dintre cele mai mari scene culturale ale Europei.

Realizatorii podcastului Vorbitorincii, jurnalistul Cătălin Striblea și scriitorul și traducătorul Radu Paraschivescu, vor realiza o ediție specială Vorbitorincii, de la fața locului. 

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, aceștia descriu atmosfera de la Festival du Livre și ne spun ce ar trebui România să învețe din modelul de succes al francezilor, pentru a îmbunătăți consumul de carte. 

La festival a fost prezent și președintele Franței, Emmanuel Macron. 

***

Sub cupola spectaculoasă a Grand Palais, unul dintre edificii culturale emblematice ale Parisului, literatura capătă, an de an, o energie aparte. Între 17 şi 19 aprilie 2026, Festivalul de Carte de la Paris readuce în prim-plan bucuria lecturii, dialogul dintre culturi şi întâlnirile care dau sens poveştilor, într-o ediție inedită dedicată temei călătoriei. 

Vizitatorii pot descoperi peste 60 de volume ale autorilor români traduse în franceză, dar și peste 60 de titluri în limba română, reunind 19 edituri, și pot interacționa direct cu 21 de autori prezenți pentru sesiuni de autografe. Ediția din acest an găzduiește peste 1.500 de autori, și 14 țări. Printre scriitorii români prezenţi se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu, Bogdan Alexandru Stănescu, Ioana Nicolaie, Daniela Rațiu, Radu Găvan, Elise Wilk, Adrian Voicu, Doina Lemny, Estelle Cantala, Iulia Dondorici, Ecaterina Paraschiv şi mulţi alţii.

După prezențele remarcabile la retrospectiva Brâncuși de la Centrul Pompidou, retrospectiva Radu Jude de la Pompidou și Biblioteca MK2 și festivalul Un Weekend ’l est, Jidvei este din nou prezent alături de cultura română la Paris, cu vinurile premium ale colecției SPIRIT.

Jidvei continuă seria „Vin la poveşti. Spiritul românesc în dialog cu lumea” cu o prezență specială în inima festivalului: un jurnal în timp real, desfășurat pe pagina de Instagram Jidvei Romania, în care Radu Paraschivescu şi Cătălin Striblea vor documenta cele trei zile de festival: întâlniri cu autori, atmosfera standului românesc, momente din culisele unuia dintre cele mai mari evenimente literare europene.

Cătălin Striblea, jurnalist: “Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe.”

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Radu Paraschivescu și Cătălin Striblea vorbesc despre Festival du Livre, eveniment major pentru francezi, vizitat chiar de către președintele Franței, Emmanuel Macron. 

“Ce v-a impresionat cel mai tare din ceea ce ați văzut la Salon du Livre?

Cătălin Striblea: Cozile. Șiruri de cozi. La intrare, la autografe, la standurile marilor edituri unde frecvent apare culoare de delimitare ca oamenii să ajungă în ordine să vadă cărțile. 

Apoi miile de copii și adolescenți care vineri au venit cu școala la Grand Palais. La prânz, îi vedeai înșirați pe treptele către etaje luând prânzul alături de profesori care le explicau ce văd și ce citesc. 

Festivalul de carte este un eveniment popular, dar nu în sensul popularității, ci al unei obișnuințe a unei nații să caute, să descopere, să citească, să se educe și să educe. Parcă vedeai cu ochiul liber cum se construiește o societate puternică.

Radu Paraschivescu: Mi-a plăcut în primul rând “semnul distinctiv” al festivalului, un montgolfier format din cărți. Trimiterea la cartea care înalță e frumoasă. Mi-a plăcut locul, Grand Palais e maiestuos fără să fie strivitor și oferă spațiu vital editorilor. Și mi-a plăcut, sigur, afluența de public.

Cum e văzută literatura română acolo, printre francezi?

Radu Paraschivescu: E clar că nu mai suntem periferici, cum eram cândva. Simplul fapt că standul României a fost plasat aproape de intrare, spune ceva.

Nu suntem vedete mondiale, dar nici izolați și suficienți. O datorăm programelor de sprijinire a traducerilor, eforturilor pe care le fac ICR, Centrul Național de Carte și Ambasada României la Paris și, deloc în ultimul rând, oamenilor cratimă care trăiesc între țări și culturi: Matei Vișniec, soții Courriol etc.

Cătălin Striblea: Dacă ajungi la standul României o să vezi zecile de volume ale unor scriitori români,  traduse în ultimii ani de edituri franceze. Este o abundență de creativitate românească prezentă astăzi în Franța. Și foarte departe de țara europeană exotică și sărăcită de comunism de acum 30 de ani. 

Există, evident, un star – Mircea Cărtărescu, mereu înconjurat de admiratori, care are programată o întâlnire pe scena principală a târgului, dar și numeroși scriitori care oferă o perspectivă asupra unei lumi puțin cunoscute și în transformare. 

Mi-a spus unul dintre cei prezenți la stand că România are o lipsă de încredere în ea și că suntem mult mai bine decât percepția generală pe care o avem noi despre noi. Mi s-a părut că oamenii vin ca la o sursă sigură de literatură bună.

Francezii, parizienii în special, sunt cunoscuți pentru numărul mare de librării și consumul de carte ridicat. Desigur că în spate sunt secole întregi de dezvoltare a culturii. Dar ce credeți că am putea învăța noi, românii, de la ei, din acest punct de vedere?

Radu Paraschivescu: Nu mare lucru, mă tem. Cultura e în continuare o entitate neglijată la noi.

Cătălin Striblea: ⁠Chestiunile de organizare și de grijă asupra cărții. O mirare exprimată de francezi este mărimea TVA-ului la cartea românească. “La noi este 5% și așa va rămâne. Avem o lege a cărții practic de nedesfăcut. Nu înțeleg de ce nu procedați la fel.” 

Sunt apoi micile chestiuni de organizare. De la spațiul ales, impresionant, până la știința de a forma o coadă. Totul e gândit ca experiența publicului să fie bună în condițiile în care o singură zi aduce zeci de mii de vizitatori. 

Și sistemul de promovare: afișele sunt vizibile în marile centre ale orașului. 

Dar cred că cea mai importantă este această normalitate a cărții în viața unor copii. Zecile de școli care vin la festival ca să caute volume de calitate, întâlniri cu autori și un univers curat, sigur, pentru copii. 

Îmi place ideea asta: cartea crește în inima și mintea omului. Și are șanse mari ca să fie parte din timpul său, mai ales în competiție cu lumea digitală.”

Ediția specială a podcastului Vorbitorincii va fi găzduită în biblioteca Ovală de către Ambasada României la Paris – un partener de tradiție pentru proiectele culturale românești de impact în Franța. 

Înregistrarea va avea loc în Palatul Béhague – reședința istorică a ambasadei, un edificiu Belle Époque din inima Parisului, a cărui bibliotecă a găzduit de-a lungul deceniilor unele dintre cele mai rafinate întâlniri culturale și diplomatice ale capitalei franceze. 

Ca în fiecare an, România este prezentă la festival printr-un program amplu organizat de Institutul Cultural Român de la Paris şi Centrul Naţional al Cărţii, în parteneriat cu Ambasada României la Paris, Ambasada Republicii Moldova în Franţa şi Consulatul General al României la Paris. Sub motto-ul  „Roumanie, par-delà les frontières | Un territoire toujours a decouvrir”/ „România, dincolo de frontiere | Un teritoriu încă de descoperit” standul naţional (NC32) devine un spaţiu viu al întâlnirilor dintre autori şi public.

SPIRIT, gustul creativității românești 

În contextul în care, la nivel național, cultura se confruntă cu o subfinanțare cronică, cu atât mai valoros devine sprijinul din mediul privat. Din acest punct de vedere, în ultimii ani, Jidvei a devenit un susținător emblematic al artiștilor români și al evenimentelor culturale.

Totodată, Jidvei a pătruns împreună cu cultura română în spiritul profund european, fiind o prezență constantă la evenimente majore de peste hotare. 

La Festival du Livre de la Grand Palais, Jidvei aduce colecția SPIRIT: un omagiu adus spiritului şi creativității româneşti, un gest prin care vinul devine limbaj cultural, semnătură, reper. SPIRIT este o colecție de vinuri premium, o reverență adusă identității româneşti, ancorată în inima Transilvaniei, pe un pământ care rodeşte vița-de-vie de peste opt secole.

Colecția SPIRITJidvei: SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose

Colecția reunește vinuri maturate cu grijă în butoaie din stejar bătrân, lucrate manual de meșteri locali, cu etichete ce poartă simboluri locale „cusute cu rost”, inspirate din bogăția naturală și moștenirea culturală a ținutului. Strugurii sunt culeși manual de pe văile Târnavelor, acolo unde ceața matinală creează un microclimat unic, favorizând coacerea lentă și păstrând prospețimea tipică terroir-ului Jidvei.

SPIRIT Fetească Regală, SPIRIT Chardonnay și SPIRIT Rose formează o familie de vinuri cu caracter distinct şi recunoaştere internațională. Fiecare sticlă spune aceeaşi poveste: Transilvania poate sta cu demnitate la aceeaşi masă cu marile vinuri ale lumii.

Cultura românească, cel mai bun ambasador al nostru

O marcă românească nu poate exista în afara culturii din care s-a născut. Fiecare eveniment cultural la care Jidvei este prezent este o dovadă că România are ceva de spus şi că merită să fie ascultată.

„Pentru Jidvei, a fi prezent la Festival du Livre de la Paris face parte din identitatea noastră. Credem că un brand românesc care a ajuns pe scenele Europei are și responsabilitatea de a deschide uși pentru cultura din care s-a născut. Literatura, vinul, muzica, arta, toate vorbesc despre aceeași Românie. Noi alegem să fim acolo unde se spun povești care contează. Am învățat, de-a lungul anilor, că vinul și cultura au ceva esențial în comun: ambele au nevoie de timp, de răbdare și de oameni care să creadă în ele înainte ca lumea să le descopere.” – declară Ana Necșulescu, Director de Comunicare Jidvei

„Așa cum cultura și educația sunt recunoscute drept domenii fundamentale pentru progres și coeziune socială, o companie precum Jidvei, care aspiră la relevanță și impact pe termen lung, trebuie să integreze organic aceste valori în strategia sa de business și să-și asume, asemenea unui guvern responsabil care investește în educație, sănătate sau infrastructură, rolul de a investi în societate.

Cele mai puternice mărci sunt cele care nu se limitează la promovarea produsului, ci se asociază cu idealuri. În acest context, rolul mărcii se extinde: de la livrarea de soluții la nevoi, spre investiția în capitalul simbolic și intelectual al societății, spre cultivarea aspirațiilor, oferirea de sens și deschiderea de orizonturi.

Cultura nu e cheltuială, e infrastructură neurologică. Bill Bernbach spunea în anii ’60: «Toți cei care folosim mass-media în mod profesional suntem modelatorii societății. Putem vulgariza această societate. O putem brutaliza. Sau o putem ajuta să se ridice la un nivel mai înalt.» Companiile au această datorie: să contribuie la ridicarea societății”, spune Alexandra Tînjală, (Agentia Sister) pentru Republica – Consultant Strategie Comunicare, PR și Parteneriate – Jidvei România.

Festival du Livre de Paris se va încheia duminică seara. Urmăriți relatările în timp real de la Paris pe pagina de instagram Jidvei. 

***

Despre Jidvei

Cu peste 1.000 de medalii internaționale şi o poziție în Top 100 producători globali de vinuri şi distilate premium, Jidvei confirmă că România este şi va rămâne Ţara Vinului, atât acasă, cât şi pe scena europeană.

Brandul reuneşte tradiția vitivinicolă de peste 75 de ani cu inovația tehnologică şi expertiza transmisă din generație în generație, fiind prezent la marile evenimente culturale şi diplomatice europene: de la Centrul Pompidou din Paris şi Teatrul La Fenice din Veneția, până la Festivalul de Film de la Cannes.

Jidvei este cel mai mare producător de vinuri cu Denumire de Origine Controlată din România (D.O.C. Jidvei) şi deține cel mai extins domeniu viticol cu proprietar unic din Europa, 2.500 ha în inima Transilvaniei.

Articol susținut de Jidvei 

The post Scriitorii români, prezenți la Festival du Livre de Paris. Jidvei este vinul oficial al României la Grand Palais (P) appeared first on Cultura la dubă.

După cum unul dintre scriitorii prezenți a confirmat pentru Cultura la dubă, deschiderea standului României a loc joi, 22 ianuarie în prezența tuturor autorilor români invitați: Tatiana Țîbuleac, Ioana Pârvulescu, Denisa Comănescu, Matei Vișniec, Varujan Vosganian, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cătălin Pavel și Radu Vancu, alături de reprezentanți ai instituțiilor culturale și de publicul târgului. Niciunul dintre scriitori nu apare în postările de pe pagina oficială de facebook a Ministerului Culturii, în text ori în fotografii.

Aseară, Ministerul Culturii a scris că “România este în prim-planul presei egiptene, la Târgul de Carte de la Cairo”, după ce “ministrul Culturii, András Demeter, a acordat interviuri unor importante instituții media din Egipt și din regiune: MBC Group, Cairo News, One TV, Al Hayat TV și Egypt National Television – Channel One.” și că “vizibilitatea României în presa egipteană confirmă interesul pentru prezența culturală a țării noastre și deschide drumul unui dialog pe termen lung, construit prin cărți, idei și întâlniri reale între oameni.”

Postarea a fost însoțită de mai multe fotografii cu ministrul Andras Demeter și nicio imagine cu standul României, cu cărțile aduse în fața publicului sau cu autorii români.

Deși deschiderea oficială a marcat un eveniment special dedicat operei lui Matei Vișniec și prezentării în premieră a unor traduceri în arabă din scrierile acestuia, publicate de editura Junimea Iași, cu o conferință susținută de Matei Vișniec, despre valoarea universală a literaturii ca punte între culturi, Ministerul Culturii nu a postat nimic nici despre asta.

Singurele imagini cu autorii români au fost arătate de Matei Vișniec pe pagina sa. Dramaturgul a scris:

“Tulburătoare experiența culturală și umană la Salonul International de carte de la Cairo, în Egipt. Principala mea intervenție a avut ca titlu: “Elogiul universalismului – literatura ca punte între culturi”. Într-o lume atât de atomizată este esențial să ne întrebăm dacă mai avem ceva în comun. Mă consider norocos să fiu la Cairo împreună cu scriitori excepționali și cu oameni pasionați. Mulțumesc Editurii Junimea și Simonei Modreanu pentru cartea cu care am putut veni la Cairo, o piesă publicată în romană, franceză si arabă. Institutul Cultural Francez de la Cairo a fost alături de mine la dezbaterea despre universalism și evident am evocat și tema francofoniei. Fără pasiune nu se poate face nimic important, iar în această categorie îmi permit să o includ și pe ambasadoarea României la Cairo, doamna Olivia Todoran.”

Miercuri, Andras Demeter i-a primit pe premierul egiptean și pe ministrul Culturii din Egipt la standul României. Din nou, Ministerul Culturii a publicat doar imagini cu Andras Demeter și niciuna cu standul României.

Ministerul Culturii și Ambasada României în Egipt sunt organizatorii prezenței României la târg.

În program sunt incluse următoarele evenimente

– „Autoare românce: între tradiție și contemporaneitate”, cu Ioana Pârvulescu, Denisa Comănescu și Tatiana Țîbuleac;

– „De la arheologie la ficțiune. Cum prind formă poveștile”, cu Matei Vișniec, Bogdan-Alexandru Stănescu și Cătălin Pavel;

– „Antologii sau volume individuale? Cum pătrunde poezia pe o piață nouă”, discuție urmată de lansarea antologiei duble de poezie contemporană, cu Varujan Vosganian;

– „Generații, voci. Priviri asupra poeziei române contemporane”,  cu participarea Luminiței Amarie, Călin Dănilă, Dan Cristian Iordache, Matei Huțopilă, Florin Dan Prodan și Simona Năstac.

Un accent important al prezenței României în premieră ca Invitat de Onoare la Cairo este pus pe traduceri și dialog editorial, prin lansări de volume românești traduse în limba arabă, inclusiv opere de George Arion, Marin Sorescu, Petre Ispirescu, Ion Creangă și Peter Sragher, precum și prin prezentarea edițiilor trilingve (română-franceză-arabă) publicate de Editura Junimea. Totodată, vor avea loc întâlniri profesionale între editori români și egipteni, inclusiv evenimentul „Cairo Calling – întâlnire profesională cu editorii români”, dedicate dezvoltării cooperării editoriale și traducerilor literare.

Publicul tânăr și familiile sunt invitate la un program consistent de literatură pentru copii, cu lecturi interactive și ateliere susținute de Mihaela Coșescu, Alex Donovici, Cristina Donovici, Cosmin Perța, precum și la prezentări ale celor mai recente traduceri în limba arabă ale volumelor românești pentru copii, desfășurate în spațiul dedicat copiilor din cadrul târgului.

Programul cultural este completat de expoziția foto româno-egipteană „Frumusețea necunoscută a României”, dedicată peisajelor și tradițiilor românești cu fotografii ale Mihaelei Năstase, precum și de reprezentații de muzică și dansuri tradiționale românești, susținute de ansamblul Românașul, pe întreaga durată a târgului. Un moment special îl reprezintă evenimentul „Panait Istrati în Egipt” care va fi susținut de reputatul profesor George Grigore, dedicat scriitorului român profund legat de spațiul mediteranean.

Pe 3 februarie 2026, participarea României se va încheia cu ceremonia oficială de transmitere a ștafetei către țara invitată de onoare în 2027.

Târgul Internațional de Carte de la Cairo este cel mai renumit târg de profil din lumea arabă și din Africa. Se află la a 57 ediție. În 2025, Târgul a înregistrat un număr record de vizitatori : 5,5 milioane.

Citește și:

***

_{Dacă materialele Cultura la dubă ți se par importante și vrei să susții munca noastră, redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI – durează 30 de secunde. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Niciun scriitor și nicio carte în postările Ministerului Culturii de la Târgul Internațional de Carte de la Cairo, unde România e Țară Invitată de Onoare. Doar fotografii cu ministrul Culturii au fost publicate de minister appeared first on Cultura la dubă.

Instituțiile publice de cultură organizează evenimente dedicate Zilei Culturii, muzeele au intrarea liberă, politicenii țin discursuri la gale și evenimente exclusiviste.

În realitate, cultura rămâne cel mai slab finanțat domeniu din țara noastră. În 2025, a primit 0.07% din PIB, cel mai mic buget alocat unui minister.

Azi, Cultura la dubă publică un manifest apropiat de realitatea oamenilor care creează artă în România sau peste hotare, la cel mai înalt nivel, într-un context plin de obstacole, intruziuni politice sau nepăsare, prin propriile sacrificii și printr-o imensă iubire pentru frumos și adevăr.

16 oameni de cultură români răspund la întrebările “Ce mai înseamnă azi cultura?” și Ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii?”.

Un material realizat de Cultura la dubă și produs de Paradigma Film.

Cu participarea: Alex Bogdan, actor; Alex Călin, actor; Chris Simion, regizoare, fondatoarea Teatrului Grivița 53; Nicoleta Lefter, actriță; Dan Perjovschi, artist vizual; Alexandra Badea, dramaturgă și regizoare; Miruna Vlada, scriitoare; Iulian Postelnicu, actor; Ada Solomon, producătoare de film; Andrei Șerban, regizor de teatru și operă; Radu Vancu, scriitor; Francesca Velicu, balerină; Alexandra Dariescu, pianistă; Cătălina Mihai, actriță; Mădălina Voicu, restauratoare; Cornel Ilie, manager interimar MNIR

La rectificarea bugetară, cultura a primit mai puțini bani decât partidele politice.

În 1990, în România funcționau 400 de cinematografe. În 2026, doar 19 dintre ele mai sunt deschise. În tot acest timp, România a fost descoperită de occident prin cinema. Cineaștii români au obținut Palme d’Or la Cannes, trei Urși de Aur la Berlin, două nominalizări la Premiile Oscar și numeroase alte premii importante. Boardul Academiei Europene de Film este condus de o româncă – Ada Solomon.

Muzeul Național de Istorie a României este cea mai bogată instituție din țara noastră, după Banca Națională. Valoarea a doar 60% dintre obiectele evaluate se ridică la peste 1 miliard 300.000 de lei. Patrimoniul MNIR cuprinde piese arheologice cu o vechime de peste 20.000 de ani, bijuterii antice sau bijuterii cu diamante și pietre prețioase, purtate de reginele României, decorații, haine, tablouri, fotografii de arhivă, cadourile primite de familia Ceaușescu de la conducători din întreaga lume, cărți rare, hărți sau documente istorice care atestă întemeierea României.

Toate acestea ar putea dispărea pentru totdeauna dacă un mare cutremur va lovi Bucureștiul. MNIR este găzduit de Palatul Poștelor de pe Calea Victoriei, o clădire șubredă, cu o vechime de 120 de ani. Monumentul istoric a intrat în 2002 într-un proces de restaurare, care s-a dovedit a fi începutul agoniei în care patrimoniul nostru se zbate de 23 de ani.

De atunci, MNIR este deschis publicului doar în proporție de 20%. Cea mai mare parte a patrimoniului zace în lăzi, cutii sau alte ambalaje, în camere sigilate, departe de ochii copiilor și ai tinerilor care ar putea să le vadă și să înțeleagă ceva din istoria noastră.

***

Reporter: Alexandra Tănăsescu

Imagine: Cristian Tamaș

Montaj: Sorin Tănase

#CulturaLaDuba#scoatemculturadinduba#romania#ZiuaCulturii#manifest#artisti#arta#mesaje#cultura#teatru#film#cinema#carte#muzica#dans#artevizuale#arhitectura#istorie#muzee#MNIR#cinematografe

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post VIDEO Ce mai înseamnă azi cultura și ce ar trebui să sărbătorim de Ziua Culturii? Răspund artiștii români appeared first on Cultura la dubă.

Târgul va fi deschis zilnic între orele 10.00 și 20.00, iar accesul publicului va fi gratuit. Președintele de onoare al ediției va fi Sabina Fati, jurnalistă, scriitoare și analistă de politică externă. 180 de participanți s-au înscris anul acesta, printre care edituri de renume, agenții de difuzare de carte românească și străină, edituri universitare și instituții de învățământ superior, distribuitori de muzică și o gamă foarte bogată și variată de jocuri educative.

Peste 600 de evenimente editoriale se vor desfășura atât în cele șase spații amenajate în incintă, cât și la standurile participanților: lansări și prezentări de carte, proiecte editoriale, dezbateri, întâlniri cu scriitori și sesiuni de autografe; ca și la edițiile precedente, unul dintre spațiile de evenimente amenajate în incinta târgului, denumit „Ion Creangă”, va fi dedicat preponderent celor mai tineri vizitatori.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Târgul de Carte Gaudeamus începe azi la Romexpo. Accesul este gratuit appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscuta scriitoare Tracy Chevalier, autoarea volumului „Fata cu cercel de perlă”, Junot Díaz, câștigătorul Premiului Pulitzer pentru ficțiune, precum și Michel Bussi, unul dintre cei mai citiți scriitori francezi contemporani, sunt invitații speciali ai FILIT 2025, cel mai important festival de literatură organizat în țara noastră, la Iași.

FILIT se află la a 13-a ediție și se va desfășura în perioada 22-26 octombrie 2025.

Tracy CHEVALIER s-a născut în 1962 şi a copilărit în Washington. A părăsit SUA în 1984, stabilindu-se în Anglia. După ce a lucrat câţiva ani ca redactor, a obţinut un masterat în literatură la University of East Anglia. A debutat în 1997 cu romanul Albastru pur, ce s-a bucurat imediat de un succes răsunător. Doi ani mai târziu a apărut Fata cu cercel de perlă, considerat de Publishers Weekly „fenomen editorial”, atingând în scurt timp cifra record de un milion de exemplare. În anul 2000, lanţul de librării Barnes & Noble i-a acordat premiul pentru una dintre cele mai bine vândute cărţi în SUA.

Romanul a fost recompensat cu premiul cititorilor revistelor People, Time şi Elle. În anul 2001 a publicat un al treilea roman, Îngeri căzători, frescă a Angliei eduardiene, aflat luni de zile pe lista de bestsellere din Anglia şi SUA. Au urmat, printre altele, Ultima fugară (2013) şi La marginea livezii (2016). Tracy Chevalier a adus un suflu nou romanului de atmosferă, în care reconstituirea istorică îi fascinează pe cititorii de toate gusturile, de la rafinaţi până la adolescenţi. La Editura Polirom au apărut, unele în mai multe ediţii, Albastru pur, Fata cu cercel de perlă, Îngeri căzători, Doamna şi licornul, Simetria de temut, Făpturi uluitoare, Ultima fugară, La marginea livezii şi Un singur fir. (sursa: polirom.ro)

Junot Díaz s-a născut în 1968 la Santo Domingo, Republica Dominicană, dar s-a mutat împreună cu familia în America, la New Jersey, unde a avut parte de ani întregi de sărăcie. În timpul facultăţii cunoaşte o serie de scriitori de renume, printre care Toni Morrison, iar aceştia îl încurajează să se orienteze spre o carieră literară. În prezent este profesor de creative writing la MIT şi redactor coordonator la Boston Review. Volumul de povestiri Drown, cu care Junot Díaz a debutat în 1996, a fost un adevărat eveniment literar: întîmpinat de critici cu un entuziasm fără precedent şi distins cu PEN/Malamud Award, a devenit un bestseller naţional şi, în acelaşi timp, un reper de neocolit al prozei contemporane.

De acelaşi succes se bucură şi romanul Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao (2007), cîştigător al National Book Critics Circle Award 2007 şi al Premiului Pulitzer 2008: o poveste hilară şi înduioşătoare, dar, în acelaşi timp, o experienţă lingvistică unică, pentru că în proza extraordinar de bogată a lui Díaz se confruntă nu doar două lumi, ci şi două limbaje, două feluri de a vedea şi a descrie lumea, într-un aliaj ameţitor de engleză şi spaniolă, de rigoare ştiinţifică şi culoare vernaculară. (sursa: polirom.ro)

Michel BUSSI, născut în 1965 la Louviers (Haute-Normandie, Franţa), este unul dintre cei mai citiţi autori francezi contemporani, operele sale fiind traduse în peste 35 de limbi. De formaţie geograf, mult timp profesor la Universitatea din Rouen, a început să scrie în anii 1990, dar a publicat primul roman, Code Lupin, abia în 2006, acesta atingând repede cifra record de nouă ediţii. I-au urmat alte titluri: Omaha crimes (2007), Mourir sur Seine (2008), Sang famille (2009), Nymphéas noirs (2011), ultimul fiind cel mai premiat roman poliţist francez în 2011.

Următorul succes, Un avion sans elle (2012), l-a propulsat printre cei mai reputaţi autori contemporani de romane poliţiste, dovadă distincţiile obţinute: Prix Maison de la Presse 2012, Prix du Roman populaire 2012, premiul pentru cel mai bun roman poliţist francofon. În 2020 a publicat romanul Au soleil redouté, un omagiu adus Agathei Christie, după cum spune însuşi autorul. Multe dintre cărţile sale au fost adaptate pentru televiziune. Michel Bussi a publicat, de asemenea, povestiri, lucrări de non-ficţiune şi mai multe romane pentru copii. La Editura Polirom au apărut romanele: Fetiţa cu ochi albaştri (2015, 2023), Nuferi negri (2018), Legături de sânge (2020), La soarele neîmblânzit (2022), Nimic nu mi te poate şterge din minte (2024) şi primul volum din seria pentru copii N.E.O., Căderea soarelui de fier (2023). (sursa: polirom.ro)

Într-un eveniment dedicat unui volum special, ce va apărea la Editura Muzeelor Literare, se vor reuni 3 scriitori ucraineni consacrați, implicați direct în războiul din Ucraina: Olena Herasymiuk (poetă, participantă la acțiuni de luptă, paramedic, activistă civică), Pavlo Matiușa (poet, prozator, traducător, căpitan în Forțele Armate ale Ucrainei), Serhii Demciuk (scriitor, jurnalist, soldat în cea de-a Doua Legiune Internațională pentru Apărarea Ucrainei).

La FILIT 2025 vor participa și alți scriitori internaționali de renume, traduși în mai multe limbi și laureați ai unor premii și distincții prestigioase, precum: Nick Bradley (Regatul Unit), Eugène (Elveția), Dorota Masłowska (Polonia), Alma Mathijsen (Țările de Jos), Judith Poznan (Germania), Nikola Scott (Germania), Leo Vardiashvili (Georgia, Regatul Unit), Carlo Vecce (Italia), Isidoros Zourgos (Grecia).

Lor li se vor alătura autori români, apreciați pentru contribuțiile literare: Shauki Al-Gareeb, Cezarina Anghilac, Lorina Bălteanu, Ioana Bâldea Constantinescu, Florin Bican, Corin Braga, Mimi Brănescu, Ruxandra Cesereanu, Marian Coman, Bogdan Crețu, Silvia Dumitru, Cristian Fulaș, Tudor Ganea, Andrei Gorzo, Ciprian Mitoceanu, Veronica D. Niculescu, Daniela Rațiu, Andreea Răsuceanu, Ligia Ruscu, Radu Vancu, Alina Voinea.

De asemenea, sunt invitați poeții Marius Aldea, Radu Andriescu, Șerban Axinte, Cristina Drăghici, Victor Fală, Dóra Mărcuțiu-Rácz, Oana Paler, Bogdan-Alexandru Petcu, George State, Aleksandar Stoicovici, János Szántai, Ioana Vintilă.

Și scenaristul și regizorul Cristian Mungiu se află pe lista de invitați.

Prezenți la FILIT 2025 vor fi și traducătorii străini, cu o contribuție esențială în promovarea literaturii române și în traducerea și publicarea autorilor români pe plan internațional: Sindre Andersen (Norvegia), Anita Bernacchia (Italia), Monica Cure (România/SUA), Peter Groth (Germania), Laure Hinckel (Franța), Radosława Janowska-Lascar (Polonia), Đura Miočinović (Serbia), Corina Oproae (Spania), Szonda Szabolcs (România – limba maghiară), Jiřina Vyorálková (Cehia).

Numele menționate anterior formează prima parte a invitaților la FILIT 2025, iar lista completă a invitaților speciali (inclusiv scriitori, manageri culturali, editori, jurnaliști și artiști) va fi dezvăluită în scurt timp.

FILIT este un eveniment anual organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și finanțat de Consiliul Județean Iași. Ediția de anul acesta este sprijinită de Primăria Municipiului Iași și se desfășoară sub înaltul patronaj al Reprezentanței Comisiei Europene în România și sub patronajul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO. Mai multe detalii vor fi publicate pe site-ul www.filit-iasi.ro.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Scriitorii Tracy Chevalier, Junot Díaz și Michel Bussi vin la FILIT 2025 appeared first on Cultura la dubă.

În 2007, Cristian Mungiu câștiga cel mai râvnit premiu din lumea cinematografiei – Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Este momentul de referință al ultimilor 20 de ani, în care cineaștii români au devenit o prezență constantă și relevantă în cinematografia europeană.

3 ani mai târziu, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea ceea ce azi reprezintă unul dintre cele mai importante festivaluri ale capitalei – Les Films de Cannes à Bucarest, într-un context în care mersul la cinema era încă un gest de nevoie culturală și socială, nu o prezență de wanna be influencer pe Instagram.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria, și de Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”

Sunt 14 ani de atunci, iar între timp s-au întâmplat multe. Mungiu a mai adăugat în palmaresul său câteva premii importante la Cannes, iar filmele sale au devenit parte din patrimoniul cultural al României, cunoscut peste hotare.

Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus de mai bine de 9 ani, și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii.

Dar Les Films de Cannes à Bucarest a crescut și s-a adaptat nevoilor publicului și ale breslei, fiind un eveniment așteptat al fiecărei toamne.

Anul acesta, festivalul aduce în fața publicului românesc, în premieră, marii câștigători de la Cannes (Anora și Grand Tour), filmul care a câștigat Ursul de Aur la Berlin (Dahomey), filme de referință pentru istoria cinematografiei (O vară de neuitat), dar și cele mai noi producții românești (Tata, Săptămâna Mare), în 10 zile în care nu știi cum să faci să vezi cât mai multe.

Într-un interviu pentru Cultura la dubă, Cristian Mungiu povestește cum a început totul și cum a evoluat, dar și care sunt bucuriile sale, dincolo de astfel de evenimente.

Poate că unele lucruri au mai fost spuse sau poate că sunt noutăți absolute. Există, însă, ceva special printre aceste rânduri – generozitate.

Mungiu ar fi putut merge oriunde în lume, dar a ales conștient să construiască aici, unde uneori lucrurile se năruie în jurul nostru.  

Mungiu, printre zboruri către diverse destinații îndepărtate, printre proiecte în derulare și responsabilitatea marilor invitați de la festival, a relației cu sponsorii, a celei cu propria familie și propria persoană, a găsit timp pentru cititorii Cultura la dubă și ne-a dăruit povești și gânduri intime.

Așa că acesta nu este un articol despre Les Films de Cannes, ci despre ce poate face un om căruia pur și simplu îi pasă.

***

Sunt 15 ani de când organizați Les Films de Cannes à Bucarest. Cum a început totul? În ce context v-a venit ideea de a organiza un astfel de festival și cine v-a sprijinit la început?

Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes, și Xavier Beauvois.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film, în principal agenți de vânzări, dar și tot felul de amatori de o călătorie pe gratis în Argentina.

Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalti să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Mi-am dat seama atunci că mai mult de prima strofă nu prea știam versurile cam la nimic – așa că am cântat imnul.

Și mai neașteptat a fost că m-am vazut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte. Ceea ce am și facut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film romanesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de ‚Cannes’ și ‚croazetă’ se tot vorbea de când România devenise un fel de ‚țară invitată permanent’, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.

Pentru mine, primele ediții Les Films de Cannes à Bucarest înseamnă cozile de la Cinema Studio, mergeam după serviciu acolo, cât puteam de repede, în speranța că voi prinde bilete. Era o atmosferă specială la acea coadă, de cele mai multe ori te întâlneai cu cineva cunoscut, iar după film rămâneam în față și dezbăteam. Dumneavoastră ce vă amintiți de la primele ediții? Care era atmosfera de la proiecții, ce filme/ invitați au fost?

Prima ediție am făcut-o cu cele două colege care lucrau atunci în birou și cu alți prieteni care au dat o mână de ajutor. La Otopeni am fost eu după Michael Weber și tot eu plimbam invitații de la o sală la alta cu mașina mea.

Sâmbătă și duminică a fost un pic straniu, căci de regulă fetele nu lucrau decât până vineri, ori când faci un festival weekendul devine obligatoriu timp de lucru.

Am închiriat Opera și am platit un catering dichisit ca să-l primim pe Fremaux cum se cade, însă în ziua aia s-a pornit o ploaie cumplită și jumătate dintre invitați n-au putut ajunge la timp.

Am dat Des Hommes et des Dieux în deschidere și am avut un weekend de proiecții încheiat cu o cântare Night Losers la Clubul Țăranului de la MȚR.

Nae Caranfil a cântat My Way , iar târziu în  noapte, Fremaux, încălzit de atmosferă, i-a dat un mesaj lui Kusturica. Ceva gen, Dear Emir, it’s great to visit the vivid East again. Greetings from Moscow.

Ce s-a schimbat între timp, după 15 ani de festival?

Când ajungi la o anumită vârstă, 15 ani sunt și mulți și puțini totodată. Dar să ne gândim doar la faptul că aveam playere VHS în casă, că nu aruncasem încă dischetele, că existau Cinema Studio, dar și Patria, și că de Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.

În ăștia 15 ani, de la un weekend de filme, am ajuns să avem 10 zile de proiecție în 4 săli din București și totodată în marile orașe din țară, fără ca festivalul să-și fi propus vreodată să crească în principal cantitativ, cât mai degrabă calitativ.

Anul acesta este, cred că a 10- a oară la rând de când câștigătoarele de Palme d”Or și Grand Prix la Cannes se văd în premieră în festival, dar deopotrivă și câștigătorul Ursului de Aur de la Berlin. 

Festivalul s-a deschis și pentru filme românești și pentru retrospective de autor, focus de țară, evenimente colaterale de sprijinire a breslei cum sunt Managing Talents pentru actori sau Work in Progress ori Book to Screen – de anul aceasta – pentru scenaristi, regizori, producători, dar și scriitori.

Plus că de ceva vreme avem un Festival Hub unde poti bea un pahar după proiecții și sta la povești cu ceilalți spectatori și invitații festivalului.

Cum ați descrie publicul acestui festival?

Publicul e motivul principal pentru care continuăm să ne zbatem în fiecare an să facem festivalul, deși nu știm niciodată din timp ce fel de sprijin vom mai găsi – și asta pentru că încetul cu încetul s-au creat niște așteptări și nu vrem să îi dezamăgim pe acești oameni care ies din casă să vadă filmele de autor de la Cannes pe ecran mare – o nișă tot mai îngustă, de altfel.

E un public educat, cald, cinefil, de toate vârstele – de multe ori discuțiile de după proiecții nu au nevoie de traducere în română.

Sigur, ideal ar fi fost ca după atâția ani, vreo autoritate română zisă competentă să se fi mobilizat să facă un palat al festivalurilor în București sau măcar un micro cultiplex cu săli exclusiv pentru filme de autor și evenimente culturale, încât acest public să găsească și în restul anului drumul spre un hub unde să se simtă acasă și unde să poată petrece timp și înainte și după proiecții.

Cât de mult vă mai implicați în organizare? Mai apelați la relațiile din lumea filmului pentru a convinge invitați importanți să vină la București?

Acum mai sunt implicat doar în procesul de finanțare a evenimentului și, într-o anumită măsură, în programare și în aducerea invitaților. Însă întreaga organizare de detaliu o face o echipă foarte inimoasă care s-a sudat de la an la an, cu un nucleu de 4-5 colegi hands on pe toată durata anului și cu mulți oameni care se adună cam de pe la început de septembrie ca reinforcement pentru festival.

Cine a organizat vreodată evenimente culturale știe că cei mai importanți sunt oaspeții, iar invitarea lor e totodată și cel mai dificil lucru de realizat.

Însă cumva grație stimei de care se bucură cinematograful românesc în ultimii 20 de ani și având norocul să cunosc mulți cineaști și oameni de film personal, reușesc uneori să îi conving să descopere România, Bucureștiul, comunitatea românească de cinema, publicul nostru.

Au fost prezenți în acești ani invitați pe care de regulă îi vezi doar la festivaluri mari, de premieră, precum Cannes, Berlin ori Veneția, dar care au venit, totuși, în Romania, la Les Films de Cannes à Bucarest – de la Gaspar Noe, Albert Serra, Carlos Reygadas, Maren Ade ori Asghar Farhadi și până la Abdelatif Kechiche, Olivier Assayas, Andrei Zviaghintsev, Claude Lelouch ori Jaques Audiard.

Anul acesta vine la București Marin Karmitz, căruia îi dedicați retrospectiva mk2. Inevitabil, ne gândim la relația acestuia cu Lucian Pintilie și este o ocazie să revedem O vară de neuitat. De altfel, Pintilie a fost omagiat și în 2018 în festival, la scurt timp după dispariția sa. Este o intenție a dumneavoastră de a-i păstra memoria vie, de a aduce filmele sale în fața publicului în mod recurent?

Intenția noastră este de a cultiva, pe cât se poate – câtă vreme există și un public interesat – și o latură de cinefilie a festivalului, o secțiune care să aducă mereu în atenție mari filme și mari autori din trecut, căci filmele de demult sunt cel puțin la fel de bune ca cele de azi, dacă nu cumva și mai bune. Trebuie să continuăm să facem din proiecția lor niște evenimente, în ciuda lipsei complete de educație cinematografică din România.

În cazul particular al lui Pintilie, este esențial în primul rând ca toți cei care dețin drepturi, dar și materialele filmelor lui, să găsească soluții pentru a le remasteriza la cel mai înalt nivel de calitate, întrucât filmele bune devin și ele opere de patrimoniu, însă prin natura lor au nevoie de o îngrijire specială ca să nu se distrugă.

Noi, în România, nu facem cât ar trebui în direcția conservării patrimoniului cinematografic pentru că nu sunt destui bani și preocupare pentru cultură.

Riscul este să pierdem iremediabil niște opere din trecut pentru că le tratăm cu indiferență.

În Timișoara și la Cluj au mai fost restaurate cinematografele centrale, de artă. La București, în schimb, Studio, Patria, Scala, Corso, București, etc, sunt în continuare niște ruine. Iar în cea mai parte a orașelor mici, de provincie, nu mai există cinematografe funcționale. Ați fost una dintre vocile care au încercat constant să atragă atenția asupra relevanței acestor spații. Cum vedeți situația acum, după ce au mai trecut niște ani?

Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.

Acest gen de cinema numit de autor avea nevoie de transformarea sălilor de proximitate în mici cineplexuri cu două, trei săli mai mici, cu o palete de evenimente culturale organizate acolo, ca în Franta și ca în multe alte țări europene. Și cu o constanță în programare de filme, fără de care nu există public de cinema.

Sunt primării în țară care, după ce legea le-a oferit recuperarea cinematografelor, le folosesc ca săli de concerte, de teatru, de reuniuni de partid sau ca orice altceva decât săli de cinema – și pentru că nu sunt dotate corespunzător, dar și pentru că sunt manageriate incompetent și pentru că nu s-au adaptat la cum vede publicul ieșirile în oraș astăzi.

E imposibil ca după câteva generații care nu au mai avut ocazia să vadă decât filme mainstream să mai învii acum interesul pentru un tip de cinema mai meaningful – locul acestuia a ramas doar în festivaluri, din păcate, căci cam atât public mai este interesat.

Desigur, teoretic se pot face progrese prin educație, dar nu e niciun semn ca vreo instituție a statului ar fi preocupată de cultivarea de urgentă a gândirii critice și a educatiei prin cultură a compatrioților noștri mai tineri.

Mergeți vreodată la film, în București, ca simplu spectator? Dacă da, unde?

Nu merg niciodată la premiere pentru că am tendința să fiu acomodant și risc să spun ceva politicos autorului despre un film pe care în sinea mea îl consider prost. Altfel, merg la Elvire Popesco sau la MȚR, căci altceva nici n-a mai rămas, și uneori merg la mall când vor copiii să vadă ceva care se dă doar acolo. Fiind, însă, membru în mai multe academii de film, am acces toamna la toate filmele care concurează pentru Oscaruri, Cesaruri sau premiile  EFA – timp n-am să văd destule.

Însă, pentru că printre altele mă preocup să reamenajez casa părintească de la Iași ca pe un spațiu cultural deschis, încerc să organizez acolo și o mică sală de proiecție în amintirea videotecilor de cartier din anii ‘90 cu cele câteva mii de filme pe care le am pe suporturi sau pentru cele la care primesc acces de vizionare.

La Festivalul de Film de la Varșovia, filmul Traffic, scris și produs de dumneavoastră, regizat de Teodora Mihai, cu Anamaria Vartolomei în rol principal, tocmai a câștigat Marele Premiu.  Ce ne puteți spune despre acest proiect, de ce ați vrut să îl faceți în această formulă? De ce nu l-ați și regizat?

E produs de Tudor Reu prin Mindset Film, eu sunt doar Santa’s Little Helper,  iar în roluri principale joacă și Ionut Dumitru, Rares Andrici ori Macrina Bârlădeanu. E o poveste despre clashul cultural dintre occidentalii țărilor fost coloniale și migranții care le populează astăzi, venind de peste tot, dar acum cu avionul, nu pe cal, tolerați, dar ‚invizibili’ în societatea modernă cvasi împărțită în caste. 

Era nevoie pentru acest proiect de privirea cuiva care să fi trăit în vest, dar care să înțelegă și lumea de aici. Iar Teodora și-a trăit majoritatea vieții în Belgia, aproape de locul unde se întâmplă povestea, și vorbea în mod natutral toate limbile prezente în film. Înțelegea că experiența personală și această luptă de a te face vizibil ca persoană, dacă vii din țări despre care localnicii nu știu și nu vor să știe nimic, dar și motivele pentru care societatea occidentală, după ani de zile de educație, bunăstare și progres, se simte superioară și distantă față de ‚noii barbari’, dar și vinovată pentru trecutul ei colonial.

În tot ceea ce înseamnă activitățile dumneavoastră din lume filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce vă aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Așa cum îmi place acum și să evoc viețile alor mei în anii ’70, într-un mod cât mai viu cu putință, în această casă a copilăriei, reorganizată în memoria lor, dar fără exagerată pioșenie, ci mai degrabă cu veselie și viață.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.  

***

Les Films de Cannes à Bucarest are loc între 25 octombrie și 3 noiembrie. În țară, festivalul va avea ediții
locale în Timișoara, Cluj, Iași și Arad. Programul complet, informații despre filme, evenimente conexe și
invitați, pe www.filmedefestival.ro și pe conturile de Facebook și Instagram.

Biletele sunt disponibile pe Eventbook dar și pe Cineplexx.ro (în cazul filmelor de la Cineplexx Băneasa).

Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest este un eveniment fondat în 2010 de către Cristian Mungiu și
este organizat de către Asociația Cinemascop, Voodoo Films și Vent D’Est.

Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2025. 

Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.

Citește și:

The post Cristian Mungiu: “Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze cinematografele și nu au făcut-o.” appeared first on Cultura la dubă.

FILIT, cel mai important festival de literatură din România, îl va avea ca invitat special la Iași pe Abdulrazak Gurnah, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2021.

Scriitorul tanzanian Abdulrazak Gurnah a fost desemnat câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură 2021, “pentru înțelegerea lipsită de compromis, plină de compasiune și profundă a efectelor colonialismului și a destinului refugiaților în prăpastia dintre culturi și continente.”

Abdulrazak Gurnah s-a născut în Zanzibar, acum parte din Tanzania, în 1948 și a ajuns ca refugiat în Marea Britanie în anii ’60, unde locuiește și în prezent. Avea doar 18 ani când a părăsit țara natală.

La 73 de ani a devenit al 5-lea scriitor african din istorie, câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură, după Wole Soyinka din Nigeria în 1986, Naguib Mahfouz din Egipt în 1988 și Nadine Gordimer în 1991 și John Maxwell Coetzee în 2003, ambii din Africa de Sud.

Cărțile sale au fost traduse în limba română și publicate la Editura Litera: Vieți în derivă, Abandon, Paradis și Pe țărm.

Printre invitații străini de prestigiu care vor veni la FILIT se numără C𝐨𝐥𝐦 𝐓𝐨́𝐢𝐛𝐢́𝐧 (romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez, tradus în peste 30 de limbi), 𝐂𝐥𝐚𝐫𝐚 𝐔𝐬𝐨́𝐧 (voce emblematică a literaturii spaniole contemporane, deținătoare a numeroase premii internaționale), 𝐙𝐞𝐫𝐮𝐲𝐚 𝐒𝐡𝐚𝐥𝐞𝐯 (scriitoare israeliană apreciată la nivel internațional, având cărți traduse în peste 27 de limbi) și 𝐏𝐚𝐬𝐜𝐚𝐥 𝐁𝐫𝐮𝐜𝐤𝐧𝐞𝐫 (cunoscut romancier, eseist și filosof francez, tradus în peste 30 de limbi).

La FILIT 2024 vor participa totodată apreciați autori români sau de origine română, cum ar fi Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Raluca Antonescu, Vasile Baghiu, Ruxandra Burcescu, Mihaela Buruiană, Lena Chilari, Denisa Comănescu, Tudor Crețu, Peter Demeny, Anda Docea, Cătălin Dorian Florescu, Emilian Galaicu-Păun, Iulia Gherasim, Raluca Nagy, Tiberiu Neacșu, Laura Francisca Pavel, Bogdan O. Popescu, Cristian Teodorescu, Tatiana Țîbuleac, Anda Vahnovan, Matei Vișniec.

Cea de-a 12-a ediție FILIT are loc la Iași între între 23 și 27 octombrie 2024.

The post Scriitorul Abdulrazak Gurnah, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2021, vine la FILIT în octombrie appeared first on Cultura la dubă.

Volumul Patriot. Memorii, de Alexei Navalny, cuprinde memoriile tulburătoare ale celui mai important oponent al lui Vladimir Putin, ucis în februarie 2024 în una dintre coloniile penitenciare din nordul Rusiei, dincolo de Cercul Polar.

Ediția în limba română, publicată de Editura Litera, va apărea la sfârșitul lunii octombrie simultan cu cele peste 20 de ediții ale cărții din toată lumea, inclusiv în limbile engleză și rusă. În Statele Unite ale Americii interesul pentru carte este imens, mai ales în contextul alegerilor prezidențiale din acest an, Knopf Publishing anunțând un tiraj inițial de cel puțin 500 000 de exemplare. 

Alexei Navalny a început să scrie volumul Patriot la scurt timp după ce a fost la un pas de moarte în 2020, în urma unei otrăviri. Cartea cuprinde întreaga poveste a vieții sale: autorul își descrie tinerețea, chemarea pentru activism, căsnicia și familia, angajamentul pe care și l-a luat de a înfrunta o putere mondială care voia să-l amuțească cu orice preț și convingerea sa nestrămutată că schimbările se vor produce indiferent de cei care li se împotrivesc.

„Cartea aceasta este o mărturie atât a vieții lui Alexei, cât și a angajamentului său neclintit de a lupta împotriva dictaturii – o luptă pentru care a pus totul în joc, inclusiv propria viață. De-a lungul paginilor, cititorii vor ajunge să cunoască omul pe care l-am iubit nespus – un om de o integritate profundă și de un curaj ferm. Istorisirea drumului său îi va onora memoria și îi va inspira pe ceilalți să lupte pentru ceea ce e drept și să nu piardă din vedere valorile care contează cu adevărat.“— Iulia Navalnaia, soția lui Alexei Navalny

Volumul cuprinde o corespondență din închisoare ce n-a mai văzut lumina tiparului până acum, Navalny rememorează, printre multe alte aspecte, cariera sa politică, numeroasele încercări de asasinare a sa, viețile apropiaților săi și campania neobosită pe care el și echipa sa au purtat-o împotriva unui regim din ce în ce mai dictatorial.

„Nu vreau să renunț la țara mea și nici la ceea ce cred. Nu pot să trădez nici o variantă, nici pe una, nici pe cealaltă. Dacă convingerile tale valorează ceva, trebuie să ți le aperi. Și dacă este necesar, trebuie să faci unele sacrificii.“ – Alexei Navalny, 17 ianuarie 2024, una dintre ultimele postări pe Facebook.

Alexei Navalny avea 47 de ani. În urmă aproape 4 ani, el a fost otrăvit cu substanța Noviciok în timpul unei deplasări în orașul siberian Tomsk. Ulterior, acesta a fost recuperat în Germania și, după ce a demonstrat că oameni apropiați lui Putin au fost implicați în otrăvirea sa, s-a întors în Rusia, cu riscul de a fi ucis sau arestat.

A revenit în țara sa și a fost arestat încă din aeroport, în ianuarie 2021. A murit în 2024.

Alexei Navalny a fost un lider al opoziției ruse, politician, militant anticorupție și deținut politic, care a cucerit recunoașterea și respectul întregii lumi. Printre numeroasele distincții internaționale care i-au fost acordate se numără Premiul Saharov, Premiul anual al Parlamentului European pentru drepturile omului, Premiul pentru curaj al Summitului de la Geneva pentru drepturile omului și democrație și Premiul Dresda pentru pace. De asemenea, Navalnîi a apărut pe listele „Cele mai influente 100 de personalități“ și „Cele mai influente 25 de personalități de pe internet“ ale revistei Time.

Cartea este disponibilă la precomandă cu reducere și transport gratuit pe site-ul litera.ro.

The post Memoriile lui Alexei Navalny vor fi publicate în această toamnă la Editura Litera, simultan cu lansarea în toată lumea appeared first on Cultura la dubă.