“Săptămâna Mare”/ “Holy Week” este unul dintre cele mai importante filme românești de anul acesta, fiind singura prezență românească de la Berlinale în 2024. Săptămâna aceasta face parte din competiția oficială a Festivalului de Film de la Sarajevo.
Lungmetrajul regizat de Andrei Cohn este o adaptare după nuvela lui Caragiale – O Făclie de Paște, iar povestea este cât se poate de relevantă pentru contextul social și politic în care ne aflăm, acela în care adepții extremei drepte se hrănesc din ura față de străini.
Andrei Cohn, cu studii în pictură și vastă experiență în lumea publicității, se află la cel de-al treilea lungmetraj, după Acasă la tata (2015) și Arest (2019).
Povestește pentru Cultura la dubă, în interviul de mai jos, ce a făcut după 8 ani de studii la UNARTE, cum este să lucrezi ca regizor în publicitate, dar și care au fost intențiile sale atunci când a scris scenariul pentru Săptămâna Mare.
***
De ce ai vrut să faci o adaptare după un text de Caragiale?
Eu nu am intenționat să fac o adaptare după Caragiale, a fost cumva invers. Întâi eu am avut problema din spatele filmului, care m-a preocupat mai multă vreme, după care am încercat să scriu tot felul de lucruri și, în final, mi-am amintit de textul lui Caragiale, care mi-a plăcut dintotdeauna foarte tare și m-am gândit să fac o adaptare.
În timpul Q&A-ului de la TIFF, ai spus că atunci când ai început acest proiect, ai simțit foarte multă revoltă. Sunt probleme care au rămas din trecut sau și lucruri din prezent te-au făcut să simți asta?
Categoric, supărător este că nu pare o poveste încheiată, că scormonim la nesfârșit niște diferențe între noi.
Dintre evrei și restul lumii?
Dintre evrei și restul lumii și între noi toți. Evreul, în filmul ăsta, bineințeles că e evreu, dar el este un străin pentru că au hotărât alții că e un străin. Altfel, nu e mai puțin străin decât ceilalți.
Până la urmă, filmul se întâmplă în Dobrogea, unde, mai mult sau mai puțin, suntem toți străini. Acolo au circulat evrei, bulgari, armeni, turci, tătari, greci. Deci, revolta mea nu se limitează la discuția despre diferența dintre evrei și restul lumii, cât la această problemă în sine, căreia nu îi găsesc rostul.
Care este problema în sine?
A disponibilității noastre de a găsi că unii sunt mai îndreptățiți decât alții, prin natura rădăcinilor lor, că unii sunt mai buni și alții sunt mai răi.
Până la urmă, un om se naște într-o casă și nimic nu promite că el o să fie bun sau rău, ține doar de el. Dar faptul că cineva îl arată cu degetul de la bun început, indiferent că este evreu sau român în altă parte, e ceva complet arbitrar și care conduce la lucruri teribile.
Antisemitismul este lectura principală a filmului, dar sper că filmul este mai mult decât atât.
Când ai început lucrul la acest scenariu?
Primul draft l-am scris în 2018, în 2019 am aplicat cu el la CNC, iar prin 2020, după lockdown, s-au dat rezultatele. Dar precuparea este mai veche, prin natura lucrurilor. Nu e un subiect care a apărut brusc în mintea mea.
Este o scenă violentă la final, cu copilul evreu agresat de ceilalți. Este și o amintire personală implicată acolo?
Nu, nici vorbă. Sigur, ca evreu, evident că te întâlnești cu tot felul de ironii, tensiuni, dar nu am avut parte de probleme acute.
Prestația actorilor e impresionantă. Pe Nicoleta Lefter o cunoaștem, bineințeles, dar surpriza a venit de la actorul din rolul principal, Doru Bem. Cum i-ai ales? A fost un casting?
Mă bucur mult că spui asta fiindcă și eu țin la povestea pe care am avut-o cu actorii și mă bucur dacă se vede. A fost un casting foarte lung.
Fiind un film de epocă, mi-e foarte greu să aleg actori pe care îi cunosc bine, pentru că nu pot să mă detașez, nu pot să îi văd îmbrăcați în haine stranii, să îi cred. Și atunci, după câteva probe, mi-am dat seama că trebuie să aleg oameni pe care nu îi cunosc.
Prin urmare, am făcut un casting lung într-o perioadă foarte stranie, în pandemie, în izolare. Era foarte ciudat fiindcă repetam, dar noi nu știam dacă o să facem proiectul, nu știam cum o să continue viața noastră. Și atunci, erau niște actori care nu mai jucau, un regizor care avea un film finanțat, dar nu era foarte clar că o să îl și facă.
Cred că ne întâlneam și dintr-o formă de solidaritate ciudată, a unei meserii despre care nu știam dacă o s-o mai practicăm.
Cum te-ai simțit la proiecțiile din fața publicului român?
Îmi e greu de spus, sunt foarte stresat la proiecțiile de acasă. În realitate, abia aici lumea poate să aprecieze filmul cu totul. M-a preocupat foarte mult cum vorbesc personajele, cum articulează cuvintele, iar oamenii simt în română dacă lucrurile funcționează sau nu.
Prin subtitrări există o doză de credulitate. Aici simți de la câțiva kilometri dacă lucrurile merg sau nu. Ești mult mai vulnerabil.
Ritmul filmului este unul destul de lent, ți-ai propus să fie așa?
Așa e ritmul meu, cred că atunci când grăbești lucrurile, prevalezi primul nivel al poveștii. Cred că atunci când spunem că un film ne-a ținut cu sufletul la gură, înseamnă că povestea a luat toată scena. Iar pe mine mă interesează alte lucruri. Povestea e doar un prextext care face să țină lucrurile laolaltă. Dar, totuși, atunci când îmi doresc să împart cu oamenii și alte lucruri care m-au emoționat pe mine, înseamnă că trebuie să mă retrag puțin din poveste și să arăt și alte lucruri.
Poate dacă omul e prea atașat de poveste, nu are disponibilitate să mă asculte, cu acești doi pași înapoi. Așa văd eu lucrurile, cred că despre toate filmele mele se poate vorbi ca fiind lungi.
Imaginea e una foarte picturală. De multe ori, filmele de epocă au o atmosferă artificială, prin decoruri, costume, sunt greu de crezut. Dar aici, imaginea e una foarte naturală, credibilă. Cum ați reușit să obțineți asta?
Baza filmelor de epocă e o documentare foarte solidă. Dar ce înseamnă documentare din punct de vedere vizual? O sumă de tablouri, de reprezentări extraordinar de subiective. Noi venim cu un bagaj vizual care constituie așteptarea noastră, față de o perioadă sau alta. Așa apar clișeele. Și te gândești cum poți să ieși din chestia asta.
Noi am hotărât să ne implicăm un pic mai serios în chestia asta, dincolo de costume și decoruri, să ne imaginăm că era cald, că erau niște distanțe de parcurs, că era pământ pe jos, să ne întrebăm cum ne afectează lucrurile astea, să avem un fel de empatie față de lucruri și de locuri.
Cred că documentarea are un mare risc, acela de a te plasa în clișee. La un moment dat, trebuie să o uiți și să iei niște decizii care țin de o anumită textură a lucrurilor. Sigur, asta poate să însemne că lucrurile nu sunt corecte din punct de vedere al…Muzeului Satului, să zicem.
Imaginea e inspirată din locul acela, în care noi am stat mult. Împreună cu Cristian Niculescu am construit decorul.
Practic, ați pornit de la locul din prezent și l-ați transformat într-o imagine din trecut.
Da, exact așa e.
Tu ai un background în arte plastice, cum ai făcut trecerea spre film?
Am trecut prin Liceul de Arte Plastice, prin UNARTE, la secția Pictură, unde am petrecut foarte mulți ani. Pe vremea mea se făceau 6 ani, dar eu am rămas și repetent 2 ani, asta înseamnă că am stat acolo vreo 8 ani și, în final, după ce am dat pre-diploma, am fost exmatriculat din cauza unei neințelegeri cu un profesor.
Deci, în final, nu ai absolvit?
Nu. Am plecat după pre-diplomă și nu m-am întors niciodată. Mi-am lăsat și lucrurile acolo, aveam o masă foarte mare pe care am folosit-o toată facultatea ca paletă de pictură, 8 ani, avea niște cratere de culori, mi-am dorit să o recuperez la un moment dat, dar nu am reușit.
Și încotro a apucat-o un tânăr care a studiat pictura 8 ani?
M-am angajat în publicitate, trebuia să îmi plătesc facturile. Dar nu am făcut asta cu cinism. M-a distrat domeniul foarte tare.
Apoi am început să regizez reclame, într-o perioadă în care nu era cine știe ce mândrie să faci asta. Cei mai mulți regizori o făceau ca pe un compromis. Dar eu îmi dădeam interesul, munceam la scripturile acelea pe care apoi cineva le trata cu ușurință într-o singură zi.
După aia am regizat niște episoade dintr-un serial, ceva obscurs, se numea Virtual.
De ce regia în publicitate e considerată un compromis în lumea filmului?
Nu știu cum să răspund, astfel încât să nu fiu de partea nimănui.
Pe de o parte, există o anumită ipocrizie în educația artistică care plasează tot ceea ce nu e artă pură într-o zonă oarecare. Pe de altă parte, cea mai mare parte din producțiile publicitare sunt foarte proaste, îngrozitoare.
Și atunci, e firesc să nu vrei să te asociezi cu asta. Mai ales că tu, când regizezi în publicitate, nu decizi decât într-o mică măsură. Poate e de vină și bugetul, producătorul, clientul, agenția care a scris o prostie, sau faptul că totul trebuie să se întâmple într-o zi de filmare – asta e ceva foarte greu pentru un regizor, să știe că trebuie să fie atât de precis încât, la finalul zilei, să aibă un filmuleț care se leagă.
În economia unui film cu câteva zeci de zile de filmare, tu mai poți să dregi ceva, cât de cât. La publicitate trebuie să fii foarte precis și, după cum am spus, sunt multe motive pentru care să nu vrei să te asociezi cu asta.
Cum te simți ca om, ca cetățean, într-o societate și într- lume în care extremele cresc din ce în ce mai mult, în care celălalt, dacă este diferit, este perceput din ce în ce mai mult ca pe un străin.
Mă simt îngrozitor. Vorbim, mimăm că suntem ființe superioare și ne purtăm așa cu celălalt. Îmi este rușine și nu știu cum să fac să nu particip la asta. Uneori, și când vrei să nu participi, de fapt, o faci. E ireal că citim cărți, avem festivaluri de film și, totuși, noi, oamenii, facem războaie. E incredibil.
Crezi că arta (mai) are puterea de a schimba mentalitățile?
Nu cred că a avut vreodată. Și nici nu cred că e treaba artei să schimbe convingeri. Atunci când o face, devine propagandă. Nu cred că e treaba artei. Una e scena politică, alta e scena sportului, alta e scena artei. Trebuie să disociem lucrurile. Dacă facem această ciorbă permanentă, nu mai știm ce e ce.
