Tatiana Țîbuleac, scriitoare: “Lumea crede că dacă cineva pleacă, trebuie să aibă un loc pe care să îl numească acasă. În capul meu nu a fost niciodată așa.”

foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

ENGLISH version

Tatiana Țîbuleac s-a născut în Republica Moldova, este româncă, soția unui cetățean britanic-elvețian și locuiește la Paris de 13 ani. Prin cărțile sale a demonstrat, însă, mai mult decât orice pașaport, că este o autoare complexă, care poate da voce unor personaje din diverse colțuri ale Europei.

În 2019, cariera sa de scriitoare, complet neplanificată, lua o turnură surprinzătoare și pentru ea însăși. Câștiga Premiul Uniunii Europene pentru Literatură cu romanul Grădina de sticlă, iar în dreptul numelui său era trecută “România”.

“Eu sunt româncă. Eu mă prezint scriitor român. Sunt din Moldova, dar peste tot pe unde am fost cu cărțile mele m-am prezentat ca scriitor român. Mi se pare normal așa. Eu nu cred în segregarea asta. Scriitorii din Basarabia au vrut dintotdeauna să facă parte din literatura din România.”

Iar Tatiana Țîbuleac a reușit asta chiar fără să își propună. Nu a locuit niciodată în România, dar scrie în limba română și încearcă să transmită limba și copiilor săi, născuți și crescuți la în capitala Franței.  

„Copiii mei vorbesc 4 limbi – engleză, franceză, română și rusă. Îmi place că au descoperit cititul în limba română și cred că asta e deja o cale bună.

M-am ambiționat să nu îmi iau tot felul de cetățenii, aș fi putut să îmi iau cetățenie britanică și elvețiană, fiindcă soțul meu este britanic-elvețian. Dar până la urmă sunt româncă la Paris.

Mulți români încearcă să taie toate legăturile. La mine nu a fost cazul. Probabil că dorința mea de a ajunge în România încă din Basarabia a fost atât de puternică, încât spun cu mândrie că sunt româncă.

E o mică declarație de dragoste din partea mea, cred.”

Tatiana s-a născut în 1978 la Chișinău. Ambii părinți au lucrat în presă, tatăl ca jurnalist, mama pe post de corector la ziar. Iar fiica le-a călcat pe urme, chiar dacă tatăl ar fi dorit pentru ea o cale sigură precum medicina sau avocatura.

„Mie îmi plăcea tot timpul ce făcea tata, însă pe atunci jurnalismul era mult mai greu de făcut decât ce am făcut eu. El îmi spunea că o să îngheț de frig, că o să dorm prin toate podurile. Pe atunci dormeai în podul omului și făceai reportajul la fermă, la școală, la grădiniță.

Și am ales jurnalismul, până la urmă. Au fost niște ani foarte buni, mi-a plăcut enorm. Singura problemă a fost când m-am mutat la tv și a trebuit să prezint știri, asta nu mi-a plăcut.”

A lucrat 3 ani în presa scrisă, apoi a devenit membră a redacției PRO TV Chișinău, primul post comercial și independent din Republica Moldova. Acolo a fost reporter, editor, dar și prezentatoare de știri.

“Am făcut primele reportaje cu migranții moldoveni în Italia. Îmi amintesc întâlnirea cu oamenii care au dormit jumătate de an legați în copac în Italia, fiindcă jos nu puteau să stea, să nu îi prindă poliția.

Au fost momente emoționante pentru mine și cred că acolo am învățat să ascult oamenii.”

“Pentru mine, jurnalismul a fost o școală foarte bună și niciodată nu mi-a părut rău că am avut acești ani. Cred că n-aș fi lăsat jurnalismul dacă nu veneam într-o altă țară.”

După presă, a colaborat cu UNICEF și a descoperit oameni din diverse țări, care i-au deschis orizonturile. L-a cunoscut pe soțul său și alături de el s-a mutat la Paris.

„Dintotdeauna m-am simțit din afara Parisului. E o relație mai dificilă cu Parisul și nu știu de ce, fiindcă este un oraș superb.

Dar sunt locuri în care nu poți sau nu vrei să te integrezi. Pe de altă parte, tocmai acest lucru m-a făcut să mă simt foarte bine la Paris. Niciodată nu mi-am pus problema cum o să mă privească francezii, dacă sunt de-a lor, dacă nu sunt de-a lor.”

“Azi sunt aici, mâine n-o să mai fiu, iau ce-i mai bun azi. Acum mă simt foarte bine în Franța.”

Nu știa că drumurile pe străduțele pariziene aveau să îi deschidă și calea către literatură.

„N-am simțit niciodată nevoia de a scrie literatură. Nu poți să simți necesitatea de a scrie când deja scrii toată ziua. Ziua mea de muncă începea uneori la 6 dimineața și se termina la 11 noaptea. Toată ziua scriam sau editam, nu văd cum aș fi putut începe să scriu acasă o carte, când veneam acasă ca să dorm, să mă uit la un film, să mă odihnesc, să fac orice altceva decât să scriu.

Scrisul a început pe strada asta.”

Pe Rue Montorgueil, chiar în inima Parisului, arondisementul 1, se nășteau primele sale texte diferite față de ceea ce experimentase în presă.

Se întâmpla într-o zonă vie, plină de cafenele și buticuri cu specific parizian, la câțiva pași de non-conformistul Centre Pompidou și Atelierul Brâncuși.

„Am început să vorbesc cu florăreasa de la o florărie de aici și avea o poveste foarte faină. Și m-am gândit să fac ceva cu povestea ei. Și am început să scriu niște chestii foarte scurte pe facebook. Am scris acolo vreo 10 rânduri și am numit asta o fabulă modernă. Era o joacă.

Și atât de multă lume a citit chestia asta, încât am continuat să mai scriu astfel de fabule moderne. Apoi un portal a făcut o rubrică permanentă cu „fabule moderne”, iar cineva de la portal a zis să le punem într-o carte. Și așa am început, de fapt, să scriu.

Atunci s-a produs schimbarea asta de la scris de jurnalism la literatură, deși nu era încă literatură. Le-am numit fabule fiindcă aveau un fel de morală la sfârșit.

Am scris despre multă lume din cartierul ăsta. Acum s-au schimbat lucrurile.”

Florăria s-a închis, iar Tatiana a devenit o autoare apreciată la nivel internațional.

„Cu “Fabule Moderne” am început să primesc mii de mesaje, mai multe decât primesc acum, când am două cărți publicate. Oamenii se identificau cu tema, îmi trimiteau povești, voiau să apară în Fabule Moderne.

M-am simțit cumva ca o impostoare, fiindcă toată lumea îmi spunea “vai, sunteți o femeie atât de bună, blândă, cuminte”, iar eu nu sunt nici bună, nici blândă, nici cuminte. Era o imagine greșită.

Era prea multă bunătate în jurul meu și nu mai făceam față. Parcă voiam să le spun că eu nu sunt așa, nu îmi mai scrieți, că mă enervați.

Și cred că exact așa a apărut “Vara”, prima carte. Pentru că vara este total opusul. Cred că voiam să arăt că eu sunt altfel, de fapt. Scrisul din „Vara” mă reprezintă. Eu sunt „Vara”. Eu sunt femeia de acolo, eu sunt băiatul de acolo, eu sunt așa.

„Vara” a venit după o vară petrecută cu părinții mei. Ei au venit în Franța, copiii erau mici și am mers să le arătăm puțin țara.

Am mers exact în locurile pe care le-am descris în acea carte. Iar eu, având o relație mai complicată cu tatăl meu toată viața, am simțit pentru prima dată că l-am iertat cumva, văzând cum se joacă cu fetița mea. Tata mi s-a părut frumos, interesant, lucru pe care eu nu l-am observat, fiindcă ne certam destul de des.

Începusem să scriu niște povești pe blog pe atunci și am venit acasă și am început să scriu o poveste care a stat la baza personajului mama din carte. Era vorba de o mamă evreică cu care m-am cunoscut la hotel și ea era pe moarte. Am avut câteva zile împreună, am povestit cu ea. Petrecusem ceva timp la hotel, unde ea venise cu copiii, era rasă pe cap.

Când am venit acasă, am început să scriu povestea ei. Dar am văzut că nu se mai termină ceea ce voiam să scriu și că nu mai era o postare, nu mai era o poveste. Am început să scriu în fiecare zi, îmi apăruse vocea asta masculină cu care nu știam ce să fac și am continuat cu ea.

Am scris-o în mai puțin de două luni. Venise la noi în vizită editorul Gheorghe Erizanu din Moldova, cu care suntem prieteni. Și m-a întrebat dacă mai scriu ceva.

Și i-am zis “scriu o chestie, dar e mai bizară, nu știu cine poate să o citească. Nu s-a mai scris așa ceva în Moldova, o poveste în care copilul nu își iubește mama, e multă ură acolo.” Iar el mi-a zis să i-o trimit. Am trimis-o într-o joi și luni mi-a zis că o pregătește de tipar.”

„Vara în care mama a avut ochii verzi” a primit în 2018 Premiul Observator Cultural pentru proză și Premiul FILIT. Apoi a devenit cunoscută la nivel european după prima traducere, cea în limba spaniolă.

„Cu cartea asta am avut o relație complicată. Am urât-o. Mi se părea că nu vrea nimeni să o vadă. Dar apoi m-am împăcat cu ea și acum mă gândesc că parcă îmi lipsește un pic de bunătate.

Acum totul este prea cinic. Toată lumea mă întreabă doar despre crize, rău, moarte, depresie. Acum sunt la cealaltă extremă.

Totuși, în „Vara” eu am fost Tatiana de la Paris cumva. În „Vara” am negat tot ce înseamnă Basarabia, zona noastră, România. În „Vara” sunt tipa cosmopolită, care stă la Paris, care are legături cu Anglia, care cunoaște galerii, picturi, pentru că asta sunt eu.

Am fost întrebată des de ce am ales să scriu despre doi polonezi și nu despre doi români sau doi moldoveni. Mi-am pus și eu întrebările astea. Și cred că așa a apărut Grădina. Acolo mi-am luat revanșa, m-am întors chiar în Chișinău, la Botanica, în cartierul meu.”

Romanul “Grădina de sticlă” a confirmat și întărit succesul Tatianei Țibuleac, atât în România, cât și în restul Europei sau în America de Sud. A fost scrisă, la fel ca „Vara”, în limba română, limba fiind un personaj în sine, atât în carte, cât și în viața Tatianei de la Chișinău.

„Cred că Grădina a fost în capul meu dintotdeauna, a fost în mine. Cu Grădina am avut această dilemă, dacă să scriu în rusă sau nu. Pentru că erau foarte multe lucruri în capul meu care veneau în rusă, rusa fiind cumva limba copilăriei, limba orașului și era o carte despre oraș, despre Chișinău.

Dar am ales să scriu în limba română și mă bucur că am făcut asta pentru că istoria este despre limba română, nu despre limba rusă.

Când am scris cartea asta mi s-a părut un moment de împăcare între aceste două limbi. Acum ar trebui să o recitesc, să văd cum mă raportez la ea, fiindcă lucrurile s-au schimbat.

Tata a fost mult mai rusofob decât am fost eu. Ăsta a fost unul dintre motivele noastre de ceartă. El s-a distanțat total de limba rusă atunci când noi am trecut la grafia latină.

El a simțit românește și a visat unirea cu România. După ce am trecut la grafia latină, el nu s-a mai atins de literatura rusă. A făcut atunci ceea ce fac acum mulți oameni în timpul războiului.

În cazul meu, mi-a fost greu să mă desprind total de limba rusă pentru că am crescut într-o curte rusească, iar el nu a înțeles de ce nu am și eu ura asta arzătoare față de tot ce este rusesc. Sună bizar să te cerți din cauza unei limbi, dar au fost multe cazuri, nu eram noi singura familie.”

Între timp, tatăl s-a stins din viață, iar Tatiana a părăsit demult Chișinăul. Istoria familiei și a regiunii în care s-a născut o urmărește, însă, în continuare, fiindcă războiul din Ucraina are ramificații profunde la nivel emoțional.

„Numele nostru e ucrainean, aveam familie în Ucraina. Mama locuiește la Chișinău. Nu m-am gândit niciodată că voi vedea Rusia omorând copiii în Ucraina, ținând cont de legăturile istorice, dar asta se întâmplă.

În prima lună de război, noi am fost paralizați.

Pentru basarabeni, războiul se simte altfel. Oamenii aud bubuituri, au copiii la studii, au case de vacanță, prieteni care au venit să stea la ei la Chișinău, pentru că nu au unde să se adăpostească.

Pentru noi, acest război e mult mai grav. E cel mai grav. Și încă nu s-a terminat. Mă doare să văd că unii oameni cred că s-a terminat sau că s-a atenuat.

Înțeleg că ne revenim la viețile noastre, fiindcă nu poți să trăiești mereu cu nefericirea altcuiva, dar săptămâna trecută Kievul a fost din nou bombardat, iar știrile nici măcar nu mai sunt printre primele într-un jurnal.

Oamenii sunt în vacanță, Europa e în vacanță. Dar războiul continuă.

Îmi e teamă că vor intra tancurile în Chișinău, unde stă mama, dar nu doar de asta. Îmi e teamă că noi pur și simplu asistăm la un război online și nu facem suficient de mult. Nu pot să înțeleg cum în zilele noastre un astfel de război e permis. Nimeni nu-l oprește.”

La începutul războiului, Tatiana a primit în casa sa din Paris refugiați ucraineni și a înțeles pentru prima dată trecutul propriei familii.  

 „A însemnat o reconectare cu trecutul bunicilor mei, care au fost și ei deportați și, mai mult decât orice călătorie în Siberia, în lunile astea mi-am dat seama ce înseamnă, de fapt, să ieși din casă cu o geantă, cu un copil descălțat și să fugi. Poveștile astea au început să prindă un alt contur pentru mine. Mama s-a născut în gulag, în Siberia.”

Nu a scris nimic în toată această perioadă și nici nu crede că arta ar trebui să răspundă temelor actuale, ci să fie pur și simplu un act intim, pe care simți sau nu să îl faci.

De altfel, nu își propune neapărat să continue cariera de scriitoare, ci așteaptă ca lucrurile să decurgă natural, la fel cum s-a întâmplat până acum.

„Dacă voi mai scrie o carte e ok, dacă nu, tot e ok. Nu vreau să mă leg doar de scris. Vreau să cred că pot să fac și alte lucruri.”

Nu mai locuiește în cartierul din centrul Parisului, ci are o viață liniștită de familie, la marginea orașului, unde grădinărește cu drag și își dedică timpul copiilor.

„Acasă e acolo unde e familia, cred. Dar eu simt că voi mai schimba încă multe locuri.”

Face parte dintr-o comunitate internațională mai degrabă decât dintr-una franceză și are o perspectivă realistă asupra țării în care locuiește.

“Nu toți francezii trăiesc ca bogații de la Paris. Sunt regiuni foarte sărace în Franța.

Mitul ăsta că în Franța toată lumea mănâncă croissante dimineața nu este adevărat.

Sunt familii care câștigă la fel ca cele de clasă medie din România.

Încă nu am simțit adversitatea unor francezi față de imigranți, dar ea există. Aici suntem într-o zonă mai deschisă, unde se simte mai puțin, dar extrema dreaptă a fost pe buzele tuturor la ultimele alegeri. Pe mine mă sperie foarte tare asta. Eu sunt emigrantă și fac parte dintr-o comunitate de emigranți.

Având filiera engleză în familie, am văzut ce s-a întâmplat cu Brexit, când nimeni nu a crezut că se va întâmpla. Când vorbeai cu oamenii, nimeni nu vota Brexit, dar până la urmă Brexitul a avut loc.”

Când nu se dedică familiei, scriitoarea română călătorește mult pentru a-și promova cărțile. Urmărește îndeaproape literatura română contemporană, însă spune: “mai rău stau la capitolul relații cu scriitorii, e un perete parcă.”

Și-ar dori ca românii să aprecieze mai mult performanțele compatrioților și să nu se mai autosaboteze.

Privește cu scepticism lumea în care trăim, mai ales prin prisma cumplitului război, dar reușește să întrevadă raze de speranță în oamenii de rând.

“Eu nu sunt o fire optimistă niciodată, mai degrabă opusul. Dar cred că optimismul poate fi ajutat cu niște gesturi de solidaritate, cu o pâine caldă, cu un palton.”

“Nu cred că putem trăi în afara comunității.

Încă mai văd bunătatea din oameni. Am văzut mulți oameni buni chiar în această perioadă. Chiar nu îmi plac discuțiile care pun la îndoială gesturile bune. Atât timp cât gestul e făcut, din PR sau altceva, e bine că e făcut.

Eu cred că bunătatea oamenilor mai iese la suprafață din când în când.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.