Remus Azoiței, profesor de vioară la Royal Academy: „M-am oferit să țin masterclass-uri la Conservator, am fost refuzat pe motiv că nu au săli.”

foto: UCIMR

Remus Azoiței este unul dintre cei mai apreciați violoniști români peste hotare. A studiat la celebra școală de arte Julliard din New York, unde a ajuns după ce a depășit multe obstacole. Apoi a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din istoria Royal Academy of Music din Londra.

Acolo predă de peste 20 de ani.

În urmă cu câteva zile a urcat pe scena Ateneului Român, în cadrul Festivalului George Enescu, și a redat emoționant bucuria muzicii lui Enescu, dar și pe cea a lui Mozart.

Este unul dintre românii de succes de peste hotare, dar chemarea către acasă a existat constant în viața sa, dorind să ajute cât mai mulți tineri să performeze în muzică.

Chiar și atunci când ajutorul i-a fost refuzat, într-un absurd românesc, „pe motiv că nu sunt săli la Conservator”, nu a renunțat și a găsit alte căi de a ajuta copiii talentați la vioară.

***

„Mă balansează emoțional să ofer ceea ce pot unor tineri care se află în situația în care eu eram cândva.

Aveam 16-17 ani și nu știam nimic, nu aveam niciun viitor, era în comunism, aveam nevoie de un mentor, de un model în care să cred. Nu am avut și am orbecăit.”

Când vorbește despre implicarea sa în educație, Remus Azoiței are un chip luminos. În repetate rânduri s-a oferit să ajute copiii și tinerii români pasionați de vioară, știind că România a rămas în urma standardelor occidentale, atât la nivel liceal cât și universitar.

Astfel că vrea să dea o parte din cunoștințele câștigate peste hotare într-un loc în care e atât de mult nevoie de ele.

„Noi avem foarte mult talent, dar, din păcate, școlile la orice nivel, liceal sau universitar, nu țin pasul cu cerințele actuale ale muzicii.

Noi am rămas într-o programă de anii 50-60, pe tip sovietic, cu niște carențe de stil, mai ales în ideea de rafinament pentru a cânta compozitori clasici precum Mozart, Haydn. La noi se mergea pe ideea de a fi solist și atât, altceva nu mai conta.

Muzica de cameră, de exemplu, lipsea cu desăvârșire. Aceste reflexe au rămas și azi, ceea ce e antagonist felului de a gândi din Vest, unde muzica de cameră este centrul educației, aceea te transformă într-un muzician adevărat. Orice solist de azi trebuie să aibă o valență camerală pronunțată, ca să poată fi un muzician adevărat.”

Sistemul educațional românesc nu este doar învechit, ci și sufocat de dezinteresul oamenilor care îl conduc, de la miniștri, la rectori și profesori universitari. Deseori, aceștia refuză orice șansă la modernizare și se agață de posturile pe care le ocupă zeci de ani, punând pe primul loc propriul interes, nu interesul elevului sau al studentului.

Acest sistem bolnav a dezvoltat o rețea paralelă de educație contra-cost, meditațiile. La Royal Academy of Music, unde predă Remus Azoiței, profesorilor le este interzis că acorde mediații în privat, fiindcă școala oferă deja tot ce trebuie.

După cum povesteau într-un material publicat pe Cultura la dubă, studenții la conservator susțin că de multe ori sălile sunt ținute sub cheie de către profesori și folosite pentru meditații private, în timp ce tinerii care nu plătesc meditații sunt nevoiți să studieze pe holuri.

„Acum mulți ani m-am oferit să țin masterclass-uri gratuit la Conservator și am fost refuzat pe motiv că nu au săli. Se întâmpla acum 20 de ani, eram profesor la Royal Academy, unde sunt și acum.”

“Întâi m-au pus să fac o cerere, apoi mi-au zis că nu au săli.”

În ciuda problemelor românești, Remus Azoiței a continuat să militeze pentru normalitate. Mai mult, în 2018, a pus bazele Fundației Azoiței, prin care sprijină tinerii muzicieni români.

„Societatea română mă pasionează și simt nevoia să dau înapoi ceva din ce am primit eu.

În perioada pandemiei am pornit un program de mentorat cu Colegiul Național George Enescu. Eram la niște concerte în Germania și am citit că liceul s-a închis, din cauza unor cazuri de covid.

Și m-am oferit să dau lecții gratuite online celor mai talentați violoniști din liceu. Am vrut să îi susțin, să îi revigorez moral și a fost superb. Mi s-au alăturat apoi mulți alți artiști care au absolvit liceul și fac acum carieră pe alte continente. S-a pornit un val minunat de a aduce împreună diverse generații.

Și eu am continuat acest program jumătate de an. În fiecare vineri, gratis, aveam curs cu un tânăr talentat. Și am cunoscut mulți tineri, a fost un mare succes.

Apoi m-am implicat și în demersul liceului, de a obține o nouă clădire, i-am scris doamnei primar Clotilde Armand și a fost de succes.”

Până să atingă succesul, la rândul său a cunoscut îndeaproape sistemul românesc, fiind absolvent de Conservator. Mai multe șanse l-au ajutat să își demonstreze valoarea peste hotare și astfel a ajuns la una dintre cele mai importante școli de muzică din lume.

“Aveam 24 de ani, eram în București, terminasem Conservatorul și eram asistent universitar la Conservator. Am fost ajutat de mai multe persoane să obțin o casetă video cu un concert al meu, apoi să ajungă la o persoană care o cunoștea pe celebra profesoară de muzică Dorothy DeLay.

Am trimis caseta ca pe un shot in the dark, pe ideea ce o fi o fi. Jumătate de an nu am mai auzit nimic despre asta. După care am primit o scrisoare acasă cum că Dorothy DeLay vă așteaptă la New York în data de…care era peste două săptămâni.

Era imposibil să mă duc la New York atunci, nu aveam viză, nu aveam bani de avion. Am răspuns printr-o scrisoare că nu am cum să ajung.

Și abia peste un an și jumătate am reușit să merg. Mi-am vândut Dacia și tot ce am avut, am fost ajutat să obțin viza, și m-am dus la New York pentru audiție.

Am ajuns, m-a ascultat și a zis să dau la master la Julliard, iar dacă intru, mă va lua la dânsa la clasă. La o lună după aceea, am primit răspuns prin fax că am fost acceptat și că am luat bursă totală.”

După 3 ani de master la Julliard a obținut titlul de Master of Music și s-a mutat la Londra unde, la vârsta de 29 de ani a devenit cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 de ani a Academiei Regale de Muzică.

„Nu mi-a plăcut în SUA, aveam și multe concerte în Europa, îmi era greu să mă deplasez. Și am ales să mă stabilesc la Londra, iar după un an am primit oferta de a fi profesor al Academiei Regale de Muzică, ceea ce e o poziție de mare onoare pentru oricine.

De atunci am rămas acolo și predau.

-Ce vă place la cariera pedagogică?

Îmi place să ajut tinerii fiindcă deși am fost mult ajutat, nu am fost ajutat artistic la început. Am avut profesori buni, dar nu am avut un model. Simțeam că trebuie să știu mai mult.

-Aveți și studenți români?

Am niște copii minunați. Liviu Scripcaru de la Iași, în anul II, Radu Chiș de la Cluj, tot în anul II și Octav Pârlea de la Brașov, tot în anul II.”

De altfel, cei mai mulți talentați muzicieni românii iau calea străinătății și nu se mai întorc. Într-un interviu pentru Cultura la dubă, dirijorul Gabriel Bebeșelea vorbea despre un adevărat exod al muzicienilor români.

„În România sunt prea puține filarmonici, raportat la populație, ba mai mult, se merge pe ideea de a reduce din ele, ceea ce ar fi dramatic. Deci sunt puține locuri pentru a avea un job aici.

Apoi, tinerii pleacă să studieze în țările mari, Germania, Anglia, Austria, iar ei simt că aici nu pot găsi educația la cel mai înalt nivel, de care ei au nevoie pentru a putea fi competitivi pe alte meleaguri.

Odată plecați, ei intră în ansambluri de peste hotare și nu se mai întorc. Acest exod este, desigur, rău pentru România. Ei nu se mai întorc fiindcă nu au unde.”

La fel ca Remus Azoiței, se mai întorc doar pentru a susține concerte sau masterclass-uri. Deși a cântat pe cele mai mari scene ale lumii, precum Carnegie Hall din New York sau Concertgebow Amsterdam, violonistul se emoționează de fiecare dată când vine la Festivalul Enescu, fiindcă spune că publicul român este extrem de exigent, iar el trebuie să demonstreze acasă că încă ține ștacheta sus.

La Ateneu a interpretat Balada pentru vioară și orchestră, a lui George Enescu și Concertul de vioară nr. 4 al lui Mozart, alături de Orchestra de Cameră din Viena.

„Balada de Enescu este o piesă de suflet, eu am înregistrat întregul repertoriu enescian pentru vioară și pian, în premieră mondială, cu pianistul Eduard Stan. Balada se află și ea pe disc.

Este o lucrare de care m-am atașat mult. El avea 14 ani când a scris această lucrare și i-a dedicat-o doamnei Eva Rolland, la care stătea în gazdă la Paris. E o lucrare de tip clasic, simplă, devastator de simplă și de complexă în același timp.

Acest festival e o sărbătoare și sunt foarte onorat că sunt și eu parte din el. A reveni pe scena Ateneului este un vis pentru orice muzician și pentru mine, fără discuție.

La Londra, în acest moment, în lumea muzicală se vorbește numai de București și de Festivalul Enescu. Toate marile orchestre din Londra au fost invitate la festival, se întâlneau în aeroport, unii veneau, alții plecau.

Muzicienii vorbesc despre ce minunăție se întâmplă aici. Vă spun de la fața locului, am mulți prieteni muzicieni la Londra, sunt toți încântați de personalitățile aduse aici și de eforturile făcute pentru a organiza acest festival.

E un lucru foarte bun pentru noi, românii, să se propage asta în alte țări.”

Pentru mulți dintre artiștii invitați la festival, dar și pentru public, rămâne regretul că autoritățile române nu au conștientizat încă importanța Festivalului Enescu și nu au construit o sală de concerte, deși au promis asta de 30 de ani încoace.

„Noi, ca națiune, avem încă reflexe sovietice. După atâtea decenii de comunism, în care cultura a fost marginalizată, iar Elena Ceaușescu zicea că nu avem nevoie de greieri, ci avem nevoie de furnici, este foarte greu să repui cultura în sâmburele unei națiuni, cum era înainte de război.”

“Sigur, nouă ne trebuie autostrăzi și spitale înainte de orice, asta e concepția. Dar e greșită, pentru că așa cum simt eu, națiunea română e într-o derivă de identitate și trebuie să ne întoarcem către niște valori fundamentale – muzică, artă de orice fel, artă dramatică. Acestea sunt valorile de la care trebuie să pornim.

Autostrăzile vor veni și ele, dar la artă nu se poate renunța. Din păcate, noi, artiștii, suntem la coada societății, suntem tratați ca niște greieri, nu furnici. Și suferim.

Desigur că ne trebuie o sală de concerte la standarde internaționale. Sala Ateneului e o sală romantică, ne e nouă dragă, dar ea nu răspunde cerințelor moderne de public, de acustică.

Iar Sala Palatului e o sală de congrese și nimic altceva. Avem nevoie de o sală nouă.”

În timp ce marii muzicieni ai lumii pledează pentru această cauză a Festivalului Enescu și vorbesc despre importanța evenimentului și memoria compozitorului român, la noi în țară ies la iveală infomații uluitoare. Manuscrisele lucrărilor lui George Enescu, aflate în custodia Muzeului Național George Enescu, nu au fost clasate în Tezaur și nici în fondul Patrimoniului Național.

O situație și mai hilară este că afișul operei Oedipe se află pe lista pieselor de patrimoniu, dar manuscrisul complet al operei nu.

„Manuscrisele și obiectele lui George Enescu nu se pot pierde, pentru că ele aparțin nouă, tuturor. Statul român are o datorie de a proteja aceste lucruri, de a le asigura protecția pentru totdeauna.”, încheie Remus Azoiței.

Festivalul George Enescu se află anul acesta la cea de-a 25-a ediție și celebrează 140 de ani de la nașterea muzicianului.