Gabriel Bebeșelea, dirijor: “Există un exod al muzicienilor români fiindcă domeniul cultural este mult subfinanțat.”

foto: Ionuț Macri

La doar 33 de ani, Gabriel Bebeșelea este deja considerat de către specialiștii din întreaga lume drept unul dintre cei mai talentați dirijori născuți în România în ultimele decenii.

A câștigat numeroase concursuri internaționale, printre care și o bursă la celebra Royal Concertgebow din Amsterdam.

Toamna aceasta a fost numit dirijor principal al Filarmonicii George Enescu, fiind în paralel dirijor principal și la Filarmonica de Stat „Transilvania” Cluj-Napoca. Iar cariera sa a început să strălucească încă din 2011, când a fost numit dirijor principal al Operei din Iaşi, devenind cel mai tânăr şef de orchestră într-o astfel de postură din România.

A dirijat importante orchestre, precum Rundfunk Sinfonieorchester Berlin, Barcelona Symphony Orchestra (OBC), Orchestre National du Capitole de Toulouse, Konzerthausorchester Berlin, Filarmonica Arturo Toscanini, Orchestra Naţională Filarmonică Rusă sau Singapore Symphony Orchestra.

În România a obținut titlul de doctor în muzică la vârsta de 31 de ani, cu summa cum laude.

Locuiește la Viena, dar vrea să dea înapoi României din ceea ce a învățat el peste hotare.

Pasiunea cu care vorbește despre muzică este molipsitoare, iar tinerețea sa poate fi o gură de aer proaspăt într-un domeniu privit de către mulți tineri ca fiind “bătrânicios”.

De unde pasiunea dumneavoastră pentru muzica clasică și pentru dirijat? Cum a pornit totul?

Am avut norocul să mă nasc într-o familie în care muzica clasică era foarte importantă. Ambii mei părinți au studii muzicale, tatăl meu e profesor de muzică, unchiul meu violoncelist, mătușa mea pianistă, deci într-o familie de muzicieni.

Și atunci, cred că de dinainte să mă nasc, drumul a fost cumva pavat în direcția asta, chiar dacă părinții mei nu m-au încurajat neapărat să aleg lucrul acesta. Am fost liber să îmi aleg ce profesie am dorit.

Numai că înconjurându-mă de lumea muzicală, cred că m-am simțit mai mult atras de asta.

Ați început cu studiul unui anumit instrument sau din start ați fost atras de dirijat?

“E o anecdotă pe care mi-o povestește mama mea, că atunci când eram copil mic, în jurul vârstei de 3 ani, dirijam cu andrelele ei prin casă discurile pe care le puneau părinții mei.”

Gabriel Bebeșelea, dirijor

Dar mai întâi am studiat vioara, de la 7 ani, timp de 12 ani, am studiat și pian, dar după aceea m-am stabilizat pe drumul dirijatului.

Și de ce ați ales acest drum?

Dacă e să mă gândesc la anecdota respectivă, cred că drumul ăsta m-a ales pe mine.

Era un lucru care mă atrăgea de foarte mult timp, eram foarte interesat de ceea ce înseamnă compoziție, dirijat, de la 11-12 ani deja începusem să citesc foarte multe tratate, cărți în direcția aceasta.

Eram foarte interesat de ceea ce se întâmplă în interiorul fenomenului muzical și mai mult decât să fii înăuntru astfel, nu cred că există.

A fost oarecum un pas firesc să fac dirijat.

Ați putea numi un moment din cariera dumneavoastră, în care ați făcut pasul către străinătate, în care ați fost remarcat afară?

Nu a fost un singur moment. Mă consider foarte norocos că am avut foarte mulți profesori.

În România am studiat cu maestrul Petre Sbârcea și cu maestrul Horia Andreescu, după aceea, în străinatate am avut o bursă de asistență la Royal Concertgebouw, unde i-am văzut pe toți marii dirijori. Iar lucrul acesta m-a schimbat radical, pentru că să vezi zi de zi mari dirijori e ceva absolut fantastic.

Puteți să ne dați câteva exemple, dirijori pe care i-ați văzut la lucru în cadrul acestor studii la Amsterdam?

Foarte mult am fost influențat de Mariss Jansons. Era dirijorul șef al orchestrei și am avut norocul să îl văd de foarte multe ori în repetiții.

Dar, de fapt, ce a fost mai interesant a fost că de la săptămână la săptămână, învățam ceva nou, absorbeam ceva nou, o informație care a ajuns să îmi folosească concret în muzica pe care am făcut-o eu ulterior.

Pe unii doar i-am observat la repetiții, iar cu alții am avut norocul să lucrez activ.

După aceea, unul dintre dirijorii care m-au influențat foarte mult a fost Bernard Haitink, cu care am și lucrat.

Dacă vezi la lucru un astfel de dirijor zi de zi, nu poți decât să te formezi și să devii mai bun, fiindcă astfel de coloși muzicali nu fac altceva decât să îți transmită energia și dorința de a vrea să faci muzică mai bine.

A contat în vreun moment, în vreun anumit fel, faptul că sunteți român? Poate că veniți dintr-o țară care a dat dirijori importanți lumii?

Nici din punct de vedere pozitiv, nici negativ nu a contat. Dar, într-adevăr, este foarte important să ai o bază, o cultură, nu doar în domeniul muzical.

Dirijorul trebuie să fie o persoană foarte bine angrenată în tot ceea ce înseamnă artă, dirijatul nu înseamnă doar muzică și a transmite mesajul unui compozitor. Acest mesaj poate fi transmis mai bine, cu cât ai o experiență mai bogată de viață.

Experiența de viață este cumulul tuturor evenimentelor care au contribuit la formarea acelei persoane.

Ce altceva face ca un dirijor să fie complet?

Tind să cred tot mai mult că rolul dirijorului nu e acela de a dicta traseul interpretativ, ci de a inspira.

De a stabili prin analiză foarte complexă și relaționare cu partitura, de a descoperi cheia de boltă prin care se poate ca acel mesaj, al literei moarte – partidura, să ajungă înspre public.

E un traseu destul de complex, dacă e să ne gândim.

“Dirijorul convertește sunetul în cap, din partitură, apoi, împreună cu orchestra, plămădește interpretarea în așa fel încât totul se reflectă spre public.”

Și atunci, cred că mai degrabă e vorba de un schimb de energie.

Cred mai mult în rolul dirijorului de a inspira, nu a dicta și a convinge cu forța.

În ceea ce privește studiile în domeniul muzical, credeți că e esențial pentru un tânăr muzician să aibă acces la educația din afară, pentru a evolua?

Absolut. Și nu doar în dirijat cred că e asta. Pe toată lumea sfătuiesc să călătorească cât mai mult, să vadă cât mai multe sisteme, nu doar educaționale, să observe cât mai multe lucruri, să absoarbă cât mai mult.

Acest lucru ar putea duce și la îmbunătățirea sistemului, nu doar educațional, din România. Iar din punct de vedere al unui muzician, un muzician care nu călătorește, înseamnă că nu a fost actualizat, nu are acces la toate informațiile.

Muzicianul care nu călătorește, nu are șanse să aibă grade de comparație. Fără aceste grade de comparație, e dificil spre imposibil să perseverezi.

Și atunci, cât de important devine aspectul financiar în dezvoltarea unei cariere în muzică?

Este și nu este. Există foarte multe burse, foarte multe posibilități. De fiecare dată când un tânăr dirijor mă întreabă ce e de făcut, încerc să îi arăt calea spre acele burse, la care și eu am avut acces.

Am fost norocos să pot aplica la anumite granturi și astfel să reușesc să umblu după acești dirijori, pe care să îi văd, să îi întreb, care să mă modeleze.

Puteți contura sau descrie cumva viziunea pe care o aveți ca dirijor? Cum doriți să fie concertele pe care le dirijați?

În primul rând, mesajul compozitorului e cel mai important. Dar, în perioada aceasta de pandemie, am reflectat foarte mult la rolul nostru, al muzicienilor. Pentru ce facem lucrul acesta?

Mai ales că e singura perioadă în care s-a pus lacăt pe sălile de concert. Nici măcar în războaiele mondiale acestea nu au fost închise, pentru că alinau spiritul persoanelor afectate de război.

Și am ajuns la concluzia că, de fapt, noi ar trebui să realizăm performanța de a crea un sanctuar pentru publicul care vine în sala de concert.

Cred tot mai mult că publicul vine în sala de concert pentru a se izola de cotidian. Și atunci, cu cât interpretarea noastră este mai responsabilă, mai sinceră și mai bazată pe o analiză muzicală, cu atât reușim să realizăm acest sanctuar.

Există această idee preconcepută că muzica clasică este apreciată în special de persoane în vârstă. Vă gândiți ca repertoriul pe care îl veți alege la Filarmonica George Enescu să atragă cumva tineri?

Eu nu cred în lucrările cârlig. E o expresia în Statele Unite – crowd pleasers – adică aceste lucrări foarte cunoscute, care dacă sunt pe afiș, e sold out concertul.

Eu cred că e rețetă ieftină și facilă. Pe termen scurt poate îți aduce public, dar pe termen lung nu creează altceva decât un lanț al slăbiciunilor – va trebui să faci doar crowd pleasers.

Eu cred în altceva. Cred în conceptualizare. Cred în concertul – concept, în povestea din spatele concertului și cred că dacă lucrările sunt foarte bine legate, indiferent de genul lor, de stilul lor, de compozitor sau de perioada din care vin, acestea atrag și publicul tânăr, dar e important ca mesajul concertului să se adreseze spre această zonă.

Există și în domeniul muzical din România un fenomen al emigrării, muzicieni care pleacă afară, către orchestre mai mari? De exemplu, la Festivalul Enescu în aproape toate marile orchestre invitate există muzicieni, români, unii sunt chiar lideri de orchestră.

Da, cum ar fi la Royal Concertgebouw, concertmaistru este românul Liviu Prunaru. Foarte multe orchestre din străinătate au muzicieni români. Asta întărește ceea ce am spus mai devreme – muzicienii călătoresc.

Mobilitatea lor e un criteriu absolut natural și necesar. Pentru că pregătirea lor depinde de această călătorie, chiar inițiatică.

Dar credeți că România are și o problemă în a-și păstra tinerii talentați? Nu le oferă suficient din punct de vedere financiar și profesional?

Aici am vrut să ajung și să pun degetul pe rană.

“Există un exod al muzicienilor români, nu doar o mobilitate. Aceea e absolut necesară, dar la noi lucrurile se petrec într-un mod accelerat. Pentru că la noi, domeniul cultural este mult subfinanțat.”

Este extraordinar de dureros de mult subfinanțat.

Putem să vorbim despre cele mai mari orchestre din România, care nu se vor ridica niciodată la nivel financiar cu orchestre din Ungaria, să spunem. Nu pot deveni competitive din acest punct de vedere.

Circuitul internațional al artiștilor importanți ajunge în România cu ocazia Festivalului Enescu, care are un imens aport.

Și ca să ajungem și la artiști, punctul critic, aici e și problema sistemului educațional, care de foarte multe ori are, îmi pare rău s-o spun, diverse lacune.

Și e un punct nevralgic, asupra căruia aș insista, pentru că toți acești muzicieni au plecat din timpul studiilor.

Au plecat să-și perfecționeze arta și și-au găsit acolo sensul artistic. Atunci, e dificil să te întorci în România, unde sistemul educațional e subfinanțat, domeniul cultural e subfinanțat.

Și atunci, pe dumneavoastră, ca tânăr dirijor, ce vă motivează să dirijați două orchestre românești, una la Cluj, una la București, mai ales că locuiți la Viena?

Pe mine mă preocupă foarte mult ceea ce se întâmplă în România, pentru că eu am început studiile în România.

Consider că e important ca cei care au reușit să studieze în străinătate, să aducă ceva în România. Și nu sunt singurul. Sunt mulți dirijori români care fac o carieră în străinătate și revin cu drag. Și mulți instrumentiști, dar nu ca să lucreze într-o orchestră.

Sper că România o să ajungă în punctul în care o să atragă înapoi tinerii muzicieni, după ce aceștia s-au format în universități de prestigiu în străinătate.

Considerați că România are o problemă și în ceea ce privește infrastructura sălilor de concert?

Problemă cred că e puțin spus.

“E foarte dureros că România nu a construit o sală de concert de la început până la sfârșit, după al 2-lea Război Mondial.”

Toate sălile au fost construite pentru altceva și transformate apoi, ori au fost recondiționări ale unor cinematografe.

România nu a construit o sală și o spun cu foarte mare durere – e singura țară din zonă care a reușit această contra-performanță.

Sunt țări care nu fac parte din Uniunea Europeană și au construit săli noi de concert pentru a-și respecta propria cultură și a respecta și invitații care vin.

De fapt, instrumentul orchestrei este sala. Fără o sală bună, orchestra degeaba cântă fenomenal, nu poate sa-și atingă niciodată întreg potențialul.

Iar Sala Palatului are un singur avantaj – că este foarte mare, atât.

Credeți că unul dintre motivele pentru care am ajuns în această situație este și lipsa unor buni manageri culturali?

Ceea ce pot spune este că se simte lipsa unei politici culturale, lipsa unei coerențe între managementul cultural și ceea ce se întâmplă la cel mai înalt nivel.

În mod normal, ținând cont de nivelul la care a ajuns Festivalul Enescu, ar fi trebuit demult să avem o sală de concerte de nivel internațional.

M-aș bucura ca cineva să vină cu o strategie în care să-și dea seama de beneficiile unei săli de concert multifuncțională, să poată folosită inteligent de la eveniment la eveniment.

În această perioadă a pandemiei, sunteți de acord cu înregistrarea și transmiterea concertelor online? Au fost muzicieni celebri în istorie care au spus că muzica trebuie ascultată doar live, în sala de concert.

Aici sunt împărțit eu însumi în două.

Pe de o parte, sunt de acord cu Sergiu Celibidache, avea perfectă dreptate. Odată ce muzica nu mai e în sala de concert și publicul nu e atunci, acolo, nu mai are parte de aceste stări despre care discutam chiar la început.

Muzica nu e precum alte arte, unde poți să mai tragi niște tușe sau să refilmezi.

Pe de altă parte, nimeni nu a mai trăit așa ceva până acum. Noi am fost obligați să oprim activitatea și încercăm să găsim mecanisme de supraviețuire în această epocă, precum o fac toate domeniile.

Este vorba despre supraviețuire.

“Dacă noi ne oprim complet și așteptăm momentul în care o să putem face muzică doar live, doar în fața unui public, s-ar putea să așteptăm atât de mult încât să moară cu totul arta.”

Și atunci, cred că supraviețuirea artei, supraviețuirea muzicienilor și a publicului – sunt pe primul loc. Respectând toate regulile actuale, evident.

Spuneați că a fi un dirijor complet ține și de experiența de viață. Ce altceva vă pasionează, în afară de muzica clasică?

Îmi place muzica jazz, chiar acum aveam bilet la un concert în Viena, care s-a anulat. Îmi place foarte mult să călătoresc și să citesc. De fapt, unul dintre cele mai bune lucruri pentru profesia mea e faptul că pot călători foarte mult.

Și îmi place foarte mult să merg în arhive și să cercetez manuscrise. Să descopăr lucrări care au fost pierdute sau să fac un fel de detectivism muzical, să merg pe urma unei teorii, să văd dacă se confirmă sau nu, dacă descopăr sau nu o lucrare.

Și unele dintre cele mai mari satisfații le-am trăit în biblioteci, când am descoperit lucrări pe care le-am căutat ani de zile.

Viena este orașul în care ați decis să vă stabiliți?

În Viena am studiat și apoi a fost cumva firesc să rămân aici, pentru că e foarte ușor de călătorit.

Pe lângă faptul că este unul dintre orașele perfecte pentru un muzician.

Cum vă vedeți în viitor, ce v-ați dori să faceți și unde?

Nu am un unde, dar am un ce: muzică, pe cât de bine pot să fac.

Vreau să fiu cea mai bună versiune a mea atunci când sunt în fața orchestrei și în fața publicului, să fac cât pot de bine ceea ce mă pasionează.

În încheiere, ați avea vreun sfat pentru tinerii care își doresc o carieră în muzică și pentru părinții lor?

Pentru tineri – să fie cât mai curioși, fiindcă asta le va deschide multe căi, iar pentru părinți – dacă își văd copiii visători, să le încurajeze visurile.