foto: Bogdan Iordache, Cultura la dubă
Ami Barak este un nume apreciat la nivel internațional în lumea artei contemporane. Puțină lume știe, însă, că la origine este român. A condus vreme de 6 ani departamentul dedicat Artei Orașului din cadrul Primăriei Parisului și a coordonat primele ediții ale Nopții Albe din capitala Franței.
Este curator independent de artă contemporană, critic, istoric de artă și fost profesor universitar, într-o permanentă căutare și descoperire de noi artiști talentați, cel care coagulează idei și concepte artistice sub formă de expoziții.
S-a născut la Bistrița Năsăud, a crescut la Baia Mare și a studiat Istoria Artei la București. În 1974 a plecat de sub regimul Ceaușescu și a început o nouă viață.
“Plecarea mea a avut loc într-un mod miraculos. Nimeni nu a crezut că se va întâmpla într-un timp atât de scurt. Pe vremea aceea, când făceai cerere de plecare, dura ani de zile. Și cei mai mulți nu ajungeau să plece. Eu am plecat după 3 săptămâni. Abia după aceea am aflat cum a fost posibil.
Ceaușescu aștepta vizita lui Nixon în același an și un senator american democrat a trecut un amendament în Senat prin care Clauza Națiunii Favorizate, pe care o dorea Ceaușescu, era condiționată de liberalizarea emigrării.
Și Ceaușescu, într-un semn de așa zisă bunăvoință, a ridicat bariera timp de trei luni, timp în care au emigrat câteva zeci de mii de români.”
Îți amintește perfect ziua în care a depus actele de plecare. Era 15 mai.
“Toți apropiații ziceau că sunt sinucigaș, că o să mă trimită în uzină și în armată, că o să mă hărțuiască și o să ratez tot. Mama a plâns vreme de o săptămână. Culmea e că eu le dădeam dreptate, simțeam că fac un act sinucigaș.”
“Mi-a venit aprobarea exact la o lună, pe 15 iunie. Pretextul era că plec în Israel la rude. Eu nu văzusem rudele alea în viața mea. Erau o soră și un frate al tatălui, care plecaseră în 1945 cu un vas de la Constanța, au ajuns în Cipru, au stat în lagăr, după care au mai stat în lagăr în Palestina.”
Cu un tată chimist, originar din Piatra Neamț, și mama funcționar la bancă, venită din Târgu Neamț, Ami Barak a fost atras de artă încă din copilărie, fără a avea modele cu înclinații artistice în familie. Îi picaseră în mână diverse albume de artă și descoperise o altă lume decât cea gri, industrială, în care trăia.
“Mi se părea că istoria artei era ca un refugiu dintr-o lume în care totul era fals. Fake-ul era un plan cincinal.”
A ajuns la Tel Aviv, unde a făcut 2 ani de master și primele sale expoziții. Iar în 1982 a plecat la Paris, unde l-am întâlnit și noi azi.
“A fost greu, dar nu atât de greu, fiindcă am venit cu o bursă pentru doctorat la Sorbona. Fusesem acceptat și la Universitățile Columbia și Toronto, dar ei nu mi-au dat bursă. Așa că i-am ales pe francezi.
Când am ajuns acolo, am fost privit drept un israelian, deși nu eram deloc, eram român.
În fond, am exact profilul unui evreu rătăcitor chiar și acum.
Chiar dacă am origini românești și am păstrat legături profesionale cu România, nu am emoții românești. La fel e și cu Israel. În 1998 m-am simțit ca un francez pentru simplul fapt că atunci când Franța a câștigat Cupa Mondială, am avut emoții și m-am bucurat mult.”
Pe măsură ce a studiat mai mult și a intrat în contact direct cu lumea artei, făcând un stagiu la Muzeul de Artă Modernă din Paris, a devenit din ce în ce mai interesat de arta contemporană.
“Pentru mine chiar plecatul din România a fost o chestie de aici și acum, de contemporaneitate. Una dintre dorințele mele în artă a fost să mă interesez de ceea ce se întâmplă astăzi și mai puțin de ce s-a întâmplat în trecut.”
“Pe atunci nu erau istorici de artă care să se intereseze de prezent. Era prost văzută asta. De fapt, meseria asta de curator care se interesează de istoria prezentului, e o meserie nouă. S-a născut în mai 1969.
A avut loc o expoziție la Berna, Elveția, curatată de o personalitate foarte puternică, Harald Szeemann. Expoziția se chema When Attitudes become form. E considerată evenimentul care a dat naștere acestei profesii.
Era un concept la bază, iar curatorul a fost cel care a înjghebat ideile și a solicitat artiști ale căror demersuri erau ca o ilustrație a acelui concept.
În lumea muzeelor, expozițiile erau legate de fenomene istorice, de exemplu peisajul olandez în secolul 17, sau figuri artistice văzute cronologic – anii de tinerețe, de maturitate. Fenomenul expozițional nu era văzut ca o agregare de idei.”
“Curatorul e atent la ceea ce face artistul, are o interpretare și înțelege opera unui artist și a altora, care împreună formează o mișcare, o tendință. Acesta e punctul de plecare. Apoi pune la cale un eveniment, o expoziție, un festival, etc.”
În 1992 a candidat la un post instituțional și a devenit directorul unui muzeu de artă contemporană la Montpellier, în sudul Franței. 9 ani a stat acolo și a plecat la Paris când a primit propunerea de a organiza evenimentele care celebrau 20 de ani de eforturi ale statului francez de a achiziționa artă contemporană cu bani publici.
“Am organizat 14 expoziții în toată Franța cu opere din colecție. Evenimentul s-a numit Trésor Public și vreme de un an am muncit pe rupte pentru aceste expoziții.
După aceea am fost vânat de un cabinet de recrutare și așa am ajuns la Primăria Parisului și m-am ocupat de tot ce e proiect artistic în spațiul public, dar și de Fondul Municipal de Artă Contemporană.”
A curatoriat prima ediție a Nopții Albe din Paris, eveniment care avea să deschisă larg porțile artei contemporane către public.
“În primii ani de carieră aveam 100 de persoane la un vernisaj și mi se părea extraordinar. La început, în anii 60, apoi 70, 80, chiar și 90, arta contemporană era ceva confidențial. Eram obișnuiți să fie puțină lume, un fel de cenaclu, nu ne așteptam la mai mult.
-Cum vă explicați acum interesul mondial pentru arta contemporană?
La începutul anilor 2000 s-a făcut un shift generațional. Copiii duși de părinți la muzee, au devenit adulți. În același timp, a fost un soi de democratizare a artei.
E un răspuns complex la întrebarea asta, am făcut chiar studii cu sociologi.
Într-adevăr arta contemporană a trecut la o fază de confidențialitate maximă la un fenomen de masă.
Pariul meu atunci cu Noaptea Albă a fost că vom avea 20.000 de vizitatori într-o noapte, ceea ce ar fi fost enorm. Muzeul de Artă Modernă din Paris aduna pe atunci cam 20.000 de vizitatori la o expoziție în două luni. Deci am pariat cam aiurea, eram convins că o să pierd o sticlă de șampanie.
Șocul a fost că în noaptea respectivă, RATP a ieșit cu 1 milion de călători pe timp de noapte. La fața locului, era puhoi.
Azi, la un vernisaj, în primul rând nu intri. Apoi, chiar și cei privilegiați fac coadă de două ore. Mii de oameni vin la vernisaj. La Palatul Tokio e o coadă de un kilometru.
E foarte interesant fenomenul. Fundația Louis Vuitton, care face expoziții de mare audiență, a avut un eveniment cu capodopere din muzeele ruse, o expoziție fenomenală cu 200 de capodopere, una lângă alta – Monet, Gauguin, Van Gogh, Pissarro, etc. La acea expoziție, publicul era alb. Au avut peste 1 milion de vizitatori, am fost de câteva ori și toți erau albi.
Mergeți acum la expoziția Warhol – Basquiat, făcută tot de Louis Vuitton. Majoritatea vizitatorilor vin din periferie. Publicul e amestecat. Bineînțeles, Basquiat era afro-american, dar este o expoziție de artă contemporană.
Deci arta contemporană a schimbat și profilul sociologic al publicului și deschiderea. Așa se explică și interesul mult mai larg la nivel mondial.
Apoi, a jucat un rol și dimensiunea de eveniment, faptul că sunt performance-uri, instalații, un soi de implicare a publicului în artă. Și mai e și aspectul legat de modă. Există o piață, înainte nu exista, arta contemporana nu avea valoare de piață.
Începând cu sfârșitul anilor 90, arta contemporană a început să aibă o valoare de piață mult mai ridicată decât unele opere clasice. Adi Ghenie valorează cât un Rubens sau un Rembrandt. E super interesant.
Și mai este și cool să fii văzut la astfel de evenimente. Știu oameni care economisesc jumătate de an ca să își cumpere o geacă Louis Vuitton sau o chestie Pharell Williams.”
Când vorbește despre lumea artei contemporane, Ami Barak e cu zâmbetul pe buze, pasionat și plin de umor. Pentru a înțelege mai bine fenomenul din spatele unor lucări la care publicul reacționează “asta puteam să fac și eu”, curatorul ne explică ce e considerat relevant în artă și care sunt diferențele între un artist vândut cu zeci de milioane de dolari la licitații sau alții care sunt expuși în muzee, dar nu vând la fel de bine.
“Până la un anumit moment, nu există o legătură între valoare artistică și valoare de piață. Muzeele achiziționează opera pe un ansamblu de criterii, iar valoarea de piață nu joacă un rol.
Muzeele se gândesc în ce măsură e o operă timpurie, într-un context istoric. În ce măsură ea reprezintă o contribuție importantă într-o înșiruire istorică. E important să aibă o chestie de unicitate, de specializare.
Piața, pentru că nu exista, a fost formată din primii colecționari care au învățat de la artiști și de la acei galeriști care s-au aventurat să promoveze arta contemporană. Acești galeriști au inițiat colecționarul, care nu știa nimic.
Apoi s-a format prima generație de colecționari interesați de artă contemporană, care mergeau la expoziții, la târguri și începeau să știe ce vor.
După aceea au apărut colecționarii din lumea finanțelor, din lumea modei și a publicității, oameni cu mulți bani. Și e o chestie tipică pentru oamenii cu bani, pentru ei e important ce le place lor, nu își pun problema ca valoarea de piață să fie echivalentă cu valoarea artistică.
Și cu cât costă mai mult, cu atât sunt gata să dea mai mulți bani. Ca și adidașii lui Michael Jordan.
Am avut o experiență incredibilă în materie de valoare de piață, care mi-a schimbat cu totul perspectiva la întrebarea de ce oamenii dau atâția bani pe o chestie care mie nu mi se pare atât de valoroasă.
Eram la Seul și am ajuns la o licitație cu un coleg coreean. Licitația nu era pe opere de artă, ci pe bolovani, pe pietre. Când spun bolovani, nu exagerez. Erau pietroaie, de diferite dimensiuni, mai mici, mai mari. Erau niște chestii care mie mi se păreau de o extremă banalitate. Highlight-ul a fost un bolovănaș de vreo 10 kg, care arăta ca pe stradă.
La ce valoare credeți că a ajuns licitația?
-Zeci de mii de euro?
-3 milioane de dolari. Atunci mi-am dat seama că pe ce se dau banii și câți bani se dau e o altă planetă.
-Și atunci, raportându-ne la arta contemporană, este corect să spunem că un artist poate fi foarte bine cotat la licitații, dar nu așa de bine văzut la marile muzee și galerii?
-E frecvent. Dar invers funcționează. Dacă e văzut de muzeu, la un moment dat o să se încrucișeze cu piața.”
Chiar și în zilele noastre, deși este deja un fenomen mondial de larg interes, arta contemporană continuă să nască uneori controverse puternice și uimire. Și este normal să fie așa, ne spune curatorul cu o vastă experiență.
Istoria e cea care ne dă răspunsuri lucide și ne ajută să înțelegem prezentul, cum am ajuns, de exemplu, de la arta Renașterii la arta vândută prin NFT.
În 2021, artistul Beeple a devenit al treilea cel mai scump artist în viață, după ce lucrarea sa „Everydays: The first 5000 Days”, un colaj digital alcătuit din 5000 de ilustrații, s-a vândut la licitație sub formă de non-fungible token, pentru 69 de milioane de dolari.
“În 1913, un artist francez, pe care îl chema Marcel Duchamp, a decis că opera de artă poate fi un obiect care nu a fost fabricat de artist. Primul obiect ready-made a fost un scaun pe care el a pus o roată de bicicletă. Deci artistul nu a creat obiectul, ci l-a ales.
Duchamp a dat o definiție “cine e artist? E cel care face arta. Și ce e arta? Este ceea ce face artistul.” E o tautologie. De ce vă spun asta?
În 1913, cărările s-au bifurcat. Câmpul de definiție a artei s-a schimbat. Când vorbești despre Leonardo și despre Marcel Duchamp, nu vorbești despre același câmp artistic. E clar că nu poți să te înțelegi.
Dacă bunica spune că asta nu e artă, are dreptate, nici măcar nu poți să te cerți cu ea.
Ea știe că arta e într-un fel, noi știm că poate fi și altfel. În arta contemporană avem și pictură, sculptură, dar avem și ready made, instalații, inteligență artificilă, multimedia.
Și s-a mai întâmplat o chestie când a apărut fotografia. O chestie care e reproductibilă la infinit, nu are valoare de piață. Și ajungem azi la lumea digitală. Ca să îi dai o valoare de piață, s-a creat NFT. Devine astfel, un unicat. Non-fungible token e doar pentru tine. Dar o fotografie fără NFT poate fi multiplicată la infinit. Iar caracterul speculativ crește valoarea pieței.”
În timp ce evenimentele de artă contemporană din lume se schimbă odată cu evoluția rapidă a tehnologiei, muzeele de stat din România arată ca în secolul 19, spune Ami Barak, fost președinte al Asociației Internaționale a Curatorilor de Artă Contemporană. În limba română, cuvântul curator nici măcar nu a fost inclus până acum în dicționare.
Ami Barak a făcut parte din boardul Muzeului Național de Artă Contemporană din București vreme de 9 ani, dar în ultimii ani a colaborat doar cu mediul privat.
Anul acesta curatoriază mai multe evenimente la Timișoara Capitală Europeană a Culturii, o expoziție la Cluj și urmărește îndeaproape scena artistică din România.
“Primul muzeu din România care funcționează pe un model de muzeu de artă modernă e MARe. În România funcționează coerent centrele private, spațiile neconvenționale.”
Își împarte timpul între lucru, expoziții și călătorii, iar la Paris se bucură de concertele dirijate de Cristian Măcelaru, directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței, privit de francezi drept un superstar.
Are doi copii, fiica îi moștenește înclinația către artă contemporană, în timp ce fiul, absolvent de studii de cinema, și-a descoperit o nouă pasiune și a devenit măcelar, ne povestește amuzat tatăl.
Locuiește în inima Parisului, aproape de Place de la Bastille, acolo unde ne-a dat și întâlnire, la finalul unei zile de lucru, în care se întâlnise cu mai mulți tineri artiști.
Unul dintre acesta l-a întrebat ce ar trebui să facă pentru a fi remarcat. Ami Barak i-a răspuns astfel:
“Eu când mă duc într-o expoziție, eu știu de îndată că opera asta e a lui cutare. De unde știu? Pentru că am văzut înainte și e o chestiune specifică artistului, are o semnătură, un stil. E el și nu e altcineva.
Asta i-am spus: fă în așa fel încât dacă voi intra într-o sală de expoziție și o să văd o lucrare a ta, o să știu că ești tu. Nu înseamnă că o să devii bogat, ci că o să ai locul tău în antologia epocii.
Van Gogh a vândut o singură lucrare în viața lui, a murit sărac lipit pământului și azi e un recordman. Ca o operă să aibă valoare maximală, la început n-are nicio valoare. Picasso spunea același lucru. Ideea de speculație funcționează doar așa.”
***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.
