Umanitatea a suferit o mutație. Adrian Ghenie vrea să o picteze. “Transformarea e ireversibilă. Mă interesează să îi găsesc o reprezentare în pictură.”

foto: Constantin Duma

“Dacă eu te duc pe tine într-un peisaj clișeic, plajă, apus, răsărit de soare, prima ta reacție vine din lumea veche – „mamă, ce mișto e!”. A doua, scoți telefonul, vrei să prinzi chestia aia. Te oprești din a contempla, te concentrezi pe poză. După care apare frustrarea „nu a ieșit. Poți să-mi faci, te rog, alta?”. Așa vedem noi acum. Așa ne uităm la artă, la oameni. Ceva ne blochează și suntem asaltați de un stream de emoții. Avem o anxietate în a privi tot.

Am senzația că tehnologia pe care am dezvoltat-o este ceea ce am vrut dintotdeauna. Cred că asta am vrut tot timpul, să nu mai privim realitatea.

Că o să ne-o luăm, că o să fie rău, asta nu știu. Specia umană e mult mai impredictibilă decât credem noi.

Eu vreau să pictez schimbarea, nu să o înțeleg.”

Îmbrăcat în negru, bătând frecvent din picior, dar zâmbind, având în față microfoane ale televiziunilor și reportofoane, precum și 100 de oameni în public, Adrian Ghenie, la rândul său anxios, ca noi toți după 3 ani de pandemie, răspunde cu calm într-un dialog menit să dizolve vălul de mister care l-a înconjurat în ultimii 10 ani și să îl arate mai aproape de adevăr.

Este probabil cel mai mediatizat nume al unui artist vizual român în viață, după ce picturile sale au atins vânzări record, de zeci de milioane de euro, la cele mai mari case de licitații din lume.

În realitate, preocupările sale sunt departe de lumea materială. Frământarea de a transpune imaterialul în pictură, de a surprinde în arta sa noua realitate pe care o trăim, este ceea ce îl face să continue. Și nu îi e ușor.

Însăși schimbarea suferită de umanitate, pe care vrea să o picteze, își pune amprenta și asupra sa.

“Dacă ar trebui să definesc “acum”, aș zice că e imposibilitatea de a fi singur. Am impresia că trăim într-o zonă gri. Când ești singur, ai senzația că e un multiplu care vine spre tine, sub forma informației. Când ești în public, ai sentimentul că ești singur.”

“În mijlocul epocii informației și a tehnologiei, începem să ne simțim singuri. Mă interesează cum se reflectă asta în practica artiștilor, cum o schimbă.

Eu, de exemplu, când intru în atelier am senzația că nu sunt singur. Și ca să îmi induc senzația singurătății bune, aia care te ajută să gândești, îmi pun teatru radiofonic, voci din copilărie. (n.r. vocea lui Victor Rebengiuc în Inimă de câine).

Pentru toți artiștii cred că e un ingredient esențial, câtă singurătate pot duce, de câtă singurătate au nevoie.”

“Nu îmi imaginez că arta se poate face fără singurătate.”

“Și dat fiind că tehnologia influențează exact chestia asta, cred că arta va fi influențată enorm. Dacă va fi bine sau rău, asta nu pot să zic.”

Locuiește la Berlin și a expus în galerii și muzee de prestigiu, precum Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, Tate Liverpool, Villa Medici sau Centrul de Artă Contemporană din Malaga, iar acum a venit la Timișoara, Capitală Culturală Europeană în 2023, cu prima expoziție personală din România, după 14 ani.

The Impossible Body/ Corpul imposibil, curatoriată de Diana Marincu și organizată de Art Encounters, înseamnă o serie nouă de lucrări, desene și picturi, realizate de Ghenie în 2023 pentru acest eveniment și arătate în premieră. Artistul născut la Baia Mare transpune de această dată preocuparea sa legată de schimbarea pe care umanitatea a suferit-o în relație cu tehnologia, mai ales în perioada pandemiei.

“În toată istoria noi nu am avut alt limbaj corporal decât propria fizicalitate, oamenii se trezeau dimineață, mergeau la lucru, săpau pământul, făceau sex, etc. În artă găsim limbaje corporale foarte specifice. Astăzi e o altă viziune.

Noi nu mai avem o reprezentare vizuală care să definească clar psihologia epocii, în schimb, avem un limbaj corporal de facto. Și chestia asta mă fascinează, că în timpul vieții mele am putut să asist la nașterea unui limbaj corporal uman, de la noi putere făcut. Practic, ce avem toți – un gadget în mână care creează un soi de postură.

Eu aș defini acest limbaj corporal prin pasivitate anxioasă. Telefonul nu e un instrument. Instrumentul participă la fizicalitate. O greblă îți induce o postură, mașina de scris la fel.”

“Telefonul te pune într-un soi de suspans, te face pasiv. Stai pentru că urmează să sugi de acolo o infomație care după aia îți va defini o stare.”

“În prima fază te paralizează, îți induce o pasivitate, după care devii anxios, fericit, furios, etc. Pasivitatea asta va fi cu noi de acum încolo, nu e ceva care să dispară, indiferent de gadgeturile care vor apărea.

Părerea mea este că transformarea asta e ireversibilă. Nu știu dacă e bună sau rea, asta nici nu mă interesează. E un fapt, o mutație. Mă interesează să îi găsesc o reprezentare în pictură.”

Lucrările expuse la Timișoara ne arată nu doar corpuri umane grotești, vii, dar în stadiu de descompunere, ci și ura care se revarsă tastând în fața unui laptop, ură pe care am remarcat-o cu toții în ultimii ani, pe social media.

Încă din 2008, Ghenie încearcă să stea departe de lumea virtuală, cea a pozelor din vacanțe, a corpurilor perfecte sau a agresivității în limbaj. La scurt timp după ce și-a creat contul de facebook, l-a și abandonat.

„Aveam impresia că lumea se îmbarcă într-un soi de caravană, iar eu nu o să particip la asta. De la zi la zi simt că e mai departe de mine. Eu deschid telefonul ca să citesc știri sau ca să dau un telefon. Cred că o să fiu din ce în ce mai pe dinafară până în punctul în care nu o să mai văd caravana asta.

Mă fascinează, culmea, efectele pe care le produce.”

“Dacă ar fi să mai vină o pandemie și ar fi liniște, să am un an fără niciun deadline, în care să pictez ce vreau, cred că m-aș preocupa de o singură chestie. Aș încerca să pictez pe o dimensiune mare un telefon mobil. Fiindcă are o textură imposibilă.”

“Ca pictor, te uiți la un obiect și te gândești cum traduc, cum amestec culorile ca să iasă coș cu flori, măr, etc. Dar telefonul aproape că nu are traducere, are un luciu abstract, e o suprafață goală care e încărcată psihologic, nu material. Sau o telecomandă. Sunt texturi pe care creierul le vede, dar nu le poate traduce. Eu n-aș ști să pictez un telefon. Decât așa, figurativ, dar nu ar fi textura aia.

De exemplu, merele lui Cézanne. Te uiți la merele lui Cézanne și vezi că nu sunt mere. Trece dincolo, înțelege mărul ăla ca pe o realitate psihologică, poate să îl încarce cu aia.”

“Practic, asta fac artiștii. Găsesc forme pe care reușesc să le traducă. Le iau din natură, din viața de zi cu zi, le traduc artistic și le încarcă.”

“Eu nu aș ști cum să le încarc. Aș putea să le reprezint, dar nu aș ști să le încarc psihologic.

Și mă uit în jurul meu, sunt din ce în ce mai multe astfel de obiecte pe care creierul nostru nu le poate încărca. Nu sunt niște unelte, ci niște porți prin care trece o informație și aia e încărcată psihologic.

Și eu, pentru că nu știu să pictez un telefon, am pictat o mână cu un telefon. Pentru că mâna este o textură pe care știu să o traduc pictural și pe care pot să o încarc psihologic. Prin extensie, speram că și telefonul sau telecomandă capătă încărcătură, dar singure, telefonul și telecomanda, nu știu să le pictez. Asta m-ar incinta.”

Dincolo de realitățile care se schimbă de la o zi la alta, îl inspiră istoria și operele clasice. Unora încearcă să le găsească un corespondent în arta sa.

“Cred că gelozia este unul dintre motoarele esențiale ale unui artist. Te uiți la lucruri și unele te fac gelos. Ca atare, ai vrea o variantă personală. Dar nu gelozia în arta contemporană. Aia e cumva toxică.”

“De exemplu, mă uitam la un El Greco și erau două personaje care se uitau la o ceva aprins, fețele lor erau luminate de acel jar. Și mă gândeam că ar fi ca două personaje în beznă care se uită la telefon. Mi-a plăcut lucrarea, m-am gândit că aș putea să îi găsesc o variantă. Îmi place genul ăsta, să mut o chestie dintr-o parte în alta, mai ales că e cumva servită pe tavă. Dar cred că așa s-a făcut toată pictura într-un fel sau altul…”

Istoria recentă îl face, însă, să creadă că arta, indiferent de valoarea ei, a devenit vulnerabilă chiar până la o posibilă dispariție, în fața unor mișcări activiste de mediu precum Just Stop Oil. În 2022, două tinere activiste au aruncat cu supă de roșii în celebra lucrare Floarea Soarelui, de Van Gogh, la National Gallery din Londra.

“Dacă arta ar fi o religie, Van Gogh ar fi unul dintre mucenici, icoana stângii, artistul care n-a vândut nimic, s-a sinucis, genial, singur, exact ce iubim la nivel uman.

Dacă aruncau sucul de roșii pe un Rubens, am fi zis dă-l în mă-sa, că oricum reprezintă aristocrația. Dar faptul că au aruncat pe un Van Gogh spune cumva că nu vor mai exista sfinți pe viitor.”

“Epoca aia e terminată. Ce efect va avea asta asupra artei? Cred că unul major. Dar nu știu dacă o să vedem asta în următorii ani. Și cred că va apărea o generație de artiști care va avea ca unic criteriu, criteriul ecologic.

Noi avem senzația că dacă un lucru e frumos, o să scape, că trebuie protejat. Antichitatea era plină de chestii frumoase și n-a scăpat mai nimic.”

“Odată mutația produsă, nu avem nicio problemă să distrugem tot.”

“Să nu ne facem iluzii că legile patrimoniului și 500 de ani de educație vor ține arta în muzee ca acum.

Performance-ul celor de la Just Stop Oil pune ca un parpriz în față avertismentul că s-ar putea să urmeze o epocă de tipul ăla, în care vor face o listă cu lucruri care știm că sunt bune și de aia le vor distruge.”

Într-o lume fragilă, imprevizibilă, dependentă de tehnologie și anxioasă, Adrian Ghenie își găsește cu greu liniștea interioară. Se refugiază în locuri mai puțin cunoscute, puțin populate, care își păstrează autenticitatea.

„Încerc de multe ori să nu fac nimic și asta e o chestie destul de complicată. Am observat că în Berlin nu mai funcționează asta, îmi vine să fac ceva. Ca să mă relaxez, trebuie să nu fac nimic. Și atunci mă duc în tot felul de excursioare total nepitorești și încerc să nu fac nimic.”

“Am descoperit în ultimii 20 de ani valorea plictiselii – e mare lucru să ajungi în punctul ăla în care ești atât de plictisit încât ești creativ, ai curaj. Pare o banalitate, dar nu e ușor să mai ajungi acolo, să nu faci nimic fără să ai sentimentul de vinovăție că nu faci nimic.”

Revine constant în România fără să facă, însă, din asta, un eveniment. La Cluj, locul unde s-a școlit și dezvoltat în prima parte a carierei sale, odată cu Galeria Plan B, se regăsește din ce în ce mai puțin fiindcă noile cartiere apărute de pe o zi pe alta nu mai au nicio legătură cu orașul studenției sale. În schimb, i-a plăcut să descopere farmecul Deltei Dunării.

Acum, din mijlocul Capitalei Culturale Europene, apreciază tocmai partea încă neoccidentalizată.

“Mă raportez la România ca la o textură anume pe care am regăsit-o la Timișoara, o anumită eroziune, o lume încă nelocuită de materiale de construcții, acolo mă simt acasă, creierul meu se simte într-o zonă de confort fantastic. Dacă aia dispare, cred că aș avea o problemă.”

A ajuns la Berlin pentru că, oricât de banal ar suna, acolo l-a dus viața. Întâmplări simple și umane l-au făcut să rămână.

„Am fost invitat acolo de un revelion, mi-a plăcut la revelionul ăla foarte mult, mult mai mult decât revelioanele petrecute la Baia Mare și Cluj, după revelion am mai fost o dată, ală cu revelionul mi-a oferit un atelier mult mai mare decât am avut vreodată și încet încet am plecat, a fost un proces.

Mi se părea că era un loc în care puteai să fii cu adevărat anonim, ceea ce e fantastic.

E locul din lumea asta care oferă acest sentiment genuin. Te simți anonim în sensul sănătos al cuvântului.”

A reprezentat România la Bienala de la Veneția în 2015, când a renovat cu banii săi Pavilionul construit din fondurile lui Nicolae Iorga.

“Eu mă prezint ca artist român. Nu vă imaginați ce diasporă interesantă are România. Nu mă refer doar la cei care au plecat în ultimii 30 de ani.”

“De multe ori cei care locuiesc în România uită că există o a doua Românie afară și e foarte interesantă. E dincolo de clișee.”

“Am fost surprins de multe ori să dau peste oameni extrem de sofisticați, veniți din România. Afară e o Românie sofisticată care reduce mult din senzația asta că „am plecat din România.”

Dar ca să lămuresc povestea cu renovarea pavilionului, am făcut-o în primul rând pentru mine. Știți de ce? Când m-am dus acolo să verific pereții, mi-au spus că nu au mai fost refăcuți de 50 de ani, că bați un cui, pui o pictură grea și pică. Deci am refăcut pavilionul, în primul rând, ca să pot să-mi atârn lucrările.

O lucrare de 3 metri are 150 de kg cu ramă, nu ține cuiul în peretele făcut pe vremea lui Iorga. Asta nu are deloc o conotație patriotică, că am cheltuit bani și am salvat nu știu ce pavilion. Nu. Pur și simplu cădeau lucrările.”

Dacă în restul lumii vernisajele sale adună oameni interesați strict de artă contemporană, deschiderea expoziției sale la Timișoara a avut mai degrabă un caracter familial. S-a întâlnit cu foști colegi de liceu sau vecini, veniți să îl vadă, a stat la povești cu jurnaliștii sau cu oameni sosiți din diverse colțuri ale țării pentru a-l întâlni, a obține un autograf sau un selfie.

Dincolo de lucrările expuse, chiar și desfășurarea evenimentului confirmă credința sa, că umanitatea a suferit o modificare iremediabilă. Noi, simpli vizitatori sau jurnaliști, am văzut lucrările sale și prin ecranele telefoanelor, fiind irezistibilă tentația de a poza un tablou de Ghenie și a posta apoi pe social media. În mijlocul acestei lumi, artistul a rămas răbdător, sociabil și singur în același timp.  

Dintr-un generos respect față de entuziasmul publicului, a acceptat glumind toate solicitările de poze sau autografe, făcând cu zâmbetul pe buze ceva ce nu și-ar fi dorit, de fapt, să facă.

În definitiv, celebritatea nu are nicio legătură cu arta sa. Procesele emoționale și cognitive prin care trece atunci când pictează sunt departe de ideea de satisfacție sau bucurie. Ele se apropie mai degrabă de o luptă cu propriile frici.

“Cuvântul ăsta “bucurie”… eu nu înțeleg nimic din el. Nu știu la ce se referă.”

“Nu am reacția asta în atelier când pictez să zic “pfoai, ce bine a ieșit! Sunt bucuros”. Nu am avut-o niciodată. Nu știu cine o are. Am senzația că e un cuvânt care nu ar avea ce căuta într-o relație cu un artist.”

“Imaginează-ți un scriitor care e într-o depresie și termină un roman. Sunteți bucuros că ați terminat? Da. În ce constă bucuria? Păi, vreau să mă arunc de la etaj. Au fost artiști consacrați, de succes, care s-au sinucis. Pur și simplu cred că bucuria nu are nicio legătură cu zona asta.”

“De ce face lumea artă? Aici e o listă întreagă…nu e nici că se descarcă, nici că vrea să fie creativă, că se plictisește. E o complicățenie de ce face lumea artă, ce e artă. E ca la Google Maps. De sus pare simplu. Bagi zoom, te sperii cu cât mergi mai aproape.

Toată arta e un eșec cumva controlat. De aia pui a doua pensulă pentru că nu a ieșit prima. Eșecul primului gest duce la al doilea. Și de la un punct încolo speri că o să apară succesul. Dar vorbim strict de succesul acelei suprafețe, nu de succesul în sens social.

E o administrare a eșecului până când la un moment dat ai senzația unei victorii, dar strict în zona aia, nu are legătură cu percepția socială.”

Expoziția Corpul Imposibil poate fi văzută la Timișoara, la Pavilionul ISHO, până pe 18 iunie. Intrarea este liberă.