Alexandru Solomon, regizor: “Criza coronavirus va fi o lovitură fatală pentru unele asociații din sectorul independent”

Alexandru Solomon este unul dintre cei mai importanți regizori de filme documentare din România și numele de care se leagă festivalul de film documentar One World Romania, ajuns anul acesta la a 13-a ediție.

Este președintele Asociației One World România, care organizează, pe lângă festival, mai multe proiecte educaționale adresate tinerilor sau profesorilor, precum și demersuri prin care încercă recuperarea arhivelor istorice de film documentar românesc.

Vorbisem să facem acest interviu înainte ca în România să apară primul caz de COVID 19. Între timp, virusul s-a răspândit și în țara noastră, iar festivalul a fost amânat.

Eram la un pas să amânăm și noi interviul, pentru că dispăruse subiectul principal, dar am decis să îl facem, așa cum plănuisem, tocmai pentru a vedea cum este sectorul cultural independent afectat de criza provocată de epidemia cu noul Coronavirus.

Ați anunțat amânarea festivalului chiar înainte de a fi interzise evenimentele cu peste 100 de spectatori. A fost o măsură de prevenție?

A fost o măsură de prevenție, pe de o parte, pentru că, totuși, suntem responsabili și față de public și față de invitați. Urma să vină oameni din tot felul de țări, nu puteam să prevedem ce se va întâmpla. Așa că ne-am gândit că nu prea avem încotro.

Ne-am călcat pe suflet și ne-am dat seama că nu putem controla situația și că, într-un fel, e mai corect așa, ceea ce e foarte complicat să faci cu 10 zile înainte de începerea evenimentului.

Nici nu vreau să mă gândesc ce li se întâmplă celor care începuseră deja. Cum e festivalul One World de la Praga, care s-a anulat după 3 zile de la începere, cu oamenii acolo, cu toate cheltuielile deja începute.

Și acum ce e de făcut, care sunt principalele probleme cu care vă confruntați?

În primul rând ne-am gândit când am putea să îl reprogramăm, doar că totul fiind așa imprevizibil, ca evoluție a epidemiei, e foarte greu de făcut.

Pe de altă parte, avem niște datorii față de toți finanțatorii și partenerii să facem evenimentul ăsta.

Ați apucat să luați bilete de avion, cazări pentru invitați?

Da, totul era cumpărat.

Și mai recuperați acei bani?

O mică parte din bilete, unele companii aeriene au agreat să reprogramăm sau să ne dea niște vouchere. Dar e un procent mic.

V-ați gândit la o dată pentru reprogramare?

Deocamdată ne gândim la mai-iunie, dar e o chestie complet imprevizibilă și în care ar trebui să reluăm tot procesul cu invitații, cu programarea, sălile, deci durează. Și asta presupune și că echipa va trebui să muncească de două ori. Au muncit o dată ca să pregătească, acum o luăm nu chiar de la zero, dar sunt niște luni în plus și oamenii trebuie plătiți.

“Acum, în situația în care țara arde, noi să ne plângem de treaba asta, pare așa ridicol. Pe de altă parte, sunt oameni care muncesc în sectorul ăsta, care altfel ar fi pe drumuri, deci cumva nu e indiferent pentru societate și autorități.”

Alexandru Solomon, regizor

Există și riscul să fie apoi o avalanșă de evenimente, toate acestea amânate și reprogramate apoi?

Există și riscul ăsta, da. Dar, oricum, asta mi se pare că e cireașa de pe tort pentru că noi oricum lucrăm într-un mediu complet imprevizibil, toate aceste evenimente din sectorul independent se petrec pe bază de aplicații punctuale și parteneriate care nu sunt multi-anuale.

Deci, nu există niciun fel de plasă de siguranță pentru toate organizațiile astea.

“Cu cât statele sunt mai fragile, iar România face parte dintre cele mai fragile state din Europa, cu o structură publică mai degrabă inexistentă, cu atât sectorul independent va avea mai mult de suferit.”

Practic, e cumva obligatorie reprogramarea și nu anularea, pentru că altfel ați pierde toate finanțările și nu ați avea cum să vă achitați datoriile…

Exact, sigur. Dar, ce vreau să zic e că oricum sectorul ăsta cultural independent lucrează într-o epidemie constantă, imprevizibilă, pentru că la fiecare an și la fiecare proiect trebuie să o ia de la capăt ca și cum ar fi pentru prima dată și nu există niciun fel de strategie publică.

Dar, mă rog, acum în situația în care țara arde, noi să ne plângem de treaba asta, pare așa ridicol. Pe de altă parte, sunt oameni care muncesc în sectorul ăsta, care altfel ar fi pe drumuri, deci cumva nu e indiferent pentru societate și autorități.

Nu știu cum o să iasă toată lumea din această tulburare. Cred că efectele economice vor fi mari.

Cu cât statele sunt mai fragile, iar România face parte dintre cele mai fragile state din Europa, cu o structură publică mai degrabă inexistentă, cu atât sectorul independent va avea mai mult de suferit.

Am văzut că au existat mai multe reacții în spațiul public, apeluri de sprijinire a artiștilor independenți. Cât de tare îi afectează anularea spectacolelor?

Bănuiesc că foarte tare. Dar nu sunt numai în teatru. Și în film sunt probleme. Sunt producții care se anulează, sunt oameni care ar fi venit din străinătate să lucreze aici sau oameni care să plece de aici să lucreze afară.

Cred că sunt zeci de mii de oameni care lucrează în condițiile astea sau poate mai mulți, nu știu, nu am o statistică. Dar ei fac un serviciu cultural-social masiv. Până la urmă, prestigiul României în lume, atât cât e, e dat și de cinema, de teatru, de arte vizuale, de dans.

Dacă te uiți la cât investește statul în lucrurile astea e absolut ridicol.

Cum reușiți să supraviețuiți?

Păi, ca atare. Eu și echipa am ajuns la concluzia că facem un serviciu nu numai cultural, ci și social pentru că vorbești despre teme de societate, te duci în școli, faci proiecții pentru profesori, faci discuții în zona educațională, sunt ONG-uri cu care lucrăm de câțiva ani…și ei fac un serviciu public. Acum cred că lovitura va fi fatală pentru unele dintre aceste instituții private, asociații.

Luați în calcul varianta să faceți festivalul online, pe o platformă pay-per-view?

Da, numai că să construiești o platformă pay-per-view e foarte scump. Noi nu avem drepturile pentru filmele din selecție, ar trebui renegociate, iar distribuitorii sunt reticenți să facă asta.

Dar e o investiție pe care…numai pentru asta nu am avea bani acum. Ar fi o soluție, pe de altă parte, ideea asta de festival înseamnă și comuniune, întâlnire fizică, nu virtuală. E greu de înlocuit.

Cum vi se pare soluția celor de la Unteatru, de a transmite spectacolele live, contra cost? Sunt unii care spun că e o idee foarte bună, alții spun că se pierde farmecul teatrului.

Cred că e idee bună. Ceva se pierde, dar măcar nu se pierde tot. Plus că, în afară de a ne uita la seriale, ce ne rămâne de făcut în vremea asta?

Bun, ei creează ceva care e al lor, într-un spațiu al lor, dar noi ar trebui să difuzăm niște filme care nu sunt ale noastre.

Cum ați reușit să mențineți viu festivalul One World atâția ani și să îl dezvoltați de la an la an?

Cred că festivalul a evoluat cumva în direcția asta de a deveni, pe de o parte, un soi de platformă pentru oameni din societatea civilă, artiști și activiști, iar asta a dat un soi de țesătură în jurul festivalului și țesătura asta s-a extins dincolo de festival, pentru că era frustrant să muncești 8 luni pentru un eveniment de 10 zile.

Tot timpul am încercat să creăm evenimente pe parcursul anului, pe lângă festival.

Mergeți și în școli. Ce se întâmplă mai exact acolo?

Da, avem acest proiect educațional, are deja 5-6 ani. E gândit și pentru profesori și pentru elevi.

Se întâmplă training pentru profesori, ca să introducă filmul documentar în predare, în școală. Noi le dăm niște filme pentru care am luat drepturi și îi pregătim să le folosească. Nu le punem filmul la dispoziție și atât, ci încercăm să stabilim cu ei cum ar putea să le folosească la clasă, în ce ordine.

Am produs broșuri, ca să existe un material ajutător.

Apoi există partea de elevi, care constă în organizarea unor cine-cluburi în licee, fac și un festival al acestor cine-cluburi.

Cum reacționează profesorii la aceste activități?

Sunt mulți oameni care își doresc să facă o altfel de școală și care își dau seama că și elevii au nevoie de altceva sau că ar putea să îi atragă altfel. Imaginea în mișcare e tot timpul mai apetisantă decât un manual.

La nivel global, cum vă explicați interesul crescut pentru filmul documentar?

Dacă te uiți un pic la evoluția genului, poți să zici că saltul mare s-a petrecut undeva între anii 80-90, atunci apare Arte, apar tot felul de posibilități de a expune pe televiziunile mari. Documentarele au început să intre în festivalurile mari.

Oamenii au un apetit pentru non-ficțiune și apetitul ăsta se regăsește și în teatru și în tot felul de arte, cum ar fi Svetlana Aleksievici în literatură.

Poate există și un soi de neîncredere în non-ficțiune, e și un efect al globalizării, oamenii nu mai stau numai în bula lor, bula s-a mărit. Pare că lumea e mai mică de când avem internet. Și atunci, măcar ești conștient că există aceste lumi paralele.

“Eu regret că nu am făcut cinema mai direct, pe stradă, în anii 90.”

În România care ar fi începuturile filmului documentar?

Există între cele două războaie, când se înființează Oficiul Național al Cinematografiei, există instuția asta a actualităților și a documentarului. Sunt nume ca Paul Călinescu sau alții, care făceau documentar în anii 30, cum ar fi Țara moților, de Paul Călinescu.

Și jurnalul de actualități a jucat un rol de non-ficțiune până târziu.

Apoi, după război, în anii 50 apare Sahia, iar asta e altceva ce am început să facem prin One World, recuperarea producțiilor de la Sahia, în perioada comunistă, pentru că ni s-a părut esențial să privim lucrurile astea critic, cu ochii de azi, dar contextualizând și privindu-le ca pe niște obiecte ale unor generații nu așa de îndepărtate.

Alexandru Solomon, regizor și operator de imagine
foto: arhiva personală
Alexandru Solomon, regizor și operator de imagine
foto: arhiva personală

Dumneavoastră cum și de ce ați început să faceți filme documentare?

În anii 90, când am terminat eu școala de film, eu am terminat la operatorie, am început să lucrez ca operator la filme de ficțiune, doar că era o perioadă foarte tulbure în cinema-ul românesc, nu eram foarte fericit cu ce se făcea și am început să lucrez cu oameni din teritoriul artelor vizuale.

Am făcut filme experimentale cu Geta Brătescu, cu Radu Igazsag, cu el am făcut filme despre avangarda românească pentru că ni s-a părut nouă că era un teritoriu care merita redescoperit.

Și astea erau niște filme între documentar și experimental, pentru că ne documentam despre avangarda românească și încercam să punem totul într-o formă experimentală.

După aia, treptat, filonul ăsta documentar a crescut. Am început să fac filme tot mai puțin experimentale și tot mai mult documentare. Dar am avut și norocul să lucrez la Fundația Arte Vizuale, care era și este o instituție privată înființată în 91-92 de Vivi Drăgan Vasile și care oferea tinerilor cineaști un loc în care să își facă proiectele de film documentar.

Sahia era pe ducă deja, Buftea era și ea în reorganizarea sau colaps, ce o fi fost, televiziunea nu era locul unde să primești șansa de a face un film despre societate.

Eu regret că nu am făcut cinema mai direct, pe stradă, în anii 90.

“Eu simt acum că nimeni din România nu mai vrea să fie filmat. Asta e drama documentaristului.”

Ați făcut, totuși, un film despre oamenii care au marcat evoluția României, de după comunism. Kapitalism – Rețeta noastră secretă. Cum au fost întâlnirile cu Dan Voiculescu, Dinu Patriciu, George Pădure…?

Am avut tot timpul sentimente ambivalente. Sigur că nu eram de acord cu practica lor, pe de altă parte înțelegeam că sunt niște produse ale societății românești, așa cum și eu sunt. Nu ar fi reușit să facă ce au făcut fără concursul autorităților și al oamenilor din jur.

Eram fascinat că era clar că sunt niște oameni care au un soi de atuu personal. Au tot felul de date, care poate în alte societăți nu ar fi funcționat, dar aici au funcționat. Sunt oameni cu carismă, carierele astea s-au făcut și la televizor, nu numai la masa negocierii.

Cred că ceea ce s-a petrecut atunci, irepetabil, este că am avut acest acces. Cred că era ultima șansă să am acest acces, după aia s-a închis complet.

Au urmat marile condamnări…

Da, nu se aștepta nimeni să vină aceste condamnări, eu nu am crezut, nici ei. (râde)

Eu simt acum că nimeni din România nu mai vrea să fie filmat. Asta e drama documentaristului. Și asta ni se trage, din păcate, de la o parte a presei și din online.

Există această neîncredere, oricum societatea românească cred că are cel mai mare grad de neîncredere inter-personală din lume, peste asta s-a adăugat un soi de lipsă de respect total față de viețile oamenilor, de demnitatea lor.

Recomandați-ne un film documentar pe care să îl vedem.

Colectiv, trebuie mers la Colectiv. O să iasă filmul lui Radu Ciorniciuc, Acasă, care a luat premiu la Sundance, era programat în deschiderea One World Romania, dar deschiderea nu mai are loc acum.

Apoi, sunt filme mai aproape de ficțiune, pentru că regizorii sunt de ficțiune – Tipografic Majuscul al lui Radu Jude, dar care are o latură documentară importantă și e filmul Ivanei Mladenovic, e semi-documentar, pentru că Ivana joacă împreună cu părinții ei – Ivana cea groaznică, într-o poveste care o implică total.

Mai e Profu, film documentar al lui Alex Brendea, care a luat premii frumoase anul trecut.

Și, dacă te uiți la strategia CNC-ului de anul acesta, documentarul e finanțat cu 10% din bugetul concursurilor de proiecte. De ce 10%? sigur, poți să zici că e mai ieftin un documentar, dar oamenii lucrează 5 ani la un documentar versus cât se lucrează la o ficțiune, ceva mai puțin.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *