“Whistleblowerii sunt oamenii curajoși din sistem. După Colectiv, toate acele voci au fost femei.” Interviu cu Alexander Nanau, regizorul filmului “colectiv”

Foto: Bogdan Iordache

Despre incendiul de la Colectiv și despre ceea ce a urmat s-au realizat mii de articole de presă, reportaje tv, interviuri și câteva filme documentare. Însă doar filmul lui Alexander Nanau, “colectiv” a reușit să explice întregii lumi amploarea acelei tragedii și a corupției din sistem.

Filmul documentar “colectiv” a avut premiera mondială în 2019, la prestigiosul Festival de film de la Veneția, iar protagoniștii filmului au fost aplaudați în picioare 10 minute în șir. Au urmat și alte festivaluri, precum și premii, iar acum “colectiv” este invitat special la Sundance, cel mai important festival de film din America, alături de doar alte 5 filme care au marcat anul ce tocmai a trecut.

Chiar înainte să plece în SUA, am stat de vorbă cu Alexander Nanau, regizorul documentarului, cunoscut iubitorilor de film pentru “Toto și surorile lui”, un documentar realizat în 2014 și multipremiat în toată lumea.

Alex, cum s-a născut acest film?

Cumva din nevoia de a înțelege ce se întâmplă în timp real, în societatea românească, după Colectiv. A fost mai întâi nevoia de a înțelege această schimbare care se cere de către o generație, în sfârșit, după atâția ani și cumva înțelege cum funcționează puterea, în relație cu cetățenii.

Asta vine ca un prim reflex, de a înțelege ce se întâmplă în societate. Mie mi se pare că în România e o societate destul de nouă, care de abia își formează mecanismele și s-a arătat că abia acum s-a format o societate civilă sau s-au format grupuri de oameni conștienți de faptul că trebuie să se implice pentru a-și apăra drepturile și de a deveni o voce.

“Ne era clar că acolo nu sunt niște reprezentanți ai statului, ci niște incompetenți care s-au cățărat pe acele funcții.”

Alexander Nanau, regizor

A fost un anumit factor declanșator pentru tine, pentru a face acest film? Poate protestele, poate anchetele din presă?

Da, cu siguranță. Mai întâi au fost acele declarații din primele zile, la care ne-am uitat cu toții și am avut mari dubii că ele corespund cu adevărul. Evident, pentru că cei de la putere aveau o poveste în spate, veneau deja după multe scandaluri și ne era clar că acolo nu sunt niște reprezentanți ai statului, ci niște incompetenți care s-au cățărat pe acele funcții și, evident, am călcat și eu în spitale și îmi era foarte greu să cred ce se spunea acolo. Apoi, peste asta au venit acele dezvăluiri de la Gazeta Sporturilor care au confirmat că am asistat la o manipulare fără precedent.

Eram la Berlin, tocmai mă întorsesem din Afganistan, unde tocmai filmasem un film ca DOP și discutam cu producătorul HBO, era sfârșit de noiembrie, ne gândeam cum putem spune o poveste despre ce se întâmplă în România. Eu filmasem deja la proteste, dar nu știam de unde să apuc tema, era ceva prea complex.

Și atunci am decis, împreună cu HBO, să investim într-un timp și o echipă de documentare pentru a vedea de unde să apucăm povestea și ce unghi am putea aborda, care să se pupe cu modul meu de a face filme, adică documentar observațional.

Taskul era să găsim personaje puternice, care au un demers interesant, pentru a putea reflecta cumva societatea prin povestea lor.

Care au fost personajele cheie pe care le-ai ales?

În perioada de documentare, noi am făcut sute de ore de interviuri în toate direcțiile, cu medici, victime, jurnaliști, etc. Și la un moment dat Antoaneta Opriș, care conducea echipa de documentare și e și co-autorul filmului a zis că probabil unghiul presei va fi cel mai interesant. Dacă ne-ar lăsa cineva ca Tolontan să-i urmărim munca, ar fi un punct foarte bun de plecare. Ne-am dus la el, am discutat ideea, a zis că nu crede că poate lăsa o camera în redacție pentru că redacția este un spațiu care trebuie protejat, de la surse, la informații, la jurnaliștii pe care nu poți să-i expui.

Dar noi i-am prezentat toată munca noastră de documentare și cred că asta l-a convins că demersul nostru e unul foarte serios. Și într-o zi m-a sunat, mi-a zis  “avem ceva, pregătim de câteva luni de zile, hai să încercăm, poate puteți filma acest proces al anchetei.”

Și am început să filmăm și deja de când am început, s-au resturnat situațiile în acel caz – Hexi Pharma – cu o viteză care nu mai putea fi controlată, noi trebuia doar să fim atenți să nu ratăm ceva.

“Nu cred că poate fi ceva mai devastator pentru un părinte decât să știe că putea să-și salveze copilul și l-a pierdut pentru că cineva l-a păcălit.”

Ca observator, a fost vreun moment sau un personaj care te-a marcat în mod special?

În perioada interviurilor pentru documentare, cele mai marcante au fost, evident, întâlnirile cu părinții. Acolo, în detaliu am aflat ce înseamnă pentru un părinte, de fapt, poți doar să intuiești, ce durere vine cu experiența asta a unui părinte care își putea salva copilul, era salvabil, dar cineva s-a folosit de situația lui, l-a mințit și l-a împiedicat să își salveze propriul copil.

Nu cred că poate fi ceva mai devastator pentru un părinte decât să știe că putea să-și salveze copilul și l-a pierdut pentru că cineva l-a păcălit.

Ați încercat să ajungeți și la autoritățile implicate atunci? Nicolae Bănicioiu, Victor Ponta?

Am încercat cu Bănicioiu, dar ne-a zis că tot ce a avut de zis e în mass-media, inclusiv declarațiile lui că România are un sistem sanitar ca în Germania.

Dar noi nu am vrut să ne axăm pe asta.

Pe noi ne-a interesat cum se desfășoară evenimentele în perioada în care am filmat. Da, există autorități în film, dar din guvernul care a urmat, guvernul tehnocrat. Pentru că Hexi Pharma a fost ceva, în primul rând, din ograda acelui guvern, care s-a identificat a fi altfel la vremea aceea, dar, după cum știm, mare diferență n-a fost, între abordări, în ceea ce privește sistemul medical.

“Nu uiți când înțelegi ce s-a întâmplat.”

La fiecare comemorare Colectiv, se pune întrebarea dacă s-a schimbat ceva sau dacă oamenii au uitat. Crezi că filmul tău va rămâne în memoria colectivă, ca un reminder, un reper?

Un film, dacă e bine făcut, tot timpul rămâne un reper, ceva care ține memoria vie. Cumva, pe parcursul procesului și ăsta a fost taskul, să și ajutăm să nu se uite momentul și să îl înțelegem mai bine.

Nu uiți când înțelegi ce s-a întâmplat.

Nu știu dacă un film poate schimba o societate, dar un film poate schimba fiecare om, să îl pună în fața unei oglinzi, să își pună întrebări, care e rolul lui în societate. Și aici filmul dă multe repere pozitive, cum ar fi whistleblowerii. Trebuie să fim conștienți că în tot anul 2016 nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu existau oameni curajoși din sistem, fie doctori, fie contabili, care au avut curajul să iasă în față sau să se ducă la presă.

Dacă nu existau câteva, doar o mână de voci curajoase, toate femei, anul 2016 ar fi arătat foarte diferit în România.

Cred că asta poate povestea să facă. Să îl pună pe spectator într-o situație de a se întreba pe sine ce face el când vede fraudă, când vede corupție, zice „domne, asta e sistemul, n-am ce face, sunt doar unul singur” sau are curajul să facă ceva ce moral e corect.

“Nu prea știm dacă democrațiile noastre pot rezista în fața acestui atac, al unor oameni cărora nu le pasă de viața cetățenilor, chiar dacă prin populism ei asta declară, în spate e cu totul altceva.”

Ce fel de reacții ați primit la festivalurile unde ați participat anul trecut?

Pe lângă faptul că la premiera de la Veneția, protagoniștii au fost aplaudați în picioare 10 minute în șir, cele mai des întâlnite reacții sunt că, de fapt, nu e doar o poveste românească, ci e și din țara lor.

Filmul atinge o coardă care s-a accentuat în cele mai multe democrații începând cu anul 2016. Există o frică profundă a noastră despre ziua de mâine. Ce se va întâmpla cu noi, dacă societatea noastră e condusă de populiști, de către incompetenți, care folosesc statul și puterea doar în serviciul propriu sau al propriilor rețele de putere.

Nu prea știm dacă democrațiile noastre pot rezista în fața acestui atac, al unor oameni cărora nu le pasă de viața cetățenilor, chiar dacă prin populism ei asta declară, în spate e cu totul altceva.

Crezi că un astfel de subiect are un impact mai mare atunci când e redat într-un film documentar, decât dacă ar fi la un moment dat subiectul unui film de ficțiune?

Da. Bine, acum depinde de calitatea filmului documentar, pentru că se fac multe filme documentare.

Dar cred că un film documentar care știe să povestească autentic, să își descrie personajele, să extragă un sâmbure de adevăr din ele, da, cred că poate să aibă un impact mai mare.

Cu ce gânduri plecați la Sundance?

Să mă îmbrăc bine. (râde)

Sundance e un festival care are premiere de film, dar noi suntem acolo într-o secțiune Spotlight, în care curatorii festivalului aleg 6 filme lansate în ultimul an, despre care cred că nu vor să treacă festivalul lor fără să le fi arătat. Și asta e foarte prestigios, ne bucură foarte mult. Și este și un start foarte bun pentru distribuția din America, pentru că este cel mai vizibil festival din America de Nord.

La sfârșitul lui februarie va fi premiera în România. Dat fiind că nu prea mai avem cinematografe de artă și că românii nu prea merg la filmele românești, crezi că vor fi, totuși, atrași de subiectul Colectiv, care e de interes național?

Eu sper că filmul va atrage oameni de cinema, dar nu pentru că este de interes național, ci pentru că este un film foarte bine făcut, un film care le arată o lume la care nu au avut acces până acum.

Sigur, ne supărăm pe jurnaliști sau nu, dar niciodată nu am fost atât de aproape de ei în timp real, fără ca ei să poată să mascheze, și să vedem cum funcționează, de fapt, un jurnalist, de la momentul când primește o informație, la a o verifica-o, la a întâlni whistleblowerii noaptea, în secret.

Și la fel și cu instituțiile statului. Niciodată nu am fost în cabinetul unui ministru și să vedem, fără să mascheze, un proces de decizii și momentele grele prin care trece un om care este într-o funcție atât de importantă, iar deciziile lui pot sau nu să ucidă oameni.

Asta se întâmpla pe vremea lui Vlad Voiculescu, a guvernului tehnocrat.

Da.

Acum sunt alții la putere, vă gândiți să îi invitați și pe ei la premiera filmului? Pe cei care ar putea să schimbe ceva de acum încolo.

Da, sigur, vom invita oameni din instituții de stat.

Ce ai învățat tu după această experiență, la nivel personal?

Cred că mi-a confirmat că nici în viața publică, nici în viața privată, nu ai voie să dai înapoi când sentimentul moral îți spune ce ai de făcut. Și să fiu foarte vigilent cu ceea ce declară sau vor cei de la putere, fie chiar și un manager de spital sau un doctor, și să verific, ca cetățean, dacă e adevărat ce spune sau e în interesul meu.

Și foarte important e ce am învățat despre presă. Cum să mă uit la presă, să dau încredere celor care au dovedit că sunt de încredere.

Filmul “colectiv” va intra în cinematografele din România începând cu 28 februarie 2020.