foto: Ștefan Marinescu/ Nod Festival
Mihail Șișkin, unul dintre cei mai importanți scriitori ruși contemporani, a fost prezent zilele acestea în România, la festivalul de literatură NOD, organizat la Brașov.
Șișkin, autorul unor romane superbe, precum “Scrisorar” sau “Părul Venerei”, este singurul rus care a primit toate cele trei premii literare majore din țara sa natală – Russkii Buker în 2000, pentru volumul Luarea Ismailului, Naţionalnîi bestseller în 2005, pentru romanul Părul Venerei, şi Bolşaia kniga în 2011, pentru romanul Scrisorar.
Azi trăiește cu durerea că Rusia comite zilnic crime de război, că volumele lui sunt interzise în Rusia, iar el este declarat agent străin.
E stabilit în Elveția de peste 30 de ani și, de la distanță față de țara natală, o spune răspicat: “Sper să trăiesc suficient de mult încât să îi văd pe acești criminali morți. Spânzurați, mai bine.”
Puternic critic al lui Vladimir Putin, Șișkin este, însă, pesimist cu privire la o soluție pentru încetarea războiului din Ucraina.
Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, acesta susține că Rusia poate fi învinsă doar militar, însă “țările occidentale au dezamăgit fiindcă nu au livrat armele necesare Ucrainei. Iar liderul celei mai mari puteri a lumii întinde covorul roșu și îl aplaudă pe criminalul de Putin.”
În acest context, Șișkin și-a asumat misiunea de a salva ce mai poate – literatura scrisă în limba rusă, ca parte a literaturii mondiale.
***
Domnule Șișkin, până să ajungem să vorbim despre literatură, nu pot să nu vă întreb despre ceva ce avem în comun – jurnalismul, fiindcă așa ați început, de fapt, să scrieți. De ce ați făcut trecerea de la jurnalism la literatură?
Nu, noi nu am făcut aceeași muncă. Ceea ce faci tu, da, este jurnalism, fiindcă scrii într-o democrație. Eu nu făceam jurnalism cu adevărat. Da, lucram pentru o revistă de tineret în Uniunea Sovietică. Dar în acele vremuri nu a existat jurnalism.
Revista la care scriam eu era singura revistă despre și pentru tineretul sovietic, despre tineretul din străinătate. Eu nu am mințit în ceea ce scriam. De exemplu, am mers la Praga pentru a scrie despre teatrul unde lucrează tineri actori. Am scris adevărul. Nu aveam voie să mergem în țările occidentale, dar ni s-a permis să citim, de exemplu, reviste germane precum Stern sau Spiegel.
Și așa a trebuit să traduc câteva articole despre tineri săraci, dependenți de droguri din Hamburg, de exemplu, ceea ce este, de asemenea, adevărat. Așadar, am lucrat acolo timp de câțiva ani.
Mi-am spus, bine, scriu adevărul, dar este un adevăr mic și o minciună mare. Și cum aș putea să-mi scriu romanele pe care voiam să le scriu dacă particip la această minciună uriașă?
Mihail Șișkin
Este imposibil. Așa că am plecat.
Și a fost o tragedie de familie pentru că soția mea era căsătorită cu un jurnalist care putea merge în străinătate și să-i aducă câteva lucruri și să obțină multe. Și apoi era căsătorită doar cu un tip fără loc de muncă.
Dar știați că vreți să scrieți romane atunci când ați renunțat la revistă?
Știam asta de când eram copil.
Știam că sunt scriitor încă de când am început să gândesc. Știi, nu poți decide să fii scriitor. Ești născut să fii scriitor. Nu știu cum funcționează cu alți autori. În cazul meu, a fost o copilărie fără prieteni. Și când ești singur, ai doar cărți.
Îmi amintesc cum am scris primul meu “roman”. Era un roman de o pagină. Și așteptam primul cititor. Bunica mea avea doar trei clase. Ea nu era cititoarea mea. Așteptam să vină mama. Ea preda literatură. Și îmi amintesc foarte bine fața ei. Era fericită când i-am dat foaia.
Și apoi a început să citească și a devenit foarte nefericită. Mi-a dat “romanul” înapoi și a spus: Misha, trebuie să scrii despre lucruri pe care le înțelegi. Și presupun că se aștepta la un roman despre, nu știu, animale, marțieni, nu știu.
Și despre ce ați scris, de fapt, atunci?
Despre divorț. Divorțul părinților mei. Da, am fost pur și simplu realist încă de la început. Deci încă de la primul meu roman am scris despre lucruri pe care nu le înțeleg (râde).
Dar scriind, poate ajută să înțeleg.
În acel context politic, literatura era și o formă de evadare?
Erau două tipuri de literatură: literatură oficială, care pentru mine era închisă. Nu exista nicio posibilitate de a publica un roman al meu. Dar avem și o altă tradiție în literatura rusă, să scriem, dar nu neapărat cu scopul de a publica.
Șalamov, cu povestirile sale scurte Kolyma, nu avea așteptări că vor fi publicate în Uniunea Sovietică. Dar el a scris.
Așa și pentru mine a fost clar că voi scrie romanele mele și ele vor fi publicate poate după moartea mea sau în timpul vieții, dar în Vest.
Făcând documentarea pentru acest interviu am descoperit că ați spus într-un interviu vechi pe care l-ați dat în România acum 12 ani că oamenii fericiți nu au nevoie de scris – idee legată, desigur, de minunatul roman Scrisorar, construit în jurul unei corespondențe. Povesteați despre schimbul de emailuri cu partenera dumneavostră atunci când erați despărțiți, iar că atunci când ați fost din nou împreună, nu mai era nevoie să vă scrieți.
Asta înseamnă că și literatura pe care o scrieți se naște tot din nefericire?
E foarte frumos ce am spus – “oamenii fericiți nu au nevoie de scris”. Eram deștept acum câțiva ani. (râde)
Eu cred că, de fapt, nu poți controla scrisul. Dacă controlezi scrisul, este un alt tip de literatură, ca un serviciu, ca un job.
Desigur, oamenii au nevoie de acest tip de literatură, au nevoie de science fiction, au nevoie de povești cu crime, au nevoie de povești de dragoste, desigur. Dar atunci trebuie să-ți cunoști cititorul și să servești acestui cititor. Și editorul va fi fericit. Îți vor spune: scrie despre tinerii adulți timp de 20 de ani. Și vei face asta pentru tinerii adulți. Aceasta este o slujbă. Pentru mine, nu este literatură. Avem nevoie de servicii, da. Dar eu nu fac asta. Nu controlez ceea ce sunt. Scrisul meu mă controlează pe mine. Și romanele mele nu m-au întrebat dacă sunt fericit sau nu.
Trebuia doar să le scriu. Asta e tot.
Una dintre cele mai recente cărți alte dumneavoastră, Rusia mea, cum s-a născut? Vă simțeați neputincios în contextul războiului și ați zis să faceți singurul lucru care stă în puterea dumneavoastră? Să scrieți?
Această carte este non-ficțiune. Timp de mulți ani am încercat să citesc cărți scrise de așa-zișii experți ruși care explicau cititorilor occidentali Rusia. Ei explică cititorilor occidentali și politicienilor occidentali cum să construiască punți către Putin. Și din cauza acestor experți ruși, acum suntem în această catastrofă. Acum suntem în acest război. Pentru mine a fost foarte important să explic cititorilor mei acest război prin istorie și prin istoria familiei mele. Am scris această carte înainte ca războiul propriu-zis să înceapă. Și, în ultimele capitole, am descris viitorul.
Acum urmăm acest viitor, din păcate, această carte este, de fapt, actuală, iar în fiecare zi devine din ce în ce mai actuală. A fost tradusă deja în vreo 20 de limbi.
Apoi, cea mai recentă carte a mea este foarte importantă pentru mine, sunt eseuri despre marii scriitori din literatura rusă.
Cu toții ar trebui să avem cea mai importantă conversație din viața noastră: conversația cu părinții noștri, cu mama, cu tata.
Mihail Șișkin
Dar, în realitate, este imposibil pentru că în viața de zi cu zi nu poți să-i spui tatălui tău: „Tată, oprește fotbalul, hai să vorbim despre cele mai importante lucruri din viața noastră, despre cum mă simt.”
În cazul meu, această conversație a avut loc doar după ce tata și mama mea au murit și a avut loc în cărțile mele.
Trebuia să am această conversație și cu autorii ruși care au făcut literatura rusă, care m-au făcut și pe mine. Capitolele se numesc Al meu Pușkin, Al meu Gogol, Al meu Turgeniev, Al meu Goncearov, Al meu Tolstoi, Al meu Dostoievski, Al meu Cehov.
Aceasta este perspectiva asupra literaturii, prin prisma acestei război. Ce s-a întâmplat? Cum? A fost posibil? Ce era în neregulă? La toate aceste întrebări încerc să le răspund în această carte.
Ați atins mai devreme acest subiect sensibil – relația noastră cu părinții și într-adevăr cei mai mulți dintre noi nu reușim să vorbim cu părinții despre lucrurile cu adevărat importante. Cum vă explicați această ruptură între generații, între părinți și copil?
Urăsc să spun asta, dar așa e viața, așa e natura. Dar poate dacă cineva va citi acest interviu se va gândi că poate astăzi este cel mai bun moment să nu amâne această conversație, să vorbească astăzi, să o sune pe mama.
Spune-i mamei tale: mamă, ești încă în viață, așa că vreau să vorbesc cu tine. După aceea va fi prea târziu.
Mihail Șișkin
Dar oare chiar asta este viața sau este, de fapt, un efect al zecilor de ani de comunism, deoarece părinții noștri nu au fost învățați să–și exprime sentimentele și să vorbească despre ele?
Desigur, au fost câteva subiecte pe care părinții mei nu au vrut să le discute cu mine. Le era frică de asta. Îmi amintesc că am întrebat ceva în tramvai. Au zis: vom discuta despre asta acasă.
Ei au venit din vremea lui Stalin, este imposibil să ne imaginăm ce a trebuit să facă acea generație pentru a supraviețui. Cum au fost umiliți încă de la început.
Problema din Rusia e că istoria se repetă din nou și din nou. Și acum suntem în aceeași poziție. Este imposibil să vorbim despre război, de exemplu, despre cele mai importante lucruri. Este imposibil să vorbim, este interzis.
Mai aveți familie sau prieteni care locuiesc în Rusia?
Sigur, am câțiva prieteni, da.
Cum se simt ei acolo? De când a început războiul, cum i-a afectat în viața de zi cu zi?
Foarte rău. Nu toată lumea poate merge în străinătate. Asta e problema. Vezi, acum avem o catastrofă culturală absolută. De fapt, se repetă ceea ce s-a întâmplat acum 100 de ani cu prima emigrație rusă de după războiul civil, după revoluție.
Dar dacă comparăm aceste două valuri de emigrație, în acel prim moment oamenii erau naivi. O mulțime de oameni foarte talentați și dotați au rămas în Rusia cu bolșevicii pentru că erau foarte naivi să creadă că vor construi socialismul, un viitor fericit. Acest viitor fericit a început dintr-o dată. Toți au fost uciși în gulag ori s-au sinucis, ca Maiakovski.
Dar acum, de fapt, nu a mai rămas nimeni acolo care să fie important pentru cultură. Acum avem o situație absolut nouă: separarea țării și a culturii sale. Țara poate că nu are nicio șansă să fie salvată. Și atunci, responsabilitatea noastră acum este să salvăm cultura.
Și, comparativ cu prima emigrație, avem internet. Acum nu mai contează unde locuiești: în România, în China, în Argentina, ai dispozitivul tău și ești în mijlocul culturii. Produci cultură, susții cultură, ești corpul ei. Toți oamenii care sunt interesați de cultură în Rusia, datorită acestor tehnologii unite, formează acest corp al culturii rusofone, care este liber și independent.
Pentru mine a fost foarte important să susțin viața literară încă de la început aici, în Vest, pentru că în Rusia, este imposibil să publici cărți, să organizezi târguri de carte literară, să faci festivaluri literare. Trebuie să începem totul din nou acum.
În Berlin, a fost primul târg de carte în limba rusă, Babelplatz, în acest an. În Praga, unde am fost recent, e a doua ediție a târgului de carte în limba rusă. Și mi-am spus, ce pot să fac? Trebuie să dezvolt un instrument care să ajute viața literară.
Prezența dumneavoastră aici, la NOD, un festival de literatură din Brașov, România, este parte din încercarea de a salva cultura rusă? Discuțiile cu jurnaliștii, cu publicul, sunt parte din asta?
Sigur, dar nu este suficient. A trebuit să inventez un instrument, iar eu am crezut că unul dintre aceste instrumente ar fi un premiu literar. Astfel am fondat premiul literar cu titlul minunat “Dar” (n.r. Cadou), care este titlul ultimului roman scrise în rusă de Nabokov. Am scris emailuri tuturor oamenilor importanți pe care îi cunosc, nu doar scriitori, ci și muzicieni, regizori de teatru și artiști. Toți m-au susținut.
Ideea premiului este de a ajuta casele de editură nou înființate din Vest, de a ajuta scriitorii, de a ajuta cititorii să găsească cărțile scrise în limba rusă. Și, mai întâi de toate, de a sparge zidul traducerilor, deoarece în ultimii 20–30 de ani, au fost multe traduceri din rusă în toate limbile deoarece granturile pentru traducere veneau din Moscova. Acum, Moscova nu va plăti nimic pentru un scriitor care este un agent străin, ca să scrie împotriva războiului.
Premiul va fi subvenția pentru traducerea în germană, engleză și franceză, iar aceasta va ajuta noua scriere rusă să devină parte a literaturii.
Dar ce părere aveți despre artiștii ruși care au fost anulați din cauza legăturii lor cu Putin, precum Valery Gergiev sau Anna Netrebko, artiști a căror valoare era recunoscută de toată lumea înainte de a începe războiul?
Dacă un mare scriitor, un mare compozitor, un mare dansator de balet ucide pe cineva, este un criminal, locul lui nu este pe scenă, ci în închisoare. Gergiev și astfel de oameni susțin criminalii cu numele lor, cu numele lor mari. Ei spun, oh, crima este normală.
Nu cred că Valery Gergiev și astfel de oameni aparțin scenei,
Mihail Șișkin
ei aparțin închisorii.
Așadar, ei nu aparțin culturii ruse, nu sunt reprezentativi pentru cultura rusă?
Dacă spunem cultură rusă, atunci în zilele noastre trebuie să înțelegem că ne aflăm la limita unei adevărate rupturi istorice între două epoci. Ne transferăm de la cultura rusă, literatura rusă, la cultură în limba rusă, literatură în limba rusă. Cultura rusă aparține acum teritoriului, regimului, statului, da.
În zilele noastre suntem în epoca literaturii în limba rusă. Scriitorii care scriu în rusă în Ucraina sau în Israel, în Germania, în America, sunt ei scriitori ruși? Fac literatură rusă? Nu.
Sunt eu un scriitor rus? Desigur, mă întreb. Acum treizeci de ani, aș fi spus da, sunt. Acum țara mea m-a declarat agent străin. Sunt declarat dușman. Acum două zile, premiul literar pe care l-am fondat a fost declarat acțiune a agenților străini. A fost în toată presa din Rusia: Premiul literar D A R este declarat agent străin, da.
Această țară nu vrea să mă aibă. Locuiesc în Elveția de 30 de ani, de fapt este o țară străină pentru mine. Dar eu locuiesc acolo și ei îmi spun că sunt autor elvețian, iar Biblioteca Națională Elvețiană vrea să-mi cumpere întreaga operă pentru că ei spun că aparțin culturii elvețiene.
Mă doare că țara mea nu vrea să mă aibă, iar alte țări cred că sunt scriitorul lor național.
Mihail Șișkin
Da, dar pentru cititorii din întreaga lume sunteți un scriitor rus.
Această idee că aparținem teritoriului este ideea trecutului. Este ideea conștiinței tribale. Suntem în secolul 21. Avem conștiința individuală. Și cea mai mare populație din Rusia trăiește în acest trecut și în această conștiință tribală. Se identifică cu țara, cu regimul. Suntem ruși. Toate celelalte triburi sunt dușmanii noștri. Ei vor să ne distrugă, așa că trebuie să ne împotrivim întregii lumi.
Eu cred că nu tribul, nu țara mea, nu președintele meu, nu șeful meu decide ce este rău, ce este bine. Doar eu. Trebuie să decid ce este bun, ce este rău. Și dacă văd că țara mea, poporul meu face rău, voi fi împotriva țării mele, voi fi împotriva poporului meu. Și nu mă voi identifica cu aceast trib. Ei sunt dușmanii mei, iar eu sunt dușmanul pentru ei. Așa suntem.
Cred că această țară nu poate fi salvată.
Vedeți vreo soluție rezonabilă pentru sfârșitul acestui război?
Da, există o singură soluție.
Care anume?
Acum trei ani, când a început războiul, am crezut că, în sfârșit, lumea a înțeles despre ce este vorba. Aveam speranța că fiecare țară democratică va ajuta Ucraina cu arme pentru a câștiga acest război.
Doar înfrângerea militară ar putea aduce unele schimbări în Rusia. Este singura condiție: înfrângerea militară.
Mihail Șișkin
Dar țările occidentale au trădat Ucraina. Nu au dat arme până acum. Mi-au trădat speranțele. Și acum regimul lui Putin este la fel de puternic, poate și mai puternic.
Îți amintești acel covor roșu întins înaintea lui Putin și aplauzele liderului primei și celei mai puternice democrații din lume pentru acest criminal?
Este imposibil să se facă schimbări democratice în Rusia. Pur și simplu imposibil. Singura condiție este înfrângerea militară, care nu va avea loc.
Dar cum vedeți deznodământul în această situație?
Vreau să trăiesc mult pentru că vreau să văd toți acești criminali morți. Spânzurați, cel mai bine.
Mihail Șișkin
Putin a spus că va trăi 150 de ani, așa că trebuie să trăiesc 151 de ani.
Când a început războiul din Ucraina ați publicat o scrisoare în care ați cerut iertare ucrainenilor în numele poporului rus. De ce ați simțit nevoia să faceți asta?
Am fost foarte naiv. Am crezut că aparțin țării. Nu mai am acest sentiment de apartenență față de Rusia. Ei nu vor să aparțin lor. Cum pot simți că sunt rudă cu oameni care vor să meargă la război, care susțin acest război, care susțin prin tăcere? Bine, prin tăcere, dar susțin uciderea copiilor ucraineni.
Uite, în fiecare dimineață deschid ochii și mă uit pe canalele de Telegram, în fiecare dimineață văd din nou și din nou copii bombardați, ruine, copii morți și în Kiev și în Harkov și așa mai departe și așa mai departe, fără sfârșit. Cum pot simți ceva care mă apropie de oamenii care susțin asta?
Nu mai aparțin Rusiei, eu aparțin culturii mondiale.
Mihail Șișkin
Având în vedere acest prezent tragic, cu ce se întâmplă în Ucraina și în Gaza, cum puteți găsi energia să treceți peste ceea ce vedeți în fiecare dimineață pe canalul de Telegram, să continuați să scrieți?
Alexandra, eu nu sunt naiv. Știu că nicio carte, niciun fel de muzică sau nicio pictură nu ar putea opri războiul. Și, totuși, avem nevoie de muzică, avem nevoie de literatură, pentru că toți vrem să avem speranță. Și asta fac eu, ceea ce fac toți artiștii, care le oferă oamenilor speranță.
Stalinii și Putinii vin și pleacă. Dar muzica lui Bach va rămâne pentru totdeauna. De aceea avem atât de multă nevoie de cultură.
Mihail Șișkin
În luna decembrie, alegerile prezidențiale din România au fost anulate, motivul oficial invocat de autorități fiind o intervenție rusească.
Candidatul pro-rus era foarte aproape de a câștiga. Cum vă explicați faptul că unii oameni, unii români, încă mai cred narativa rusă, că unii dintre ei îl admiră pe Putin și spun că este un mare lider? În condițiile în care românii știu foarte bine ce a însemnat comunismul.
Este o întrebare minunată! Aceasta este exact întrebarea pe care le-am pus-o prietenilor mei din Slovacia. Uite, ai avut 1968, ai avut aici tancuri rusești, iar acum populația ta susține tancurile rusești în Ucraina. Cum poți explica asta?
Întreabă-i pe românii aceia, de ce îl susțin pe Putin? De ce susțin asasini? De ce? Și apoi spune-mi și mie, te rog, că eu nu înțeleg. Nu pot înțelege oamenii care îl susțin pe Putin. Nu pot.
Ei bine, răspunsul ar putea fi căsunt spălați pe creier de războiul hibrid, de fake news.
Tu și cu mine, ne uităm și noi la știri false, nu? Da, dar de ce noi nu credem știrile false, iar ei le cred?
Cred că ajungem la problema sistemului educațional, că fascimul și comunismul nu au fost explicate suficient de bine în școli, că școlile nu dezvoltă suficient gândirea critică.
Școlile sunt doar pentru a pregăti patrioți obedienți pentru țară. În România lui Ceaușescu cu siguranță au fost.
În Rusia, în fiecare școală este portretul lui Lev Tolstoi. Dar niciun profesor nu ar pune citatul lângă portret: “Patriotismul este sclavie”. Nimeni. Pentru că ideea de școală este de a dezvolta noi patrioți. Asta înseamnă a dezvolta noi sclavi pentru regim.
Așadar, responsabilitatea nu este asupra școlilor, responsabilitatea nu este asupra știrilor false, responsabilitatea este asupra ta, asupra mea, asupra tuturor. Este responsabilitatea individuală.
Eu nu port responsabilitatea pentru Rusia, am responsabilitatea pentru mine. Pentru mine foarte important este Thomas Mann. El a luptat singur. Oamenii din Germania îl urau ca pe un trădător. Dar el apăra demnitatea limbii germane, el apăra demnitatea culturii germane. Așa că eu apăr pentru mine însumi demnitatea limbii ruse, demnitatea culturii mele.”
***
Cărțile lui Mihail Șișkin sunt traduse și publicate în limba română la Editura Curtea Veche.
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
