Skip to content
Ana Covalciuc foto Adi Bulboaca

“Terapia e un fel de igienă emoțională. Mă întreb cum ar arăta societatea dacă toată lumea ar avea o oră de terapie pe săptămână.” – Ana Covalciuc, actriță

foto: Adi Bulboacă

Recent s-a stins din viață actorul Ciprian Nemeșiu. Avea 39 de ani și alegerea lui de a-și pune capăt zilelor a reprezentat un șoc inclusiv pentru cei care îi erau apropiați.

De atunci, Cultura la dubă a început o serie de interviuri în care discutăm despre depresie și alte vulnerabilități în rândul artiștilor.

Actrița Ana Covalciuc a acceptat să ne vorbească despre propria sa luptă cu îndoielile, cu lipsurile din pandemie sau chiar cu schimbările apărute în viața sa, după ce a devenit mamă.

Ana, pentru început, ai putea să ne povestești cum l-ai cunoscut pe Ciprian? Ce știai despre el în ultima perioadă?

L-am cunoscut în 2017 la un curs de meisner (nr. o tehnică de actorie). Am avut bucuria de a lucra cu Mihaela Sârbu, care este profesoară de actorie la Teatrul Fără Frontiere și cunoaște foarte bine această metodă.

Ciprian era unul din cursanții recurenți de la TFF. Am lucrat foarte mult în aceeași grupă. Ne-a fost foarte drag unii de ceilalți, e și o metodă care te vulnerabilizează foarte mult. Noi am tot vorbit și dincolo de curs, de cum ne dorim să facem ceva împreună.

Ciprian a fost unul din acei oameni foarte apropiați din grupă și cu care lucram frecvent. Modulul a continuat și în 2018, dar eu am mai rărit întâlnirile pentru că am născut fetița și nu am mai putut să mă țin la fel de bine. Dar contactul a rămas acolo.

Ciprian era în mod natural așa deschis și prietenos. Nici măcar nu avea nevoie de exercițiile acelea, lui îi era foarte ușor. Se lipea de tine din prima. Era genul de om pe care ai impresia că sigur l-ai mai cunoscut înainte. Era un om care îți provoca foarte multă încredere, și încredere în tine.

Avea un mod foarte frumos de a fi deschis și curios către oameni și de a te face să te simți bine cu tine. Era și foarte surprinzător, foarte spontan. Era un om curios și despre el și despre lume. Mi se părea extraordinar că are în continuare această apetență pentru workshop-uri, că nu s-a blazat, deși profesa, deși juca. Cred că și de asta a fost atât de șocant pentru noi toți. Ciprian era un om sursă, un om care genera foarte multă energie.

N-am vorbit prea mult în ultimele luni, n-am reușit să ne vedem. Am vorbit de sărbători și de ziua mea… În continuare era foarte curios, m-a întrebat de fetiță și de cum sunt și-mi spunea să strălucesc.

Încă mi-e greu să-i înțeleg gestul până la capăt tocmai pentru că Ciprian pe care eu îl vedeam dominant era cel puternic. Și chiar și cel vulnerabil tot timpul își comenta vulnerabilitatea sau o răsturna cu o glumă, cu un zâmbet. Mintea mea încă așteaptă variante ale anchetei care să arate că poate a fost un accident.

Crezi că exista ceva în interiorul lui, dinainte de pandemie, care în final a dus la acest gest?

Era un om ocupat de interiorul său, era un om care făcea meditație. Acum trei ani știu că mergea la terapie. Nu știu anul acesta ce s-a întâmplat. Am prieteni care au mers mulți ani și anul acesta n-au avut bani.

Ciprian lucra la el, noi ne comparam rezultatele de la terapie, revelațiile. Deci da, poate exista acolo un fundal de vulnerabilitate.

Pe de altă parte, există la noi în școală un domn care a făcut cumva cea mai importantă metodă de actorie, Ion Cojar, care numește talentul actorului potențialul lui de vulnerabilitate. Capacitatea ta de a te deschide, de a-ți accesa acest potențial de vulnerabilitate te face să fii un actor valoros.

Prin urmare, cineva care e foarte vulnerabil e și foarte talentat. Faptul că noi suntem vulnerabili nu e ceva nou, asta încerc să zic. E ceva ce înveți să accepți. Ce s-a întâmplat în pandemie e că noi nu am mai avut unde să oferim vulnerabilitatea asta.

Ana Covalciuc/ foto: Adi Bulboacă

De cele mai multe ori, toate furiile, fricile, tristețile își găsesc o formă de exprimare acolo. În absența acestor experiențe de scenă în care să simți că lucrurile au sens, că ajung la cineva, e foarte greu.

A fost teribil de greu să mai găsești sens și motivație și resurse să te tot ridici de jos. Eu cred că a avut un impact foarte mare și asupra lui Ciprian și asupra nouă, a tuturor.

Asta a fost greu de comunicat și cu autoritățile. E greu de rezumat tipul de stres emoțional pe care-l acumulezi după un an de adaptare. Te adaptezi, dar se adună un fel de oboseală psihologică și nu mai ai resurse.

Nu mai ai din când în când pauze în care să mai joci, să simți că mai ai pentru ce să-ți faci meseria.  E greu de cuantificat impactul la nivel general. În particular știu de prietenii mei că au avut atacuri de panică, insomnii. Unii au început să se gândească să se apuce de alte job-uri, să se apuce de altă facultate.

Am mai căutat puțin sens în niște ateliere pe care le-am făcut pentru niște corporații cu care am lucrat și înainte și care și-au dorit să aibă grijă de inteligența emoțională a angajaților și să aibă grijă de starea lor psihică și au făcut-o prin lucru cu actori.

Dar a fost un efort pentru mine să-mi găsesc sensul, ceea ce nu se întâmplă în mod normal. Ca artist independent de multe ori trebuie să-ți faci tu și cadrul, să-ți organizezi și spectacolele și atelierele, să-ți manageriezi finanțele, actele.

A fost un șoc pentru noi să ne dăm seama că de multe ori lumea nu știe ce sunt acelea drepturi de autor. Noi trăim de zeci de ani doar din contracte pe drepturi de autor, până la urmă asta înseamnă să fii liber profesionist. Societatea abia acum află că există acești lucrători. Mulți credeau că noi nu plătim impozite sau taxe, că suntem un fel de greierași care doar cântă și nu-și asumă diverse responsabilități. Asta a fost greu de dus.

Vorbind despre autorități, singura măsură de sprijin care s-a concretizat pentru artiștii independenți a fost acea indemnizație. Însă ea putea fi accesată doar dacă nu aveai niciun fel de activitate care să genereze venit, oricât de mic. 

Eu n-am luat indemnizația de artist independent, pentru că eu fix atunci terminam concediul de creștere a copilului și nevoia mea psihologică era de a lucra. Am muncit, dar am muncit rarefiat. Practic cred că am câștigat mai puțin decât cu indemnizația.

Am simțit că psihologic, în momentul acela, nevoia mea era de a ști că lucrez la ceva. Era mai mare decât de a avea acei 4000 de lei, de a mă simți în siguranță din punct de vedere financiar. Sunt momente în care nu e vorba doar despre asta.

Avem nevoie de siguranță financiară, dar ai nevoie și de un stimul mental pentru care să te trezești, la care să te gândești, pentru care să creezi. Asta mi s-a părut o problemă la modul în care a fost scrisă legea aia cu indemnizația. Dacă aveai și cel mai mic venit practic nu mai erai eligibil.

Așa e și cu concediul de creștere al copilului.

Mi se pare absurd că sunt mame care vor să lucreze, dar trebuie să aleagă. Ori ești total în concediu, ori alegi să lucrezi. Dar poate te întorci doar pentru un spectacol, doar pentru o filmare! Mi se pare total nedrept că statul nu susține mamele care se pot întoarce parțial la muncă. Practic, te instigă la ilegalități.

Și asta polarizează și mai mult.

Și exclude. Cu cât stai mai mult acasă, cu atât e mai greu să te reîncadrezi și social, și la nivel al carierei. Pentru un actor, dacă nu joacă constant simte că ruginește, începe să se îndoiască. E greu oricâtă experiență ai avea, oricâți ani ai avea în spate. Anii aceia erau într-un ritm.

Țin minte că alergam din teatre, alternam teatrul de stat cu cel independent, cu ateliere. Acum trebuie să-mi creez eu niște contexte. Am fost foarte mult în cap, îmi dau seama. Am fost foarte mult în situații de trainer, acum sunt de creator de conținut pentru suporturi de curs, tot felul de chestii care pleacă din experiență dar sunt organizate mental.

Îmi lipsește foarte mult lucrul cu propriul meu corp, cu ființa mea, care de multe ori poate să-ți dea răspunsuri din intuiție, din experiența efectivă, nu doar din cap. De asta nu ajută.

Voi între voi vă susțineți în perioada asta? Simți că aveți o comunitate de sprijin?

Eu sunt unul din oamenii norocoși care are colegi cu care lucrează cu bucurie. Din fericire, am acei oameni pe care pot să-i sun, dar a fost foarte greu. Fiecare e copleșit de greu în felul său, în situații foarte particulare. Din respect pentru durerea celuilalt, e greu să vii cu durerea ta și să o pui pe masă.

Ana Covalciuc/ foto: Adi Bulboacă
Ana Covalciuc/ foto: Adi Bulboacă

Am mai vorbit între noi, cu prietene care erau împrăștiate prin țară sau prin străinătate. Ne-am mai văzut pe câte un Zoom, dar e puțin.

Când erau spectacole, lucrurile astea veneau natural. Nu poți să rezumi o prietenie la a face o listă de dureri. Asta faci la terapie.

Relațiile dintre colegi care hrănesc spectacolele se construiau cu atmosfera de la repetiții, cu totul. Era acel tip de empatie în care nu trebuia totul verbalizat, programat. Ai nevoie de naturalețea aia a relațiilor care erau implicite.

Eu mă agățam de oameni.  Acum oamenii s-au răcit, s-au însingurat. Evident că ne mai dăm câte un semn când unul din noi e mai speriat. Dar mi-e dor de normalitatea aia în care lucram împreună, în care mâncam împreună.

Mi-e dor de modul în care ne molipseam când aflam ceva, când citeam o carte, când mergea unul la un atelier și făcea o supraspecializare. E o meserie în care se lucrează cu oameni și pentru oameni. Și știu că sunt mulți oameni care nu înțeleg ce-i cu artiștii, dar nici nu am nevoie să înțeleagă.

E suficient să meargă în continuare să vadă teatru și film și să înțeleagă ceva pentru ei până la urmă, că acesta e scopul. Nu să mă înțeleagă pe mine, Ana, cât mi-e de greu și că am avut atacuri de panică în pandemie. Ci că există un specific al fiecărei meserii și că aceasta lucrează cu interiorul, cu sufletul, cu emoțiile, cu psihicul și inevitabil și psihicul e afectat.

Evident că facem cu toții efortul să nu ne lăsăm. Pentru mine copilul a fost un element foarte important. Fetița mea m-a ținut foarte în concret. Am avut motive serioase de tristețe, persoane foarte dragi care s-au îmbolnăvit… dar în momentul în care copilul vine la tine și zice că-i i-e foame sau zice că vrea să te joci cu el cumva trebuie să dai pătura aia de tristețe la o parte și să reacționezi.

Un copil te face să fii foarte prezent și foarte reactiv. De multe ori m-am agățat în concret pentru ea.

Dar au fost și momente în care m-am simțit copleșită chiar de rolul de adult, în care aveam eu nevoie de încurajare, de o speranță ca să pot să-mi iau resursele.

E un stres care mi-a oprit capacitatea de a face planuri. Apropo și de planurile pe care le aveam cu Ciprian și care s-au suspendat. Ce piesă să mai facem, unde să repetăm când toate spațiile independente s-au închis sau se închid? Cum să chemi oameni?

Chiar și acolo unde am avut proiect care a câștigat o finanțare nu s-a putut juca live. S-a transformat într-o repetiție pe Zoom, după într-o filmare și va ieși cândva anul acesta în vară, dacă vom putea juca afară. Totul a fost suspendat și amânat. E greu, de asta zic că e cumva fiecare pe cont propriu.

Ana Covalciuc/ foto: Adi Bulboacă
Ana Covalciuc/ foto: Adi Bulboacă

Unul se leagă de copil, altul de o grădină pe care și-a făcut-o în spatele casei. Fiecare face ce poate într-un context care îți zice că nu se poate. Cred că, din păcate, e posibil ca unii din noi să obosească și la un moment dat să zică: „Eu nu mai pot”. Nimeni nu va ști care a fost filmul din capul lui Ciprian din acel moment, dar poate pur și simplu a obosit.

Povestește-ne, te rog, experiența ta cu terapia. Cât timp ai mers și de ce ai început să o faci?

Merg și acum. Mie mi se pare o chestie de igienă emoțională. Aș recomanda tuturor oamenilor să încerce. Cum pare că am înțeles destul de bine ca societate că avem nevoie de sport și de atenție pe corp cred foarte tare că și psihicul nostru are nevoie de prezență, de recunoaștere. Ai nevoie să te înțelegi, să înțelegi ce blocaje ai. Mă întreb cum ar arăta societatea dacă toată lumea ar avea o oră de terapie pe săptămână.

E utopic.

Da, e utopic. Poate dacă ar începe din școală cu o oră de educație emoțională…Măcar așa, să învățăm cum se numesc emoțiile. Să învățăm că rușine, furie sau frică nu sunt niște cuvinte negative care ne fac rău și trebuie să le băgăm sub preș. Să învățăm de ce ne ajută și la ce ne ajută. P

Pentru noi, pentru că și soțul meu a fost la terapie, a fost singura chestie care ne-a ținut pe linia de plutire.

Vorbesc cu plăcere și deschidere despre asta pentru că vreau să încurajez mai mulți oameni să aibă curaj să se ducă la terapeut într-un moment de blocaj.

Am făcut terapie cu două persoane, la niște ani distanță. Prima oară aveam un blocaj la nivel emoțional. Aparent era legat de terminarea lucrării mele de doctorat. Nu puteam s-o termin. Nu mai puteam să deschid laptop-ul să scriu la ea, îmi venea să vomit. Devenise foarte fizic. Mă retrăgeam față de oameni, față de partenerul meu. Nu știam să definesc.

Ana Covalciuc/ foto: Adi Bulboacă
Ana Covalciuc/ foto: Adi Bulboacă

Atunci am avut curaj să scriu unei psiholoage de care aflasem de la o colegă. E foarte interesant că îți găsești singur răspunsurile. Am dat în interiorul meu de niște noduri familiale. Parte din motivația mea pentru doctorat avea legătură cu familia mea. Până n-am lămurit acolo, n-am putut să-l scriu. Când am reușit, m-a îmbogățit foarte tare.

Mi-a dat o senzație nu doar de mândrie, știam că ce am scris acolo și ce a rezultat a fost al meu. Era și procesul meu și ce am câștigat eu ca om în perioada aceea. Am rămas cu niște instrumente pe care am putut să le folosesc și în alte situații.

După, a fost un alt moment cu maternitatea.

Deși a fost un copil pe care ni l-am dorit foarte tare și pe care l-am pregătit înainte, evident că a declanșat niște temeri și niște panici foarte puternice. Am trecut prin niște momente în care era să se sufoce în mâinile mele. Am reacționat bine la suprafață, am salvat copilul de două ori.

Dar tipul de panică instaurată pe dedesubt legat de ce s-ar întâmpla dacă eu nu sunt acolo 24 din 24 a început să mă surpe pe dedesubt. Mă sunau de la teatru să-mi programeze spectacolele și mie îmi tremura mâna pe telefon.

Nu mă simțeam în stare să mă duc să joc, deși îmi doream să joc, pentru că nu puteam să părăsesc copilul. Aveam senzația că o să moară. Atunci iar s-a aprins un beculeț și am zis că ar fi cazul să caut puțin ajutor.

Citisem despre anxietate de separare, nu m-am speriat. Am sunat iar pe cineva, având încredere că există soluții. Și acum continui, pentru că am avut mult material care a venit și cu pandemia. Nu știu când se va termina.

Sunt perioade de autonomie, sunt perioade în care am nevoie de ajutor. Ultimul an ne-a tot oferit teme și motive. Pe lângă integrarea rolului de mamă pe care mă dusesem inițial, cum să fac să împac mama cu actrița, cu femeia, acum au fost multe alte griji și panici pe care le-a primit familia mea și pe care încerc să le gestionez cu terapia.

Și nu e ușor, doar pentru că ai sesiunea odată pe săptămână, nu se rezolvă. Dar mie îmi dă încredere că mai sunt cumva pe o șină, că nu mă pierd foarte tare.

Pasul acesta de a te duce prima dată mi se pare esențial. Și mulți nu reușesc să îl facă pentru că poate nu conștientizează că au o problemă. Cum putem ajuta pe cineva să înțeleagă că are nevoie de terapie sau cum putem să ne dăm noi seama pentru noi înșine?

Nu poți să iei decizia în locul lor. Am fost în situații cu prietene foarte apropiate cărora le recomandam să facă terapie pentru că le iubeam foarte tare și voiam să le ajut și nu știam cum. Ajunsesem la un punct de neputință în care simțeam că e dincolo de orice aș putea spune eu.

Până la urmă, o prietenă e o prietenă, nu un terapeut. Sunt alte roluri.

Am fost acolo până când persoana respectivă a avut ea declicul să se ducă. Am încercat și cu făcut cadou ședințe de terapie. Până nu sună persoana respectivă să se programeze, e foarte greu de fapt să ajuți.

Dar cred că poți să fii acolo și să povestești că și tu treci prin ceva similar, că faci și tu terapie, că și tu ai insomnii, că treci prin momente în care simți că e prea greu. Ajută să vorbești despre asta.

Nu cred că ne face mai slabi, cred că ne face mai umani și că toată lumea are nevoie de ajutor într-un moment sau în altul.

Din aceeași serie, vă recomandăm să citiți și interviurile cu Istvan Teglas și Luiza Zan.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *