foto: arhiva personală/ facebook
Luiza Zan este una dintre cele mai cunoscute interprete de jazz din România, iar cariera sa a depășit granițele țării. În 2004 a câștigat locul al doilea la Montreaux, cel mai prestigios festival de jazz din lume.
La noi cânta frecvent alături de orchestre, la festivaluri sau în cadrul unor spectacole de teatru. Compune, de asemenea, muzică de teatru și film. Dar pandemia i-a schimbat complet viața.
Concertele sale internaționale au fost anulate, la fel ca majoritatea din România. Și, precum mulți independenți, s-a lovit de neputința de a-și practica profesia și, implicit, de nesiguranța financiară.
În interviul acordat pentru Cultura la dubă, Luiza vorbește despre depresia în care a căzut, cum a reușit să se ridice, dar și despre momentul care i-ar fi putut schimba cariera. A avut ocazia să plece în America, dar a ales România.
Luiza, dacă poți compara 2020 cu 2019, poți să ne spui cam în ce procente a scăzut activitatea ta?
A fost toate trist momentul, atunci am căzut în depresie, când a trebuit să notez nu comparația cu 2019, ci ce ar fi trebuit să fie 2020.
Spre deosebire de 2019, 2020 era anul când eu aveam două proiecte mari: lansare de disc, cu turneul aferent, și un proiect internațional care mă purta peste ocean, pentru prima dată în țările arabe.
Nu cu 2019 compar ce am pierdut în 2020, ci cu 2020 ipotetic.
Spuneai că a fost un moment când ai picat în depresie. Cum s-a manifestat?
Nu i-aș spune doar depresie, a fost o disperare cruntă, în martie, chiar când am intrat în izolare. Îmi doream din toată inima spectacolele pe care le-am anulat apoi.
Noi am intrat în lockdown pe 16 martie, iar eu pe 17 martie zburam. Aș fi rămas pe undeva prin Turcia, izolată, dacă puteam să plec. Am intrat în depresie, la propriu.
Mă prăbușeam efectiv lângă calorifer, plângând, uitând-mă pe geam, așteptând să ies cu câinele la plimbare.
Sentimentul acela de izolare perpetuă, nesiguranța zilei de mâine, teama de boală, neputința de a-mi face profesia, de a face bani, a fost un șoc uriaș că de la disconfortul unui trai pe care mi-l asiguram oricum ca independent, a fost siguranța că nu voi mai avea nimic.
“Pentru un om care lucrează ca independent de ani de zile, a fost un șoc.”
Luiza Zan, interpretă de jazz
Eu lucrez ca independent din timpul liceului. În liceu croșetam, ca să am bani de mâncare. Am fost o familie foarte săracă.

Și să te trezești că nu există variante din care să poți face bani, a fost foarte frustrant. Am avut noroc, față de alții, fiindcă l-am avut pe soțul meu, care a putut continua să-și facă meseria.
Ai obținut și tu indemnizația de la stat pentru freelanceri?
Am solicitat-o doar pe perioada stării de urgență pentru că apoi am avut un proiect și nu mă mai calificam și pentru că din cauza modului în care a fost scrisă, lăsa un nor de incertitudini vizavi de legalitatea acestei indemnizații.
Adică nu mi-a fost clar apoi dacă mai poți aplica pentru indemnizație, dacă nu mai suntem în stare de urgență.
Ție cum ți se pare că au reacționat autoritățile la criza din domeniul cultural?
O intenție a existat și, spre deosebire de alte situații, m-am bucurat că am avut parte de o rânduire cu dispoziție către comunicare, către dialog.
Au avut răbdare să ne asculte doleanțele și să încerce să se plieze pe ce aveam nevoie.
“Cred că surpriza cea mare a anului a fost ideea că artiștii câștigă bani prin contractele pe drepturi de autor.”
Foarte multă lume și-a imaginat că noi câștigăm bani doar prin PFA sau SRL și că în afara acestui cadru nu există decât evaziune fiscală. Că ni s-a și spus în față. Ei au auzit pentru prima dată că noi funcționăm pe drepturi de autor, mă refer la oameni care ar fi trebuit să știe aceste lucruri.
A fost bine că a existat o variantă de ajutor din partea statului, ce n-a fost bine a fost că artiștii nu au fost mai uniți în a-și cere drepturile împreună.
S-au făcut grupulețe pe bresle, în loc să ne strângem cu toții, având aceleași nevoi legislative.
Cum ți-ai revenit din starea de depresie în care picasei atunci?
“M-a salvat faptul că m-am mutat din oraș, de la bloc. M-am mutat la țară, în mijlocul naturii, am putut să respir aer curat. Acum locuiesc într-un sat din județul Covasna.”
De ce ai făcut asta? Aveai în plan dinainte sau pandemia a contribuit la decizie?
Era în plan, dar întârziase mutarea, de 4 ani lucram la casa acolo. Dar am decis să ne mutăm fără să fie gata, nu aveam tencuială, nu aveam uși, am construit apoi ce mai trebuia făcut. Nu am mai avut răbdare și putere interioară să mai stau la bloc.
“Eu nu aștept pomană de la nimeni. Deci nu mă aștept ca statul să ne dea ceva, sincer. Așa că singura mea soluție ca om și ca artist este să îmi văd în continuare de drumul meu, în contextul actual, adică protejând publicul din fața mea, protejând colegii mei de scenă, protejându-mă pe mine.”
Dar neuitând nicio clipă că pandemia asta m-a învățat cât de mult am nevoie de scenă și de public. Am ajuns să mă uit la un concert online mai vechi și să plâng, nu în timpul concertului, ci la aplauze. De asta mi-e cel mai dor.
În afară de concertele pe care le am plănuite, care nu sunt foarte multe, am câteva proiecte pe termen lung, aproape până la sfârșitul anului, la care lucrăm, stăm și scriem. Am două turnee pregătite.
Diferența majoră între 2019 și 2021 este că în 2020 am învățat să trăiesc fără așteptări, dar cu foarte multă speranță.
Sunt proiecte de teatru pe care le am în plan, teatru, dans, muzică. Toate se întind până în octombrie 2021.
Ce părere ai despre concertele online?
Eu am refuzat să mai fac concerte online, pentru că online-ul ăsta are atât de multe probleme tehnice… De exemplu, la ultimul nostru concert online, care a fost la Radio Guerrilla, atmosfera la noi, dincoace de cameră, a fost una extraordinar de faină.
După ce am terminat spectacolul și am ascultat, am observat că vocea mea era tot timpul prea tare, dar nu am știut, fiindcă, neavând feedback direct, am presupus că e totul în regulă.
“Internetul are algoritmul lui de a filtra emoția, care nu e compatibil deloc cu urechea umană. Și atunci am decis să așteptăm un concert cu public.”
Cum e să fii artist de jazz în România?
În perioada asta de introspecție lungă, m-am dus cu gândul la faptul că peste ocean, în perioada prohibiției din America, respectiv interbelică din România, era cam la fel.
În perioada prohibiției, muzicienii se strângeau pe ascuns, publicul venea pe ascuns, daca erai prins făceai pușcărie. Toată perioada aia semăna într-un fel cu ce trăim acum.
E foarte diferită percepția mea dinainte de pandemie de percepția mea de acum vis-a-vis de viața de artist sau de viață în general.
Pentru că înainte de pandemie duceam o viață respectabilă, mi se părea că oamenii ne admiră, ne înconjoară cu iubire de la distanță, ne văd așa ca pe niște steluțe și ne iubesc.
“Iar în pandemie am primit atât de multă ură, atât de multă critică neconstructivă și atât de multă răceală din partea aceluiași public, nu toți, evident, dar mi-am dat seama că realitatea e complet diferită și publicul nostru care ne iubește este mult mai mic și mai restrâns decât știam eu.”
Nu cred că e vorba doar de muzicieni de jazz, pentru că am văzut pe paginile colegilor mei actori, aceeași manifestare de dispreț și de superioritate și de ură din partea publicului.
Te referi la ură sau dispreț pentru faptul că voi ați cerut sprijin financiar din partea statului?
Da. Unii dintre artiști, care poate nu erau atât de vizibili, au descoperit o nișă în arta online. Au descoperit aici un public viu, care era disperat după artă și după cultură, iar noi, ăștia mai umblați pe la festivaluri, neavând așa multă activitate în online, am fost ușor dați deoparte.
Și atunci când am ieșit în față ca să spunem “Noi cerem drepturile artiștilor!”, nu toți artiștii cereau același lucru. Poate aveau un job, poate primeau 75% și erau mulțumiți și așa, mai făceau și niște concerte online, totul era în regulă.
Dar pentru adevărații artiști independenți a fost o cruntă realitate anul trecut.
Viața muzicianului de jazz, în general, vorbind prin perspectiva experiențelor de afară și făcând comparație cu publicul de la noi, publicul nu numai de jazz, ci și de teatru, este diferit în funcție de zona geografică.

Publicul bucureștean reacționează într-un fel, e mai obișnuit cu arta și mai pretențios. E mai selectiv, dar și mai darnic în momentul în care spectacolul e reușit. Publicul din provincie e un pic mai reținut, mai distant, mai cuminte, timid. Dar când e să își manifeste bucuria e foarte cald și simpatic.
Publicul de jazz s-a mai diversificat în ultimii ani, acum vin oameni de toate vârstele, din toate zonele sociale și se bucură.
Poate și fiindcă jazz-ul a început să fie mai puțin o enigmă, că tot s-au făcut proiecte de către trupe mai cunoscute, proiecțele acustice, unde au fost strecurați și artiști din zona noastră, a jazz-ului. Și atunci, a fost mai ușor pentru public să înțeleagă, că jazz-ul ăsta nu e balaur, e destul de ok.
Publicul meu preferat, și acum o să mă urască multă lume, este publicul de la Budapest Jazz Club, pentru că nu mă lasă niciodată să ies de pe scenă fără al patrulea bis. Acolo mă simt eu cel mai apreciată.
La Festivalul de Jazz de la Montreux cum a fost? Ai fost premiată acolo.
În 2004, da. A fost foarte fain. Lăsând la o parte concursul în sine, care a fost o experiență senzațională, prin faptul că am reușit să mă apropii de monștri sacri ai jazz-ului mondial, faptul că am avut ușile deschise către toate concertele, la care acum nu mi-aș permite să cumpăr bilet.
Două săptămâni, cât am stat acolo, am avut un badge și am putut să intru la toate concertele. Și chiar le-am luat pe toate la rând, fugeam de la un concert la altul.
A fost absolut magic, am reușit să ating niște idealuri pe care doar mi le imaginasem.
După acel premiu s-a schimbat cariera ta, la nivel internațional?
Internațional nu, la nivel național, da. Nu am profitat de ce mi s-a oferit atunci. Am fost întotdeauna fascinată de țara noastră, iubesc România până-n vârful unghiilor.
“Mi s-a pus în brațe un contract și trebuia să plec în Los Angeles și n-am plecat.”
Și acum cum vezi decizia de atunci?
Nu te poți întoarce în timp. Sigur, aș face altfel. Măcar pot să folosesc experiența aia ca să-mi învăț copiii, dar probabil nici ei nu vor alege cu capul, ci cu sufletul. Omul care eram atunci nu mai sunt acum.
Ce crezi că are special România de te ține legată de ea, în ciuda dificultăților administrative și altele? Ce te ține legată de țara asta?
Mă insipră, aici îmi găsesc inspirația. Dacă e să trag o linie să mă gândesc unde, în lumea asta, am stat și am scris ceva, niciodată nu am scris în altă țară, în afară de Elveția.