foto: arhiva personală
Acum două săptămâni s-a stins din viață un actor independent din București. Ciprian Nemeșiu era membru al Trupei Freeze și trainer la școala de actorie Dream & Act. Avea 39 de ani și alegerea lui de a-și pune capăt zilelor a reprezentat un șoc inclusiv pentru cei care îi erau apropiați.
Vestea a ajuns și în presă. În același timp, mai mulți reprezentanți ai mediului artistic și-au exprimat pe Facebook gândurile legate de acest subiect. Alegerea lui Ciprian a deschis o discuție despre depresie în rândul artiștilor.
Noi, Cultura la dubă, am ezitat să scriem o știre pe acest subiect. În schimb, am considerat că ar fi mai potrivit să facem un demers pentru a înțelege mai bine ce se poate afla în spatele unei astfel de alegeri. Am dorit, de asemenea, să aflăm și să expunem prin ce diferă modul în care un artist gestionează momentele dificile, prin care cu toții trecem, mai devreme sau mai târziu.
Câțiva artiști ne-au împărtășit experiența lor cu depresia și vulnerabilitatea psihică. Am apelat și la un psiholog care să ne ofere o perspectivă mai clară asupra metodelor prin care putem să ne ajutăm pe noi și pe cei dragi.
Mai jos puteți citi primul material din această serie, un interviu amplu și personal, acordat de actorul István Téglás pentru Cultura la dubă.
István, ca punct de plecare, spune-ne, te rog, cum ai aflat vestea despre gestul lui Ciprian? Care sunt gândurile pe care ți le-a generat?
Evident că am aflat de pe Facebook. Pusese un prieten o poză cu el. Problema cu Facebook în ultima vreme este că de multe ori vezi o poză și până citești ce scrie nu știi, de fapt, despre ce e vorba. E neplăcut modul acesta de a anunța așa ceva. E îngrozitor.
Pe Ciprian nu l-am cunoscut personal. Eu nu m-am gândit neapărat că pandemia a avut o legătură cu ce a făcut el. Din câte înțeleg, ar fi avut. Din păcate, văd că multă lume s-a folosit de chestia asta în ultima vreme: „uite, artiștii care suferă”.
Chiar dacă a avut legătură cu moartea lui, totuși nu poți să tragi concluzia că asta e problema. Ca să ajungi să faci gestul acesta nu e de ajuns faptul că nu ai bani, cred. De obicei ceva total din afară, cum a fost pandemia, e doar o chestie mică, un capac.
Ce mi se pare mie grav, și am încercat să scriu și într-o postare, dar eram agitat, este faptul că n-au știut nici măcar cei care i-au fost colegi mai apropiați că ar fi fost o problemă. Bineînțeles că nu spun că cei apropiați ar fi fost de vină și ar fi trebuit să facă ceva.
Mă refer cumva la sistemul nostru de valori, modul nostru de a ne mulțumi cu lucruri de suprafață. Pe de altă parte, lumea e obosită, chiar dacă aparent nu lucrăm. Și nu mă refer doar la actori, ci în general. E foarte greu să dai ceva bun și pozitiv din tine. Toți am avea nevoie până la urmă și toți ne chinuim să supraviețuim singuri.
În postarea ta spuneai că mulți dintre cei pe care îi cunoști suferă de o formă de depresie, dar nu vorbesc despre acest subiect, nu cer ajutor. De ce crezi că se întâmplă asta?
Eu am modul meu de raportare asupra problemei acesteia și încerc să nu amestec cu ce face lumea în general.
N-am nicio problemă să vorbesc despre lucrurile astea chiar aproape față de oricine. Eu am fost și la terapie timp de 3 ani de zile, dar am terminat acum vreo 2 ani și câteva luni.

“M-am dus acolo pentru că simțeam nevoia să povestesc și altcuiva față de cei care mă cunosc foarte bine și care oricum într-un fel sau altul mi-ar da dreptate.”
Cred că e o chestie și de țară. Noi trăim în România. Chiar și cu voi tinerii, cu energia asta, ne-am aruncat puțin în vid. Să fim deschiși legat de gen, de boli mintale, de orice. Dar nu avem o plasă de siguranță sub noi.
Cred că din cauza asta se întâmplă, din păcate, situații de genul acesta. Deși ceea ce s-a întâmplat cu Ciprian nu se întâmplă des. Chiar se întâmplă extrem de rar.
Cred că problema este că am luat-o puțin prea înainte și ne-am dat seama că noi, de fapt, nu suntem așa de dezvoltați ca popor.
Pe de o parte, să vorbești despre asta, cum fac eu acum, e un pas înainte. Totuși, a vorbi despre și doar atât, momentan e aproape egal cu zero, mai ales la artiști.
Uneori artiștii, mă refer în primul rând la actori, transformă lucrurile de genul acesta în niște skill-uri. Dacă pot să arăt pe scenă sau în fața lumii această stare, gândire, frustrare sau blocaj și să scot ceva din care câștig eu ca artist… poate eu nu mai vreau să scap de ea.

Nu mă refer la partea materială, ci ca artă. Oricum e greu, oricum nu pot să mai schimb o gândire și eu trăiesc bine ca artist din chestia asta, de ce să nu trag de ea?
Vrei să spui că ceea ce pentru un om în general ar fi o problemă, pentru un artist poate deveni o oportunitate de materializat în munca lui?
Da, ceea ce este un lucru bun. Însă mi se pare că atunci când deja se transformă într-o vacă de muls, nu e deloc ok. Și se întâmplă foarte des la noi. Unii au dezvoltat un stil din chestia asta. Cu toate că artistic au valoare, undeva poate nu este în regulă. E un fel de corupție, ca să spun așa.
Din acest blocaj care are legătură cu tine ca om, poți să fructifici artistic. Și e așa de bine primit, încât lor le e comod să rămână în chestia asta.
„Și poate că, de fapt, asta e viața.” Sunt foarte mulți care cred asta. Am cunoscut, am și lucrat cu ei. Mă sperie puțin gândul acesta pentru că atitudinea asta e un fel de depresie.
Tu ai ales să te duci la terapie, să ceri ajutor. Ne povestești, te rog, cum a fost experiența asta pentru tine?
Dintotdeauna am avut perioade mai scurte sau mai lungi de depresie. Mai mult, poate era un fel de deprimare generală, care atunci nu știam de unde vine. Toate vin de undeva.
La psiholog am fost 3 ani la rând și am luat-o foarte în serios. De fapt, cărțile pe care mi le-a recomandat m-au ajutat mai mult. Apoi am început să fac eu research și mi-am dat seama că psihologia e fascinantă.

După trei ani de terapie, plus aproape încă doi ani de citit cărți în legătură cu lucrul ăsta, de-abia acum văd imaginea de ansamblu. În capul meu se mișcă niște rotițe acum și-mi dau seama.
Totuși, a durat cinci ani, nu poți să faci asta de pe o zi pe alta. În acești 3 ani de terapie au ieșit toate lucrurile la iveală. Mi-am dat seama de unde vine această deprimare.
Și de unde venea, dacă ești confortabil să ne împărtășești?
O parte din depresia mea se datora și faptului că eu, fiind homosexual, deși mi-am recunoscut asta mie și câtorva oameni din jurul meu la o vârstă fragedă, în fața lumii am avut probleme.
Evident că nu mi-aș fi dorit să urlu în stradă lucrul acesta. Nici acum nu cred că ar trebui să fac așa ceva. În primul rând nu cred că e prima chestie pe care aș spune-o despre mine.
Nu pentru că nu știu ce ar spune lumea, ci pentru că este o parte importantă a vieții mele, dar nu atât de importantă încât primele 3 fraze pe care le rostesc să fie despre asta.
“Nu am știut că mă afecta. Consideram că eu știu aspectul acesta despre mine și sunt ok, dar nu e chiar așa. E un lucru să accepți tu asta despre tine și alt lucru ce crede lumea.”
Chiar dacă ți se pare că nu contează, că tu ești bine oricum, nu. Asta e o negare. Atât timp cât lumea gândește cum gândește, de cele mai multe ori, despre acest subiect, nu vei fi bine niciodată. Asta a fost o mare parte a depresiei mele și eu n-am știut. Habar n-aveam de lucrul ăsta.
O altă mare parte a depresiei mele a fost că eu am crescut fără tată, pentru că ai mei s-au despărțit când eu aveam patru ani. N-am dezvoltat o legătură cu el.
Lucrurile astea de bază contează enorm de mult. Prima dată când am vorbit despre tatăl meu la terapie ziceam: „Nu l-am mai văzut de 20 de ani, și ce? Nu avem o legătură”.
Psihologul mă tot ruga să povestesc ce țin minte legat de el, de ultimele întâlniri cu el.
Și m-a apucat, din nimic, o criză de respirație, simțeam că nu am aer. N-am mai avut probleme din astea fizice. Asta era reacția mea, a eului interior. Atunci mi-a picat fisa. Doamne, cât de mult, totuși, contează.
Problemele pot să vină încă de acolo. Dacă nu-ți dai seama și se depun și alte lucruri, poate mai puțin profunde, de-a lungul anilor și le lași să se acopere, pot să ducă până la un sfârșit nefericit.

Care a fost punctul în care ți-ai dat seama că vrei să mergi la terapie? Ce te-a determinat?
Aveam 34 de ani și simțeam că s-au adunat prea multe reziduuri. Relația pe care o aveam era într-un blocaj și nu părea că se va schimba. Plus că lucrurile mici și greșelile pe care le făceam aveau un efect mult mai mare asupra mea decât de obicei. Îmi făceau rău.
Știam că sunt foarte sensibil, dar cumva simțeam că există un alt gust al acestei fragilități. Eram într-un dezechilibru foarte mare. Mă gândeam că poate am o problemă mai mare și nu știu. Mă gândeam la o boală psihică.
În plus, sunt și prejudecățile astea că artiștii sunt bipolari. Oricum nici bipolaritatea, nici schizofrenia nu sunt atât de departe. Nu numai de artiști, ci de nimeni. Lumea se joacă foarte mult cu acești termeni, dar nu știm, de fapt, cât de aproape sunt de noi.
Ți-au semnalat apropiații tăi că ar fi ceva în neregulă?
Nu, eu le-am semnalat lor. Și reacția inițială a fost: „Hai măi, că n-ai nimic.”. Dar pentru că o tot țineam așa de câteva luni atunci mi-au spus și ei că ar trebui să merg la un psiholog.
Deja mă gândisem la asta, dar în același timp îmi era frică. Intuiam că are legătură și cu sexualitatea mea și aveam nevoie de un terapeut care să fie comod cu această discuție.
Acum voi lucra cu un alt terapeut. Nu pentru mine, ci pentru un proiect care are legătură cu zona asta de neasumare a celor care sunt diferiți de majoritate.
Vrem să facem niște întâlniri care să aducă mai multă acceptare de sine în primul rând, mă refer la zona LGBT.
Și acel terapeut mi-a spus că mare parte din psihologii din România încă au o problemă cu homosexualitatea și o consideră un păcat, ceva ce ar trebui tratat. Din ce îmi povestește el, sunt oameni cu funcții mari în lumea psihologiei.
Cum ești tu în prezent? Cum te împaci, ca actor, cu pandemia?
Am mai spus asta, nu sunt printre cei care au suferit că n-au jucat spectacole. Am tot repetat la proiecte și asta a fost bine. Înainte aveam foarte multă treabă și n-am avut niciodată o zi liberă, eram într-un continuu stres, aproape de burnout.
În perioada asta a pandemiei am avut vreme să mă odihnesc, psihic mai ales. De asta am și pus capăt acestei relații pe care am avut-o timp de 15 ani. A fost o decizie reciprocă.
Și asta a venit tot din faptul că ne-am odihnit, că ne-am uitat în oglindă și am zis că trebuie să ne oprim. Deci nu mi-a fost rău.
Eu cred că sunt bine, dar doar atât. Nici mai mult, nici mai puțin. Încerc să fiu bine. E pentru prima dată după mult timp când încep să mă ascult.
Felicitari pentru sensibilitatea interviului si mari felicitari lui Istvan pentru curajul de a-si arata vulnerabilitatile <3
Un interviu foarte frumos, care abordeaza subiecte profund stigmatizate in Romania! Felicitari si tineti-o tot asa!