Oficiul de Film și Investiții Culturale, din subordinea Ministerului Culturii, a fost desemnat responsabil de programul “România, țară invitată de onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt 2028”. Decizia îi aparține ministrului Andras Demeter, care și-a dat demisia de onoare în luna mai 2026, dar a rămas în funcție până în prezent, în guvernul Bolojan, demis prin moțiune de cenzură.

Anunțul a fost făcut de către Ministerul Culturii printr-un comunicat de presă, urmând ca detaliile să fie făcute publice într-o conferință de presă organizată luni, 12 octombrie, la minister, de la ora 13:00.

Decizia ca un oficiu de film să gestioneze o participare istorică a României la Frankfurt, fiind pentru prima dată invitată de onoare, a stârnit numeroase critici din partea scriitorilor și reprezentanților editurilor. Aceștia cer ministrului să revină asupra deciziei și să desemneze ca principal responsabil Direcția de Politici Culturale, care a obținut această participare și a organizat până acum participările României la târgurile internaționale de carte, din partea Ministerului Culturii.

Este “șocant și revoltător. E ca și cum artiștii plastici ar conduce festivalul Enescu. Sau muzicienii ar conduce FILIT. Sau balerinii ar conduce TIFF.”, a scris scriitorul și profesorul universitar Radu Vancu.

***

Anunțul ministerului a fost făcut public chiar în timp ce specialiștii din minister responsabili cu organizarea târgurilor de carte se aflau la actualul stand al României la Târgul de Carte de la Frankfurt. Aceștia au aflat din social media că o altă instituție, din subordinea ministerului, se va ocupa de programul pentru 2028.

Participarea României ca țară invitată de onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt a fost posibilă tocmai datorită unor îndelungi negocieri și relații culturale și diplomatice construite în ultimii ani. Evenimentul reprezintă o șansă unică pentru piața de carte din România, să aducă în fața publicului și a presei din Germania cei mai relevanți autori ai literaturii contemporane, prin cât mai multe traduceri în germană, întâlniri și evenimente multidisciplinare.

Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Varujan Vosganian, critică dur decizia ministerului. Acesta a scris într-o postare publică pe facebook:

“Ministerul Culturii a luat-o razna rău de tot. Un proiect de o deosebită importanță pentru literatura română, și anume participarea României ca invitată de onoare la Târgul de carte de la Frankfurt din anul 2028, va fi coordonat de … Oficiul de Film și Investiții Culturale (OFIC)!!!

Acest Oficiu a fost înființat prin OUG 39/2023, prin comasarea Studioului de Creație Cinematografică din București și a Studioului VIDEO ART. OFIC se ocupă de cinematografie, “proiecte de investiții și de producție de opere audiovizuale”, cum spune ordonanța de înființare. Nu are nicio treabă cu proiectele literare și cu piața cărții din România. Un obiectiv atât de important ca participarea ca invitat de onoare la cel mai mare târg de carte din Europa este coordonat de o instituție al cărei principalul obiect de activitate este gestionarea schemelor de ajutor de stat pentru sprijinirea culturii de film și a producției de film în România!!! Suntem în plină halucinație instituțională!”

Bogdan Crețu, scriitor nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, a scris la rândul său:

“Domnule încă ministru Demeter András István, nu lăsați orgoliile sterpe, intrigile și nepriceperea să strice un prilej pe care literatura română îl așteaptă de mult. Noi, scriitorii, care, credeți-ne, ne pricepem mai bine la domeniul nostru, care avem experiența unor târguri de carte internaționale și a colaborării cu editorii străini, am avut prilejul să lucrăm cu profesioniști din Ministerul Culturii pe care-l tot conduceți interimar de atâta vreme.

Lăsați-i să-și facă treaba, pentru că munca lor și respectul de care se bucură în lumea editorială internațională au făcut minunea care încă mai poate fi Frankfurt 2028. Nu vă legați numele de un eșec usturător, pe care-l vom deconta noi, scriitorii, nu dumneavoastră, politicienii.”

Oana Boca Stănescu, promotoare de carte, a comentat situația într-o postare pe facebook:

“Cred că cel mai sănătos gest al profesioniștilor pieței de carte autohtone ar fi să refuze să ia parte la acest plan.

Frankfurt nu este un festival de imagine al României. Nu este o gală, nu este un exercițiu de branding național și nici o ocazie de a demonstra cît de frumos știm să ne organizăm instituțional propria irelevanță. Este cel mai important tîrg de carte din lume, iar statutul de țară invitată de onoare este o oportunitate rară de a schimba, în mod concret, locul cărților românești pe piața internațională.

Asta presupune o strategie, investiții în traduceri, relații construite în ani cu editori și agenți literari, o echipă executivă competentă și autonomie reală. Presupune, în primul rînd, oameni care cunosc deopotrivă piața de carte internațională și românească, nu doar oameni care cunosc organigrama potrivită.”

Adrian Botez, redactor șef la Polirom, trage și el un semnal de alarmă:

“Problema e că, chiar dacă echipa “politică” se schimbă la un moment dat, ceasul ticăie. Traducerile nu vin singure, organizarea nu se face singură, iar dacă lăsăm să peticim în 2028, rușinea va fi de proporții colosale și va rămâne o pată pe imaginea culturii scrise române la nivel internațional care nu se va șterge mult timp după aceea. Așa se poate transforma o șansă imensă într-o catastrofă. Nu știu cum se poate redresa situația, dar sper să se întâmple repede, fiindcă și așa este extrem de târziu.”

Oficiul de Film și Investiții Culturale este condus de către Valentin Savu, începând cu anul 2024. Pe 7 octombrie 2026, acesta a obținut încă un an de mandat la conducerea instituției care gestionează schema de ajutor de stat (cash rebate) de 30% pentru cheltuielile eligibile făcute în România pentru producții de opere audiovizuale.

De cealaltă parte, Direcția Politici Culturale din cadrul Ministerului Culturii a fost condusă de către Ioan Matei până la sfârșitul anului 2025, când acesta a ajuns la vârsta de pensionare. În prezent, direcția este condusă de către Simona King, iar Alex Popescu, Alexandra Apostoleanu, Venera Clipaciuc, Alexandru Macovei sau Iuliana Mircea s-au ocupat în mod direct de organizarea participărilor României la târgurile internaționale de carte. Ioana Gruenwald este curatoare independentă și responsabilă de selecția autorilor români la târgurile de carte în spațiul german.

În aprilie 2027 România va fi invitată de onoare la Târgul de Carte de la Paris – participare gestionată de ICR Paris și Ambasada României în Franța. Iar în mai 2027 va fi invitată de onoare la Târgul de Carte de la Praga.

Ministerul Culturii a transmis într-un comunicat de presă:

“Referindu-se la participarea din 2028, ministrul culturii, András István Demeter, subliniază în mesajul transmis cu ocazia deschiderii standului: „Statutul de țară invitată de onoare ne oferă o ocazie deosebită pentru a dezvolta relațiile cu lumea editorială internațională. Ne dorim ca această participare să producă rezultate care să continue după încheierea târgului: cărți traduse, autori descoperiți de noi cititori și colaborări durabile între profesioniști.”

Pregătirea acestui program urmărește consolidarea unui mecanism predictibil, cu responsabilități clare și continuitate în organizare. Oficiul de Film și Investiții Culturale — OFIC — a fost desemnat responsabil de program și asigură coordonarea instituțiilor implicate: ARTEXIM, Centrul Național al Cinematografiei, Biblioteca Națională a României, Institutul Cultural Român și Administrația Fondului Cultural Național. Activitatea beneficiază de sprijinul administrativ al Ministerului Culturii și al Comitetului Interministerial, creat prin decizia Prim-Ministrului, și presupune colaborarea cu organizatorii târgului și cu profesioniștii industriei cărții.

Importanța strategică a participării României la Frankfurt este reflectată și în Strategia Națională a Culturii, aflată în curs de elaborare. Obiectivul pentru 2028 este dezvoltarea unei prezențe care să susțină toate sectoarele cultural-creative și să producă efecte durabile pentru promovarea culturii române în plan internațional.”

Update: ministrul Andras Demeter a scris duminică seara într-o postare pe facebook că mai multe instituții din subordinea Ministerului Culturii au refuzat să preia gestionarea participării la Frankfurt 2028 și a invitat alte entități să se implice, dacă doresc.

“Din luna mai am început negocierile cu posibili parteneri instituționali. Am fost nevoit să aștept derularea procedurilor de titularizare a managementului BNaR. La scurt timp după, am primit refuzul acestei instituții.

Am ofertat Institutul Cultural Român, de îndată ce interimatul a luat sfârșit și parlamentul a desemnat conducerea de plin drept. După un timp, oferta a fost declinată.

Am continuat cu ARTEXIM. Analiza tuturor ipotezelor de lucru a condus la concluzia că nu își poate asuma rolul de coordonator.

Soluțiile din interiorul ministerului presupuneau modificări legislative. Guvernul are puteri limitate. Parlamentul are (în continuare) alte priorități. (Cu excepția celor care cunosc detaliile unui astfel de angajament, termenele și complexitatea proiectului – toată lumea spune că e prematur. ”ce atâta grabă?”)

Imaginea celor două piramide suprapuse, cristalizată încă de la Frankfurt 2025, când am oferit personal garanțiile instituționale necesare pentru câștigarea statutului de GoH, avea în continuare o singură necunoscută.

Odată finalizată procedura atribuirii managementului OFIC, cu acoperirea întregii perioade (de pregătire, derulare și ecoul) RO GoH Frankfurt 2028, am concluzionat că această INVESTIȚIE CULTURALĂ a României poate fi gestionată de către o instituție tânără, flexibilă, cu rezultate măsurabile în gestionarea unor proiecte importante, mai cu seamă că:

pregătirea hotărârii de guvern pentru declararea RO GoH Frankfurt 2028 ca fiind ”de interes național” trebuie atent fundamentată, pentru a obține derogările și facilitățile necesare relaționării dintre actorii nominalizați în cele două piramide;

proiectul de buget 2027 are termen foarte apropiat, iar corecta bugetare a anului premergător deținerii titlului este vitală.” – a scris ministrul Culturii pe facebook.

Luni, de la ora 13.00, va avea loc o conferință de presă pe această temă.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Decizie controversată a ministrului Culturii: Oficiul de Film va gestiona participarea României la Târgul de Carte de la Frankfurt, ca țară invitată de onoare în 2028 appeared first on Cultura la dubă.

Cea mai mare retrospectivă Brâncuși din Germania și prima organizată după 50 de ani, a fost deschisă aseară pentru oficialități. Realizată de Neue Nationalgalerie în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, expoziția cuprinde peste 150 de sculpturi, fotografii și materiale de arhivă de la Centrul Pompidou, precum și atelierul lui Brâncuși, reconstruit pentru prima dată în afara Parisului.

Expoziția se află sub patronajul comun al președintelui federal Frank-Walter Steinmeier, al lui Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze, și al lui Nicușor Dan, președintele României.

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026.

România celebrează în 2026 Anul Brâncuși – 150 de ani de la nașterea sculptorului. Țara noastră nu organizează, însă, nicio retrospectivă Brâncuși.

***

Similară cu retrospectiva Brâncuși organizată de Centrul Pompidou la Paris în 2024, expoziția de la Berlin aduce în fața publicului german și internațional o perspectivă amplă asupra sculptorului român.

Potrivit site-ului oficial al Neue Nationalgalerie, “Brâncuși (1876-1957) este considerat unul dintre cei mai importanți sculptori ai secolului XX. După începuturi academice tradiționale în România, și-a dezvoltat propriul stil la Paris începând cu 1907. Sculpturile sale organice, reduse la elementele lor esențiale, îl fac un pionier al abstracției sculpturale la începutul secolului XX. Căutarea constantă a lui Brâncuși pentru un ideal artistic se manifestă în variațiile formale ale câtorva motive și în interacțiunea dintre diferite materiale și suprafețe. A folosit cu măiestrie piedestaluri specifice, lumina, mișcarea, precum și fotografia și filmul pentru a-și pune în valoare sculpturile.

În colaborare cu Centrul Pompidou din Paris, Neue Nationalgalerie prezintă prima retrospectivă a operei acestui artist excepțional în Germania în peste 50 de ani. Cu peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă inedite de la Centrul Pompidou, precum și din alte colecții internaționale private și publice, expoziția oferă cea mai cuprinzătoare prezentare generală de până acum a operei multiple a lui Brâncuși. Alături de lucrări majore precum „Sărutul”, „Pasărea în spațiu”, „Muza adormită” și „Coloana fără sfârșit”, expoziția prezintă o reconstituire parțială a celebrului studio al lui Brâncuși, care este astfel expus în afara Parisului pentru prima dată de la predarea sa către statul francez în 1957.

Deși opera lui Constantin Brâncuși este foarte populară în Franța, sculptorul este mai puțin cunoscut publicului larg din Germania. Expoziția își propune să-i ofere artistului recunoașterea pe care o merită și în Germania.”

Expoziția va fi deschisă între 20 martie 2026 – 9 august 2026. Prețul unui bilet pentru adult costă 16 euro, iar pentru categoriile care beneficiază de reducere biletul de acces este de 8 euro. 6 euro costă un tur ghidat, iar muzeul oferă tururi speciale și pentru persoane cu deficiențe de auz sau de vedere.

Curatori sunt Klaus Biesenbach și Maike Steinkamp de la N​eue Nationalgalerie și Ariane Coulondre și Valérie Loth de la Centrul Pompidou, Paris.

Valérie Loth a acordat un amplu interviu pentru Cultura la dubă în 2024, la retrospectiva de la Paris.

“Am vrut să transmitem multe lucruri. În primul rând, să arătăm de ce abordarea lui în sculptură a fost modernă, cum a exersat formele sculpturilor până a ajuns la abstract. Începutul acestei aventuri este studioul pe care l-am primit ca donație.

Marcel Duchamp i-a fost foarte apropiat și cei doi gândeau asemănător. De exemplu, în aspectul lucrăriilor în serie, care sunt mereu aceleași, dar care de fiecare dată sunt diferite. De asemenea, cred că ideea lui Brâncuși de a dona tot atelierul unei instituții este foarte aproape de ceea ce avea în minte Duchamp, care a vândut o mare parte a lucrărilor sale unui singur colecționar, pentru ca apoi acesta să le doneze Muzeului din Philadelphia.

Și cred că Brâncuși gândea la fel, de aceea a donat tot atelierul său. Sigur că fiecare lucrare poate fi văzută individual, dar voia ca toată munca din atelierul său să fie văzută.”

“Atelierul era totul pentru el. El și-a făcut patul, uneltele, rafturile pentru vinyluri. Pentru el era important să păstreze totul împreună. Când vindea o sculptură, făcea o copie în ghips pentru a o păstra în atelier.”

Valerie Loth, co-curatoarea expoziției Brâncuși de la Centrul Pompidou

Centrul Pompidou din Paris a fost închis pentru un amplu proiect de renovare și modernizare. Amplasat până acum într-o clădire anexă, Atelierul Brâncuși va fi mutat în clădirea principală a centrului, după renovare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Prima retrospectivă Brâncuși din Germania, după 50 de ani, a fost vernisată aseară la Berlin appeared first on Cultura la dubă.

Rănit atât de ororile nazismului, cât și de cele ale comunismului, Norman Manea se lasă purtat de viață cu umor și autoironie. La 89 de ani, trăiește tot departe de țara natală, de care s-a desprins în 1986. E bânuit de coșmaruri cu lagărul de concentrare din Transnistria, în care a fost deportat pe când era doar un copil, dar și de imaginea tatălui, schilodit de munca silnică din lagărul comunist de la Periprava. Însă își îmblânzește existența cu amintirea Mariei, ființa protectoare a familiei sale, devenită “imaginea României.”

Norman Manea este unul dintre cei mai importanți scriitori români în viață, fiind propus de mai multe ori pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură.

S-a născut într-o familie de evrei la Suceava. A supraviețuit deportării în Transnistria, iar în 1945 s-a întors în România. Din 1974 până în 1986 a publicat în țară zece volume, însă adevărata sa șansă ca scriitor a fost să plece din România în 1986, cu o bursă în Berlinul Occidental. De acolo a ajuns în Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit pentru totdeauna.

În 1992 a primit prestigioasele Burse Guggenheim și MacArthur, iar în 1993 New York Public Library i-a acordat Medalia Literary Lion.

Scrierile sale vorbesc despre destinul individului în condiții extreme, precum Holocaustul, regimul comunist și exilul. Cel mai important roman al său, Întoarcerea huliganului, a primit celebrul Premiu Medicis pentru literatură străină, iar cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi. În 2016, a devenit primul scriitor român medaliat cu Medalia Carlos Fuentes în Mexic și premiat cu Premiul FIL la Festivalul Internațional de Literatură de la Guadalajara, acordat autorilor latini, titlu obținut ulterior și de Mircea Cărtărescu, în 2022.

A predat în toți acești ani la Bard College, New York, de unde s-a retras în 2017 și a devenit Profesor Emeritus. Este membru al Berlin Academy of Art și al Royal Society of Literature în Marea Britanie și locuiește la New York, alături de partenera sa de-o viață, Cella Boiangiu.

La New York s-a bucurat și de o strânsă prietenie cu Philip Roth, care a cerut Colegiului Bard să îi acorde un loc de veci lângă cel rezervat pentru Norman Manea, spunând că ar vrea să aibă cu cine să stea de vorbă și în viața de apoi. În mai 2018, Philip Roth a fost înmormântat conform dorinței sale, deși nu predase niciodată la Bard.

După o recentă corespondență, la care Norman Manea a răspuns cu generozitate, publicăm primul interviu în care celebrul autor român vorbește, pentru Cultura la dubă, despre “calamitățile” prezentului – Gaza și Ucraina, despre degradarea democrației și a marelui proiect american, dar și despre veșnicele nostalgii fasciste și comuniste ale unora dintre români.

***

“Domnule Manea, în primul rând, spuneți-ne, vă rog, cum vă găsește acest interviu, cum vă simțiți?

Calendarul m-a anunțat recent că am împlinit stupefianta vârstă de 89 de ani. O surpriză a cărei urmare este previzibilă.

De cât timp nu ați mai fost în România?

Din 2016. Frecvența popasului românesc s-a rărit, picioarele mă sabotează.

Trăiți în exil de 39 de ani. România este țara natală, dar și țara care v-a provocat foarte multă suferință. V-a lipsit în tot acest timp, vă lipsește vreodată România? Dacă da, ce anume din ea?

Trăiesc acum într-o țară care amestecă tot universul, dar, pentru mine, România a fost și este o prezență statornică, așa cum se află în actele mele și în cărțile mele.

Când am plecat aveam deja 50 de ani, doldora de trăiri de tot felul. Desigur, așa cum spui, am amintiri de suferință și nostalgia momentelor luminoase ale tinereții. Mă vizitează adesea imagini fixate în mintea copilului care eram în lagărul din Transnistria, la moartea bunicului, înmormântarea lui în pădure, într-un loc fără semn, prima mea întâlnire cu moartea, apoi portretul tatălui meu când l-am văzut la șantierul închisoare de la Periprava, deținut în urma unei înscenări de partid, sleit de puteri, de data asta după Transnistria, la o vârstă înaintată. Iată doar două dintre coșmarurile care îmi populează nopțile.

Imaginea statornic luminoasă a biografiei mele românești rămâne Maria, fetița de 11 ani izgonită în stradă de familia ei, pe care bunicul meu bigot a găsit-o înghețată pe stradă într-o noapte de iarnă și a adăpostit-o în casa noastră. Maria a rămas parte din familie, iar când mama mea s-a căsătorit, a însoțit-o în noua locuință.

Când eu m-am născut, ea a devenit protectoarea mea afectuoasă. În ziua deportării noastre, în gara Ițcani, s-a luptat fără succes cu soldații care ne împingeau în vagoanele de vite și care o separau de noi.

Ne-a găsit apoi în lagăr, unde a venit încărcată cu alimente și haine și a scăpat ca prin minune de legea marțială care-i pedepsea pe cei care ajutau deportații evrei. Frumoasa Maria a rămas definitiv imaginea îngerului afectuos și protector al copilăriei mele. În fapt, imaginea României. Când Patria îmi trimitea injurii antisemite, în scandalul Eliade, revenea și imaginea protectoare a Mariei.

Care este prima amintire din copilărie care vă vine, de obicei, în minte?

Până la vârsta de patru ani am fost foarte alintat. Plictisit de această continuă atenție, într-un moment de revoltă, dornic de independență, am pornit singur pe șoseaua Ițcani-Cernăuți. După o vreme, am fost recunoscut de un vecin care m-a adus acasă. Evadarea a fost pedepsită la întoarcere, tatăl meu m-a legat de piciorul masei, ca să învăț minte. Era poate o premoniție a viitoarei dependență de masa de scris.

V-ați gândit vreodată să vă întoarceți aici, în România, pentru o perioadă mai lungă de timp, să redescoperiți locul în care viața dumneavoastră a prins rădăcini?

Prima întoarcere, după 11 ani și după multe ezitări, a fost la îndemnul și cu participarea președintelui Colegiului Bard, unde predam. Ca dirijor, era invitat să dirijeze un concert la București. Orașul mi s-a părut avariat, m-am simțit ca o fantomă rătăcită, la poștă nu am știut ce timbru îmi trebuie pentru o scrisoare în străinătate, multe se schimbaseră.

Următoarele reveniri au restabilit parțial familiaritatea cu locul, îmi doream să regăsesc emoțiile vârstelor tinereții. Firește, dorul de țară și de vârstele trecute a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.

Mergând către începutul carierei dumneavoastră de scriitor, spuneți-ne, vă rog, cum s-a născut această pasiune pentru scris? A fost vreun factor declanșator, un moment anume sau a venit natural, ca o nevoie de exprimare sau ca o chemare?

După întoarcerea din lagăr locuiam la rude, la Fălticeni.

Fermecat de surpriza limbii, atât de diferită de cea a străzii, de lumea poveștilor, m-am visat în aristocrația vrăjitorilor de cuvinte.

Prima izbucnire lirică a și apărut în revista “Pionierul” și în ziarul sucevean cu titlul grăitor “Lupta poporului”. Mulți ani mai târziu, criza tânărului inginer hidrotehnicean care devenisem m-a readus la imboldul și emoțiile confruntării cu mine însumi.

Spuneați într-un interviu că scrisul este o profesie a vanității. De ce credeți asta?

Cred că a spus-o mai întâi Camus. Poate codifica dorința, capacitatea, orgoliul scriitorului de a expune carențele și sublimul realității, fără intenții pedagogice.

Tot Camus spunea că “scopul unui scriitor este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Sunteți de acord cu el? Cum (mai) poate literatura să salveze lumea, mai ales lumea de azi, atât de profund viciată?

Camus nu cred că singulariza atât de drastic și emfatic “scopul scriitorului este să oprească civilizația de la autodistrugere”. Avea în vedere, cred, rolul moral al scriitorului. Marea literatură nu țintește neapărat doar această ambiție, iar dacă se implică în cotidianul politic, cel mai adesea ratează esteticul care ar fi să compenseze cotidianul.

Mă simt și eu apăsat de calendarul contemporan, depărtat nefast de speranțele postbelice.

Sunteți un supraviețuitor al Holocaustului și cunoașteți profund ceea ce înseamnă genocidul și o criză umanitară. Privind situația geopolitică și criza morală în care ne aflăm, cum vă explicați dumneavoastră ceea ce trăim azi, în 2025 – mai multe organizații internaționale spun că Israel comite genocid în Gaza, cu sprijinul SUA, Ucraina este în continuare sub asediul Rusiei lui Putin, iar Europa pare că asistă la toate acestea?

Și cum vedeți dumneavoastră o posibilă ieșire din această criză?

Prezentul este primejdios și pare să pregătească variante și mai rele. Regret că nu pot crede, spera într-o intervenție divină, salvatoare. Coșmarul Gaza și agresiunea sângeroasă a lui Putin în Ucraina sunt doar două calamități (ca să nu mai amintim dezastrul din Sudan și nenorocirile din alte părți ale lumii) în infernul actualității. Din păcate, previziunile de reabilitare sunt evazive și pesimiste.

Ați fost profesor mai bine de 30 de ani și ați predat studenților de toate naționalitățile și rasele. Ce credeți despre presiunea pe care administrația Trump o exercită asupra mediului universitar în acest mandat, despre ridicarea acreditării Harvard pentru studenții străini?

Este vorba despre o criză mai adâncă a sistemului, de tipul fascismului și comunismului, cu adeziunea liberă a maselor zăpăcite și fricoase.

Dictatorul yancheu este demn de galeria de vedete în care intră. Poate că această nefericită situație forțează universitățile, inclusiv Harvard, să-și analizeze cu exigență numeroasele erori păgubitoare care fermentează de mult timp.

Mai urmăriți ceea ce se întâmplă în România pe plan politic, pe plan artistic?

Desigur, la asemenea distanță informațiile sunt intermitente și nu aș putea pretinde o implicare integrală. Evenimentele majore îmi parvin, totuși. Am rămas un cititor al ziarului tipărit pe hârtie, nu am viteza internetului în fibră. Am urmărit cu mare interes și emoție sezonul electoral.

Ați scris în anii ‘90 un text în care ați vorbit despre antisemitismul lui Eliade. Textul a fost criticat destul de mult în România, dar apreciat peste hotare. De ce credeți că românii au această problemă cu recunoașterea adevărurilor istorice?

La apariția jurnalului lui Eliade în America am fost solicitat să scriu o cronică. Am ezitat lung timp, până la urmă am acceptat. Anticomunismul de după 1989 a coabitat cu nume importante ale elitei culturale care cochetaseară cu legionarismul, am considerat că măcar cu această ocazie trebuie făcute publice opțiunile prolegionare ale lui Eliade.

În 1992, textul meu, publicat în “The New Republic”, “Happy Guilt” a fost tradus în românește și a declanșat un scandal public, cu contribuția unei părți din elita culturală. Înjurăturile care mi-au fost azvârlite peste ocean au persistat aproape un deceniu.

Naționalismul și antisemitismul au fost trăsături ale tuturor regimurilor totalitare în România, fasciste și comuniste, chiar și postcomuniste.

Acum ne aflăm într-o radicalizare politică globală și România se află din nou confruntată cu ideologii contradictorii, care amintesc primejdiile vechi.

Pentru că ne apropiem de finalul interviului nostru, vă propun să ne îndreptăm către subiecte mai luminoase. Și aș începe cu iubirea dintre dumneavoastră și partenera de viață, Cella Boiangiu, de care vă leagă o căsnicie de 56 de ani. Privind înapoi, ce ați zice că a stat la baza trăiniciei acestei relații?

A fost și a rămas un dar al destinului. Dar, dacă a venit vorba de destin, să ne amuzăm cu coincidențele: ziua, luna, și anul nașterii taților noștri sunt aceleași, iar numele de familie al mamelor, înainte de căsătorie, tot aceleași.

Cu Philip Roth ați fost prieten peste 30 de ani. De el ce v-a legat, dincolo de iubirea comună pentru literatură?

Desigur, literatura ne-a legat și chiar atunci când aveam opinii diferite. În prima noastră întâlnire am fost șocat în discuția despre Proust când el s-a grăbit să se delimiteze prin a spune “My Proust is Céline”, adăugând că nu a putut citi mai mult de 20 de pagini din marele artist.

Nu prea am înțeles ce l-ar fi atras la mine, dar eu am fost imediat sedus de inteligența, acuitatea observațiilor, umorul și originalitatea sarcasmului său.

Vorbind despre scris, îmi spunea adesea: “sheer playfulness and deadly seriousness are my closesest friends”.

Prietenia noastră lungă a surprins pe toată lumea, chiar și pe noi. Am glumit la un moment dat spunându-i: “noi nu ne putem separa: tu ești sadist și eu masochist”.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Norman Manea: “Dorul de țară a existat mai tot timpul, dar Patria a avut grijă de mine și mi-a trimis mesaje descurajatoare.” appeared first on Cultura la dubă.

Violoncelistul Andrei Ioniță și pianistul Florian Mitrea, doi dintre cei mai importanți muzicieni români ai generației lor, cunoscuți la nivel mondial, ambii profesori la mari universități din Germania, respectiv Marea Britanie, cer guvernului revenirea asupra deciziei care pune în pericol numeroase școli de muzică la nivel național.

Potrivit proiectului inițiat de ministrul Daniel David și aplicat prin publicarea în Monitorul Oficial a Ordinului de ministru privind reorganizarea unităților de învățământ, ca urmare a Legii 141/2025, școlile care au mai puțin de 500 de elevi vor fi înghițite de unități mai mari. Personalul didactic, didactic auxiliar și administrativ va fi transferat la unitățile școlare absorbante sau nou-înființate, elevii vor fi automat transferați, împreună cu activele și arhiva, informează Edupedu. În această situație se numără și școli gimnaziale vocaționale, de muzică sau arte plastice. Excepție fac liceele vocaționale, care își pot continua activitatea ca până acum.

Cei doi muzicieni vorbesc într-o scrisoare deschisă despre efectele dramatice pe care le-ar putea avea desființarea școlilor vocaționale, unități în care au învățat și ei.

“Domnule Președinte al României,

Domnule Prim Ministru,

Domnule Ministru al Educației,

Noi, semnatarii acestei scrisori, absolvenți ai școlilor de muzică din România și artiști recunoscuți pe plan internațional, ne datorăm parcursul profesional acestui sistem de învățământ artistic. Vă adresăm acest apel ferm în fața modificărilor propuse care amenință însăși existența învățământului muzical de specialitate din România.

De zeci de ani, școlile de muzică din țara noastră au oferit un serviciu unic cu discreție și consecvență. Aceste instituții reprezintă o investiție care, în decursul acestui lung timp de existență, a adus României adevărați ambasadori culturali care astăzi duc cartea de vizită a țării pe întreg mapamondul, pe scene din Statele Unite ale Americii și până în Japonia. În țară, absolvenții acestor școli sunt membri activi ai societății civile, se implică în proiecte sociale, educaționale și culturale în România, întorcând țării investiția primită la vârsta copilăriei.

În cadrul acestor instituții lucrează profesori devotați, adevărați făuritori de caractere care cu smerenie și un simț al datoriei cu totul excepțional, lucrează zilnic, sacrificându-și energia și timpul personal pentru a construi caractere și personalități întemeiate pe reperele morale date de marea muzică.

Școlile de muzică din România nu pregătesc doar viitori muzicieni profesioniști. Beneficiile acestui tip de învățământse resimt la nivel personal, indiferent de cariera aleasă ulterior. Elevii dobândesc un set de aptitudini transferabile precum seriozitatea pregătirii, disciplina și etica muncii, capacitatea de a respecta termenele limită, abilitatea de a lucraarmonios în echipă și multe altele. Totodată, prin muzică se produce relaționarea cu mediul uman interior la vârste fragede și astfel se dezvoltă competențe emoționale esențiale – empatia, abilitatea de a relaționa uman în mod firesc cu cei din jur și echilibrul emoțional-mintal.

Sistemul românesc de educație muzicală este râvnit de părinți din întreaga lume. În țări unde acest sistem nu există, educația artistică este realizată doar în sistem privat, nereglementat, și cu rezultate inegale și costuri inaccesibile pentru majoritatea familiilor. La concusurile de admitere în conservatoare de muzică de top din lume, elevii români sunt de cele mai multe ori admiși cu cele mai mari note, depășind colegii din țările gazdă.

Nu în ultimul rând, educația muzicală reprezintă o supapă de exprimare autentică pentru tânăra generație care este astăzi încolțită de presiunea rețelelor de social media spre conformism și aparențe. În arta performativă, tinerii pot fi ei înșiși, își pot explora propria personalitate, propriul temperament, fără teama de judecată și fără goana după popularitate. Desființarea acestor școli de muzică va duce în mod categoric la o atrofiere emoțională și umană a tinerilor, cu grave consecințe la nivel de sănătate mintală și afectivă.

Propunerea desfințării acestor școli de muzică, sau comasarea lor cu școli generale este un atac direct asupra comunității. Este paradoxal ca, într-o perioadă în care cererea pentru acest tip de educație depășește oferta, soluția propusă să fie diminuarea sau eliminarea lui. Mica economie care s-ar aduce la bugetul statului este infinit copleșită de pierderile culturale și dauna umană produsă. Societatea ar avea de plătit înzecit prin generații viitoare mai sărace uman, mai puțin empatice, mai ușor manipulabile și mai puțin capabile de gândire și simțire critică.

Vă rugăm să înțelegeți gravitatea acestei situații și să dispuneți anularea propunerii. Suntem deschiși la dialog pentru identificarea unor soluții de eficientizare, dar considerăm esențial ca acest sistem să continue să ofere comunităților serviciul educațional și cultural de neînlocuit pe care îl reprezintă.

Cu respect,

Andrei Ioniță, violoncelist, laureat la Concursul Ceaikovski de la Moscova și profesor asistent la Universität der Kunste, Berlin, absolvent al Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava din București

Florian Mitrea, pianist, laureat la Concursurile ARD de la München și Hamamatsu și profesor la Royal Academy of Music, Londra, absolvent al Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava din București”

Reprezentanții Școlii Gimnaziale de Arte Iosif Sava au transmis în urmă cu două zile: “Nu știm încă ce se va întâmpla din toamnă. Dacă o să fim comasați, cu ce școală sau ce se va întâmpla cu unii dintre profesorii noștri. Măsurile luate înseamnă ore tăiate, posturi desființate, oameni care ar putea rămâne fără locul lor în școală. Vom continua să ne susținem cauza în stradă și sperăm ca în septembrie să ne întoarcem la ore, întocmai cum ar fi normal, dar nu depinde doar de noi.”

PROTESTELE CONTINUĂ ÎN FAȚA MINISTERULUI EDUCAȚIEI

Azi a fost a 11-a zi de proteste desfășurate în fața Ministerului Educației. Sindicaliștii din educație s-au întâlnit tot azi cu premierul Bolojan și cu ministrul David.

Marius Nistor, FSE, a declarat după întâlnire: “Răspunsul e invariabil același – nu-și permite țara. Dacă țara nu-și permite un popor educat, să facem pușcării.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Violoncelistul Andrei Ioniță și pianistul Florian Mitrea către guvernul României: “Desființarea școlilor de muzică va duce la o atrofiere emoțională a tinerilor.” appeared first on Cultura la dubă.

Steven Speilberg este cel mai de succes regizor american din toate timpurile, din punct de vedere al încasărilor de box-office, fiind câștigătorul a trei premii Oscar, printre alte numeroase distincții. Cariera sa în cinematografie se întinde peste 50 de ani, el fiind unul dintre pionierii blockbuster-ului modern.

“Cu o carieră incredibilă, Steven Spielberg nu doar a încântat generații de spectatori din întreaga lume, dar a și oferit un nou sens cinema-ului, ca fiind o fabrică a viselor.”

Mariette Rissenbeek și Carlo Chatrian – directorii Berlinale

Printre cele mai cunoscute filme regizate de Steven Spielberg sunt Jaws, Indiana Jones, E.T., Jurassic Park, Close Encounters of the Third Kind, Schindler’s List, Saving Private Ryan, Munich, Lincoln.

The Fabelmans este un film autobiografic, extrem de personal al lui Steven Spielberg, concentrându-se asupra copilăriei și adolescenței regizorului. Filmul va avea premiera în cinematografele din România pe 25 Noiembrie 2022.

The post Steven Spielberg va fi omagiat la Berlinale 2023 appeared first on Cultura la dubă.

Evreii persecutați în București în timpul celui de-al Doilea Război Mondial vor beneficia de compensații suplimentare, după ce guvernul federal german a recunoscut recent capitala României drept „ghetou deschis”.

Bucureștiul va fi inclus pe o listă în care sunt consemnate toate locurile recunoscute drept „ghetou” în reglementările privind compensațiile și pensiile.

Decizia a fost adoptată pe 5 noiembrie de către guvernul german și a fost posibilă datorită celor mai noi constatări ale unui raport recent elaborat de Centrul israelian de cercetare și comemorare a Holocaustului Yad Vashem.

Demersul face parte dintr-un amplu program prin care Germania dorește să compenseze suferința provocată poporului evreu în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Conform unui comunicat transmis de Ambasada Germaniei la București, „Republica Federală Germania este conștientă de responsabilitatea sa deosebită în urma nedreptăților comise de regimul nazist. Prin urmare, toate guvernele federale au tratat cu prioritate specială acordarea de compensații morale și financiare. Reglementări în acest sens au fost stabilite imediat după încheierea războiului.”

Cu toate acestea, numărul victimelor rămase în viață este extrem de mic, dat fiind că au trecut 76 de ani de la încheierea războiului. Rudele lor pot primi compensații, dar cu anumite condiții. Una dintre ele este ca victima să se fi născut înainte de 1937.

Conform deputatului evreu Silviu Vexler, aproximativ 3000 de urmași ai victimelor ar urma să primească compensațiile financiare. Detalii privind condițiile pot fi găsite AICI.

Anul trecut și alte orașe din România au fost recunoscute drept “ghetouri deschise”: Dorohoi, Brașov, Arad, Ploiești, Timișoara, Buhuși, Brăila, Huși, Deva, Sibiu, Suceava, Turda, Târgu Frumos, Lugoj sau Podul Iloaiei.

Ghetourile deschise sunt considerate orașe locuite de evrei în timpul Holocaustului, aceștia fiind supuși unor restricții de circulație, de muncă sau acces la bunuri necesare, fiindu-le încălcate mai multe drepturi.

Statisticile privind exterminarea și persecutarea evreilor sub regimul lui Ion Antonescu sunt incerte. Conform Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, în țara noastră au fost uciși între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni.

The post București a fost recunoscut de Germania drept “ghetou deschis” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial appeared first on Cultura la dubă.

Săptămâna trecută, Muzeul Național de Artă Africană al Institutului Smithsonian, din Washington D.C., a anunțat că retrage din expoziție bronzurile din Benin, urmând să le înapoieze Nigeriei.

Concret, este vorba despre circa 20 de artefacte culturale dintr-un total de aproximativ 3000, pe care colonialiștii britanici le-au confiscat în secolul al XIX-lea din Regatul Benin (stat precolonial aflat în sudul actualei Nigerii) și le-au răspândit în mai multe țări occidentale. 

Inițiativa institutului, a doua de acest fel pornită în Statele Unite, face parte dintr-un proces amplu de restituire a obiectelor de artă sustrase din Africa în perioada de dominație colonială.

„Bronzurile din Benin” sunt o colecție de obiecte de artă care au aparținut Regatului Benin. Contrar denumirii, artefactele nu includ doar figurine și sculpturi din bronz, ci și colți de elefanți cu gravuri complexe sau chiar o mască de fildeș.

Ele au fost create începând cu secolul al XVI-lea de membrii unor ghilde specializate și folosite atât pentru a împodobi altarele dedicate monarhilor Beninului, cât și în ritualuri închinate strămoșilor.

În 1897, majoritatea bronzurilor din Benin au intrat pe mâna trupelor britanice, trimise să pedepsească regatul pentru uciderea unui explorator englez care intrase în conflict cu câteva triburi locale. Ulterior, colonialiștii le-au expus în instituții ca British Museum sau le-au vândut mai multor țări și colecționari privați. 

Dar nu s-au limitat doar la bogățiile actualei Nigeriei. De-a lungul secolului al XIX-lea, englezii au sustras și aur din Ghana sau artefacte religioase din actuala Etiopie. 

La fel au procedat și francezii sau belgienii, care și-au îmbogățit muzeele etnologice cu obiecte de artă din țări precum Algeria, Ciad, respectiv Republica Democrată Congo. Așa s-a ajuns în situația ca aproximativ 90% din patrimoniul cultural al fostelor colonii să se găsească astăzi în afara Africii.

După destrămarea marilor imperii, statele africane au început să lanseze apeluri publice privind restituirea artefactelor. De altfel, în anii ‘70, Belgia a transferat circa 800 de obiecte de artă Republicii Democrate Congo (cunoscute la vremea respectivă drept Zair). Însă practica a rămas izolată.

Principalul argument pe care țările occidentale îl aduceau împotriva transferului de proprietate era că, indiferent cum au ajuns în diferite state, artefactele au devenit, în timp, parte a instituțiilor care le-au păstrat și, implicit, a patrimoniului statelor respective. 

Această motivație mergea mână în mână și cu una de natură logistică, potrivit căreia statele africane, deținătoare de drept ale obiectelor, nu ar fi dispus de spațiile necesare pentru a le expune în siguranță. 

CE S-A SCHIMBAT

Lucrurile au luat o turnură diferită în 2016, când președintele francez Emmanuel Macron a făcut o vizită oficială în Burkina Faso. În timpul acestei vizite, el a declarat că „patrimoniul african nu mai poate rămâne prizonierul muzeelor europene” și a promis că va restitui operele de artă aflate în posesia Franței, în așa fel încât noile generații să își poată forma un orizont cultural comun.

După lungi tărăgănări legislative, în luna octombrie a acestui an, 26 de bronzuri din Benin au fost expuse pentru ultima oară la Muzeul Quai Branly-Jacques Chirac din Paris. Colecția a luat apoi drumul Nigeriei, unde statul francez sprijină construirea unui muzeu dedicat – Musée de l’épopée des amazones et des rois du Danhomè (Muzeul epopeii amazoanelor și al regilor din Danhomè). 

CUM AU REACȚIONAT CELELALTE ȚĂRI

Ca urmare a promisiunii lui Macron, mai multe state au început să își analizeze colecțiile muzeale și să ia măsuri în privința pieselor cu proveniență neclară ori vădit ilicită.

Tot luna trecută, Germania și Nigeria au semnat un memorandum care pregătește terenul pentru returnarea a 1.100 de bronzuri aflate acum în muzee etnologice din Berlin, Stuttgart, Hamburg, Leipzig și Köln. La cererea guvernului nigerian, o parte dintre aceste artefacte, care vor intra în posesiei statului african în 2022, vor fi în continuare expuse în Germania.

În plus, cele două țări vor lucra la proiecte comune de arheologie, educație și infrastructură muzeală. De altfel, și Germania contribuie la construcția unui muzeu dedicat artei vest-africane în Benin City – Edo Museum of West African Art.

În Marea Britanie, primii pași concreți pentru restituirea operelor de artă sustrase de colonialiști au fost făcuți de un colegiu al Universității Cambridge și de Universitatea din Aberdeen (Scoția). Mai precis, la sfârșitul lunii octombrie, Universitatea Cambridge a returnat Nigeriei o statuetă cunoscută drept Okukur, care îi fusese donată în 1905, iar Universitatea din Aberdeen, o sculptură care înfățișează capul unui rege din Benin. 

Totuși, colecția cea mai vastă de bronzuri rămâne la British Museum. Instituția, care contribuie și ea la ridicarea Muzeului Edo, din Benin City, deține în prezent peste 900 de astfel de artefacte.

Ea se declară dispusă să prezinte piesele în context și să le împrumute pentru expoziții desfășurate în Nigeria, dar susține, în egală măsură, că le poate face accesibile unui public mai larg, transformându-le în „ambasadori” ai culturii din Benin. 

Olanda a pregătit încă din luna februarie un plan amplu privind repatrierea „necondiționată” a artefactelor culturale provenite ilegal de pe teritoriul fostelor sale colonii. 

„Obiectele de patrimoniu obținute prin furt nu își au locul în colecția noastră națională”, a declarat atunci ministrul Culturii, Ingrid van Engelshoven. Discutabil rămâne faptul că „necondiționalitatea” se aplică doar pentru obiectele cu proveniență ilegală care au fost sustrase direct de olandezi, nu și pentru cele care au ajuns în Olanda prin intermediul altor puteri coloniale. 

Belgia, una dintre țările cu o istorie colonială extrem de violentă, a aprobat în iulie un plan pentru returnarea a circa 2.000 de artefacte Republicii Democrate Congo, urmând să discute și proveniența neclară a altor obiecte de artă. Reprezentanții belgieni speră că vor putea expune în continuare o parte dintre aceste obiecte, cel mai probabil în schimbul unei taxe. 

În toate aceste țări, procesul de restituire rămâne la început de drum. Dar importanța lui nu derivă doar din transferul propriu-zis al artefactelor, ci din eforturile țărilor africane de a-și defini arta în felul propriu, dincolo de lentila colonialistă. 

The post Fostele puteri coloniale au început să returneze obiecte de artă confiscate din Africa appeared first on Cultura la dubă.

Christian Jankowski este un cunoscut artist vizual, la nivel internațional. A expus la Bienala de la Veneția, la Tate Gallery în Londra, Miami Art Museum sau Kunstmuseum Stuttgart.

În lucrările sale conceptuale, artistul se concentrează pe performance, film, video, fotografie dar și pe o varietate de medii precum pictură, sculptură și desen. Jankowski inițiază colaborări între arta vizuală contemporană și alte lumi profesionale precum cea a religiei, a afacerilor, a politicii și a entertainment-ului.

Este din Germania, iar noi l-am întâlnit la București, unde recent a avut expoziția personală Defense Mechanism, la Goethe-Institut.

Până să devină așa cunoscut, Christian a fost respins de trei ori la școala de arte, a fost chelner sau a lucrat într-o televiziune, unde aducea oameni de la aeroport sau le făcea cafele invitaților.

Am vorbit cu el despre începutul carierei, obstacole întâlnite, dar și despre managementul propriilor frici.

***

Christian, tu te consideri un artist de succes?

Presupun. Deoarece sunt ocupat. Chiar și în perioada pandemiei, am fost suficient de norocos să lucrez la proiecte, să găsesc în continuare oameni cu care să colaborez, să lucrez în țări diferite, să am prieteni în diferite orașe, cu care întâi am lucrat, apoi am devenit prieteni. Deci, presupun că asta reprezintă succes ca artist.

Cum a început totul? Când ai știut că vrei să devii un artist?

La început a fost doar un sentiment în care nu mă puteam imagina făcând diferite joburi. Am auzit că un arhitect poate face bani, dar face și desene. Am fost interesat să fac muzică și am cântat în diferite trupe, muzică pop și rock. Apoi m-am gândit că graphic design-ul poate fi interesant. De asemenea, era și o presiune după terminarea școlii.

Și presiunea asta creștea, părinții mă întrebau “Ce faci? Studiezi sau ce se întâmplă?” și am început să aplic la școli de graphic design, dar puteai să aplici doar o dată pe an. Nu am fost admis.

Eram în Hamburg, fiindcă eu sunt din Göttingen, un oraș din centrul Germaniei și mereu îmi dorisem să studiez și să locuiesc în Hamburg. Am aplicat la o școală de acolo. În aceeași seară m-am întâlnit cu cineva într-un bar. Eu eram singur la o masă, era o zi ploioasă, urâtă și mi-a zis că trebuie să vorbesc cu un tip anume, arăta ciudat.

Am început să vorbim, s-a dovedit că era cineast. Mi-a spus că există și o școală de arte, că ar trebui să aplic și acolo.

Mi-a permis să stau la el în apartament dacă voiam să mai rămân în Hamburg. A fost o seară magică deoarece, am aflat mai târziu, acel restaurant se deschisese în acea seară și era localul lui. Când am vrut să plătesc nota mi-a spus “Nu trebuie să plătești, fac cinste, am deschis restaurantul în seara asta.”

Când am ieșit din restaurant am văzut că se numea “Villa Massimo” și l-am întrebat ce înseamnă. Mi-a spus că este un restaurant de lux din Roma, unde merg artiști de succes.

Următoarea zi mi-a indicat o școală de arte și imediat m-am simțit acasă în locul acela. Din nou am aplicat, din nou am fost respins. Între timp, aplicasem și la Berlin și am fost respins.

Și m-am gândit “Ce fac? Părinții mei plătesc taxe, cineva spune că nu sunt talentat, dar nu am un plan B”. Apoi m-am mutat la Hamburg, chiar în același apartament, deoarece acest cineast locuia, o parte din timp, în altă parte și mi-a spus “poți locui într-una dintre camere și să îmi plătești chirie.”

M-am dus la școala de arte, chiar dacă nu fusesem admis. Toamna, când au început cursurile, un profesor în vârstă m-a abordat și i-am spus că eu nu am fost admis, dar voiam să văd cum e. Mi-a răspuns “nicio problemă, poți să rămâi.”

Deci așa am început. Nu aveam un spațiu acolo, nu voiam să ocup spațiul vreunui student de acolo. Atunci când se preda, aveam un scaun într-un colț, observam.

Cât timp s-a întâmplat asta?

Primul an. În Hamburg există un an de orientare, la care am participat. Profesorul acela mi-a prezentat Acționismul Vienez, această mișcare din anii ’70. Mi-a arătat fotografii în care artiștii erau goi sau în carcase de animale. Pe mine mă interesează arta performativă și imaginile de graniță.

Atunci a fost destul de șocant pentru mine să văd acele imagini, dar, în același timp, foarte stimulativ, apropo de ce pot face oamenii și cum se pot exprima.

Înainte să fiu interesat de pictură, am descoperit alte tipuri de expresie, cum ar fi video sau arta performativă.

Cum eu eram atât de lipsit de succes cu picturile mele, asta am descoperit. O altă cale de a mă exprima, pe care o găsesc mult mai apropiată de mine.

Am împrumutat o cameră de filmat în timpul școlii, chiar din acest prim an, și am făcut câteva lucrări, care, ulterior, au devenit lucrările cu care am aplicat la școala de arte. Sunt lucrări pe care încă le arăt. Am făcut Shame Box, în care te așezi în vitrina unui supermarket și oamenii trec și își exprimă rușinile personale.

Poate chiar era un performance legat de propriile mele rușini, că nu am găsit o formă, nu am găsit un fel de exprimare acceptat, pe care să se pună valoare.

Am trecut prin multe experiențe în care oamenilor nu le-au plăcut lucrări de-ale mele și e dureros. Nu e ușor să fii criticat. În același timp, cred că este important să înveți să trăiești cu critica și cu îndoiala.

Cred că experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.

Cum ai căpătat speranță după toate aceste respingeri?

Procesul meu de vindecare este tocmai prin artă. Oamenii au început să mă caute după performance-urile mele, au apărut în ziare, mulți oameni au citit despre ele. Am fost invitat la talk-show-uri la televiziune. Aveau niște etichete puse în dreptul invitaților, la unii scria politician, la mine scria numele și “happening artist”.

Deci media te-a ajutat.

Da, dar eu știam că nu sunt un “happening artist”, eu eram un fals student la arte. Titulaturile astea par să dea putere oamenilor, dar, în cele din urmă, totul este despre deschiderea unei uși. De asemenea, cred în datul de șuturi în propriul fund pentru confruntarea fricilor.

Am avut curaj să merg cu capul înainte și nu puteam să renunț fiindcă nu aveam un plan B.

După primul an, în care erai doar observator la cursuri, ai fost admis oficial cu acele lucrări?

În acel am făcut lucrări, astfel am avut o prezentare complet nouă. Trebuie să spun că anul acela a fost cel mai frumos an de școală de arte, cât nu eram student.

Cum ți-ai câștigat traiul la început?

Am avut un job într-o cafenea, am fost chelner. Apoi am primit niște bani de la familie, deoarece tatăl meu a murit tânăr și am primit un soi de sprijin. Bineînțeles, am trăit cu bani foarte puțini.

Apoi am avut un job la o televiziune, luam oameni de la aeroport, îi aduceam la talk show-uri, le aduceam cafea, lucruri de genul aceasta.

E interesant că spui asta, deoarece în România există o rușine a absolvenților de școli de profil artistic să lucreze în alte domenii. Mulți ar prefera să nu lucreze deloc.

Dacă te uiți în Los Angeles sau în New York, aproape toți chelnerii sunt artiști. Nicio muncă nu e rușinoasă.

La mijlocul perioadei de studii, am avut norocul ca un profesor să mă propună la o expoziție națională în care un juriu alegea câțiva artiști din toate școlile de arte din Germania. Eu am avut norocul să fiu ales. Am primit în jur de 1000 de mărci, adică aproape 500 de euro pe lună. Ceea ce era bine pentru un student.

Este un lucru bun să primești o astfel de bursă. Am mai primit obursă la finalul studiilor. În paralel cu asta, am început să am multe expoziții. Chiar din ultimii doi ani de școală de arte.

Am fost observat de unii artiști care veneau să viziteze școlala de arte și unul dintre ei a devenit interesat de lucrările mele și a început să mă ajute cu propriile mele expoziții. A făcut chiar și prima vânzare a unei lucrări de-ale mele către o bancă din Germania.

Cum tratezi criticile negative pe care le primești ca artist?

Pentru mine, cel mai bun leac este să le încorporez în lucrările mele. Am făcut o lucrare despre critici în care am adunat criticile bune și rele și le-am republicat împreună într-un ziar.

Atunci când mă confrunt cu energie negativă, încerc să o încorporez în lucrările mele fiindcă energia aceea îmi ocupă mintea și eu nu sunt bun la meditat sau la sport. Metoda mea “sănătoasă” este să le încorporez în lucrări.

Chiar și în ziua de azi e dureros atunci când cineva scrie ceva în genul “cel mai supraestimat show din ultima vreme”, cum a scris cineva la ultimul performance al meu. Am avut norocul să se scrie și multă critică pozitivă.

E foarte bine să ai orice critică. La început nu credeam asta, fiindcă preferam să nu am nicio critică, decât una negativă. În cele din urmă, trebuie să înțelegem că natura artei este că fiecare o înțelege diferit.

Expoziția ta de din România se numește “Defense Mechanism”. Arta ta este mecanismul tău de apărare?

Da. Și mai cred că umorul este ultima linie de apărare.

Crezi că este dificil pentru un artist într-un oraș cum e Berlin sau sunt mai multe oportunități într-un oraș cu o scenă artistică atât de bogată?

Nu pot să vorbesc în numele altor artiști, dar cred că, uite, chiar și artiștii clasici aveau un studio în care puteau să lucreze, iar astăzi totul e online, pe Instagram sau undeva și poți să îți expui lucrările acolo. În Berlin poți vedea multe expoziții foarte bune, ceea ce este un avantaj în a fi într-un oraș ca Londra, New York sau Berlin.

Pentru mine este stimulativ să vizitez muzee din alte culturi. Am vizitat MARe și am văzut artă bună, care nu e în orice muzeu. Am fost impresionat și în Sevilla, la un muzeu, am văzut lucrări pe care poate că nu le-aș fi văzut în Madrid sau alte locuri.

Ai pomenit de social media. Cum te simți ca artist în lumea social media? Crezi că un artist trebuie să fie implicat și prezent acolo?

Da, nu există o cale de o ocoli. Cred că este important ca artiștii să fie implicați în social media. Eu nu sunt așa bun la asta, sunt pe instagram, dar ar trebui să mă implic mai mult.

Pe de altă parte, eu primesc invitații în afara social media, deoarece deja mi-am făcut relații cu oameni.

Cum vezi viitorul artei în mediul digital? Crezi că arta digitală este parte din evoluția artei?

Sigur că da. Și eu fac artă digitală. Fotografia e digitală, noi înregistrăm interviul acesta pe un mediu digital. În cele din urmă, totul devine digital. Sigur că influențează felul în care privim lumea. Pe de altă parte, nu tot ce e printat pe hârtie merită văzut.

Cum vezi arta digitală în raport cu cea clasică?

Le văd coexistând perfect.

Oamenii erau șocați și acum câteva secole când, deodată, nu trebuia să pictezi doar pe pereți, puteai să pictezi pe o pânză și să o muți dintr-un loc în altul.

E foarte bine. Este coexistență. Sunt mai multe feluri în care poți reda diferite aspecte și crea imagini.

Ce părere ai despre București?

Îmi place foarte mult București.

Te inspiră cumva? Ce ți se pare interesant la oraș?

Da. Îmi place să mă plimb prin București și să văd diferite feluri de clădiri, cu arhitecturi diferite. Sunt clădiri cu aer burghez, vechi de câteva secole, și imediat după, o clădire brutalistă, apoi o clădire modernistă. Același lucru îmi place și la Berlin: această diversitate de forme. Există și o conștiință a formei, fiindcă ești expus la ea.

Când mergi în centrul Americii, vezi case care arată la fel și nu-i de mirare că cultura lor e direcționată spre muzica pop. Cred despre București că e un oraș foarte uman. Nu e doar o frumusețe fără fațadă.

Ce este arta contemporană? Cum o definești tu?

Eu cred că arta contemporană este cum o definește artistul contemporan. Dacă e bună sau proastă, privitorul poate să spună asta. Dar atât timp cât un artist o declară artă, este artă.

Crezi că arta este un act de curaj?

Da, așa cred. Sigur, acum avem mulți Duchamp, nu mai este radical acel tip de artă. Totuși, aceea este fundația noastră. De la Duchamp, orice poate fi artă.

Ce te face fericit? Dar trist?

Mă face fericit când energia pozitivă a oamenilor care privesc arta, îmbogățesc acea artă prin gândurile lor bune, interpretare și curaj. Să găsești ceva ce doar tu poți găsi, dar nu poți exprima.

Mă întristează atunci când oamenii spun “asta e nimic” sau “nu expune lucrarea asta”.

Oamenii pornesc rafale de rău, spunând că ei au autoritatea morală să spună “lucrarea asta a fost creată greșit.”

Asta mă întristează. Fiindcă eu cred că arta este despre provocarea limitelor și a gândi în afara limitelor. Și orice fac oamenii să minimizeze arta mă întristează.

Cred că, în general, artiștii au libertatea aceasta a expresiei și a gândurilor.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Christian Jankowski, artist vizual: “Experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.” appeared first on Cultura la dubă.

În trecut, pe la Mogoșoaia au ajuns invitații prințesei Martha Bibescu, cum ar fi Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry și tot acolo a creat și a murit în condiții suspecte Marin Preda.

După un an petrecut la Mogoșoaia și București, Kristin a simțit că viața ei trebuie să continue aici, așa că în 2017 s-a mutat în capitala României.

Orașul a inspirat-o, iar astfel a ajuns să colecționeze ornamente desprinse de pe fațadele clădirilor istorice, căzute după ploi sau vânt. Pe toate le-a adunat în expoziția Re-Collection, iar acum continuă să le strângă în apartamentul său.

Am stat de vorbă cu Kristin despre condiția artistului în Germania și în România, despre cum vede ea Bucureștiul, dar și despre cum este să fii femeie în lumea artei contemporane, dominată de bărbați.

***

Kristin, spune-mi, te rog, câte ceva despre tine și cum ai ajuns la București.

Eu sunt artistă vizuală, am studiat la Academia de Arte în Munster, apoi în Dusseldorf. Aș spune că vin dintr-o zonă foarte tradițională a sculpturii. Înainte de a studia la universitate, am făcut niște cursuri de sculptură în lemn în Bavaria, unde am învățat tehnici foarte tradiționale de sculptură în lemn.

Am sculptat multe „Mării” și mulți “Iisus”, fiindcă așa se face acolo. Și a fost foarte interesant. A fost o experiență foarte diferită. Eu am crescut în Germania de Est, unde religia catolică nu a fost parte din educația mea.

Oricum, așa am ajuns să fac artă, lucrând cu materialele, încercând să modelez, să recreez din materiale pe care le aveam la dispoziție, să construiesc de la zero.

Acolo am învățat lucrurile de bază și când am intrat la academie am realizat că m-a ajutat foarte mult experiența din Bavaria.

În plus, am învățat că sculptura necesită timp și răbdare și că vei eșua destul de des, uneori îți imaginezi ceva, iar ceea ce rezultă nu e deloc ce îți imaginai.

Cum ai știut că vrei să faci sculptură?

Dintotdeauna am știut că vreau să devin artistă, dar am fost în același timp conștientă că nu știu să desenez și să pictez.

Iar în școală totul se reduce la pictat și desenat, am fost îngrijorată că nu știam cum voi ajunge artistă dacă nu știu să desenez.

În ultimii doi ani de liceu am mers la o școală vocațională, unde specializarea era în arte și aveam vreo 8 ore pe săptămână.

Acolo am început să mă dezvolt și către lucrul cu obiectele.

În România, mulți părinți care practică educație tradițională le-ar spune copiilor că vor muri de foame ca artiști. La voi cum este și cât de greu ți-a fost să poți să trăiești din artă?

Acea zicală e un clișeu și la noi, în Germania. Dacă nu sunt dintr-o familie bogată, părinții au această grijă pentru copii, că arta nu le asigură un venit.

Partea bună e că în Germania sunt foarte multe școli de artă foarte bune și există un sprijin din partea statutului pentru artiști.

Și, de fapt, școlile de artă te dezvoltă în multe zone, nu te învață să devii artist, ci te ajută pe tine, ca individ, să îți dai seama ce vrei să faci, cum poți să construiești ceva de la zero.

După școală, cum ai început efectiv să lucrezi ca artist?

Mereu am avut și joburi pe lângă care m-au ajutat. Am impresia că în România nu prea se vorbește despre ce fac artiștii pentru a își câștiga traiul. Când m-am mutat în România, am descoperit că e un subiect tabu.

În Germania nu e deloc așa. Vorbim despre asta. Eu am lucrat în paralel cu studiile, apoi m-am angajat ca asistentă la academie, ajutam studenții să își realizeze proiectele.

Pentru mine lucrurile au fost tot timpul foarte clare – am un job care îmi acoperă chiria, mâncarea și îmi dă libertatea să mă concentrez pe ce vreau să fac, fără să am stresul că trebuie să trăiesc din artă.

Oricum, cum aș fi putut asta? Nu am putut trăi numai din a vinde lucrări la începutul carierei mele. Ca artist, cred că e important să ai o strategie, un echilibru între un venit de la joburi și munca ta de artist.

Cum stai la capitolul încredere în propria persoană, în valoarea lucrărilor tale? Ai îndoieli și dacă da, cum te lupți cu ele?

Hmm, grea întrebare! Cred că depinde foarte mult de stare sau de succesul de moment.

Eu cred că nu te poți descurca singur. Ai nevoie de aliați, de prieteni, de colegi. Și mereu am avut parte de asta. Am avut asta cu părinții mei, chiar dacă ei nu înțeleg exact ce fac eu. Bine, dacă vin la o expoziție și văd lucrările, înțeleg, dar nu cred că înțeleg în general ce fac eu cu viața mea. Cu toate astea, m-au susținut întotdeauna.

De fapt, însăși o carieră de artist e o formă de curaj.

Există cam 3% artiști faimoși, foarte bine plătiți, iar restul se confruntă mereu cu o formă de instabilitate. Și ai nevoie de multă energie pentru a continua, dacă nu ești parte dintre acei 3%.

Așadar, e esențial să ai acest sistem de suport, să colaborezi cu oameni, să faci schimb de idei, să construiești comunități în care oamenii se sprijină reciproc.

E ca în viață. Dacă ești trist, ai nevoie de cineva să te înveselească.

Cum ai ajuns să ai o legătură cu România?

Am aplicat la un program de schimb de experiență din Dusseldorf și unul disponibil era chiar în București, la Mogoșoaia.

Așa am ajuns la Mogoșoaia în 2016, era august, foarte foarte cald, vreo 40 de grade.

Schimbul e de un an, un artist din Dusseldorf merge la Mogoșoaia, iar unul din România merge la Dusseldorf. Și am trăit într-una dintre casuțele de la Palatul Mogoșoaia.

Unde a trăit Martha Bibescu.

Exact. Ai acest spațiu de locuit, foarte drăguț, dar e în pustietate. Și nu știam ce să fac singură acolo, la 40 de grade. Așa că am organizat o expoziție. Mi-am invitat toți prietenii în vacanță, în România, am dormit 8-9 oameni în acea casă micuță și așa am organizat expoziția.

Am invitat și niște artiști români și acela a fost începutul.

Și ce te-a determinat apoi să rămâi în România?

Am invitat-o atunci și pe fosta directoare a Goethe-Institut București, ne-am plăcut și i-am zis că eu chiar aș vrea să mai stau la București. Așa i-am propus să facem o expoziție anul următor, ea chiar a avut loc și astfel mi-am prelungit șederea.

Apoi am venit cu un alt program de rezidențiat, de trei luni, timp în care am mai organizat o expoziție de grup cu artiști germani și români. Iar după asta am decis să mă mut aici. A fost pur și simplu un pas care a venit natural.

Cum ți se pare București?

Chiar îmi place, sunt îndrăgostită de București.

Ce îți place, mai exact?

E foarte complicat de spus. Cred că am întâlnit oamenii potriviți, care mi-au dat senzația că vor face parte din viața mea mult timp de acum încolo. Un loc e relevant mai ales prin oamenii săi.

Știu că ești interesată de spațiul public în arta ta. Și aș vrea să te întreb cum ai descrie tu spațiul public bucureștean?

Încă de la început am fost fascinată de arhitectura de aici. Dacă mergi cu mine pe străzi, o să vezi că sunt super lentă, sunt ca un câine, casc gura peste tot, chiar și în locuri în care am fost de zeci de ori.

Pe de o parte se întâmplă ceva brutal, vezi cum s-au dezvoltat unele construcții, dar e fascinant în același timp că aveți clădiri art deco, art nouveau, clădiri restaurate, dar și clădiri în paragină.

Și am simțit că e locul potrivit pentru munca mea. Mă inspiră.

Ai avut și un proiect în acest sens, Re-collection. Cum ai început să aduni ornamente căzute pe străzile din București?

Pur și simplu le găseam pe stradă. Draftul de titlu pentru acest proiect a fost chiar „Obiecte găsite în București duminică dimineața, după furtună”.

Așa a început totul. Mă plimbam într-o duminică dimineață, după o furtună, și am găsit o bucată de fațadă.

Era un ornament floral foarte frumos, nu-mi venea să cred că e pe stradă. L-am luat, am făcut poză casei și am început să conturez o hartă a ornamentelor căzute.

Ce s-a întâmplat cu ornamentele după expoziție?

Sunt tot în apartamentul meu. (râde)

Și ce vrei să faci cu ele pe termen lung?

Nu știu. Cred că cineva ar trebui să le adune, e păcat să se piardă. Dar în același timp nu vreau să pun presiune pe mine. Doar pentru că le colecționez, nu înseamnă neapărat că trebuie să am și un plan concret. Poate o să îmi vină o idee peste 10 ani.

Singura problemă e să am un spațiu în care să le țin, pe măsură ce trece timpul, ele se tot adună. Dar sigur voi găsi soluții. În același timp, există și partea tristă a poveștii, că găsești pe stradă atâtea bucăți de fațade. E un patrimoniu de care nimeni nu are grijă.

Ai putea spune că a fost un act de curaj să te muți din Germania în România?

Mulți români ar spune asta, dar eu nu cred. Am libertatea de a pleca oricând, e un privilegiu, nu e nimic curajos. Da, poți spune că în general e o formă de curaj să te muți într-o altă țară, oricare ar fi ea. Dar e la fel și pentru un român care se mută în Germania. Ba chiar e mai curajos așa.

Fiindcă străinii sunt foarte bine primiți în România, pe când est-europenii sunt tratați diferit în vest, din păcate.

Eu aici nu am întâlnit niciodată atitudini rasiste sau comentarii legate de faptul că sunt străină.

Dacă te uiți înapoi la cariera ta, ai putea identifica un moment în care ți-a fost cel mai greu sau o atitudine care te-a afectat?

Cred că cel mai mult mă afectează raporturile de putere între femei și bărbați. Am avut de-a face cu autorități masculine, am lucrat ca asistentă pentru artiști bărbați.

Nu e ușor deloc. În lumea artei contemporane există un dezechilibru major între femei și bărbați. Cei mai mulți galeriști sunt bărbați, colecționarii sunt bărbați, directorii de muzee sunt bărbați, iar tu ești o femeie artistă, trebuie să te lupți cu toate astea.

Dar cum îți explici că femeile în artă nu sunt la fel de vizibile precum bărbații?

E simplu. E patriarhat. Iar în artă totul se reduce la bani, de fapt. În poziții de conducere sunt majoritar bărbați, e un proces foarte lent spre schimbare.

E vorba și despre educația pe care o primim, ți se spune că femeile trebuie să fie într-un fel, să se comporte într-un fel, sunt multe motive care stau la baza acestui dezechilibru.

Următoarea expoziție personală a lui Kristin Wenzel, ‘Lovers in the night’, se va deschide la Goethe-Institut din București pe 17 iunie, precum și într-o locație încă nedezvăluită din spațiul public.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa contact@culturaladuba.ro, poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.

The post Kristin Wenzel, artistă germană stabilită la București: “Am simțit că e locul potrivit pentru munca mea. Mă inspiră.” appeared first on Cultura la dubă.

Știrea s-a răspândit rapid în mediul online, atât în Romania, cât și în Germania, mai ales că Alina a vorbit chiar pe scenă despre dificultățile prin care a trecut pe când era copil, în România. De altfel, întregul său discurs a fost unul emoționant.

Într-un interviu pe care l-am realizat cu Alina Șerban în 2019, pentru Edupedu.ro, Alina a povestit despre puterea extraordinară a educației, de a schimba destine.

“E incuantificabil să spun cum m-a ajutat pe mine școala. Faptul că eu astăzi practic o meserie pe care am învățat-o la școală, asta spune tot.”

Alina Șerban, actriță

Deși familia sa a întâmpinat multe dificultăți, Alina nu a abandonat niciodată școala, mama sa fiind cea care a insistat pentru educație.

În prezent, actrița luptă împotriva discriminării și se folosește de puterea artei pentru a vorbi despre perioada istorică în care romii au fost slavi în România. Alina Șerban este și prima regizoare de origine romă din România.

“Când eu stăteam într-o casă de chirpici și primisem un ordin de evacuare, când vedeam șobolani în casă, în același timp colegii mei de școală vobeau despre ce o să primească ei dacă iau bac-ul.”

Alina Șerban, actriță

Citiți aici interviul cu Alina Șerban.

The post Povestea Alinei Șerban, actrița anului în Germania: “Am dat de ultimul prag al sărăciei. Școala m-a salvat.” appeared first on Cultura la dubă.