Christian Jankowski, artist vizual: “Experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.”

foto: Adelina Miron

Christian Jankowski este un cunoscut artist vizual, la nivel internațional. A expus la Bienala de la Veneția, la Tate Gallery în Londra, Miami Art Museum sau Kunstmuseum Stuttgart.

În lucrările sale conceptuale, artistul se concentrează pe performance, film, video, fotografie dar și pe o varietate de medii precum pictură, sculptură și desen. Jankowski inițiază colaborări între arta vizuală contemporană și alte lumi profesionale precum cea a religiei, a afacerilor, a politicii și a entertainment-ului.

Este din Germania, iar noi l-am întâlnit la București, unde recent a avut expoziția personală Defense Mechanism, la Goethe-Institut.

Până să devină așa cunoscut, Christian a fost respins de trei ori la școala de arte, a fost chelner sau a lucrat într-o televiziune, unde aducea oameni de la aeroport sau le făcea cafele invitaților.

Am vorbit cu el despre începutul carierei, obstacole întâlnite, dar și despre managementul propriilor frici.

***

Christian, tu te consideri un artist de succes?

Presupun. Deoarece sunt ocupat. Chiar și în perioada pandemiei, am fost suficient de norocos să lucrez la proiecte, să găsesc în continuare oameni cu care să colaborez, să lucrez în țări diferite, să am prieteni în diferite orașe, cu care întâi am lucrat, apoi am devenit prieteni. Deci, presupun că asta reprezintă succes ca artist.

Cum a început totul? Când ai știut că vrei să devii un artist?

La început a fost doar un sentiment în care nu mă puteam imagina făcând diferite joburi. Am auzit că un arhitect poate face bani, dar face și desene. Am fost interesat să fac muzică și am cântat în diferite trupe, muzică pop și rock. Apoi m-am gândit că graphic design-ul poate fi interesant. De asemenea, era și o presiune după terminarea școlii.

Și presiunea asta creștea, părinții mă întrebau “Ce faci? Studiezi sau ce se întâmplă?” și am început să aplic la școli de graphic design, dar puteai să aplici doar o dată pe an. Nu am fost admis.

Eram în Hamburg, fiindcă eu sunt din Göttingen, un oraș din centrul Germaniei și mereu îmi dorisem să studiez și să locuiesc în Hamburg. Am aplicat la o școală de acolo. În aceeași seară m-am întâlnit cu cineva într-un bar. Eu eram singur la o masă, era o zi ploioasă, urâtă și mi-a zis că trebuie să vorbesc cu un tip anume, arăta ciudat.

Am început să vorbim, s-a dovedit că era cineast. Mi-a spus că există și o școală de arte, că ar trebui să aplic și acolo.

Mi-a permis să stau la el în apartament dacă voiam să mai rămân în Hamburg. A fost o seară magică deoarece, am aflat mai târziu, acel restaurant se deschisese în acea seară și era localul lui. Când am vrut să plătesc nota mi-a spus “Nu trebuie să plătești, fac cinste, am deschis restaurantul în seara asta.”

Alexandra Tănăsescu și Christian Jankowski/ foto: Adelina Miron

Când am ieșit din restaurant am văzut că se numea “Villa Massimo” și l-am întrebat ce înseamnă. Mi-a spus că este un restaurant de lux din Roma, unde merg artiști de succes.

Următoarea zi mi-a indicat o școală de arte și imediat m-am simțit acasă în locul acela. Din nou am aplicat, din nou am fost respins. Între timp, aplicasem și la Berlin și am fost respins.

Și m-am gândit “Ce fac? Părinții mei plătesc taxe, cineva spune că nu sunt talentat, dar nu am un plan B”. Apoi m-am mutat la Hamburg, chiar în același apartament, deoarece acest cineast locuia, o parte din timp, în altă parte și mi-a spus “poți locui într-una dintre camere și să îmi plătești chirie.”

M-am dus la școala de arte, chiar dacă nu fusesem admis. Toamna, când au început cursurile, un profesor în vârstă m-a abordat și i-am spus că eu nu am fost admis, dar voiam să văd cum e. Mi-a răspuns “nicio problemă, poți să rămâi.”

Deci așa am început. Nu aveam un spațiu acolo, nu voiam să ocup spațiul vreunui student de acolo. Atunci când se preda, aveam un scaun într-un colț, observam.

Cât timp s-a întâmplat asta?

Primul an. În Hamburg există un an de orientare, la care am participat. Profesorul acela mi-a prezentat Acționismul Vienez, această mișcare din anii ’70. Mi-a arătat fotografii în care artiștii erau goi sau în carcase de animale. Pe mine mă interesează arta performativă și imaginile de graniță.

Traveling Artist – East, Christian Jankowski, 2018/ foto: christianjankowski.com

Atunci a fost destul de șocant pentru mine să văd acele imagini, dar, în același timp, foarte stimulativ, apropo de ce pot face oamenii și cum se pot exprima.

Înainte să fiu interesat de pictură, am descoperit alte tipuri de expresie, cum ar fi video sau arta performativă.

Cum eu eram atât de lipsit de succes cu picturile mele, asta am descoperit. O altă cale de a mă exprima, pe care o găsesc mult mai apropiată de mine.

Am împrumutat o cameră de filmat în timpul școlii, chiar din acest prim an, și am făcut câteva lucrări, care, ulterior, au devenit lucrările cu care am aplicat la școala de arte. Sunt lucrări pe care încă le arăt. Am făcut Shame Box, în care te așezi în vitrina unui supermarket și oamenii trec și își exprimă rușinile personale.

Poate chiar era un performance legat de propriile mele rușini, că nu am găsit o formă, nu am găsit un fel de exprimare acceptat, pe care să se pună valoare.

Am trecut prin multe experiențe în care oamenilor nu le-au plăcut lucrări de-ale mele și e dureros. Nu e ușor să fii criticat. În același timp, cred că este important să înveți să trăiești cu critica și cu îndoiala.

Cred că experiența eșecului mi-a îmbogățit felul de a produce artă.

Cum ai căpătat speranță după toate aceste respingeri?

Procesul meu de vindecare este tocmai prin artă. Oamenii au început să mă caute după performance-urile mele, au apărut în ziare, mulți oameni au citit despre ele. Am fost invitat la talk-show-uri la televiziune. Aveau niște etichete puse în dreptul invitaților, la unii scria politician, la mine scria numele și “happening artist”.

Global Membership, Christian Jankowski, 2019/ foto: christianjankowski.com

Deci media te-a ajutat.

Da, dar eu știam că nu sunt un “happening artist”, eu eram un fals student la arte. Titulaturile astea par să dea putere oamenilor, dar, în cele din urmă, totul este despre deschiderea unei uși. De asemenea, cred în datul de șuturi în propriul fund pentru confruntarea fricilor.

Am avut curaj să merg cu capul înainte și nu puteam să renunț fiindcă nu aveam un plan B.

După primul an, în care erai doar observator la cursuri, ai fost admis oficial cu acele lucrări?

În acel am făcut lucrări, astfel am avut o prezentare complet nouă. Trebuie să spun că anul acela a fost cel mai frumos an de școală de arte, cât nu eram student.

Cum ți-ai câștigat traiul la început?

Am avut un job într-o cafenea, am fost chelner. Apoi am primit niște bani de la familie, deoarece tatăl meu a murit tânăr și am primit un soi de sprijin. Bineînțeles, am trăit cu bani foarte puțini.

Apoi am avut un job la o televiziune, luam oameni de la aeroport, îi aduceam la talk show-uri, le aduceam cafea, lucruri de genul aceasta.

E interesant că spui asta, deoarece în România există o rușine a absolvenților de școli de profil artistic să lucreze în alte domenii. Mulți ar prefera să nu lucreze deloc.

Dacă te uiți în Los Angeles sau în New York, aproape toți chelnerii sunt artiști. Nicio muncă nu e rușinoasă.

La mijlocul perioadei de studii, am avut norocul ca un profesor să mă propună la o expoziție națională în care un juriu alegea câțiva artiști din toate școlile de arte din Germania. Eu am avut norocul să fiu ales. Am primit în jur de 1000 de mărci, adică aproape 500 de euro pe lună. Ceea ce era bine pentru un student.

Este un lucru bun să primești o astfel de bursă. Am mai primit obursă la finalul studiilor. În paralel cu asta, am început să am multe expoziții. Chiar din ultimii doi ani de școală de arte.

Am fost observat de unii artiști care veneau să viziteze școlala de arte și unul dintre ei a devenit interesat de lucrările mele și a început să mă ajute cu propriile mele expoziții. A făcut chiar și prima vânzare a unei lucrări de-ale mele către o bancă din Germania.

Christian Jankowski în București/ foto: Adelina Miron

Cum tratezi criticile negative pe care le primești ca artist?

Pentru mine, cel mai bun leac este să le încorporez în lucrările mele. Am făcut o lucrare despre critici în care am adunat criticile bune și rele și le-am republicat împreună într-un ziar.

Atunci când mă confrunt cu energie negativă, încerc să o încorporez în lucrările mele fiindcă energia aceea îmi ocupă mintea și eu nu sunt bun la meditat sau la sport. Metoda mea “sănătoasă” este să le încorporez în lucrări.

Chiar și în ziua de azi e dureros atunci când cineva scrie ceva în genul “cel mai supraestimat show din ultima vreme”, cum a scris cineva la ultimul performance al meu. Am avut norocul să se scrie și multă critică pozitivă.

E foarte bine să ai orice critică. La început nu credeam asta, fiindcă preferam să nu am nicio critică, decât una negativă. În cele din urmă, trebuie să înțelegem că natura artei este că fiecare o înțelege diferit.

Expoziția ta de din România se numește “Defense Mechanism”. Arta ta este mecanismul tău de apărare?

Da. Și mai cred că umorul este ultima linie de apărare.

Crezi că este dificil pentru un artist într-un oraș cum e Berlin sau sunt mai multe oportunități într-un oraș cu o scenă artistică atât de bogată?

Nu pot să vorbesc în numele altor artiști, dar cred că, uite, chiar și artiștii clasici aveau un studio în care puteau să lucreze, iar astăzi totul e online, pe Instagram sau undeva și poți să îți expui lucrările acolo. În Berlin poți vedea multe expoziții foarte bune, ceea ce este un avantaj în a fi într-un oraș ca Londra, New York sau Berlin.

Pentru mine este stimulativ să vizitez muzee din alte culturi. Am vizitat MARe și am văzut artă bună, care nu e în orice muzeu. Am fost impresionat și în Sevilla, la un muzeu, am văzut lucrări pe care poate că nu le-aș fi văzut în Madrid sau alte locuri.

Christian Jankowski în București/ foto: Adelina Miron

Ai pomenit de social media. Cum te simți ca artist în lumea social media? Crezi că un artist trebuie să fie implicat și prezent acolo?

Da, nu există o cale de o ocoli. Cred că este important ca artiștii să fie implicați în social media. Eu nu sunt așa bun la asta, sunt pe instagram, dar ar trebui să mă implic mai mult.

Pe de altă parte, eu primesc invitații în afara social media, deoarece deja mi-am făcut relații cu oameni.

Cum vezi viitorul artei în mediul digital? Crezi că arta digitală este parte din evoluția artei?

Sigur că da. Și eu fac artă digitală. Fotografia e digitală, noi înregistrăm interviul acesta pe un mediu digital. În cele din urmă, totul devine digital. Sigur că influențează felul în care privim lumea. Pe de altă parte, nu tot ce e printat pe hârtie merită văzut.

Cum vezi arta digitală în raport cu cea clasică?

Le văd coexistând perfect.

Oamenii erau șocați și acum câteva secole când, deodată, nu trebuia să pictezi doar pe pereți, puteai să pictezi pe o pânză și să o muți dintr-un loc în altul.

E foarte bine. Este coexistență. Sunt mai multe feluri în care poți reda diferite aspecte și crea imagini.

Christian Jankowski, The Hunt, 1992

Ce părere ai despre București?

Îmi place foarte mult București.

Te inspiră cumva? Ce ți se pare interesant la oraș?

Da. Îmi place să mă plimb prin București și să văd diferite feluri de clădiri, cu arhitecturi diferite. Sunt clădiri cu aer burghez, vechi de câteva secole, și imediat după, o clădire brutalistă, apoi o clădire modernistă. Același lucru îmi place și la Berlin: această diversitate de forme. Există și o conștiință a formei, fiindcă ești expus la ea.

Când mergi în centrul Americii, vezi case care arată la fel și nu-i de mirare că cultura lor e direcționată spre muzica pop. Cred despre București că e un oraș foarte uman. Nu e doar o frumusețe fără fațadă.

Ce este arta contemporană? Cum o definești tu?

Eu cred că arta contemporană este cum o definește artistul contemporan. Dacă e bună sau proastă, privitorul poate să spună asta. Dar atât timp cât un artist o declară artă, este artă.

Crezi că arta este un act de curaj?

Da, așa cred. Sigur, acum avem mulți Duchamp, nu mai este radical acel tip de artă. Totuși, aceea este fundația noastră. De la Duchamp, orice poate fi artă.

Ce te face fericit? Dar trist?

Mă face fericit când energia pozitivă a oamenilor care privesc arta, îmbogățesc acea artă prin gândurile lor bune, interpretare și curaj. Să găsești ceva ce doar tu poți găsi, dar nu poți exprima.

Mă întristează atunci când oamenii spun “asta e nimic” sau “nu expune lucrarea asta”.

Oamenii pornesc rafale de rău, spunând că ei au autoritatea morală să spună “lucrarea asta a fost creată greșit.”

Asta mă întristează. Fiindcă eu cred că arta este despre provocarea limitelor și a gândi în afara limitelor. Și orice fac oamenii să minimizeze arta mă întristează.

Cred că, în general, artiștii au libertatea aceasta a expresiei și a gândurilor.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa [email protected], poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *