cover kristin

Kristin Wenzel, artistă germană stabilită la București: “Am simțit că e locul potrivit pentru munca mea. Mă inspiră.”

Kristin Wenzel este o sculptoriță și artistă vizuală din Germania, care în urmă cu 5 ani a ajuns la Mogoșoaia, cu un program de rezidențiat. A locuit într-o micuță anexă a Palatului Mogoșoaia, chiar lângă magazinul de suveniruri.

În trecut, pe la Mogoșoaia au ajuns invitații prințesei Martha Bibescu, cum ar fi Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry și tot acolo a creat și a murit în condiții suspecte Marin Preda.

După un an petrecut la Mogoșoaia și București, Kristin a simțit că viața ei trebuie să continue aici, așa că în 2017 s-a mutat în capitala României.

Orașul a inspirat-o, iar astfel a ajuns să colecționeze ornamente desprinse de pe fațadele clădirilor istorice, căzute după ploi sau vânt. Pe toate le-a adunat în expoziția Re-Collection, iar acum continuă să le strângă în apartamentul său.

Am stat de vorbă cu Kristin despre condiția artistului în Germania și în România, despre cum vede ea Bucureștiul, dar și despre cum este să fii femeie în lumea artei contemporane, dominată de bărbați.

***

Kristin, spune-mi, te rog, câte ceva despre tine și cum ai ajuns la București.

Eu sunt artistă vizuală, am studiat la Academia de Arte în Munster, apoi în Dusseldorf. Aș spune că vin dintr-o zonă foarte tradițională a sculpturii. Înainte de a studia la universitate, am făcut niște cursuri de sculptură în lemn în Bavaria, unde am învățat tehnici foarte tradiționale de sculptură în lemn.

Am sculptat multe „Mării” și mulți “Iisus”, fiindcă așa se face acolo. Și a fost foarte interesant. A fost o experiență foarte diferită. Eu am crescut în Germania de Est, unde religia catolică nu a fost parte din educația mea.

Oricum, așa am ajuns să fac artă, lucrând cu materialele, încercând să modelez, să recreez din materiale pe care le aveam la dispoziție, să construiesc de la zero.

Acolo am învățat lucrurile de bază și când am intrat la academie am realizat că m-a ajutat foarte mult experiența din Bavaria.

În plus, am învățat că sculptura necesită timp și răbdare și că vei eșua destul de des, uneori îți imaginezi ceva, iar ceea ce rezultă nu e deloc ce îți imaginai.

Cum ai știut că vrei să faci sculptură?

Dintotdeauna am știut că vreau să devin artistă, dar am fost în același timp conștientă că nu știu să desenez și să pictez.

Iar în școală totul se reduce la pictat și desenat, am fost îngrijorată că nu știam cum voi ajunge artistă dacă nu știu să desenez.

În ultimii doi ani de liceu am mers la o școală vocațională, unde specializarea era în arte și aveam vreo 8 ore pe săptămână.

Acolo am început să mă dezvolt și către lucrul cu obiectele.

În România, mulți părinți care practică educație tradițională le-ar spune copiilor că vor muri de foame ca artiști. La voi cum este și cât de greu ți-a fost să poți să trăiești din artă?

Acea zicală e un clișeu și la noi, în Germania. Dacă nu sunt dintr-o familie bogată, părinții au această grijă pentru copii, că arta nu le asigură un venit.

Partea bună e că în Germania sunt foarte multe școli de artă foarte bune și există un sprijin din partea statutului pentru artiști.

Și, de fapt, școlile de artă te dezvoltă în multe zone, nu te învață să devii artist, ci te ajută pe tine, ca individ, să îți dai seama ce vrei să faci, cum poți să construiești ceva de la zero.

După școală, cum ai început efectiv să lucrezi ca artist?

Mereu am avut și joburi pe lângă care m-au ajutat. Am impresia că în România nu prea se vorbește despre ce fac artiștii pentru a își câștiga traiul. Când m-am mutat în România, am descoperit că e un subiect tabu.

În Germania nu e deloc așa. Vorbim despre asta. Eu am lucrat în paralel cu studiile, apoi m-am angajat ca asistentă la academie, ajutam studenții să își realizeze proiectele.

Pentru mine lucrurile au fost tot timpul foarte clare – am un job care îmi acoperă chiria, mâncarea și îmi dă libertatea să mă concentrez pe ce vreau să fac, fără să am stresul că trebuie să trăiesc din artă.

Oricum, cum aș fi putut asta? Nu am putut trăi numai din a vinde lucrări la începutul carierei mele. Ca artist, cred că e important să ai o strategie, un echilibru între un venit de la joburi și munca ta de artist.

Cum stai la capitolul încredere în propria persoană, în valoarea lucrărilor tale? Ai îndoieli și dacă da, cum te lupți cu ele?

Hmm, grea întrebare! Cred că depinde foarte mult de stare sau de succesul de moment.

Eu cred că nu te poți descurca singur. Ai nevoie de aliați, de prieteni, de colegi. Și mereu am avut parte de asta. Am avut asta cu părinții mei, chiar dacă ei nu înțeleg exact ce fac eu. Bine, dacă vin la o expoziție și văd lucrările, înțeleg, dar nu cred că înțeleg în general ce fac eu cu viața mea. Cu toate astea, m-au susținut întotdeauna.

De fapt, însăși o carieră de artist e o formă de curaj.

Există cam 3% artiști faimoși, foarte bine plătiți, iar restul se confruntă mereu cu o formă de instabilitate. Și ai nevoie de multă energie pentru a continua, dacă nu ești parte dintre acei 3%.

Așadar, e esențial să ai acest sistem de suport, să colaborezi cu oameni, să faci schimb de idei, să construiești comunități în care oamenii se sprijină reciproc.

E ca în viață. Dacă ești trist, ai nevoie de cineva să te înveselească.

The Near and The Elsewhere 2020, Kristin Wenzel

Cum ai ajuns să ai o legătură cu România?

Am aplicat la un program de schimb de experiență din Dusseldorf și unul disponibil era chiar în București, la Mogoșoaia.

Așa am ajuns la Mogoșoaia în 2016, era august, foarte foarte cald, vreo 40 de grade.

Schimbul e de un an, un artist din Dusseldorf merge la Mogoșoaia, iar unul din România merge la Dusseldorf. Și am trăit într-una dintre casuțele de la Palatul Mogoșoaia.

Unde a trăit Martha Bibescu.

Exact. Ai acest spațiu de locuit, foarte drăguț, dar e în pustietate. Și nu știam ce să fac singură acolo, la 40 de grade. Așa că am organizat o expoziție. Mi-am invitat toți prietenii în vacanță, în România, am dormit 8-9 oameni în acea casă micuță și așa am organizat expoziția.

Am invitat și niște artiști români și acela a fost începutul.

Curtea Palatului Mogoșoaia/ foto: Palatul Mogoșoaia

Și ce te-a determinat apoi să rămâi în România?

Am invitat-o atunci și pe fosta directoare a Goethe-Institut București, ne-am plăcut și i-am zis că eu chiar aș vrea să mai stau la București. Așa i-am propus să facem o expoziție anul următor, ea chiar a avut loc și astfel mi-am prelungit șederea.

Apoi am venit cu un alt program de rezidențiat, de trei luni, timp în care am mai organizat o expoziție de grup cu artiști germani și români. Iar după asta am decis să mă mut aici. A fost pur și simplu un pas care a venit natural.

Cum ți se pare București?

Chiar îmi place, sunt îndrăgostită de București.

Ce îți place, mai exact?

E foarte complicat de spus. Cred că am întâlnit oamenii potriviți, care mi-au dat senzația că vor face parte din viața mea mult timp de acum încolo. Un loc e relevant mai ales prin oamenii săi.

Știu că ești interesată de spațiul public în arta ta. Și aș vrea să te întreb cum ai descrie tu spațiul public bucureștean?

Încă de la început am fost fascinată de arhitectura de aici. Dacă mergi cu mine pe străzi, o să vezi că sunt super lentă, sunt ca un câine, casc gura peste tot, chiar și în locuri în care am fost de zeci de ori.

Pe de o parte se întâmplă ceva brutal, vezi cum s-au dezvoltat unele construcții, dar e fascinant în același timp că aveți clădiri art deco, art nouveau, clădiri restaurate, dar și clădiri în paragină.

Și am simțit că e locul potrivit pentru munca mea. Mă inspiră.

Ai avut și un proiect în acest sens, Re-collection. Cum ai început să aduni ornamente căzute pe străzile din București?

Pur și simplu le găseam pe stradă. Draftul de titlu pentru acest proiect a fost chiar „Obiecte găsite în București duminică dimineața, după furtună”.

Așa a început totul. Mă plimbam într-o duminică dimineață, după o furtună, și am găsit o bucată de fațadă.

Era un ornament floral foarte frumos, nu-mi venea să cred că e pe stradă. L-am luat, am făcut poză casei și am început să conturez o hartă a ornamentelor căzute.

Re-Collection 2017 – ongoing

Ce s-a întâmplat cu ornamentele după expoziție?

Sunt tot în apartamentul meu. (râde)

Și ce vrei să faci cu ele pe termen lung?

Nu știu. Cred că cineva ar trebui să le adune, e păcat să se piardă. Dar în același timp nu vreau să pun presiune pe mine. Doar pentru că le colecționez, nu înseamnă neapărat că trebuie să am și un plan concret. Poate o să îmi vină o idee peste 10 ani.

Singura problemă e să am un spațiu în care să le țin, pe măsură ce trece timpul, ele se tot adună. Dar sigur voi găsi soluții. În același timp, există și partea tristă a poveștii, că găsești pe stradă atâtea bucăți de fațade. E un patrimoniu de care nimeni nu are grijă.

Ai putea spune că a fost un act de curaj să te muți din Germania în România?

Mulți români ar spune asta, dar eu nu cred. Am libertatea de a pleca oricând, e un privilegiu, nu e nimic curajos. Da, poți spune că în general e o formă de curaj să te muți într-o altă țară, oricare ar fi ea. Dar e la fel și pentru un român care se mută în Germania. Ba chiar e mai curajos așa.

Fiindcă străinii sunt foarte bine primiți în România, pe când est-europenii sunt tratați diferit în vest, din păcate.

Eu aici nu am întâlnit niciodată atitudini rasiste sau comentarii legate de faptul că sunt străină.

Dacă te uiți înapoi la cariera ta, ai putea identifica un moment în care ți-a fost cel mai greu sau o atitudine care te-a afectat?

Cred că cel mai mult mă afectează raporturile de putere între femei și bărbați. Am avut de-a face cu autorități masculine, am lucrat ca asistentă pentru artiști bărbați.

Nu e ușor deloc. În lumea artei contemporane există un dezechilibru major între femei și bărbați. Cei mai mulți galeriști sunt bărbați, colecționarii sunt bărbați, directorii de muzee sunt bărbați, iar tu ești o femeie artistă, trebuie să te lupți cu toate astea.

Atenție, cad ornamente, 2019

Dar cum îți explici că femeile în artă nu sunt la fel de vizibile precum bărbații?

E simplu. E patriarhat. Iar în artă totul se reduce la bani, de fapt. În poziții de conducere sunt majoritar bărbați, e un proces foarte lent spre schimbare.

E vorba și despre educația pe care o primim, ți se spune că femeile trebuie să fie într-un fel, să se comporte într-un fel, sunt multe motive care stau la baza acestui dezechilibru.

Următoarea expoziție personală a lui Kristin Wenzel, ‘Lovers in the night’, se va deschide la Goethe-Institut din București pe 17 iunie, precum și într-o locație încă nedezvăluită din spațiul public.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa [email protected], poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *