Andrei Ionita cover

Andrei Ioniță, violoncelist: “Când am plecat în Germania, am făcut un pact cu mine însumi, că dacă nu reușesc să mă susțin prin propriile puteri, mă voi întoarce după un an.”

foto: Nicolaj Lund

La doar 27 de ani, Andrei Ioniță este deja unul dintre cei mai apreciați violonceliști în întreaga lume, cântând până acum pe cele mai mari scene, alături de orchestre de prestigiu.

Cariera sa a luat o turnură extraordinară din 2015, când a câștigat medalia de aur la cel mai important concurs de muzică clasică la nivel mondial, Concursul Ceaikovski din Rusia, devenind primul român care ocupă primul loc la violoncel.

A urcat apoi pe scenă la Carnegie Hall, New York, la Londra, Munchen, Viena și chiar în Japonia și Coreea.

Puțini știu, însă, că în spatele succesului său stă o poveste plină de sacrificii și o luptă constantă pentru evoluție. Andrei a crescut fără tată, iar mama a fost stâlpul său de susținere.

După liceu, Andrei a plecat să studieze la Universitatea de Arte din Berlin și a rămas acolo, reușind să se întrețină doar prin propriile eforturi și să facă ceea ce iubește mai mult. Să cânte.

De la Berlin, Andrei Ioniță a acceptat să spună povestea sa pentru Cultura la dubă.

***

Andrei, vorbind puțin despre parcursul tău ca muzician, aș vrea să mergem puțin la începuturi și să ne povestești cum te-ai apropiat tu de muzică și de violoncel.

Pe la 4-5 ani am început studiul pianului, a fost inițiativa mamei de a mă da la muzică, cel puțin pentru un hobby, după care profesoara de pian a venit cu aceasta idee de a studia un instrument cu coarde. Pe atunci aveam vreo 9 ani, eram în clasa a 3-a și a fost un moment oportun pentru a începe studiul violoncelului.

Pentru violoncel ai nevoie și de mâini mai bine dezvoltate, țin minte că de la prima lecție de violoncel m-am îndrăgostit de instrument și nu m-am mai putut desprinde de el.

Ce înseamnă din punct de vedere financiar studiul violoncelului?

Eu sunt, totuși, recunoscător acestui sistem școlar al nostru, ex-sovietic. Aici, în spațiul vestic, majoritatea copiilor care vor să studieze un instrument trebuie să facă asta în mediul privat.

La noi se studiază în școli de muzică și mi se pare fantastic, mă bucur că am profitat de acest sistem și de o educație muzicală totuși solidă, la nivelul acela.

Studiul unui instrument implică multe costuri suplimentare. De exemplu, un set de corzi pe care eu cânt acum costă aproximativ 250 de euro. Și trebuie schimbate de câteva ori pe an. Nu mai vorbesc de un arcuș.

La început am plecat pe instrumente împrumutate care aparțineau școlii, dar atunci când te dezvolți, în perioada adolescenței, când trebuie să cânți pe un instrument cu măsură întreagă, trebuie să îți procuri tu un instrument.

Și vorbim de costuri destul de mari.

Dincolo de școală, de unde ai primit sprijin?

Eu mi-am pierdut tatăl când aveam 1 an și 4 luni, iar mama m-a crescut și educat singură. Nu i-a fost ușor.

În primul rând, îi sunt ei extrem de recunoscător, pentru că m-a susținut în toți acești ani. De asemenea, am primit burse. Am primit bursa Fundației Principesa Margareta a României în ultimii doi ani de liceu, ceea ce mi-a facilitat și participarea la concursuri internaționale, cursuri de măiestrie cu profesori din afară.

De asemenea, domnul Iancu Zuckerman, supraviețuitor al Holocaustului, care a îndrăgit muzica, m-a susținut foarte mult.

Deci au fost câțiva oameni, cărora le sunt foarte recunoscător, și fără de care nu aș fi ajuns aici.

În același timp, în momentul în care am plecat în Germania am făcut un pact cu mine însumi că dacă nu reușesc să mă susțin prin propriile puteri, mă voi întoarce după un an. Și, iată că nu a fost nevoie.

Ai putea să ne spui cum te-a afectat pe tine, de-a lungul vieții, absența tatălui?

Cred că am observat mai târziu, când am devenit adult, că poate m-aș fi dezvoltat într-un mod diferit dacă aș fi avut o prezență masculină în viața mea. Cu toate acestea, am fost înconjurat de o familie atât de iubitoare, încât nu am simțit acest gol așa de mult.

Andrei Ioniță/ foto: Nicolaj Lund

Revenind la momentul plecării tale în Germania, cum ai reușit să te întreții la Berlin?

În Germania există avantajul că studiul e cvasi-gratuit. Am plătit o taxă modică, semestrială, care includea și transportul în comun.

Și restul cheltuielilor cum le-ai acoperit?

Singur.

Cântând?                                     

Da. Am locuit la cămin destul de mulți ani. Ai nevoie de cel puțin 500 de euro pentru un trai de subzistență. M-am întreținut din banii de la concursuri internaționale pe care le-am câștigat.

Chiar înainte să vin la Berlin, am participat la niște cursuri la Academia Kronberg și după acele cursuri am fost distins cu un premiu special, iar acel premiu a însemnat fix chiria pe un an la Berlin.

După care au urmat și alte premii la concursuri internaționale și câteva oportunități de a cânta pe scenă.

Ai putea spune că din momentul în care ai câștigat Concursul Ceaikovski, cariera ta s-a schimbat?

Da. Pentru mine, Concursul Ceaikovski reprezintă acel punct de referință, before and after. A fost punctul numărul 1 al carierei mele solistice.

Nu cred că există un alt concurs internațional, cel puțin pentru violonceliști, care oferă această platformă de vizibilitate atât de minunată. Deja din primele luni, de când am câștigat concursul, am avut calendarul plin.

Cu toate acestea, dacă ai câștigat un asemenea premiu, nu înseamnă că ai o carieră garantată. E doar un moment de lansare.

Ce a însemnat integrarea în cultura germană pentru tine, ca artist, dar și ca simplu tânăr roman? Cum te-ai adaptat la cultura de acolo, la limbă?

Limba este aspectul cel mai important, care mi-a permis încetul cu încetul să mă integrez. Eu nu am studiat germana la școală. Într-adevăr am studiat în privat 2 ani, înainte să plec. Totuși, mi-a mai luat cel puțin încă un an până când m-am simțit confortabil să vorbesc fluent limba germană.

Țin minte că la diverse concerte a trebuit să dau interviuri și fiind pus în acele ipostaze stresante, a trebuit să mă adaptez.

Am foarte mult respect pentru limba germană, fiindcă este foarte nuanțată și în domeniul muzical aproape că există un cuvânt pentru fiecare concept, oricât de fin și de nuanțat ar fi el. Aproape că mă simt mai confortabil să vorbesc în germană acum, în domeniul meu, decât în engleză sau română.

Și de ce ai ales să te stabilești acolo?

Pentru că Germania este încă țara muzicii clasice. Sunt atât de multe orchestre profesioniste de rangul I! Este și această emulație culturală care e foarte atractivă.

Înainte de pandemie, în fiecare seară puteam să merg să ascult un mare artist pe scenă, ocazie pe care sigur nu aș fi avut-o în România, în afară de Festivalul Enescu, o dată la doi ani.

Dar din punct de vedere uman, emoțional, te-ai simțit vreodată singur pe aceste drumuri, departe de casă?

Da, evident. Cu toate acestea, eu am avut un spirit aventurier și ce mi s-a părut interesant la spațiul german e că din punct de vedere emoțional e oarecum neutru. În alte spații vestice, dacă te muți la Paris sau la Londra, devii incorporat așa, în spiritul și haosul locului, al culturii respective. În Germania și la Berlin e totul mult mai relaxat, mai liniștit.

Ceea ce mie mi-a dat mai multă libertate de gândire și simțiri. Am fost mai puțin constrâns că trebuie să fiu într-un fel anume.

Andrei Ioniță/ foto: Nicolaj Lund

Uitându-te în urmă, ai putea să identifici anumite momente în care ți-a fost foarte greu în cariera ta?

În primul rând, parcursul educațional e foarte dificil. Sacrificiile pe care trebuie să le faci, de când ești copil, anii de pregătire pentru admiterea la Berlin au fost foarte stresanți.

Ai putea să ne zici la ce ai renunțat?

La timpul liber. Aveam 7-8 ore de școală, apoi trebuia să studiez la instrument câteva ore bune pe zi.

Am fost foarte recunoscător pentru toate șansele pe care le-am primit și pentru toate invitațiile de concert. Dar, în același timp, a trebuit să mă obișnuiesc cu un ritm foarte rapid de viață și spre finalul stagiunii deja mă simțeam obosit.

Deci ai putea spune că nu ai avut viața normală de adolescent și tânăr, dedicându-ți aproape în întregime timpul muzicii și studiului.

Da, nici nu știu dacă mi-aș fi dorit altceva. Întotdeauna mi-a plăcut să cânt, mi-a plăcut să fiu pe scenă și nu îmi pot imagina viața fără muzică. De asta am și avut atât de multă plăcere pentru ceea ce am făcut și până la urmă consider că asta este și un dar.

Ai avut vreodată momente de neîncredere în care poate te-ai gândit că nu ești suficient de bun, momente de îndoială?

Am avut momente de îndoială în legătură cu percepția societății asupra domeniului nostru. Și mama a fost îngrijorată de multe ori. Mă întreba: “cum reușești să trăiești din muzică?” sau “cât de apreciat vei fi ca artist de către societate?”

Perioada aceasta de pandemie a fost, din punct de vedere psihologic, foarte dificilă, pentru că majoritatea artiștilor, mai ales artiștii liber-profesioniști, am avut senzația că am fost aproape uitați de lume.

La știri, de exemplu, se vorbea numai despre închiderea HORECA, despre restricții de călătorie, nici nu știu cât de des s-au dat reportaje despre sălile de concerte, despre dificultățile în care noi ne aflăm.

Asta a durut foarte tare pentru că, inclusiv în România, există o pătură intelectuală. Tânără, cu multă energie. Sunt oameni absolut minunați, oameni care citesc, care se duc la teatru, le plac filmele artistice. Ei bine, muzica clasică este un domeniu oarecum virgin pentru această generație. Mi s-ar părea un păcat ca interesul pentru muzica clasică să dispară treptat.

Dar din ce cauză crezi că se întâmplă asta? De ce se întâmplă această îndepărtare a tinerilor de muzica clasică?

Există destul de multe idei preconcepute în legătură cu întregul act al unui concert simfonic. Tinerii au senzația că trebuie să se îmbrace într-un anumit fel, să se poarte într-un anumit fel. Eu am mers de fiecare dată la concert în jeanși, fără vreo restrângere.

Bine, nu pe scenă, în public.

Cred că multora le este teamă de acest aspect parcă prea convențional al unui concert simfonic, ceea ce nu este adevărat.

Cred că atenția generațiilor mai tinere este din ce în ce mai restrânsă de timp. Poate că pentru unii tineri este un efort să stea într-o sală de concert o oră și să se concentreze. De asemenea, în niciun caz nu vreau să dau vina pe generația părinților noștri, dar au fost din ce în ce mai puțini copii dați să studieze un instrument.

Andrei Ioniță/ foto: Nicolaj Lund

Studiul unui instrument muzical dezvoltă atât de multe abilități, atenție distributivă, tot felul de capacități cognitive, memorie. Te dezvoltă pe plan emoțional pentru că deschide un univers pe care nici măcar nu-l poți exprima în cuvinte.

Poate și modul în care se dezvoltă acum societatea se îndreaptă mai repede către digitalizare continuă. Asta a contribuit într-o oarecare măsură la o desensibilizare a noastră, căutăm din ce în ce mai puțin frumosul și lucruri care ne îmbogățesc sufletește și spiritual.

Tu cum ai reușit să treci peste acea stare și nepăsare a societății față de ce se întâmplă cu artiștii în timpul pandemiei? Cum ai reușit să supraviețuiești financiar și emoțional?

Pentru mine a fost un proces lent de acceptare a situației. Trebuie să acceptăm că condițiile în care ne aflăm nu se vor schimba într-un viitor apropiat. Aproape că am intrat într-o stare de amorțeală, parcă și emoțional. De asemenea, încerc să nu îmi pierd speranța.

Cu toate că îmi fac griji pentru viitorul meu și pentru viitorul artei în general, încerc ca acel foc lăuntric și pasiune pentru artă și muzică să nu se stingă.

Cum faci asta?

Iau violoncelul în mână și învăț un repertoriu nou. Încerc să ascult repertorii pe care nu le-am ascultat până acum. Este o luptă cu tine însuți în care aproape că trebuie să-ți repeți că tot ceea ce ai învățat ani de zile și profesia pentru care tu ai depus atâtea sacrificii, merită.

Artiștii de scenă au o personalitate foarte interesantă pentru că, pe de o parte, suntem poate mai obiectivi decât persoane din alte domenii, cu toate că există prejudecăți la adresa artiștilor.

Noi trebuie să luptăm atunci când plecăm în străinătate sau atunci când terminăm studiile unui conservator.

Posturile dintr-o orchestră sunt puține și se înscriu cu sutele pe posturile acelea. Tocmai din perspectiva asta, noi avem o oarecare perspectivă obiectivă. În același timp, trebuie să ne păstrăm puritatea spirituală și idealismul.

Ai apelat vreodată la un psiholog?

Evident că am trecut prin diferite stări, văi și dealuri, dar nu am apelat la servicii profesionale de terapie. Am încercat să fac terapie cu mine însumi, să mă îmbărbătez și să merg înainte. La începutul pandemiei m-am simțit cumva eliberat de corvoada acestor călătorii, am petrecut, în sfârșit, timp în liniște acasă, dar eu sunt genul de persoană care dacă nu călătorește cel puțin odată la două săptămâni, simte că ceva e în neregulă. Am în mine această plăcere.

Fiecare artist reacționează în moduri diferite. Depinde și de valorile pe care fiecare și le-a setat.

Cum te regăsești tu în această lume în care pentru foarte mulți tineri modele înseamnă cei care au milioane de followeri pe rețelele sociale?

Mi s-a părut ceva foarte bizar că inclusiv domeniul nostru, al muzicii clasice, a fost pătruns de acest trend al show-business-ului și sunt foarte mulți tineri care sunt foarte apreciați și invitați de către mulți organizatori pentru că știu că vor aduce publicul care îi urmărește în sală.

Eu nu sunt împotriva social media.

Problema cu acești influenceri este crearea unor false valori. Mulți copii sunt apoi înclinați să creadă că ai nevoie de doar atât ca să devii faimos.

Rar vei vedea pe social media o înregistrare întreagă de concert.

În pandemie am mai înregistrat de câteva ori anumite piese de acasă, de la mine din sufragerie, pentru a le posta online, dar acest lucru l-am făcut mai degrabă pentru mine însumi. Pentru a mă simți încă util societății și publicului care așteaptă și este flămând, totuși, după muzică interpretată live.

Încă am speranța că valorile adevărate și sinceritatea în artă vor răzbate întotdeauna.

Cum a fost pentru tine, ca român, să fii acceptat de comunitatea internațională? Ai întâmpinat în drumurile tale o reticență vizavi de faptul că erai român?

În domeniul meu și în cercurile mai intelectuale în care m-am învârtit, nu m-am întâlnit cu rasism vădit sau cu asemenea prejudecăți, poate mai degrabă cu un gol de imagine sau cu o imagine distorsionată a României.

Am fost de multe ori întrebat de muzicieni și chiar de profesori dacă vorbesc rusă. Au fost surprinși când le-am spus că limba română este înrudită cu italiana, spaniola și franceza.

Ce m-a deranjat pe mine cel mai mult a fost acest gol de imagine pe care România îl are, în condițiile în care avem nenumărate elite, inclusiv din punct de vedere istoric.

Foarte rar am văzut într-un muzeu altă artă românească în afară de Brâncuși. Compozitorii români încă nu sunt apreciați sau cântați la fel de des ca alți compozitori chiar din spațiul est-european.

Consider că e de datoria mea și a altor tineri artiști de a ne reprezenta țara, de a fi ambasadori culturali și de a prezenta valorile culturale românești într-o lumină mai frumoasă.

Am mai observat ceva la românii care pleacă în străinătate: ne place să ne plângem. La noi, în România sunt talentele cele mai mari, dar lucrurile merg în cel mai rău mod posibil. Ne place să ne lăudăm dintr-un complex de inferioritate.

Ori să ne plângem. Nu mi se pare că românilor le merge mult mai greu decât altor popoare.

Într-adevăr, politica este peste tot controversată. Cred că românii ar putea, mai ales atunci când sunt în străinătate, să stea cu capul sus și să nu se simtă dezavantajați de faptul că provin din această țară și din acest spațiu cultural.

Ce sfat ai avea pentru tinerii care își doresc o carieră în muzică precum a ta?

Să studieze, să fie foarte serioși. Să studieze într-un mod și isteț, nu doar ore-n șir, dar și concentrat. Să nu-și piardă speranța sau plăcerea pentru muzică.

Interviul face parte din seria “Curaj!”, o campanie inițiată de Cultura la dubă în parteneriat cu Goethe-Institut București. 

Trimiteți și voi, pe adresa [email protected], poveștile voastre despre obstacole întâlnite în carieră sau în viața personală și spuneți-ne cum le-ați depășit. Cele mai impresionante texte vor fi expuse în cadrul unei expoziții organizate în luna octombrie 2021, la Goethe-Institut București.


Susține platforma noastră de jurnalism independent printr-o donație:

Transfer Bancar: RO47RNCB0318009831680001(BCR)

Patreon: Donează

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *