În ultimii 3 ani l-am urmărit pe Cristian Mungiu la lucru în 6 localități din 3 țări: București – Stranda – Sæbø – Brașov – Iași – Paris – Cannes (România – Norvegia – Franța), de la lansarea cărții despre bunica lui, la filmările “Fjord” în fiordurile norvegiene, casa părintească din Iași, festivalurile de film pe care le organizează, festivaluri de literatură la care a fost invitat, prima sa expoziție de fotografie organizată la Paris și premiera mondială a filmului “Fjord” în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes.

Pe atunci, încă nu câștigase cel de-al doilea Palme d’Or din carieră. Dar am putut observa ce înseamnă o mică parte din munca spre acest trofeu uriaș în cinematografia mondială.

Cele mai multe dintre poveștile și imaginile de mai jos nu au fost publicate niciodată. Acum, așezate laolaltă, la două zile de când Cristian Mungiu a primit Palme d’Or pentru “Fjord”, ele ar putea ajuta publicul mai larg să înțeleagă de ce succesul se naște uneori din înțelegerea propriilor eșecuri, dar și că traseul lui Mungiu nu este o poveste despre România, ci una cât se poate de personală.

Înainte de a deveni regizor, Mungiu a încercat să fie medic, la fel ca tatăl său, dar a picat admiterea la Medicină. „În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare.”

A studiat apoi Filologia, a scris la Opinia Studențească și s-a visat scriitor. Din înclinația către scris a ajuns, de fapt, la film și se declară „un povestitor” înainte de a fi “regizor”.

După mai bine de 20 de ani de regie de film, cu o prezență constantă la Cannes, își reclădește ușor-ușor și visurile inițiale. A lansat prima sa carte acum 3 ani și a organizat la Paris prima expoziție de fotografie, cu imagini surprinse din studenție până în prezent. I-ar fi plăcut să și picteze, dar spune că nu are talent.

Dorul de bunici și părinți îl face să se întoarcă frecvent acasă, în Iași. Acolo, cel mai intim colț al vieții sale va deveni peste câțiva ani un hub cultural dedicat tinerilor. Astfel că poate nu neapărat filmele, ci chiar casa părintească va fi cel mai personal cadou pe care Mungiu îl va face României.

“Mi-ar plăcea să fie atât de informal încât dacă ești student, locuiești în Copou și n-ai unde să lucrezi, să tratezi locul ăsta așa cum încerc să-l pregătesc, ca pe un fel de co-working space, în care vii, îți faci o cafea, ai o bibliotecă cu 1000 de volume, ai internet, dacă vrei să te uiți la un film, te uiți la un film. Casa era foarte plină de viață când trăiau ai mei și mi-ar plăcea să capete din nou viață.”

***

Septembrie 2023. Lansarea primei cărți și povestea despre bunica

„Bunica mă căina de multe ori și zicea: ce meserie grea ți-ai ales, însă dacă ție-ti place .. (și eu îi ziceam că nu e grea). A apucat să trăiască pe viu micul meu moment de glorie din 2007 de la Cannes și s-a bucurat pentru mine, însă, desigur, mai mult conta pentru toți ai mei ideea de reușită decât filmele în sine. Mai important pentru Buca e că a apucat să-și vadă strănepotul. E clar că aia era realizarea pe care o prețuia mai mult.”

În biroul său din mansarda unei case interbelice din zona Domenii din București, Cristian Mungiu semnează câteva exemplare ale cărții sale, “Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”. Suntem în septembrie 2023.Urmează lansarea oficială a cărții și este fericit că are ocazia să aducă la viață povestea plină de suferință, dar și de lumină, a femeii care i-a marcat copilăria.

Regizorul ne face un mic tur al spațiului în care lucrează.

Este împânzit cu diplome și trofee de la Cannes, dar și cu obiecte de decor rămase de la filmări – “îmi place să păstrez diverse chestii care mi se par amuzante sau îmi aduc aminte de anumite locuri, oameni pe care i-am întâlnit.”

Obiceiul de a strânge obiecte vine poate din partea tatălui, care a adunat în casa de la Iași cea mai mare colecție personală de ceramică din România, dar și multe alte lucruri care îi dau acum bătăi de cap fiului.

Când povestește despre bunica sa, oprește graba în care este mai tot timpul.

“Despre bunica îmi amintesc cum ațipea la prânz în fotoliu, nu se întindea în pat, că nu se cădea să nu fie mereu la datorie, îmi aduc aminte cum amesteca apa în cadă cu mâna înainte să ne facă baie, cum îmi cocea ridichi negre la cuptor când eram răcit, să-mi picure zeama lor în urechi, cum îmi încheia la spate nasturii ‚pieptărașului’, un fel de vestă de înfofolit copiii mici, sau cum strângea în palme ciorapii înainte să mi-i ruleze până la genunchi.

Am încă rețete de la bunica scrise de mână și, când gătim, o pomenim des și îi urmăm precis ritualurile. În bucătăria ei am păstrat plita în care aruncam cojile de nuci la Crăciun și pe care coceam foile.

Din fericire, și copiilor mei le place să gătească, deși sunt băieți. Facem turte (pelincile Domnului, pe muntenește) la fiecare Crăciun și pască cu smântână, cu cacao și brânză de vaci, de Paște. Bunica făcea și pască cu fructe uscate și aș ști să fac, dar n-are cine o mânca.

Bunicului îi plăcea foarte mult pământul, să-l aibă, să-l lucreze. Și mie îmi place.

Mi-am învățat copiii să planteze sâmburi și să vadă ce iese din ei. Dar apoi plantate, trebuie să le ocrotesc eu.

Când am plecat eu din Iași, acum 30 de ani, pământul ăla era între o pășune și o pădure, astăzi a rămas singurul loc fără case, căci orașul s-a întins până acolo.

Locul ăla e o minunăție, cu o pădurice, tufe de porumbe, panseluțe sălbatice, fazani și nevăstuici. O vreme am visat să fac acolo un muzeu al satului, însă mai probabil e să fac un fel de muzeu cu o expoziție de ceramică românească.”

Octombrie 2024. A cântat imnul României la mormântul Evei Peron și a pus la cale Les Films de Cannes à Bucarest

La 3 ani de la câștigarea Palme d’Or la Cannes, cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Mungiu aducea la București o bună parte din elita pe care o cunoscuse la Cannes și începea festivalul Les Films de Cannes à Bucarest. Pe atunci, mersul la cinema era încă o nevoie culturală și socială.

„Aveam playere VHS în casă, nu aruncasem încă dischetele, existau Cinema Studio, dar și Patria. De Netflix, streaming, mașini electrice sau influenceri încă nici nu putea fi vorba pe la noi.”, își amintește Cristian Mungiu.

Între timp, Les Films de Cannes à Bucarest împlinește toamna aceasta 16 ani. Regizorul povestește cum a început totul.

“Eram în Buenos Aires cu Thierry Fremaux, delegatul general de la Cannes pentru prima ediție de Ventana Sur, piața de filme sudamericane. Ca s-o promoveze, Thierry organizase pe lângă ea și o “Săptămână de film european”. Rugase câțiva regizori europeni să-l însoțească, printre care și eu, care prezentasem în anul acela Amintiri din Epoca de Aur la Cannes.

Mi-amintesc că am zburat cu un avion în care era înghesuită toată industria europeană de film. Au fost niște zile destul de memorabile: am fost cu Thierry și ceilalți să vizităm mormântul Evitei Peron și acolo ne-a provocat, conform nu știu cărei „tradiții” să cântăm fiecare cu gura ceva din țara lui.

Și mai neașteptat a fost că m-am văzut cu Alex Leo Șerban, care pe vremea aia părăsise Lisabona și își închiriase o garsonieră mică în Buenos Aires, deasupra unui garaj, într-o zonă foarte plină de viață, cu oameni care dansau tango pe stradă și cu mese așternute direct pe trotuar, la care puteai să stai să povestești târziu în noapte.

Ceea ce am și făcut cu Leo, bârfindu-i pe cei de acasă și depănând amintiri de la săptămâna de film românesc la Lisabona, unde fusesem împreună cu Nae Caranfil, eveniment suștinut mai de voie, mai de nevoie, de fotbalistul Marius Niculae.

La Buenos Aires era multă la lume la proiecții și părerea mea era că se datora faptului că era implicat brandul ,Cannes-ului’ – că Săptămâna de Film European aveam și noi la București și nu dădea nimeni năvală.

În urma acelei discuții l-am întrebat pe Fremaux dacă ar fi de acord, în caz că aș fi găsit pe cineva la București să organizeze un festival gen Les Films de Cannes à Bucarest, să permită folosirea brandului.

Convingerea mea era că doar așa poate să mai fi adus ceva lume la filme de autor, că de Cannes și croazetă se tot vorbea de când România devenise un fel de “țară invitată permanent”, însă asta nu însemna că ajungeau pe ecranele noastre și filmele de acolo.

Fremaux s-a gândit și a zis, ok, de acord, cu condiția să-l organizezi tu. Numai asta nu-mi luasem pe cap, dar n-aveam ce să mai fac. Am zis ok, încercăm, cu condiția să vii la prima ediție și să poftești și ceva invitați. Trebuie să îmi organizați o primire ca de șef de stat ca să vin – a glumit Fremaux, însă a venit.

Invitații, totuși, a trebuit să-i poftesc eu și atunci și la toate edițiile următoare.”

Astăzi, festivalul său e unul dintre cele mai așteptate evenimente culturale ale capitalei și totodată un model de business cultural. Între timp, însă, Cinema Studio, unde aveau loc cele mai multe dintre proiecțiile primelor ediții, are lacătul pus și găzduiește pe treptele din față oameni ai străzii. Patria, Scala, Cinema București, Corso sunt și ele niște ruine.

“Să le fie rușine celor care aveau puterea și obligația să regenereze aceste spații și nu au făcut-o. Și bravo Timișoarei și primarului ei pentru ce au realizat.

Paguba este în mare măsură iremediabilă, pentru că ea nu constă doar în pierderea unor clădiri, ci în dispariția cvasi-completă a obiceiului de a ieși la cinema pentru un film anume – nu ca la mall unde mergi și vezi ce se întâmplă să înceapă după ce ți-ai terminat hamburgerul.”

Aprilie 2025, Norvegia. Realizarea unui film de Palme d’Or

Ca să ajungem în locațiile de filmare din Norvegia, am schimbat două avione, am luat o mașină și am traversat mai multe fiorduri cu feriboturile. Aproximativ același traseu a fost parcurs de fiecare membru al echipei, fiindcă absolut nimeni nu locuia în satele norvegiene situate între munți și ape, la două ore distanță de orașul Ålesund, unde Mungiu a ales să construiască universul filmului său – „Fjord”.

“Nici oamenii care călătoresc mult în Norvegia, cu care am stat de vorbă, nu au auzit niciodată despre acest loc. A fost impresionant și pentru mine să îl descopăr.”, ne povestește Renate Reinsve, actrița din rolul principal și star al cinematografiei europene, cunoscută pentru rolurile din The Worst Person in the World și Sentimental Value.

Fiordurile (fjord în norvegiană) sunt brațe de apă înconjurate de versanți înalți, stâncoși, formate din mișcarea ghețarilor, și reprezintă principala atracție turistică de pe coasta vestică a Norvegiei.

Traversarea fiordurilor este o experiență unică în lume care, celor mai norocoși din echipa de filmare, le-a oferit și lumina de neuitat a aurorei boreale. Norvegienii trăiesc aici într-o cultură și într-un mediu cu totul diferite de ceea ce cunoaștem noi acasă. Salariul mediu net în Norvegia este de 2.600 de euro, la supermarketuri nu se mai vinde bere după ora 20.00 în timpul săptămânii, după ora 18.00 sâmbăta și deloc duminica. Băuturile puternic alcoolizate se găsesc doar la magazine de specialitate. Iar asta face parte dintr-o strategie de țară împotriva consumului de alcool.  

Traficul este oprit zilnic pentru ca pasajele rutiere să fie spălate și nimeni nu claxonează. Din contrastele dintre societatea norvegiană și cea românească s-a născut și povestea reală care a inspirat acest film.

Intenția de a face un film aici a apărut în urmă cu câțiva ani, povestește Cristian Mungiu.

„Acum trei ani am făcut un fel de documentare de presă cu toți cei care acoperiseră cazul (n.r. familiei Bodnariu). Am terminat scenariul în mai 2024, în august am organizat o prospecție aici, după vreo trei ani de la prima prospecție. Am fost în mai multe zone, ca să vedem un pic cum arată locurile, să vorbim cu oamenii. După aia m-am întors acasă și am mai scris o variantă de scenariu, corectând și îmbunătățind lucrurile care erau lăsate un pic în aer.”- Cristian Mungiu

Am ajuns pe set în a 30-a zi de filmare. O ploaie măruntă s-a încăpățânat să pună stâpânire pe întreaga zi, dar oamenii din echipa de filmare, români, norvegieni sau finlandezi, camuflați în haine impermeabile, îi fac față cu calm. Suntem la școala din satul Sæbø, iar câteva zeci de copii norvegieni, entuziasmați că vor apărea într-un film, rezistă eroic în fața numeroaselor double cerute de regizor.

“A 30-a este? Nici nu mai știu, am pierdut numărătoarea”, ne spune Cristian Mungiu.

Zâmbind, arată spre camera de fotografiat desfășurătorul plouat al zilei de filmare.

“Nu l-am văzut niciodată pe Cristian așa de relaxat.”, mărturisește Tudor Reu, producătorul executiv al filmului, colaboratorul apropiat al lui Mungiu de la După Dealuri încoace.

“Am mai îmbătrânit și eu, nu mă mai agit așa tare”, spune regizorul. “Acum 25 de ani, când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, eram producător într-un mod foarte hands-on. Atunci eram pe peliculă. Știam cât am consumat în fiecare zi, câte role mai avem. Măcar confortul ăsta îl am acum. Am cunoscut atâția oameni, am evoluat, e altă tehnologie și am învățat eu să las de la mine, să nu mai fiu așa de control freak. Pentru că, în definitiv, nu de asta trebuie să mă ocup, ci de treaba mea. Și, cumva, iese mai bine acum.” – Cristian Mungiu

Avându-i mereu aproape pe Tudor Panduru, directorul de imagine și operator de cameră, și pe Gyjljeta Berisha, regizoare norvegiană, script supervisor la Fjord, responsabilă ca actorii să respecte textul în limba norvegiană, Mungiu dirijează cu calm fiecare protagonist și așază în cadru fiecare pată de culoare.

Lucrul la un plan – secvență, cu aproximativ 50 de persoane în cadru, poate însemna ore în șir de muncă și peste 20 de duble. Atenția regizorului se împarte între căciula unui copil de la figurație, mersul unei actrițe sau umbrela lui Sebastian Stan. În mijlocul unor duble trase în ploaie, actorii cu experiență sunt sprijinul său în conturarea tabloului perfect. Renate are grijă să încălzească micuții parteneri de platou, Sebastian Stan le zâmbește și glumește cu ei.

“- Sebastian, ajută copiii să le așezi gluga! Sebastian, lasă umbrela și ia o pălărie pe cap sau ceva pe cap.

– Pot să stau așa.

– Ah, dacă ești ok fără, sigur.

– Da, normal.” – se aude schimbul de replici dintre regizor și actor.

„După ce am văzut toate lucrurile astea, eu îl privesc acum mai mult ca pe un artist complex, ca pe un pictor. Poți să te uiți la filmele lui, să pui pauză și să te uiți la un frame ca la un tablou. Iar ăsta nu este un accident. Are un ochi foarte atent la detalii.” – ne spune Sebastian Stan.

“Fjord” cuprinde o distribuție plină de copii, cei mai mulți dintre ei actori neprofesioniști. Între duble, regizorul glumește cu ei și încearcă să le câștige încrederea. La marginea unui ponton, în timp ce echipa pregătește o barcă pentru filmare, se joacă friptea cu ei.

“E foarte amuzant să lucrez cu ei pentru că, pe de o parte, deja lucrează ca niște actori, înțeleg nuanțele, ce le ceri, pe de altă parte, cum ai dat stop, încep să se joace. Toată lumea îi cocoloșește pe platou, să nu pățească ceva, dar ei sar, fac orice când s-a terminat, sunt copii, până la urmă.

Dar felul în care stăpânesc convenția asta e și foarte delicat și foarte proaspăt. E impresionant să vezi că la ei nu lucrează tehnica. Lucrează un anume fel de a-și stăpâni emoțiile, o anumită sinceritate.”, spune Mungiu.

Poartă cu el dorul de proprii fii, unul dintre ei fiind plecat la facultate în Franța, unde studiază matematica, iar celălalt rămas în București, la liceu.

„Uite delfinii, uite delfinii!” – la malul unui fiord, într-o zi mai relaxată, de teste, regizorul ne atenționează cu entuziasm că au apărut din nou delfinii, pe care îi văzuse și în alte zile. Toată lumea se oprește din treabă și se bucură de dansul delfinilor. Regizorul cere ca cineva să filmeze repede cu telefonul, pentru a le trimite copiilor săi.

În alte pauze, în drum spre sala de mese, se trage timid în selfiuri cu peisajele uluitoare în spate. Prânzurile le ia pe platoul de filmare, alături de echipă, și folosește fiecare moment de pauză pentru a discuta cu directorul de imagine, Tudor Panduru, cele mai mici detalii. De altfel, pentru cooptarea acestuia în film, Mungiu a trebuit să se lupte cu ceilalți coproducători străini.

„E un risc în a lucra cu cineva nou. Tudor mi-a câștigat încrederea. A fost asistenul lui Oleg Mutu pe platou la După Dealuri, adică acum 12 ani, atunci era foarte tânăr. A văzut cum lucrăm, după aia, înainte să lucrăm la Bacalaureat, am făcut niște reclame împreună, ne-am cunoscut, ne-am împrietenit. Odată ce am făcut filmul ăla, a fost mai simplu.

La filmul ăsta am fost sub multă presiune și s-a pus la un moment dat problema să nu lucrez cu el. E foarte complicat să constitui o coproducție care să genereze suma de care aveam noi nevoie, dacă toate pozițiile principale de creație sunt românești.

La un moment dat i-am zis lui Tudor că nu o să lucrăm împreună decât la cameră sau vedem noi, pentru că nu reușeam să strângem bugetul dacă nu am fi cedat postul de DOP altei țări.

Până la urmă, după niște luni de zile și niște aplicații, am găsit o cale. Am pierdut niște bani, dar acum, privind înapoi la cât de mult câștigi din comunicarea facilă pe care o ai cu cineva cu care ai mai lucrat, e clar că e soluția cea mai bună.

Sunt niște poziții de bază în echipă, lucrez de multă vreme cu același scenograf, același operator, același sunetist, aceeași producție și se vede lucrul ăsta.”

De altfel, imaginea filmului „Fjord” a cucerit publicul și criticii de la Cannes, munca lui Tudor Panduru fiind remarcată în marile publicații de specialitate.

Într-o pauză de prânz, Cristian Mungiu ne mărturisește că este pentru prima dată în cariera sa când a acceptat o echipă de jurnaliști pe platoul de filmare, un spațiu creativ pe care îl consideră, așa cum e și firesc, intim.

Când Mungiu câștiga primul Palme d’Or, eu și colegul meu fotograf, Adi Bulboacă, eram studenți. Nu am fi crezut vreodată că vom avea ocazia să vedem cum ia naștere cel de-al doilea film românesc care avea să câștige Palme d’Or.

Septembrie 2025, Brașov. Festivalul de Literatură NOD

Întors doar de câteva zile de la Festivalul de Film de la Veneția, acolo unde a fost membru al juriului, Cristian Mungiu face o oprire la Brașov pentru un mic festival de literatură, aflat la prima ediție – Nod Festival.

“Cum a fost în juriu la Veneția?

Când trebuie să vezi trei filme pe zi, stând la Lido și întâlnindu-te cu toți oamenii care contează în industria asta, ești foarte norocos. Da, e un fel de muncă vreme de 10 zile, n-am putut să fac un drum mai amplu decât de la hotel până la sala de cinema, dar e foarte plăcut să fie considerat că muncești când tu te uiți la filme și discuți despre ce îți place ție cu ceilalți.

După care, da, e și chestia asta legată de networking, în sensul în care un festival de anvergura asta îți dă ocazia să te întâlnești, să vorbești cu cei din cinemaul mare de astăzi, într-un mod mult mai natural.

Mi-a permis, de exemplu, să vorbesc personal cu oameni cu care tot corespondam pe e-mail și să-i invit la festivalurile pe care le facem noi, să vorbesc cu oameni cu care corespondam vizavi de proiecte pe care voiam să le facem împreună, să discut cu ei.”

La Nod Festival este unul dintre invitați și profită de ocazie pentru a ține o pledoarie despre importanța lecturii printre tineri.

“Eu cred că întotdeauna când reușim să exportăm cultura din București, să creăm niște comunități în teritoriu e un mare pas înainte. Avem o țară destul de centralizată așa mental și cred că e un lucru foarte bun dacă reușim să pornim un capăt de discuție în cât mai multe locuri.”, spune Mungiu unor studenți care îl intervivează pentru festival.

Și-ar dori totodată să se nască o generație de tineri interesați de management cultural și să scape la un moment dat definitiv de povarea organizării de evenimente.

“Care sunt valorile cele mai importante la care ții atunci când vine vorba despre oamenii cu care lucrezi?

În primul și în primul rând, aș zice competența și corectitudinea, respectul.

Că sunt oameni care pot să-ți zică ce e de făcut, dar poți să înveți lucrurile alea numai dacă ai un interes, o motivație și poate că și entuziasmul trebuie adăugat pe lista asta.

Mi-e greu să lucrez cu oameni blazați. Și mai departe, mă interesează să fim într-un raport destul de onest, în care și eu, la rândul meu, să-ți zic ce se poate face, ce așteptări poți să ai, ce așteptăm de la tine și ce poți să aștepți tu de la noi.

Și, totodată, mă bucur când discuțiile astea le purtăm cu niște oameni care îmi mărturisesc care e scopul mai amplu al vieții lor. Mi s-a întâmplat prea des să investesc mult know-how în oameni care după 2-3, 5 ani au luat-o pe altă cale, și e dreptul lor, libertatea lor, dar e o lipsă de eficiență pentru mine.

E foarte greu să predai genul ăsta de contacte, de cunoștințe, de know-how. Oamenii trebuie să te știe după figură, eu îi iau pe cei din birou după mine în festivaluri și dacă o dată la 2, 3, 4 ani trebuie să schimb lucrul ăsta, de fapt nu sunt foarte eficient și ajung să mă ocup tot eu de multe lucruri pe care speram să le fi putut preda deja altora.”

Octombrie 2025. FILIT și casa părintească din Iași

Invitat la FILIT, regizorul e fericit că în sfârșit face și el parte din cel mai mare festival de literatură din România și totodată cel mai important eveniment cultural al Iașiului, orașul său natal. Se ține de promisiune și mergem la casa părintească din Iași, acolo unde mi-am propus să realizez un reportaj observațional pe parcursul mai multor ani.

Casa a trecut printr-un proces renovare, dar mai e mult de lucru până când ea va putea fi deschisă publicului.

Așezată pe una dintre ulițele deluroase ale Iașiului, numită azi Strada Sărăriei, casa Mungiu apare în arhivele orașului încă de acum 200 de ani. A aparținut scriitorului și prefectului de Iași Constantin Stere și este locul în care a luat naștere revista “Viața românească”.

E o zi însorită de octombrie și casa e cuprinsă de lumina caldă a toamnei. Cristian Mungiu deschide poarta casei în care a locuit până la finalul facultății și începe să-i spună povestea.

“Casa a fost cumpărată de bunicul în anii ’40, pe atunci o era o ruină. Tata (n.r. prof. dr. Ostin Mungiu, farmacolog) a scris o carte despre casa asta. Și tata are o biografie interesantă. A fost dat la școală la 5 ani, a prins liceul de 10 ani, iar el la 15 ani a intrat direct la Medicină. La 21 de ani era asistent la Medicină și a stat acolo până a murit. Deci de la 21 de ani până la 80 de ani, când a murit, el 60 de ani a fost profesor la Medicină în Iași. A avut generații de studenți vreme de 50 de ani. Și asta face ca eu, oricând prezint filmul undeva în lumea asta, să vină cineva la mine și să zică, știți că am fost studentul domnului profesor Mungiu.”

Mama a fost profesoară de română și poate de la ea a deprins înclinația către litere, în timp ce medicina s-a dovedit a fi nepotrivit pentru el. A locuit în acest loc cu părinții, bunicii și sora (n.r. Alina Mungiu-Pippidi), dar și cu familii chiriașe. În camera bunicilor și-a petrecut mare parte din copilărie. Aici a dormit până a pornit la școală.

“Vino să vezi ceva” – dă la o parte fața de masă și își așază mână pe liniile adâncite în lemnul vechi – “Deci atât au jucat table bunică-miu și unchi-miu la masa asta încât au lăsat liniile astea. Bunică-mea, săraca, ajunsese să pună ziare peste.”

În camera alăturată, unde și-a pus cel mai mult amprenta, urmează să fie sala dedicată filmelor.

“Asta e încercarea mea în această casă, de a face un fel de sală audio-video, mi-am adus tehnică, aici sunt mii viniluri și de casete VHS, printre care filmele cu care am crescut eu în anii ’80. Și tot aici probabil voi aduce toate premiile mele.

Văd că ai aici trofeele de la CineMAiubit, din studenție.

Da, eu am prins prima ediție de CineMAiubit în școală. Atunci l-a inventat doamna Bostan.”

La o altă masă a tras prize pentru spațiul de co-working și a adus scaune găsite prin târguri, recondiționate ulterior – “cu asta îmi place să mă ocup în timpul liber.

Le recondiționezi cu mâinile tale?

Nu, eu doar le găsesc. Mi-ar plăcea să lucrez la așa ceva, dar nu am timp.”

Mare provocare la această casă este să facă ordine între miile de obiecte adunate de tatăl său, despre care spune că era un “hoarder” – avea colecție de bani, medalii și, cea mai bogată dintre toate – de ceramică.

“Eu trebuie să aduc pe cineva de la Palatul Culturii din Iași, să facă câte o fotografie la fiecare dintre astea, că eu sunt ultimul în viață care știe de cine sunt făcute, când și unde. Și să pot să transform asta într-un muzeu virtual, că spațiu pentru toate astea nu are nici muzeul.”

În capătul casei ajungem în cămăruța în care a locuit până să plece la București. În acea perioadă a avut și primul său job – la Filarmonica din Iași. Mergea prin fabrici și uzine încercând să convingă muncitorii să vină la concerte de muzică clasică.

Însă cel mai spectaculos aspect al casei e dezvăluit la final. O scară ce duce spre cupola unui fost observator astronomic. În copilărie, Cristian și Alina Mungiu nu au avut acces la observator, dar l-au redeschis când ei s-au făcut mari. Acum, Cristian Mungiu visează să facă acest spațiu funcțional pentru cei mai mici dintre vizitatorii casei lor.

Decembrie 2025, Paris. Un weekend à’l Est și prima expoziție de fotografie

Pentru prima dată, în decembrie 2025 României i-a fost dedicat un întreg festival la Paris – Un weekend à’l Est, un eveniment care celebrează cultura unei țări est-europene în fiecare an. 80 de artiști români au fost invitați în capitala Franței să-și arate lucrările, filmele, să cânte, să danseze sau să vorbească despre cărțile lor.

Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Judith State sau Corneliu Porumboiu s-au numărat printre invitați. Ambasadorul onorfic al evenimentului a fost chiar Cristian Mungiu – invitat de organizatori să ia parte la curatoriere, dar și la promovare.

Cu această ocazie, regizorul a vernisat și prima sa expoziție de fotografie, la Paris Club Cinema, o galerie de artă din centrul cartierului Saint-Germain-des-Prés.

L-am găsit acolo, printre tineri francezi sau români, interesați să-i descopere și o altă înclinație artistică. Legendele fotografiile erau scrise toate manual și lipite cu bandă adezivă.

Mungiu a expus pentru prima dată fotografii făcute în studenție, câteva obiecte de ceramică ale tatălui, valiza doctorului Bebe (n.r. Vlad Ivanov) din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, precum și imagini surprinse la filmări, în prospecții ori în vacanțe cu copiii.

“Pot să văd o evoluție de la felul în care gândeam eu fotografia, acum 40 de ani, până la felul în care cadrez. Să vede că am plecut de la cadraj și de la compoziție, mai târziu am ajuns să înțeleg culorile și lumina cel mai târziu și la sfârșit toate lucrurile astea s-au întâlnit în filmele mele.

Sunt mai multe direcții în care fac fotografiile și una are legătură cu faptul că n-am putut niciodată să pictez.

Ai încercat?

Cea mai mare mostră de pictură e, de fapt, un desen, de la 19-20 de ani, un afiș pentru Filarmonica din Iași. N-am încercat să pictez, am încercat să desenez. Dar n-am talent.”

Printre vizitatori i-am întâlnit pe actrița Isabelle Huppert și pe regizorul Gaspar Noé.

„Cristian este un regizor extraordinar, îi iubesc filmele de foarte mult timp și sunt foarte bucuroasă să fiu aici.

Expoziția cum vi s-a părut?

Magnifică! Vreau să vin separat, când e mai liniște, să îmi iau mai mult timp pentru a o parcurge în detaliu.”, a spus Isabelle Huppert pentru Cultura la dubă.

“Nu mă așteptam să fie o expoziție atât de mare, de umană și colorată. E ca o expoziție a întregii vieți. Aș recomanda expoziția aceasta oricui iubește filmele lui Cristian Mungiu.”, a declarat și Gaspar Noé.

Tot în cadrul festivalului, la Cinema Christine, unul dintre cele mai populare cinematografele de artă din Paris, a fost proiectat 4,3,2. Am văzut la intrare o coadă imensă și tineri care n-au mai prins bilete. La aproape 20 de ani de la premiera de la Cannes, filmul lui Mungiu încă stârnește interes. Întrebați câți îl văd pentru prima dată, cei mai mulți dintre spectatorii prezenți în sală au ridicat mâna.

Timp de două săptămâni, la Paris s-a vorbit mult despre artiștii români, atât în presă cât și la evenimentele Un Weekend a’l Est. România nu a contribuit financiar la acest festival.

“Statul român ar trebui să înțeleagă că atunci când susții inițiative private de tipul ăsta, pentru promovare, ele au un efect mult mai puternic decât atunci când încerci să faci promovarea prin organul oficial, acolo unde, de fapt, vin 80% paharnici de serviciu, îmi pare rău s-o spun, dar asta e experiența mea de-a lungul timpului.

Eu sper să prind ziua în care să căpătăm această minimă înțelegere și să abandonăm acest provincialism de promovare, să percepem că nu se poate la nesfârșit să-ți dorești să ai o imagine mai bună, dar în esență fără ca tu să vrei să investești vreodată.” spune Cristian Mungiu.

Mai 2026, Cannes. Premiera mondială “Fjord”

În freamătul de la Cannes, pe Mungiu iubitorii de filme îl clasează în rândul “maeștrilor”.  Cu câteva zile înainte de premiera mondială în competiția oficială, “Fjord”, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în roluri principale, este unul dintre cele mai așteptate filme.

Biletele la premiera de gală și proiecțiile de presă s-au epuizat în doar câteva secunde.

Un an mai târziu de când l-am văzut la filmările din Norvegia, regizorul urcă alături de actori pe celebrele trepte ale Grand Théâtre Lumière din Cannes.

Proiecția de gală se încheie cu 10 minute de aplauze și un moment emoționant – Sebastian Stan îl pupă pe obraz pe regizorul care a contribuit astfel și la reconectarea actorului româno-american cu România, țara din care a plecat la doar 8 ani.

Filmul, o dramă de două ore și jumătate, aduce pe marele ecran contraste puternice dintre progresism și conservatorism, pornind de la cazul real al familiei Bodnariu. Preocupat încă de la R.M.N. de ciocnirea a două culturi diferite și scindarea lumii în care trăim, dezamăgit totodată că nu a avut cu R.M.N. succesul imaginat, Mungiu a aplicat la Fjord o rețetă diferită, insistând pe aceeași temă.

Cu bună știință, a apelat la doi actori cunoscuți la nivel internațional, atât pentru talentul lor, cât și pentru puterea acestora de a atrage distribuitorii. Filmul s-a vândut încă din faza de scenariu, iar asta a ajutat efectiv la realizarea lui.

“Sincer, dacă nu l-aș fi implicat pe Sebastian, n-aș fi putut să finanțez filmul. Filmul s-a finanțat la nivelul ăsta pe baza faptului că joacă Sebastian și Renate.”

A doua zi de la premieră, după o prezență la conferința de presă aplaudată de jurnaliștii străini, ne vedem pe terasa palatului festivalului de la Cannes pentru un interviu. Pe lângă calmul pentru care este cunoscut, pe chipul regizorului se întrevede acum și bucuria. E mulțumit că trăiește acest moment și știe că a făcut tot ce a depinde de el pentru a ajunge aici.

“Acum, dacă e să vorbim foarte cinstit, dacă m-ai pune să aleg, prefer un alt Palme d’Or decât un premiu Oscar. Dar, altfel, în primul rând îmi doresc ca filmul să aibă o soartă și o viață cât mai lungă.

Sigur, ideal, mi-ar plăcea foarte mult ca filmul să fie și în palmares la Cannes și să se regăsească și pe nominalizările de la Oscar. Rămâne să facem ce ține de noi să-l sprijinim, dar trebuie să înțelegem totodată că… cu hei-rup-ul ăsta, să ținem pumnii patriotic, nu facem mare lucru. Dacă vrem să facem ceva, trebuie să punem mână de la mână, să strângem un buget de marketing.

Că așa, mersi frumos, decorații am primit toată viața. Nu vreau să-l citez pe Gică Hagi aici, dar așa un pic de recunoștință cred că merităm și noi.

Al doilea Palme d’Or a venit sâmbătă seară. Mungiu i-a sărutat mâna actriței Tilda Swinton, iar ea a întors sărutul.

„Dată trecută mi-a părut rău că n-am avut inspirația să sărut mâna unei doamne, Jane Fonda, așa cum se cade și cum am fost învățați din strămoși, și mi-am zis că dacă o să mai am ocazia vreodată, am să repar acea greșeală.

A fost o coincidență frumoasă să fie Tilda, cu care mă știu, încercăm să găsim un proiect să lucrăm împreună, ea m-a invitat să petrec o lună la reședința ei de scris din Scoția, dar eu nu sunt genul de scenarist care să aibă timp liber o lună, așa că i-am mulțumit frumos, dar am refuzat. Sper să reușesc să o aduc la unul dintre festivalurile noastre, în schimb.”

Mungiu și echipa sa privesc acum spre lansarea filmului în cinematografele din occident și o foarte probabilă nominalizare la Oscaruri la începutul anului viitor.

Dacă acum 19 ani era complet necunoscut Academiei Americane de Film, care l-a ignorat la nominalizările la Oscar, în ciuda Palme d’Or-ului, de data aceasta, cu “Fjord”, întrunește mai toate ingredientele pentru a ajunge acolo.

Totuși, exemplul lui Alexander Nanau, dublu nominalizat cu Colectiv la Oscaruri, arată că premiile rămân un motiv de bucurie, dar nu de schimbare reală în felul în care statul român privește cultura – cel mai slab finanțat domeniu de 36 de ani încoace.

Mai 2026, Sosirea la Aeroportul Otopeni cu Palme d’Or

Duminică seara, într-un aeroportul Otopeni aflat în șantier, Cristian Mungiu a aterizat cu o cursă de linie de la Nisa. Ministerul Culturii nu i-a organizat o ceremonie de primire la Salonul Oficial. “Și nici nu mi-aș fi dorit” – răspunde în fața camerelor de filmat câștigătorul de Palme d’Or.

Întrebat de jurnaliști unde este trofeul, acesta refuză să-l arate. Poate că este felul său de a le răspunde autorităților române. Sau poate că era pur și simplu prea obosit.

Așteaptă, totuși, cu răbdare, încă 4 minute, pentru a intra, la rugămintea televiziunilor, în direct la ora 19.00.

Taxează politicienii pentru lipsa de susținere a culturii, dar recunoaște, totodată, că “Fjord” a fost realizat și cu bani de la CNC, deci bani publici din România. Sigur, nu cu o sumă care să-i permită să facă filmul integral, ci doar cu o parte – 700.000 de euro dintr-un buget de aproximativ 6 milioane de euro (până în acest moment).

În curând va începe filmările pentru o nouă parte Amintiri din Epoca de Aur și se gândește deja la un posibil viitor film. E nevoie de timp de reflecție, spune cineastul – “Nu cred că e ok să poluăm mediul audio-vizual. Dacă ți se dă ocazia să faci un film, să le vorbești oamenilor, atunci trebuie să te gândești foarte bine ce să le spui, să fie relevant”. – a declarat acesta.

Altfel, își dorește să aibă mai mult timp liber pentru îndeletnicirile gospodărești și să ducă la bun final proiectul casei părintești.

Așa cum îi răspundea și bunicii, nu crede că și-a ales o profesie grea. Dimpotrivă. Se consideră norocos că e plătit să facă ce-i place și că încă mai găsește povești relevante de spus.

În tot ceea ce înseamnă activitățile din lumea filmului, de la producție la scris, regizat, repetiții cu actorii, etc, ce îți aduce cea mai mare bucurie și de ce?

Încă regăsesc plăcere în fiecare din ele: îmi place să colind satele și muntii din România în prospecții, să vorbesc cu oameni, să descopăr locuri, să mănânc ce găsesc prin copaci și să fac fotografii, îmi place și să scriu – pentru film, dar și mai multe pentru ne-film, mă bucur să lucrez cu actorii, să îi descopăr, să îi cunosc, să căutăm justețea împreună, îmi place și să fiu la filmare și să creez situații, dar totodată și să organizez evenimente dischisite și să pun oameni în situația de a se cunoaște și de a depăna povești.

Cred că cea mai mare bucurie o am când reușesc să aștern pe hârtie o poveste despre care mai pot să cred un pic că ar fi cât de cât relevantă – asta a devenit foarte dificil în mijlocul acestei enorme poluări cu imagini, vorbe și sunete – și probabil din pricina asta mă si bucur tare când mi se mai întâmplă.

Dar, altfel, bucuriile cele mai mari sunt când călătoresc ori merg pe stradă și mă uit la oameni, îmi ud florile, îmi mângâi câinii sau povestesc cu copiii mei.”

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post REPORTAJ De la casa părintească din Iași la Cannes, Mungiu invită copiii să privească stelele, nu Palme d’Or-ul appeared first on Cultura la dubă.

Primarul general Ciprian Ciucu a prezentat azi, într-o postare publică pe facebook, câteva dintre motivele care au dus la decizia de a comasa cele 7 instituții cu activitate culturală și educațională și a promis că noua direcție va fi “mai importantă, mai vizibilă”, păstrând o parte dintre programele deja cunoscute, cum ar fi apelul de finanțare deschis de ARCUB către artiștii independenți.

Din informațiile transmise de primar reiese că 65 de posturi ocupate în prezent vor dispărea odată cu această comasare. “Din 267 de posturi (dintre care 206 ocupate) vor rămâne 155 de posturi (dintre care 141) ocupate.”

Procesul efectiv de reorganizare se va realiza în următoarele 60 de zile.

***

Iată mesajul transmis de Ciprian Ciucu:

“Șapte instituții, dintre care o parte înființate artificial, fragmentate, cu programe culturale cu impact mic, cu suprapuneri, cu șapte directori și șapte servicii suport (juridic, contabilitate, achiziții, administrativ. etc), care operau în afara atenției Consiliului General și a primarului au dus la un impact scăzut al proiectelor și programelor culturale care se manifestă prin:

• Lipsă de „flagship european” sau măcar regional. Niciuna dintre aceste instituții nu are un festival cultural sau brand cultural european. Evenimentele sunt bune “local”, dar nu atrag atenție internațională;

• Impact economic limitat. Astfel, aceste instituții nu generează turism cultural consistent, industrie creativă scalată, export cultural;

• Fragmentare. Au multe proiecte mici, de unde rezultă un impact dispersat. Nu există 2–3 proiecte „dominante” care să definească orașul nostru;

• Branding insuficient. Bucureștiul nu este perceput extern ca „oraș cultural”. ARCUB nu funcționează încă ca un „brand exportabil”, dar va fucționa, pentru că brandul “ARCUB” va merge mai departe.

Toate practicile și proiectele bune dezvoltate până acum vor merge mai departe. Nu vom pierde nimic valoros. De exemplu, “Teatreli”, proiectul “Lumina”, finanțările adresate lumii culturale, experiența Școlii de Arte, vor merge mai departe. Și nu doar acestea! Am punctat câteva.

Dar! Vom crea spațiu, inclusiv financiar, pentru proiecte și inițiative noi.

Acum, câteva lucruri, despre fiecare dintre aceste instituții în parte, concluziile le veți trage dumneavostră.

1. Centrul pentru Tineret. A fost o structură desprinsă din Proedus, înființată în timpul mandatului doamnei primar Firea. Nu intru în detalii de ce și ce a făcut în acest timp, sunt informații pe internet. Nu trebuie să fie despre vacanțe și dus tinerii la mare, ci despre programe educaționale. Avea zece posturi ocupate, nu avea impact. Legea ne obliga să desființăm instituțiile sub 50 de posturi;

2. Școala de arte. A fost o instituție de educație non-formală în domeniul artelor. A avut rezultate bune, dar, în ultimul timp avea probleme de capacitate administrativă și de scalare a rezultatului. Programele educaționale vor merge mai departe, vor fi mai bine susținute financiar și vor fi derulate de “Serviciul Școala de Arte” din cadrul noii instituții. Avea 28 de posturi ocupate, legea ne obliga să desființăm instituțiile sub 50 de posturi;

3. Proedus. Impactul său este experiențial, nu educațional. În activitatea sa nu am găsit indicatori clari de rezultat în termeni de competențe dezvoltate și progres măsurabil. Accentul pus a fost doar pe volum (câți participă) și nu pe calitate (ce rămâne). A operat cu costuri ridicate per beneficiar și avea o structură birocratică rigidă pentru o instituție de proiecte. Multe externalizări cu risc de eficiență scăzută și control limitat. Nu a fost integrat într-o viziune educațională coerentă;

4. Centrul Cultural EXPO ARTE. Desprins din ARCUB, pentru a fi detașat fostul director din ARCUB acolo și pentru a fi dus unul nou pe mandatul doamnei primar Firea. A preluat o parte din activitatea ARCUB. Are patru posturi ocupate, legea ne obligă să desființăm instituțiile sub 50 de posturi. Se întroarce în ARCUB;

5. Centrul Cultural Lumina. Este un proiect interesant de teatru experimental, cu potențial bun de creștere și extindere la nivel de proiect de „cartier cultural”. Va merge mai departe sub formă de proiect, nu se pierde nimic. Are cinci posturi ocupate, legea ne obliga să desființăm instituțiile sub 50 de posturi;

6. CREART. Programele cu impact rămân. Teatreli rămâne. Acestă direcție va fi orientată pe evenimente mari, festivaluri culturale, care să ne pună pe harta regională în următorii ani. Dispar “târgurile afumătoare” cu mici, bere și fasole cu cârnați. Are 47 de posturi ocupate, legea ne obliga să desființăm instituțiile sub 50 de posturi.

7. ARCUB. Instituție de tradiție, brandul cel mai cunoscut. Finanțările pe care le acordă vor continua și valoarea lor va crește. Principalele programe vor merge mai departe. Noua instituția va fi creată pe “osatura” ARCUB. Brandul va fi salvat.

O parte dintre aceste instituții au contracte cu firme de leasing operațional, cu zeci de muncitori platiți în fiecare zi, fără să existe o coordonare și eficientizare bazată pe nevoi comune. Plus contracte cu diferite firme pentru monat și demonat căsuțe etc.

Din 267 de posturi (dintre care 206 ocupate) vor rămâne 155 de posturi (dintre care 141) ocupate.

Directorul instituției va fi desemnat prin concurs anunțat din timp! Vom avea o instituție puternică, importantă, cu capacitate administrativă.

Acestă instituție va fi bine susținută financiar, va avea impact! După finalizarea reoganizării va primi sarcina să dezvolte o strategie culturală și una de educație non-formală. Deoarece are o mai bună capacitate de a atrage expertiză și mediul cultural decât Direcția de Cultură din cadrul PMB.

Toate programele vor fi auditate! Pentru prima dată. Nu este vorba despre audit contabil, ci de auditare culturală, pentru a vedea ce ținem și a înțelege ceea ce ne lipsește.

Cui îi este teamă de auditare? Deoarece o bună parte din rezistență de aici a plecat. Instituții pe multi bani publici, neaudiate, neevaluate, care nici măcar nu răspundeau cerințelor de transparență venite dinspre Consiliul General.

Că se pierd anumite privilegii, este adevărat. Exista rețele și rețete , ca peste tot.

Da, sunt perfect conștient că acest proces i-a luat pe mulți prin surprindere și că l-am derulat cu rapiditate. O parte dintre criticile dumneavostră au fost justificate: nu am comunicat înainte ceea ce v-am comunicat acum. Doar că am prins o fereastră de oportunitate pentru a face ceea ce a fost corect de făcut. Sunt mulți oameni din zona culturală care mi-au trimis mesaje în privat care au apreciat demersul.

O astfel de instituție va fi mult mai importantă, mai vizibilă, mai în atenția publicului și a presei și a Consiliului General și am mea, decât șapte altele mărunte.

Judecați-mă peste doi ani. Acum, dați-mi voie să-mi pun viziunea în practică și să-mi duc mandatul. Dacă nu veți fi mulțumiți, mă veți sancționa la vot. Nu am venit primar să nu fac nimic, doar să șurubăresc pe ici, pe colo.”

Vă reamintin că ARCUB, CREART, Proedus, Centrul Cultural Lumina, Centrul Cultural Expo Arte, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte au fost desființate pe 2 aprilie prin comasare, după cum Cultura la dubă a anunțat în premieră. Programele lor vor fi preluate de o structură unică – Direcție Generală Arte și Evenimente Urbane, sub conducerea unui director numit de primarul general în primă fază, urmând ca ulterior să fie organizat concurs.

Proiectul de comasare inițiat de Ciprian Ciucu a primit de la consilierii generali 46 de voturi pentru, 5 abțineri și 0 voturi împotrivă.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post Ciprian Ciucu despre comasare: “Instituții pe mulți bani publici, neaudiate, neevaluate, care nici măcar nu răspundeau cerințelor de transparență” appeared first on Cultura la dubă.

Sâmbătă dimineața, pe o vreme ploioasă, aproximativ 50 de oameni de teatru au participat, la ARCUB, la dezbaterea inițiată de primarul general Ciprian Ciucu pe tema concursurilor de management din teatrele bucureștene, pe care intenționează să le organizeze anul acesta, după o pauză de aproximativ 5 ani.

A fost pentru prima dată în istorie când un primar al capitalei a organizat o astfel de dezbatere, inițiativă apreciată la unison de către vorbitori, chiar dacă rezultatul a fost mai degrabă vag.

La eveniment au participat figuri importante precum regizorul Eugen Jebeleanu, Tudor Chirilă, regizoarea Leta Popescu, regizorul Andrei Grosu, directorul interimar al Teatrului Bulandra, Vlad Zamfirescu, vicepreședintele UNITER, Aura Corbeanu, precum și doi foști miniștri ai Culturii, Corina Șuteu și George Ivașcu.

Doar câțiva dintre cei prezenți au luat cuvântul, iar discuția s-a dus în mai multe direcții, de la nevoia unei legislații îmbunătățite privind instituțiile de cultură, la nevoia unei strategii culturale ori a rescrierii regulamentelor unora dintre teatre care, în timp, și-au schimbat misiunea artistică și socială.

Cu toții și-au exprimat dorința pentru organizarea unor concursuri corecte, transparente. Pentru asta e esențială numirea în comisii a unor oameni de specialitate integri, agreați de toată lumea – ceea ce pare mai degrabă o misiune imposibilă, ținând cont de subiectivitatea specifică domeniului și de scindările din interiorul breslei.

Fiindcă nu doar politicienii au probleme de credibilitate, ci chiar și lumea teatrului. Măcinată de bugete din ce în ce mai limitate, de propriile nesiguranțe sau divergențe de opinii, breasla teatrului românesc duce povara propriilor bătălii, unele pierdute, altele în desfășurare.

Nimeni nu a atins în această dezbatere subiectul momentului, la care primarul este în măsură și trebuie să ofere explicații – comasarea a 7 instituții cu profil cultural și educațional: ARCUB, CREART, Proedus, Centrul Cultural Lumina, Centrul Cultural Expo Arte, Centrul pentru Tineret și Școala de Arte ar urma să fie desființate, iar unele dintre programele lor păstrate și gestionate de o structură unică.

Peste weekend a apărut o petiție publică semnată de mai mulți oameni de cultură, pentru a-i cere primarului să renunțe la comasări.

Într-un interviu exclusiv pentru Cultura la dubă, realizat la finalul dezbaterii, Ciprian Ciucu a vorbit pe larg despre argumentele sale privind comasarea, dar și despre alte probleme care vizează cultura urbană, de la consolidarea clădirilor cu risc seismic, la dezbaterea privind graffitiul.

Totoadată, Ciucu anunță în premieră intenția de a concesiona clădiri de patrimoniu mediului privat, în contextul în care recunoaște incapacitatea financiară a primăriei de a consolida pe măsura nevoilor orașului.

***

Ciprian Ciucu: “Sunt undeva la 30-40% din a înțelege complexitatea lumii teatrului.”

“Domnule primar, cu ce gânduri ați inițiat această întâlnire și cu ce gânduri plecați în urma ei?

Am început această întâlnire ca un proces normal de consultare și toate intervențiile pe care le-am auzit astăzi au fost cu adevărat revelatoare pentru mine. Sunt undeva, mă autoevolez acum, la 30-40% din a înțelege complexitatea lumii teatrului.

Chiar dacă nu am avansat foarte mult, avem aceste concluzii: vom face două grupuri de lucru pe care le vom instituționaliza prin decizia mea. Unul pentru a selecta membrii viitoarelor comisii, care la rândul lor îi vor evalua pe cei care vor concura pentru postul de manager de teatru.

Și al doilea pentru a scrie niște caiete de obiective clare, care să fie în concordanță cu misiunea teatrelor noastre.

Și, după ce vom trece de această etapă și vom avea și oamenii care să selecteze viitoarele comisii, putem să și anunțăm înscrierea pentru comisii. Pentru mine este un pas înainte.

Am aflat și foarte multe lucruri despre teatrul din București, despre lumea teatrului, despre nevoile teatrelor și despre consumul cultural. Deci de aici plecăm.

În ce măsură veți ține cont de anumite opinii care au adus în discuție nevoia unei strategii culturale, nevoia schimbării legislației, astfel încât, în mod normal, ar fi amânat, de fapt, procesul de organizare a concursurilor? Ce este, de fapt, prioritar dintre toate aceste nevoi?

Eu trebuie să mă asigur că vom avea un proces corect, dar totodată să nu dureze foarte mult și să nu mai avem finalitatea de a avea manageri la teatre.

Voi acționa politic, în concordanță cu ceea ce vor spune specialiștii, pentru a susține o legislație în cultură relevantă pentru ziua de astăzi.

Dar rămâne în continuare o prioritate pentru dumneavoastră să organizați concursurile? fiindcă interimatele și-au pierdut de mult timp legitimitatea, iar teatrele sunt conduse de oameni numiți de primar, fie că unii sunt agreați de breaslă, fie că nu.

Da. Se pare că sunt și rezultate bune ale interimatelor, așa cum au fost prezentate astăzi, dar nu este normal să ai trei ani, cinci ani, un provizorat pentru orice instituție, că este vorba despre o școală, un teatru, un club sportiv. Oricare altă instituție are nevoie de un management stabil și asumat.

Ați vorbit la un moment dat în această întâlnire și despre nevoia de a restructura Direcția de Cultură din cadrul primăriei și știu că de-a lungul timpului, în solicitări oficiale pe care le-am făcut, ca jurnalistă, am primit inclusiv explicația că nu se pot organiza concursuri, fiindcă nu există un director al Direcției de Cultură. Care e situația acum și ce intenționați să faceți pentru această direcție, pentru reformarea ei?

În acest moment toată primăria este într-un proces de restructurare. După ce vom finaliza procesul de restructurare al primăriei, atunci vom avea și concursuri pentru mai multe posturi de director, nu doar pentru directorul de cultură.

În ceea ce privește aceste concursuri din primărie, pot spune că eu am fost președinte al Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Așa cum este legea și cum este tradiția să se organizeze astfel de concursuri, ele nu țin foarte mult cont de specificitatea domeniului. Că dacă dai concurs la direcția de transporturi sau la direcția de cultură, omul trebuie să învețe cam aceeași bibliografie, ceea ce este stupid, în sensul să știe legislația muncii, să știe legislația codului administrativ, pentru că sunt funcționari publici.

Și atunci va trebui să vedem cât de mult putem pe fiecare zonă ca în concursuri să introducem cât mai puțin din codul administrativ sau din legislația muncii și cât mai mult din specificul direcției respective.

“Prefer să am o instituție mai mare, cu mai mulți oameni, cu o capacitate administrativă mai bună, din care să dăm la o parte ceea ce nu era eficient în termeni de impact și să avem programele deja consacrate, cerute de către cetățeni.”

Apropo de restructurare, deja ați anunțat intenția de a comasa 7 instituții de cultură. Puteți să ne spuneți ce stă la baza deciziilor, dacă ați făcut niște studii sau cu cine v-ați consultat? Cum primarul ia efectiv decizia de a uni o instituție cu alta?

În primul rând am avut o analiză și ne-am dat seama că programele noastre culturale nu au un impact suficient de mare raportat la resursele care sunt destinate. În momentul de față pot spune că cel puțin din sutele de milioane care merg la cultură, și vorbim despre sute de milioane, la instituțiile noastre merge cam cel puțin jumătate, dacă nu chiar o sumă cât de cât apropiată cu cât merge la teatre.

Adică la trei instituții merg foarte mulți bani, poate ar fi mai bine să meargă mai mult la teatre sau la alte instituții de cultură.

Și atunci, ceea ce mi-am propus prin această comasare, care aduce împreună șapte instituții în acest moment, este să respectăm legea, pentru că avem o lege. Aceste instituții sunt ca niște administrații. Ele nu au statutul de teatre, în sensul de instituții de cultură care au legislație specială.

În acest context am nevoie de o coerentizare și de un control al costurilor și, vă zic sincer acest lucru, pentru că toți acești mulți bani care se toacă pe diferite mici progrămele ale uneia sau ale alteia, sau pe diferite cursuri, ele trebuie să fie livrate pentru număr cât mai mare de cetățeni, la o calitate cât mai bună și cât mai bine organizată. De multe ori, fiind micuțe, nu se aude despre ele.

E nevoie de această restructurare impusă de reforma din administrație, dar și pentru că legea nu mai permite azi să ai instituții mai mici de 50 de oameni. De exemplu, dintre cele 7 pe care le comasăm, 5 nu mai aveau 50 de oameni. Deci, oricum, eram forțați legal să se întâmple acest lucru.

Prefer să am o instituție mai mare, cu mai mulți oameni, cu o capacitate administrativă mai bună, din care să dăm la o parte ceea ce nu era eficient în termeni de impact și să avem programele deja consacrate, care sunt cerute de către cetățeni. ARCUB are programele lui. Cel puțin 50-60% din ceea ce merge trebuie să rămână. Adică nu am venit să destructurăm totul. Păstrăm ceea ce este bun.

La fel are și CREART. iMapp (n.r. festival de videomapping organizat în Piața Constituției), de exemplu, este un program foarte cerut de către bucureșteni, el trebuie să continue.

La fel și programele celorlalte instituții, astfel încât ceea ce avem mai bun să păstrăm, să creștem impactul și cât mai mulți dintre bucureșteni să simtă.

Puteți să-mi spuneți, vă rog, de ce considerați că iMapp este un program important care ar trebui păstrat?

L-am dat ca exemplu. Știu că are notorietate. Dar evident că va urma o analiză de coerență pe care viitorul management al acestei instituții o va face și vom prioritiza împreună și în raport cu strategia a culturală a Bucureștiului, care acum nu există. Avem nevoie de ea.

Treaba mea prin această reorganizare este să avem cele mai bune proceduri cu cei mai buni oameni și cu o instituție care să aibă impact efectiv.

Vă întrebam despre iMapp pentru că, de exemplu, vorbeam cu niște artiști care au spectacole la Centrul Lumina și ei suferă pentru că urmează să fie desființat acest centru. Și se întreabă de ce un eveniment precum iMapp este mai important decât un centru artistic, unde se joacă spectacole pe tot parcursul anului?

Aici a fost o mare neînțelegere. Centrul Lumina are 5 angajați. Acei 5 angajați nu mai pot rămâne pe lege în formula actuală. Și am încă 5-6 astfel de instituții.

Am înțeles că este recunoscută valoarea programului de la Centrul Lumina, inclusiv de comunitatea artistică și de către public. Ideea este că nu o să mai fie un director. Pentru această instituție, acest director, dacă vrea să continue, poate să vină foarte bine și să se ocupe de același lucru în cadrul viitoarei structuri. Nu se va desființa ceea ce merge.

Dacă proiectul Lumina este valoros, el va continua.

Ca spațiu cultural finanțat de primărie, dar coordonat prin altă direcție. Asta să înțelegem?

Bun. Eu, ca primar, trebuie să mă uit la mai multe lucruri. Inclusiv la infrastructură. Foarte multe instituții ale primăriei funcționează pe spații închiriate, ceea ce nu este eficient. Prefer, decât să închiriem spații, să investim în niște spații sau să le dăm niște spații pe care deja le avem la Administrația Fondului Imobiliar, pe care să le amenajăm.

Orice serviciu public, inclusiv în cultură, trebuie să aibă și această condiție minimală – să fie suportabil bugetar. Și atunci, dacă sunt foarte, foarte multe disparate, nu mai sunt suportabile bugetar.

Pentru Lumina, de exemplu, am și discutat, să fie preluat fostul Cinema Lumina de către Administrația pentru Consolidări, să fie consolidat, pentru că acolo e o problemă de siguranță, în primul rând, după care programul să poată continua, nu neapărat ca o instituție, dar ca un program.

Cartografierea patrimoniului capitalei și concesionarea unor clădiri istorice mediului privat, pentru consolidarea lor

Urmează să intre în consolidare niște clădiri importante, cum ar fi Teatrul Bulandra de la Izvor, știu că e cuprins în PNRR. Ce se va întâmpla cu trupa de teatru care are activitate acolo, unde va juca pe perioada desfășurării lucrărilor?

Nu pot să vă răspund la această întrebare pentru că nu sunt pregătit și nu am soluția în acest moment. O să văd la ce s-au gândit colegii mei. Am venit doar de trei luni primar, deci nu pot să vă zic în acest moment, dar ce pot să vă zic este că o să mă preocup de subiectul acesta, să caut niște soluții.

De exemplu, un spațiu care va fi foarte generos și nu este acum pe harta mentală a nimănui, este fostul Cinema Favorit din sectorul 6, Drumul Taberei, care într-un an, doi, va fi gata.

Vorbim despre o sală cu capacitate foarte mare, care va putea găzdui nu una, poate chiar mai multe trupe de teatru, bine programate și bine cu un management foarte bun acolo.

Și ce trebuie să fac ca primar, obligatoriu, este să pun ca prioritate în programul de consolidare în special teatrele care, prin natura lor, atrag un număr foarte mare de oameni. Adică sunt pericol public. Vă dați seama, nu vorbim despr o clădire cu 2-3-5 oameni.

Despre blocul Patria puteți să ne oferiți un update? Și Nicușor Dan în mandatul său anunțase că va fi consolidat, știu că Cinema Patria fusese transferat la un moment dat la Primăria Sectorului 1, tot cu promisiunea că va fi consolidat blocul și modernizat cinematograful. Care este realitatea acum?

Are mai multe componente. Vă spun ce am reușit eu să aflu în această foarte scurtă perioadă. În acest moment suntem blocați în decizia proprietarilor de a se muta. Au fost prezentate niște costuri maximale. Nu înseamnă că aceste costuri vor rămâne. În sensul în care, în timpul licitațiilor, sunt niște indicatori tehnico-economici, cât costă să consolidezi și să renovezi blocul. Lor li se pare mare și mie mi se pare mare acest cost. Și atunci avem de făcut următoare lucruri. Plafonăm costul pe care ei îl pot suporta, deci să intre mai mult în partea primăriei, astfel încât să le garantăm că nu se ajungă la sumele de 80.000 de euro, cota lor parte, din consolidare și renovare, ci să fie niște costuri relativ suportabile, nu știu, 20.000-25.000 de euro.

Este o situație delicată pentru că odată cu consolidarea, ei rămân cu proprietatea, va crește destul de mult valoarea proprietăților și a imobilului. Și, de obicei, aceste costuri trebuie să fie recuperate de către primărie.

Deci va trebui să găsim acest cadru legal prin care să și plafonăm, dar cumva să avem și o întoarcere a investiției care să fie corectă pentru sistemul public, pentru banul public, pentru că vorbim despre proprietăți private. Și de aici a apărut blocajul.

Și mai este barul Melody din interior, de sub bloc, care trebuie să fie expropriate (n.r. proprietarul barului Melody este Adrian Mutu). Și am vorbit cu domnul primar Tuță să-l exproprieze. Nu se poate consolida fără Melody. Acum este o parte privată și va fi expropriată. Durează. Noi nu avem nici acum bugetul votat, deci va mai dura.

Un alt cinematograf istoric, Cinema București, de pe Bulevardul Elisabeta, foarte aproape de primărie, este scos la vânzare de aproximativ 2 ani pentru suma de 5 milioane de euro. Fiind monument istoric, Ministerul Culturii ar avea drept de preemțiune, dar presupun că și Primăria Capitalei ar putea face o ofertă. Există în planurile dumneavoastră vreun demers pentru astfel de exemple? Ar putea fi o soluție un parteneriat public-privat, astfel încât să salvați astfel de monumente istorice și să le redați comunității?

Este fezabil doar dacă îl vezi ca un caz singular. Dar dacă înmulțești cu 20 sau 25 de astfel de clădiri, nu mai este fezabil. Adică noi deja am prioritizat clădirile pe care le vom consolida și pentru care trebuie să avem bugete semnificative.

Dacă achiziționez o astfel de clădire cu 5 milioane de euro, care înseamnă 25 de milioane de lei, va trebui să mai bagi încă poate 50 de milioane de lei în ea. Multiplicarea este fabuloasă.

Dar noi nu ne oprim aici, vă zic cumva într-o oarecare premieră, au publicat și colegii mei pe Facebook, dar nu cred că s-a înțeles amploarea a ceea ce vrem să facem.

Am citit că vreți să faceți o cartografiere a patrimoniului capitalei.

Exact, vă pot da acum detalii. În primul rând, noi nu avem o bază unică cu clădirile din București, cu patrimoniul Bucureștiului. Avem ceva la AFI (n.r. Administrația Fondului Imobiliar). Sunt clădiri care au și nu au statut de patrimoniu.

AFI are și apartamente pe Bulevardul Iuliu Maniu, în blocuri comuniste, dar are și clădiri cu valoare istorică. Avem iarăși la Direcția de Patrimoniu altă bază de date. Avem date la primăriile de sector.

După ce vom avea acest inventar va trebui să dezvoltăm niște politici coerente. De exemplu, avem fostul Hotel Bristol, pe diagonală cu Universitatea din București. E o clădire foarte importantă.

Această clădire a fost văruită de către doamna Firea ca să nu mai arate ca și cum ar fi degradată. Dar ea nu este consolidată. Banii pe care primăria ar trebui să-i pună în consolidare se ridică iar la zeci de milioane, poate chiar sute de milioane de lei. Și atunci, ideea care este? Acolo a funcționat un hotel. Cine ar fi interesat sau ce funcție ar trebui să aibă această clădire?

O mai faci un centru cultural, un centru social, educațional, sau pentru că este într-o zonă foarte bună, o transformi dintr-un pasiv care îți consumă fonduri, într-un activ care îți produce taxe și impozite?

De exemplu, un lanț mare hotelier poate să ia această clădire, să o consolideze. Și când vor veni cu proiectul de consolidare, îl vor adapta special pentru hotel, vor fi bani privați puși acolo, încă o dată, repet, ultratransparent, ca să fie clar, să nu se înțeleagă că avem nu știu ce agendă ascunsă cu proprietatea Bucureștiului. Se va concesiona pe un număr de nu știu, 30-35 de ani, asta reiese din evaluarea proprietății, și în loc să se degradeze aceste tipuri de clădiri pe mai departe, vor fi reintroduse în circuitul economic și țesutul urban, per asamblu, va avea doar de câștigat.

Dar aceste tipuri de politici le putem creiona după ce vedem pe ce stăm. Pentru că sunt clădiri în București cu statut incert. Unele au litigii, dar măcar să știi care este statutul.

Vă garantez că sunt clădiri pe care statul nu știe dacă le are sau nu le are. Și treci pe lângă ele și te întrebi ce este aici.

De aceea am făcut un grup de lucru în nivelul primăriei. Și sper eu ca până la 15 iulie acest grup de lucru să ne producă baza de date, de la care noi vom clădi politici. E pentru prima dată când se face acest lucru, la inițiativa mea, după 35 de ani. Pentru că nu știm pe ce stăm. Și dumneavoastră ați  spus așa, domne, lăsați graffitiul, că sunt lucruri mai importante, cad clădirile pe noi. Absolut corect.

Dar ca să ajungem să rezolvăm, primul pas este această bază de date. Sunt sute de clădiri. Trebuie să avem o politică inclusiv economică sustenabilă.

Ca să consolidezi aceste clădiri te costă foarte, foarte, foarte mult. Ne împrumutăm deja de la Banca de Dezolvatare a Consiliului Europei pentru astfel de proiecte. Și atunci, obiectivul meu este să le reintroducem în circuitul economic cât mai repede. Adică mediul privat să contribuie.

Ciprian Ciucu: “Când vii și dai cu spray-ul la întâmplare, cu diferite culori, cu diferite forme, atunci ce faci? Le uniformizezi.”

Clădiri importante de patrimoniu sunt afectate grav zilnic de această practică a tagging-ului mai degrabă, ca să deosebim graffiti de tagging, în care cineva trece rapid cu un spray și dă cu el acolo, asta nu e o formă de protest. Asta e o formă de marcare a teritoriului, mi se pare chiar foarte primitivă.

Ce face Banksy înțeleg că este o formă de protest. Eu însumi vin dintr-o generație care a ieșit la proteste, am protestat și împotriva Guvernului și nu combat cultura protestului. Dar tu când ajungi să vandalizezi, că așa le numesc și nu mi-e frică de acest cuvânt, când treci repede și bagi un tag pe o clădire de patrimoniu și ai acest fenomen pe kilometri întregi de bulevarde principale…

Intervenția de curățare fiind practic imposibilă din motive legislative, dar și din motive financiare, vă dați seama cât de mult costă să vii cu un proiect pentru o fațadă doar ca să ștergi un graffiti – ai nevoie de proiect de arhitectură, de un anumit tip de intervenție pe un monument.

Mulți artiști stradali au reacționat la dezbaterea inițiată de dumneavoastră invocând teoria ferestrei sparte, în ideea că cele mai multe tagg-uri sunt date pe clădiri deja degradate. Adică mai rare sunt situațiile în care se dau peste fațade de patrimoniu îngrijite.

Este fals. Nu există în București ceva în zona centrală să nu fie de patrimoniu. Zona protejată asta înseamnă. Și de aceea noi nu putem interveni. Dacă o clădire este de patrimoniu în zona protejată, toată plinta stradală de 2-3 kilometri ia aceeași legislație. Tu când dai pe clădirea de lângă care, ok, poate nu are cea mai bună formă, tu afectezi întreaga infrastructură a zonei istorice.

Vorbim de artiști. Cei care au lucrat aceste clădiri de patrimoniu au fost la rândul lor artiști. Expresia lor artistică trebuie să fie respectată. Cei mai mulți oameni din zona culturală își doresc ca aceste manifestări artistice să rămână în identitatea noastră pe o perioadă partea cât mai lungă de timp. Sunt anumite clădiri care sunt efectiv reprezentative și ne este drag de ele și nu doar că nu le vrem dispărute de acolo, ci nu le vrem nici măcar afectate.

Și atunci când vii și dai cu spray-ul la întâmplare, cu diferite culori, cu diferite forme, atunci ce faci? Le uniformizezi. Tagging, tagging, tagging.

Cum va decide primăria ce trebuie șters și ce nu trebuie șters?

Statul trebuie să facă tot ce poate să își protejeze patrimoniul cultural și istoric. Din punctul meu de vedere, orice clădire din patrimoniu pe care se dă cu șpray trebuie protejată.

Primăria Capitalei, care are și ea cred, câteva urme de spray, este obiectiv de patrimoniu. Și multe alte clădiri au același statut. Ce vreau să spun este că acest fenomen, superficial de foarte multe ori, le omoară spiritul pe care artiștii vremurilor l-au pus în ele. Nu le mai vezi. Și n-am nimic cu ideea de a protesta. Și înțeleg și paradoxul de a protesta în mod organizat.

Dar dreptul de a protesta nu trebuie să fie superior dreptului unor artisti care s-au manifestat în trecut pentru a crea ceva. Este normal ca aceste clădiri de patrimoniu să fie protejate și pentru generațiile următoare.

Și ce faceți dacă veți investi mulți bani pentru curățare și vor veni din nou și vor da cu sprayul peste?

Pot să nu fac nimic, să continue să arate ca acum. Asta este opțiunea cea mai facilă pe care o abordau toți primarii de până acum, să nu faci nimic e cel mai lejer. Și când îmi vor reproșa oamenii care își doresc să vadă cădirile în forma lor reală, o să-i trimit la dreptul de a protesta al unor tineri, cărora nu am ce să le fac. E foarte facil.

Strict financiar vorbind, primăria va cheltui niște bani cu curățarea acestor fațade. Ce faceți dacă veți cheltui acei bani și vor veni și vor da altele peste? La cheltuirea banului public mă refer.

Vom relua procesul. În orașele civilizate, Viena, Paris, respectul pentru proprietate este mult mai mare. Politica este de a zădărnici eforturile. Adică dacă intervin în 24 de ore, cel care a făcut graffiti nu va mai reveni. Dar dacă constant ai același comportament, care îți consumă niște resurse, poți să-l pui la vandalism, din punctul meu de vedere.

Sunt singurul primar care a organizat un festival de graffiti în București ever. Primul și singurul din istoria Bucureștiului. Am încurajat această cultură a protestului și am oferit un spațiu public de manifestare.

Dacă dumneavoastră organizați festival de street art, nu înseamnă automat că încurajați cultura protestului, pentru că este un mediu controlat.

E un principiu în neoliberalismul acesta care este clamat. Sunt liber să fac ceea ce vreau, atâta timp cât nu îngrădesc libertatea celuilalt. Dar oamenii aceștia protestează afectând proprietățile altor oameni. Cu alte cuvinte, să zicem că vreau să protestez și eu cu cheia pe mașina dumneavoastră. Este ok? Eu cred că este artă. Fac o steluță.

Totuși, avem o manifestare a autorității și respectăm legile sau putem să lăsăm orașul într-o ideologie ultra de stânga, non-intervenționistă, a anarhiei, pentru că și anarhia este definită foarte clar în științele politice – avem o zonă în care autoritatea nu trebuie să mai existe și să nu afecteze niciun fel dreptul protestului. Toți protestăm, toți sunt niște protestatari. După care o să avem un mediu urban conform propriilor noastre decizii și acțiuni.

Mai am o singură întrebare pe subiectul acesta. Ați spus deseori că luați orașul la pas. Ați văzut acum câțiva ani, când era Florin Cîțu premier, stencil-urile cu “Cîțu salvează economia”, răspândite prin tot orașul? Ele au fost date inclusiv pe Ateneul Român, monument inclus în patrimoniul UNESCO.

Și pe blocul în care stau eu, în Drumul Taberei.

Aceste stencil-uri cu mesaj politic au fost cumva încurajate, plătite de PNL?

Mi-ar fi rușine dacă ar fi așa ceva. Să aflu așa ceva. Nu știu cum au apărut. Am văzut și cu Ciolacu, am văzut și cu alții. Și cu Ciucă erau la un moment dat.

Deci nu aveți cunoștință că PNL ar fi plătit vreodată pentru astfel de mesaje?

Doamne ferește! Adică am conștiință că nu s-a plătit, că s-ar vedea în documentele contabile. Alea mi se par niște mizerii.

Un alt subiect care are legătură cu patrimoniul orașului și nu are încă o rezolvare este Cathedral Plaza. Știu că exista o decizie judecătorească pentru demolare, Nicușor Dan a dat la rândul său o dispoziție de demolare, dar ea a fost atacată de proprietari. Care este situația în prezent?

Este doar o hotărâre judecătorească atacată în instanță, la apel. Și există o decizie a primarului general deja semnată pentru demolarea clădirii. Și mai există o contestație, de aceea nu s-a demolat clădirea. A fost atacată decizia primarului general de demolare, deci încă nu avem o decizie definitivă. Al doilea motiv cred că este economic. Și mai este un motiv. Unii spun așa – nu este soluția tehnică cea mai bună de a o demola de tot, pentru că deja cu actuala configurare s-ar mișca și-ar afecta și mai mult biserica catolică. Și atunci sunt două ipoteze.

Cum poți da niște costuri rezonabile pe care să le suporți tot tu, stat, să nu afectezi clădirea monument. Cealaltă gândire ar fi să duci, totuși, clădirea în niște parametri urbanistici corecți ai zonei, adică ce spune acum legea? Spune că poate să aibă acolo maxim patru etaje. Atunci o dai jos până la patru etaje și o lași într-un registru urbanistic corect.

Problema este că nu ai legislație în România care să-ți permită să faci așa ceva, deși soluția tehnică mai corectă ar fi aceasta.

Deci avem această tensiune între soluția juridică, voința politică, care este aceeași cu soluția juridică de a o demola și să vedem care este soluția tehnică pentru a demola. Din păcate, pe termen scurt de un an, doi, trei, nu văd, vă zic sincer, o soluție. 

Urmărind activitatea dumneavoastră de când ați devenit primar, postările pe care le faceți, pare așa că ați găsit un dezastru la Primăria Capitalei. Care este realitatea? precedentul primar a fost Nicușor Dan, ales președintele României.

Nicușor Dan a făcut cât de mult a putut să facă în contextul pe care l-a avut. N-am ce să-i reproșez.

Puteți dumneavoastră mai mult? aveți același context, dacă nu unul și mai dificil, ținând cont de criza politică, economică.

Nu știu, asta rămâne să demonstrez, dacă o să mai merit un mandat. Dar am zis că am nevoie de puțin 2-3 mandate. Orașele care s-au schimbat, luminat la față, în care există ordine, cum ar fi Parisul, Viena, Barcelona, au avut primari care au stat mai mult de un mandat acolo. Și orașele din România, care sunt cât de cât puse la punct, au avut primar că au stat două, trei mandate minim. Unii au stat, cum este Emil Boc, și cinci mandate. Și arată mai bine pentru că ai o coerență pe o perioadă lungă de timp.

Aici vorbim despre un oraș cu o guvernanță schizoidă în care ai 7 primari. Și, cu atât mai mult, inerția este mai mare și timpul necesar pentru a acționa sistemic și concentrat, cu efecte vizibile,  este mai mare.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară AICI. Sau poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI, începând cu 1 ianuarie 2026.} 

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice}

The post INTERVIU Ciprian Ciucu: “Nu am venit să destructurăm totul. Păstrăm ceea ce este bun. De exemplu, iMapp.” appeared first on Cultura la dubă.

Tracy Chavalier, una dintre cele mai cunoscutoare scriitoare contemporane în lume, autoarea celebrului roman Fata cu cercel de perlă, a vizitat recent, pentru prima dată, România, fiind invitată specială la FILIT – cel mai important festival de literatură din țara noastră, organizat la Iași.

Născută și crescută în Statele Unite, Chevalier locuiește de 40 de ani în Marea Britanie și scrie bestsellere încadrate de critici în genul ficțiunii istorice. În România, cele mai multe dintre cărțile sale sunt publicate la Polirom. Printre acestea amintim Sticlăreasa, Îngeri Căzători sau Un singur fir. “Scriu despre acele femei care nu au avut o voce”, spune autoarea.

Experiența din România i-a adus mai multe revelații – a fost impresionată de numărul mare de tineri care i-au citit cărțile, a ajuns accidental să atingă moaștele Sfintei Parascheva și a rămas surprinsă de amalgamul de stiluri arhitecturale din București.

M-am întâlnit cu Tracy Chevalier în prima dimineață de după FILIT, la București. După interviu, i-am propus și a acceptat să facem o plimbare în Cișmigiu, apoi am însoțit-o, total neplănuit, la itinerariul pe care și-l pregătise – a ținut să viziteze Mănăstirea Stavropoleos, interiorul Carului cu bere, Pasajul Vilacrosse sau librăria Cărturești Carusel.

Pe cât de delicată este atunci când vorbește despre literatură și despre oameni, pe atât de vehementă devine când vine vorba despre politica pe care Trump o duce în Statele Unite. “Wake the fuck up!” – îndeamnă tinerii americani să fie mai vocali și să nu accepte transformarea SUA în ceea ce e pe cale să devină, după spusele sale, un stat autoritar.

***

Mai întâi de toate, cum v-ați simțit la Iași? Cum vi s-a părut experiența de acolo?

A fost grozav. Nu știam la ce să mă aștept. Nu fusesem niciodată în România. Mi-a plăcut că e un oraș mic și e ușor să te plimbi pe jos. Există un număr incredibil de muzee și lucruri dedicate scriitorilor. De exemplu, mergeam printr-un parc și erau bănci pe care era scrisă poezie. Apoi, există un muzeu al poeziei, cu lucruri uimitoare, nu știu dacă ai fost acolo.

Da, am fost și mi-au rămas în minte pantofii poeților, parte din expoziție.

Exact, și pe mine m-a impresionat treaba asta cu pantofii fiecărui poet. Am făcut poze și le-am trimis unei prietene, poetă, din Canada. I-am arătat și mașinile de scris. Mi s-a părut un muzeu foarte jucăuș.

Și apoi am văzut camera dedicată lui Emil Brumaru. M-am gândit, cum au putut să-și imagineze asta? Eu mă consideram relativ creativă, dar niciodată nu m-aș fi gândit să fac așa ceva. Mi s-a părut că este un mare omagiu adus tuturor legăturilor literare din oraș. Iar asta m-a făcut cu adevărat fericită.

Ați observat pozele cu camera reală a lui Emil Brumaru?

Oh, da! Era plină cu cărți care înconjurau patul lui mic. Apoi erau aceste căni de cafea rămase. A fost pur și simplu grozav.

Apoi, mergând pe aleea pietonală spre Palatul Culturii, am început să intru în biserici.

Există o catedrală veche lângă. Bisericile de acolo aveau o arhitectură aproape bizantină, diferită decât ceea cu care sunt eu obișnuită, anume goticul occidental, catedralele din Anglia sau Franța. Aici am găsit un loc cu adevărat foarte spiritual.

Nu mă așteptam la asta.

Iar seara a fost evenimentul în Teatrul Național Iași, care era atât de opulent. Am fost impresionată, foarte fericită.

Vorbind despre religie, așa cum ați spus, ați fost în biserică și ați atins moaștele. Ați făcut-o pentru ați crezut în asta? Sunteți o persoană religioasă?

Probabil cel mai apropiat lucru de mine sunt quakerii din Anglia, care venerează divinitatea în tăcere. Nu sunt un membru complet înscris, dar particip. Merg la întâlnirea de închinare într-o duminică. Te întâlnești acolo și stai în tăcere timp de o oră. Este ca o meditație.

Nu cred în orice sau în oricine, dar înțeleg rostul religiei de a aduce un fel de pace și liniște în această viață uneori haotică. Și chiar apreciez ritualurile religioase. Nu mă refer la lucrurile pe care religia le face altor religii și altor oameni. Toate războaiele care au început din cauza religiei sunt îngrozitoare.

Dar ca ceva pentru viața de zi cu zi, care să te mențină ancorat, este un lucru bun.

Pentru că ați menționat instalația inspirată de camera lui Emil Brumaru, mă întreb cum arată biblioteca dumneavoastră de acasă?

Cu siguranță nu dorm înconjurată de cărți, haha. Există câteva pe noptiera mea, avem o casă plină de cărți. Dar sunt puțin mai ordonate decât erau cele ale lui Brumaru. Studioul meu este mic. Îmi plac spațiile mici și înghesuite. Am o mulțime de cărți și o mulțime de grămezi de hârtie în jur. Întotdeauna este puțin haos în fața mea.

Dar un designer m-a ajutat să-l refac acum câțiva ani, pentru că stăteam la o masă veche care nu se potrivea. Acum este un birou de culoare roșu închis, asemănător cu cireșul. Iar pe rafturi… designerul a sugerat să construiesc rafturi în fața mea, pentru a pune pe ele lucruri mici. Și în acele mici colțuri sunt obiecte reale care apar în cărțile mele.

De exemplu, câteva conuri de arbori de sequoia dintr-o carte pe care am scris-o, fosile, bucăți de quilt și broderie din alte cărți. Și, desigur, un colț este dedicat Fetei cu cercel de perlă, cu tot felul de interpretări ale picturii. De exemplu, la Iași, o femeie pe nume Adela a venit la mine și mi-a dăruit o păpușă croșetată. Ne-am împrietenit apoi pe Instagram, am postat poza cu păpușa și este foarte apreciată.

A venit de la o distanță de 500 de kilometri pentru a-mi face acest cadou. M-a impresionat foarte tare. O să pun păpușa la locul de cinste când ajung acasă, să fie printre toate celelalte interpretări ale Fetei cu cercel de perlă.

Când întâlnesc un artist, îmi place să-l întreb despre copilăria lui. Consider că este important să știm de unde a început totul, în ce fel de familie, ce fel de mediu. Așa că aș dori să vă întreb care sunt primele amintiri pe care le aveți din copilărie.

Primele mele amintiri sunt legate de plaja unde mergeam cu familia mea și de citit. Am amintiri cu părinții mei citindu-mi. Copiii întotdeauna vor aceleași cărți, citite din nou și din nou, pentru că este reconfortant. Și îmi amintesc că tatăl meu îmi citea aceeași carte pe care o ceream eu, era atât de obosit să citească aceeași carte din nou și din nou, încât a încercat să sară câteva pagini. Nu, tată, întoarce-te. Ai uitat această parte – i-am spus.

Acestea sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria mea.

A stat mult în pat, a mers mult la spital. În alte momente era mai bine, dar, în cele din urmă, a murit. Așa că asta a modificat puțin copilăria mea.

Pe atunci, încercam să găsesc în jur ceva care să mă consoleze, iar asta era ceea ce făceau cărțile. Așa că, odată ce am putut citi singură, obișnuiam să merg la bibliotecă în fiecare săptămână. Nu la librărie, ci la bibliotecă. Să împrumut cărți și să devin prietenă cu bibliotecara, cu copiii de acolo. Bibliotecara îmi punea deoparte o carte, special pentru mine. Iar când o aduceam înapoi, vorbeam despre ea. A fost ca un mic club de carte între noi. Cred că am folosit cărțile pentru a evada puțin, pentru a mă consola și pentru a găsi alte lumi. Așadar, cărțile au fost întotdeauna o parte foarte fundamentală a vieții mele.

Este foarte frumos ceea ce ați spus despre biblioteci, pentru că azi prea puțini oameni, mai ales politicieni români, nu înțeleg rostul bibliotecilor, importanța lor. Aici, în România, majoritatea dintre ele nu arată foarte modern, fondul de carte nu e neapărat atrăgător. Iar, pe de altă parte, librăriile sunt foarte scumpe pentru majoritatea românilor. Cum vedeți dumneavoastră importanța bibliotecilor? Ați menționat conexiunea creată între oameni.

Cred că sunt importante, pe de-o parte, pentru a aduce cărțile la un public mai larg, astfel încât să nu citească doar persoanele care își pot permite să le cumpere, ci ca toată lumea să aibă posibilitatea să le împrumute și să exploreze literatura.

Eu îmi permit să cumpăr cărți și am o mulțime de cărți necitite în casa mea. Dar în continuare eu folosesc biblioteca locală. E un fel de centru cultural pentru cartier. Când intru în biblioteca mea locală, sunt multe calculatoare și mulți oameni care le folosesc. Noi ne putem permite wifi acasă și un laptop, dar mulți oameni nu pot.

Cred că în Regatul Unit, înainte de pandemie, 20% din populație nu avea acces la internet acasă. Tindem să uităm de acești oameni. Și nu ar trebui. Au dreptul de a folosi internetul. Așadar, o bibliotecă nu este doar pentru cărți. Este, de asemenea, pentru utilizarea calculatoarelor și pentru a afla informații. Iar bibliotecarii de acolo pot ajuta oamenii cu completarea formularelor și lucruri de care au nevoie pentru autorități publice.

Apoi, există și o bibliotecă de unelte. Poți împrumuta un burghiu, poți împrumuta un aparat de curățat covoare, ceea ce este grozav pentru că… vrem să deținem un aparat de curățat covoare acasă? Nu. Așa că eu chiar am împrumutat acel aparat de curățat covoare și l-am folosit acasă, apoi l-am returnat și l-a folosit probabil și altcineva. Ceea ce este grozav.

De asemenea, vin grupuri de copii, sunt multe activități dedicate părinților și copiilor, sesiuni de lectură și altele. Așadar, o bibliotecă este mult mai mult decât pentru a împrumuta cărți.

Pentru că FILIT ne-a adus împreună, în acest dialog, aș vrea să vă întreb de ce credeți că un festival de literatură este important în zilele noastre? Poate unii oameni consideră că este plictisitor să asculte oameni vorbind, de dimineață până seara. Cum ați explica unui public mai larg de ce este important acest tip de eveniment?

Din mai multe motive. Unul este că, dacă ai citit o carte și vrei să întâlnești autorul, persoana, mintea din spatele ei, este întotdeauna fascinant să întâlnești acea persoană și să-i auzi vocea.

De exemplu, când merg eu la evenimente, uneori oamenii nu-și dau seama că sunt americancă la origine, aud accentul meu, iar reacțiile, mai ales în Anglia, sunt: oh, credeam că ești britanică!

Mie întotdeauna îmi place să întâlnesc autori ale căror cărți le-am citit, pentru că asta îmbogățește experiența de lectură. Iar dacă nu le-ai citit cărțile, este o introducere în modul în care gândesc și cum sunt, poate vei deveni curios, ești înconjurat de alte persoane care iubesc și ele cărțile. Asta formează o comunitate grozavă, o comunitate de susținere, o comunitate pasionată și filozofică. E foarte valoros să fii parte din așa ceva.

Apoi, am observant că FILIT chiar se adresează cititorilor mai tineri. Într-una dintre dimineațile de la Iași, m-am întâlnit cu 200 de copii strălucitori. Era duminică dimineața, la 10, și 200 de tineri erau prezenți. M-am gândit că în Anglia toți ar fi încă adormiți la ora asta.

A fost atât de surprinzător că erau acolo și că erau atât de pasionați de cărți și se vedea că erau atât de bine citiți. FILIT crește viitorii cititori, asta mi s-a părut cu adevărat inspirațional.

În seara de la teatru, au venit 900 de oameni, iar majoritatea dintre ei erau tineri. Când fac evenimente și festivaluri în Regatul Unit și în Statele Unite, majoritatea cititorilor mei sunt femei de 40 de ani și peste. A fost super de revigorant să am oameni mai tineri acolo.

Și m-am gândit, wow, ce faceți voi în România și nu fac ei în Anglia pentru a atrage cititorii mai tineri? Știu că în Anglia sunt și scriitori mai tineri decât mine. Eu am 63 de ani. Așadar, desigur, voi atrage oameni mai aproape de vârsta mea. Înțeleg asta, dar nu s-a întâmplat așa aici. Deci, cum faceți asta la Iași? Vreau și eu puțin din asta.

De revista ALECART se ocupă doi profesori, foarte dedicați…

Da, am aflat, dar asta e la clubul de carte. Dar la teatru? Cum au venit atâția tineri? M-am întrebat dacă avea vreo legătură cu sfârșitul erei comuniste. Pentru că există o adevărată divizare între generația mai în vârstă și generația mai tânără.

Totuși, trebuie să fiu realistă și sinceră cu dumneavoastră. Ceea ce ați văzut la FILIT este o bulă. Dacă ieși din Iași, sunt sate foarte sărace, unde probabil unii oameni nu au atins niciodată o carte. De altfel, în statisticile UE, suntem la fundul clasamentului în ceea ce privește consumul de carte, din păcate.

Wow. Nu ai crede niciodată asta dacă ești în Iași, la FILIT.

Sunt curiosă, de ce v-ați mutat din SUA în Marea Britanie și cum a influențat acest lucru scrisul dumneavoastră?

Când eram student în SUA, am făcut un semestru în Londra și m-am îndrăgostit pur și simplu de oraș. Când am absolvit, am vrut să lucrez ca editor de carte, ceea ce însemna să mă mut în New York. Și am aflat că poți obține un permis de muncă în UK, pentru șase luni, dacă ai fost student în Marea Britanie. Astfel, împreună cu doi prieteni ne-am gândit să ne întoarcem pentru șase luni în UK, înainte să trebuiască să luăm viețile noastre în serios. Hai să mergem să ne distrăm puțin!

Așa am ajuns iar la Londra și am muncit, apoi l-am întâlnit pe un tip, m-am îndrăgostit, știi, povestea obișnuită. Și m-am gândit că s-ar putea să rămân.

Mai târziu am realizat că el nu era tipul potrivit, dar în cele din urmă a apărut bărbatul potrivit și am obținut un loc de muncă în editare, ceea ce voiam să fac. Și pur și simplu s-a întâmplat că am rămas în Anglia. Nu a fost parte din planul meu, dar simt că viața mea este ușor accidentală și că a fost un accident mare, dar unul bun. Deja locuiesc acolo de 40 de ani.

Mă întreb adesea ce fel de scriitoare aș fi fost dacă aș fi rămas în State. Am fost un immigrant,am fost un outsider timp de mulți ani. M-am simțit ca un străin. Mi-a luat mult timp să înțeleg cultura și să mă simt parte din ea. Chiar și acum nu m-aș numi niciodată englezoaică. Nu sunt englezoaică. Dar sunt o londoneză. Asta sunt eu. Am fost acolo atât de mult timp, cunosc atât de bine orașul și mă simt foarte confortabil în el.

Londra este plină de oameni din alte locuri. Te urci într-un vagon de metrou și din cei 16 oameni care stau acolo, poate șase dintre ei sunt englezi. Toți ceilalți sunt din altă parte și mă simt foarte confortabil cu asta.

Cred că scriitorii tind să se retragă din acțiune și să o observe, apoi să scrie ceea ce văd. Și acesta sunt eu trăind acel șablon, trăind modul de a scrie. Mă simt puțin în afara culturii, dar îmi asta îmi permite să o privesc poate mai obiectiv.

Cum te simți acum în legătură cu ceea ce se întâmplă în Statele Unite?

E deprimant. E deprimant cât de repede se pot schimba lucrurile. Nu aș fi ghicit niciodată că vom am avea un președinte ca el și că și-ar putea consolida puterea atât de repede. Sunt îngrijorată. Cred că este pe cale să devină un stat autoritar: oameni ridicați de pe străzi, presa suprimată, universitățile, învățământul superior fiind suprimat, și nu înțeleg de ce oamenii nu sunt pe străzi, în special tinerii.

Unii dintre ei au fost. Au avut loc marșurile No Kings…

Da, dar au participat majoritar oameni mai în vârstă, de vârsta mea, care poate au o înțelegere mai profundă a istoriei. Dar ce naiba se întâmplă cu tinerii?

Eu sper că va exista o schimbare de vreun fel, dar sunt îngrijorată de alegerile din 2026 pentru congres, cred că ar putea fi declarată legea marțială, că va găsi o scuză pentru a opri acele alegeri pentru că nu este popular. Ratingul său de popularitate este de 37%, foarte scăzut. Este mai mic decât al lui Biden, așa că are doar baza lui. Oamenii care îl susțin sunt cu adevărat zgomotoși, iar majoritatea dintre noi nu suntem zgomotoși.

Cred că trebuie să ne facem auziți mult mai tare, în special sunt dezamăgită de tinerii americani. Ce naiba e în neregulă cu ei? Știi, erau destul de dispuși să protesteze împotriva multor altor lucruri care se întâmplau în lume, dar nu și împotriva propriilor probleme.

Vorbeați despre locurile de muncă pe care le-ați avut în Marea Britanie la început. Am vorbit la FILIT cu scriitori români, iar mulți dintre ei se plângeau de lipsa timpului pentru scris, deoarece aici în România nu există scriitori care să facă doar asta. Cam toată lumea are un loc de muncă principal. Ce fel de job ați avut înainte de a începe să vindeți cărți și de a putea trăi doar din scris?

Am fost editor de carte, iar asta m-a învățat multe despre cercetare, deoarece am fost editor al unor cărți de referință despre scriitori și artiști, așa că a trebuit să fiu foarte precisă. Am învățat să fac cercetări istorice, iar asta m-a ajutat ulterior să fac cercetări pentru cărțile mele. De asemenea, am învățat cum să curăț cuvintele, cum să fac cuvintele mai bune. Dar, după un timp, m-am săturat de asta.

Am vrut să îmi fac propria lucrare cu propriile mele cuvinte. Până la a doua mea carte, Fata cu cercel de perlă, nu am putut scrie cu normă întreagă. Sunt unul dintre norocoșii care pot scrie acum cu normă întreagă, fără a fi nevoită să fac și alte slujbe: predare, scriere creativă și jurnalism, pe care majoritatea prietenilor mei scriitori le fac.

Dacă nu aș fi avut succesul pe care l-am avut, probabil că aș face în continuare editare de carte.

Fata cu cercel de perlă v-a făcut cunoscută ca autoare în întreaga lume. Cum s-a născut ideea de a scrie această carte?

Cunoșteam pictura de mult timp. Sora mea a avut un poster cu ea, eu am avut un poster cu ea, iar mai târziu am aflat cine este pictorul. Am început să caut toate picturile de Vermeer din lume pentru a le privi. Iar într-o zi, doar zăceam în pat uitându-mă la o imagine cu Fata cu cercel de perlă, când mi-am dat seama că nu este un portret al unei persoane. Ea nu se uită la noi. Ea se uită la el. Este, de fapt, un portret al unei relații. Asta este ceea ce vedem eu, expresia de pe fața ei reflectă cum se simte în legătură cu el.

Deci, cine este ea? Am aflat că nu știm cine este, așa că, am zis, trebuie să inventez. Așa s-a întâmplat.

Ce iubiți cel mai mult în procesul de scriere și din toată experiența care vine odată cu publicarea unei cărți, lansări publice, întâlniri cu cititorii?

Toate acele lucruri sunt diferite, foarte diferite. Procesul de scriere este cel mai greu. Cercetarea este distractivă. Îmi place. Trebuie să mă forțez să mă așez în fiecare zi la birou. E ca un fel de exercițiu. Nu-mi place să o fac, dar mă simt mai bine după ce am făcut-o.

De obicei, am un moment sau două în care se leagă totul. Cuvintele din mintea mea, ceea ce gândesc și ceea ce iese pe pagină, se potrivesc.

Am această viziune despre gândul care este în mintea mea și apoi se transformă în cuvinte pe pagină, iar toate micile lucruri se desprind din el pe măsură ce coboară. Așa că ceea ce scriu este ca și cum nu ar fi niciodată 100% ceea ce gândesc. Acesta este idealul platonician aici. Și aceasta este realitatea. Întotdeauna se pierde ceva în procesul de a ajunge pe pagină. Cu toate acestea, persist.

Îmi place să editez, când pot să văd ce e în neregulă. Când reușesc să repar ceva e un sentiment plăcut.

Am remarcat că la seara FILIT ați spus că vă place să printați totul și să editați cu mâna, pe hârtie, apoi faceți modificările pe laptop.

Da, îmi place scrisul de mână. Pur și simplu mi se potrivește mai bine.

Cât despre întâlnirile cu cititorii, cum vă fac să vă simțiți?

Ceea ce se întâmplă după publicare, e ceva foarte diferit, folosește un mușchi diferit. Atunci când scriu, sunt destul de izolată. Iar după ce public, ies din izolare. Știu că sunt mulți scriitori care urăsc asta, pentru că vor să rămână acolo, în intimitate.

Mie îmi place să ies, dar trebuie să spun că poate fi și obositor. Îmi place să întâlnesc cititorii. Sunt curioasă ce o să întrebe. Ei mă surprind mereu. Și sunt un bun reminder când îi întâlnesc, îmi amintesc pentru cine scriu. Nu scriu pentru mine, scriu pentru ei. Și este important pentru mine să mă conectez la cititori.

V-ați simțit vreodată subestimată pentru că sunteți o scriitoare, o femeie?

Este dificil să deslușesc asta, pentru că eu am primit mai multă atenție decât mulți autori.

Mulți scriitori publică ceva și se roagă pentru un interviu sau o recenzie, scriu o carte minunată, și nimic nu se întâmplă.

Sigur, de obicei munca mea este evaluată, dar nu primesc recenzii la fel de multe precum colegii mei bărbați. Văd asta. Cineva ca William Boyd sau Ian McEwan este întotdeauna revizuit pe toate fronturile. Fiecare ziar are o recenzie a celei mai recente cărți. Poate că nu sunt în aceeași ligă cu ei, e în regulă.

Dar, totuși, te întrebi, bine, ce se întâmplă aici? Nu știu dacă asta se întâmplă pentru că sunt femeie sau dacă ceea ce scriu, ficțiune istorică, nu este un gen luat atât de în serios. Așa că, dacă aș vrea să devin o scriitor mai serioasă, ar trebui să scriu un roman contemporan, un roman despre probleme actuale, un roman mai direct. Dar eu tind să fiu mai subtilă decât atât.

Cred că femeile autoare primim mult mai multă atenție acum decât înainte, dar în continuare nu cred că se întâmplă la nivelul la care primesc autorii bărbați.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Tracy Chevalier, scriitoare: “SUA este pe cale să devină un stat autoritar și nu înțeleg de ce tinerii nu sunt pe străzi.” appeared first on Cultura la dubă.

Cunoscut anterior pentru rolul din The Book Thief (Hoțul de cărți), 2013, Ben Schnetzer interpretează acum povestea lui Celibidache, din tinerețea petrecută în România, la Iași și la București, până spre maturitate. Pentru acest proiect, actorul a petrecut trei luni de pregătire în Marea Britanie, o săptămână în Germania, unde a lucrat cu dirijorul Konrad von Abel, și două luni la filmări în țara noastră.

Rezultatul pe care îl vedem pe marele ecran este impresionant. Schnetzer reușește să redea cât se poate de credibil carisma tânărului Sergiu Celibidache, dar și frământările și suferința cauzată de despărțirea bruscă de familia sa din România sau de războiul trăit în Berlin. Nu în ultimul rând, relația sa cu muzica este construită profund, iar asta se remarcă în scenele în care apare dirijând orchestrele românești care au interpretat live în timpul filmărilor.

În singurul său interviu oferit în presa din România, pentru Cultura la dubă, Ben Schnetzer vorbește despre întreaga experiență din spatele filmului Cravata Galbenă, dar și despre viziunea sa asupra cinemaului de azi.

Interviul a avut loc zilele trecute pe zoom, în timp ce actorul se afla în Montana, acolo unde filmează alături de Michelle Pfeiffer o serie de televizune, The Madison.

Originar din New York, Ben este totodată tatăl a doi copii mici și mărturisește că povestea relației tată-fiu, redată în Cravata Galbenă, l-a atins în mod special.

***

Ben, în primul rând, te rog să ne spui ce te-a convins să faci parte din acest proiect.

Când am citit acest scenariu, am fost foarte impresionat, emoționat de poveste, dar am fost de asemenea cu adevărat intrigat de provocarea cu care venea acest proiect efectiv. Erau multe lucruri diferite cu care trebuia să te confrunți. Îmi amintesc că am spus: ‘Oh, orice actor care joacă acest rol va trebui cu adevărat să muncească foarte mult.’ Și asta a fost palpitant pentru mine.

Mi-a plăcut foarte mult lentila prin care este spus filmul, am rezonat cu adevărat cu acel unghi de vedere al dinamicii tată-fiu și cred că a făcut ca filmul să se deosebească față de alte biografii, alte călătorii ale eroilor.

Apoi, știi, uite, suntem amândoi părinți tineri și încercăm să corectăm greșelile pe care le fac părinții noștri. Uneori ne găsim mergând în pantofii lor. Au fost momente în care cu siguranță mă gândeam, oh, Doamne, sună exact ca mama mea.

Da, asta e adevărat. Și mie mi se întâmplă.

Da. Da. Și, în unele privințe, sunt recunoscător pentru asta. Dar sunt și momente când cred că asta mă sperie puțin. Și cred că unul dintre lucrurile care mi s-au părut cu adevărat intrigante a fost că în anii mai în vârstă ai lui Sergiu Celibidache, interpretat de John Malkovich, el nu este acest tip de ideal perfect al unui tată care a avut o copilărie dificilă și care a ajuns să fie un tip perfect.

Nu, el și-a corectat cursul, dar are și propriile sale defecte și propriile sale obsesii, iar tatăl său trăiește încă în el. Asta cred că a fost ceea ce m-a intrigat cu adevărat.

Cum a fost să lucrezi în România pentru prima dată? Îmi pot imagina că nu știai multe despre țara noastră. Sau despre filmele românești. Ai avut vreo reținere când ai aflat că vei filma în România, o țară care nu are o industrie a filmului atât de dezvoltată ca SUA?

Nu, nu am avut. Știam o mulțime de proiecte care au fost realizate în România, știu că este un loc de filmare destul de dorit. Știam că vor avea o bună infrastructură de echipă de filmare, experiență bună.

Apoi, în acest job de actor unul dintre privilegii este că primești oportunități de a filma în întreaga lume. Pe mine mă entuziasmează când am ocazia să filmez într-un loc în care nu am mai fost.

Iar asta a avut un impact real în realizarea unui film despre o familie de români, în multe privințe. A adăugat un sentiment suplimentar de autenticitate, a oferit inspirație. A oferit un fel de textură și îmbogățire a muncii noastre. Atunci când lucram, totul în jur părea foarte viu.

A existat un adevărat impuls în întreaga echipă, care a fost oarecum construit în jurul acestei povești. Apoi era legătura lui Serge, a regizorului, cu România. Deci chiar nu am avut nicio reținere. Aș merge înapoi și aș filma România în orice clipă.

De asemenea, a fost foarte interesant pentru mine să încep să învăț o mică fărâmă din istoria României din secolul XX, contextualizată în această poveste.

Am făcut documentare, am citit mult, încercam să aflu cum era țara când Sergiu Celibidache creștea în România? Cum era București în comparație cu Iași? Am încercat să-mi fac o idee despre lumea lui. Dar, din nou, de multe ori nu înțelegi cu adevărat istoria decât dacă este contextualizată într-o poveste. Și asta a fost foarte util. A lărgit sensul înțelegerii.

Cum a fost lucrul cu Serge Celebidachi? El are rădăcini românești, dar a trăit cea mai mare parte a vieții sale în străinătate.

A fost grozav, foarte bine. Pasiunea pe care o avea el pentru acest proiect, faptul că realizarea acestui film părea o adevărată chemare pentru el, a fost ceva foarte important.

Eu am fost distribuit, am avut destul de mult timp de pregătire, mă pregăteam deja de vreo trei luni, mai aveam câteva săptămâni până la filmare, iar la un moment dat a avut loc greva actorilor la noi, în SUA.

Dar apoi am primit, în sfârșit, un telefon, două zile mai târziu, că SAG a decis că dacă faci un film independent, îți vor oferi o derogare.

Dar i-am spus lui Serge, mă simt ca și cum soția mea tocmai m-a părăsit și apoi, trei zile mai târziu, s-a întors și a spus, de fapt, vreau să ne împăcăm. Eu tocmai îmi petrecusem întregul weekend convingându-mă că asta s-a întâmplat dintr-un motiv, că nu ține de mine, toate acele lucruri pe care ți le spui ca să depășești un moment dificil. Și apoi a trebuit să fac o întoarcere de 180 de grade și să mă întorc la proiect.

Dar Serge pur și simplu are această credință uimitoare și acest simț uimitor al idealismului care este foarte captivant, are o abordare de tipul unui regizor de școală veche, de exemplu, când filmam în barul cu pian, m-am simțit ca și cum aș lucra la un film de Bertolucci în anii ’70.

A fost foarte frumos organizat și cu multe texturi, când am văzut primele cadre cum ies, am fost foarte impresionat. Iar Serge este foarte modest, nu se prezintă ca acest tip de artist complet. Se prezintă ca un tip modest. Dar când am început să înțeleg cu adevărat munca lui vizuală, am spus: tipul acesta este un regizor complet, din toate punctele de vedere. Este un regizor înnăscut.

Nu încerc acum să-l psihanalizez, dar pentru el, crescând în umbra acestui tată imens, apoi făcând un film despre el, și văzându-l pe Serge intrând în rolul de lider a fost foarte inspirațional pentru mine și am devenit prieteni pe parcursul filmului.

Au fost momente în care ne-am sprijinit unul pe celălalt, de asemenea cu James Olivier, producător și scenarist, cel mai bun prieten al lui Serge. Am devenit un adevărat trio, iar un lucru foarte bun pe care vreau să-l subliniez este că, atunci când colaborezi cu cineva, este foarte important să poți să nu fii de acord cu el, într-un mod sănătos.

Și am lucrat cu regizori cu care m-am simt foarte inconfortabil să nu fiu de acord. Mă refer la genul acela de loc în care simți că, de îndată ce nu suntem de acord, vom avea o ceartă și va deveni ciudat.

În timp ce Serge, cred că datorită influenței franceze, dar și sângelui său românesc, el voia să nu fim de acord. Voia ca dacă am o opinie diferită, să-i spun de ce cred că greșește, să discutăm, să ne adâncim în subiect. Și mi-a plăcut asta.

Puteam să ne prezentăm la muncă, vorbeam, puteam avea neînțelegeri, filmam scena, apoi terminam cu o îmbrățișare mare și mergeam să luăm cina după aceea. A fost totul foarte familiar, a părut că suntem o familie. Atât Serge, cât și Adela, producătoarea noastră, s-au purtat extraordinar.

Îmi imaginez că asta nu se întâmplă cu adevărat în industria filmului de la Hollywood sau că nu primești acest tip de abordare din partea unui regizor.

Nu, este foarte diferit. Sigur, depinde de regizor.

Dar aici a fost, de asemenea, natura filmului, a părut că o să spunem povestea, o să trecem prin chestia asta împreună și că acum suntem oarecum legați. Iar acum simt că dacă l-aș suna pe Serge  și aș spune, ‘Hei, Serge, am nevoie de o favoare,’ el ar spune doar: „Da, ce ai nevoie?”.

Și acum întrebarea clasică— cum te-ai pregătit pentru acest rol? Pentru că interpretezi un dirijor și nu orice dirijor, ci pe unul dintre cei legendari. Ai urmat cursuri de dirijat sau cum au decurs lucrurile?

Am petrecut mult timp uitându-mă la imagini, evident, cu maestrul. YouTube este cel mai bun prieten al unui actor. (râde)

Apoi am lucrat cu un dirijor care a fost studentul lui Sergiu Celibidache, pe nume Konrad von Abel, un muzician german. Am mers la München și am lucrat cu el o săptămână. M-a dus prin fiecare lucrare muzicală, fiecare ritm, fiecare măsură la care urma să lucrăm și mi-a predat foarte tehnic cum aș dirija acea lucrare. Nu m-a învățat cum s-o fac în stilul lui Celibidache, ci cum ar trebui să o fac din punct de vedere muzical, în fața unei orchestre.

Apoi am lucrat cu un regizor de mișcare, un drag prieten care a fost profesorul meu la școala de teatru. Am lucrat la tipul de fizicalitate a lucrurilor, încercând să se potrivească cu fizicalitatea lui Celibidache cât mai mult posibil.

Există mici părți în care cânt la pian, așa că a trebuit să învăț și cum să am acea tehnică a degetelor la pian. A fost foarte multă muncă și o experiență de învățare incredibilă.

Iar prima zi în care am filmat în fața unei orchestre adevărate a fost extraordinară. Nu știu de ce, dar în mintea mea nu m-am gândit că orchestra va interpreta cu adevărat live. Îmi imaginam că muzica va fi redată și că ei vor mima.

Dar am dirijat-o și efectiv am simțit această undă de sunet venind spre mine. A fost cu adevărat copleșitor și foarte distractiv totodată. Este grozav să lucrezi cu muzicieni.

Eu am fost la un conservator de teatru în Anglia, care era și conservator de muzică. Așadar, în primul nostru an, am petrecut mult timp în jurul muzicienilor. Acum a fost chiar plăcut să colaborez cu muzicieni și să simt că munca pe care o fac eu este la fel de importantă ca munca pe care o face oricine altcineva aici.

Ai spus că ai făcut ceva muncă de documentare despre România înainte de filmări și îmi imaginez că ai putut să descoperi un pic spiritul românesc filmând cu o echipă de români. Ce ai descoperit despre români și nu știai înainte?

Cea mai importantă cred că e realizarea că numele țării se referă cu adevărat la o cultură romanică, la rădăcinile latine.

Mi-am dat seama că limba română are la bază latina.

Și rădăcinile mele sunt oarecum spaniole-franceze din partea tatălui meu—și așa că mă simt foarte confortabil cu acest tip de cultură și căldură orientată spre latină. Aceasta a fost prima impresie. M-am simțit ca și cum aș fi în Italia sau Spania.

Apoi, vorbind despre lucruri mărunte, uite, eu sunt un mare dependent de cafea. Și am fost foarte plăcut surprins și impresionat de cât de serios pare să ia toată lumea din București cafeaua lor. (râde). Mi-a plăcut asta foarte mult.

Altfel, nu pot să pretind că știu acum istoria României, nu, eu am cercetat un capitol foarte specific din istorie.

Per total, am simțit acolo că pare să existe o adevărată efervescență creativă în plină expansiune. Se simte ca prima dată când am fost la Berlin. Zici, oh, se întâmplă multe aici. Oamenii au multe de spus. Și există o bogăție culturală pe care o dezvoltă o tânără comunitate artistică, iar asta a fost foarte inspirațional.

În același timp, e un loc în care poți vedea și simți urmele istoriei în anumite privințe, dar, din nou, simți asta în orice oraș european bogat pe care îl vizitezi. Asta face parte din țesătura, din vocea unei culturi și a unui loc.

Și apoi am decoperit un regizor, nu-mi amintesc numele exact, stai că l-am notat…mi-a plăcut filmul, un film cu titlu foarte lung.

Dacă e titlu lung probabil e un film de Radu Jude.

Da, da, Radu Jude. Filmul se numește Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii. Am fost foarte impresionat să descopăr o voce cinematografică și o viziune cinematografică atât de puternică în această țară.

România are multe de spus din punct de vedere cinematografic. Pentru că m-ai întrebat cum mă simțeam legat de faptul că voi merge în România, fix asta simțeam că se întâmplă ceva bun din punct de vedere artistic aici.

Serge îmi spunea într-un interviu că își dorea în mod special să aibă actori internaționali pentru a obține o anumită vizibilitate pentru film și își dorește mult ca acest film să fie văzut de oameni din întreaga lume și să se familiarizeze cu povestea lui Sergiu Celibidache. Ești de acord că aceasta ar putea fi o rețetă pentru un film independent, să aibă distribuție de notorietate internațională pentru a deveni mai vizibil?

Da, cred că da. Cred că lumea filmului este o afacere atât de ciudată, iar acum fața industriei se schimbă atât de mult! Industria se mișcă îndepărtându-se de film și îndreptându-se spre streaming. Dar, la sfârșitul zilei, dacă o poveste atinge un adevăr și este ceva cu care oamenii se pot identifica, își va găsi publicul. Ca actor niciodată nu știi ce va avea succes sau ce va găsi un public. Trebuie doar să urmezi regizorul, povestea, încerci să urmezi adevărul narațiunii.

Dar, da, sunt foarte optimist că filmul își va găsi un public în afara României. Cred că este o poveste frumoasă și este și universală, dar și unică în decorul său, în contextul său, din nou, prin unghiul în este spusă, relația tata-fiu, ceea ce este ceva universal.  Există, cu siguranță, ecouri cu care oamenii se vor identifica.

Pentru că ai adus vorba despre filmul lui Radu Jude, poate știi că este foarte apreciat în lumea filmului, multipremiat la Berlinale, la Locarno. El susține că acum toată lumea ar putea face un film pentru că avem telefoane mobile și că, de fapt, există aceste micro-filme pe TikTok care reflectă realitatea cât se poate de bine.

De asemenea, vrea să demonstreze industriei că poți să fii creativ indiferent de bugetul pe care îl ai. Ești de acord cu acest tip de cinematografie? Ultimele sale două filme au fost filmate telefonul mobil.

El este dovada vie că există adevăr în această afirmație și sunt absolut de acord cu ea.

Cred, de asemenea, că accesul pe care oamenii îl au la telefoanele lor, la camere, la software de editare, la toate acestea, pur și simplu face ca povestirea cinematografică să fie mai accesibilă de-a lungul unei perioade istorice îndelungate. Filmul, ca formă de artă, este o artă foarte tânără. Are puțin peste 100 de ani. Cred că acestea sunt etapele reale de început ale dezvoltării cinemaului. Și cred că accesibilitatea de a putea crea conținut, de a putea realiza filme, reprezintă un moment istoric.

Filmul nu este o sursă de venit foarte stabilă. Nu este un loc de muncă stabil. Așa că a fost un lux să pot merge spre lumea filmului. Acum oricine poate face film. Poți să mergi pe YouTube și să cauți, cum editez ceva? Cum fac asta?

Eu am crescut în New York și dacă voiam să văd un film obscur de artă, mergeam la un magazin de filme și trebuia să-l închiriez. A fost nevoie să depun puțin mai mult efort, dar am fost foarte norocos că am crescut într-un centru cultural unde aveam toate aceste lucruri la îndemână.

Acum poți să găsești totul pe internet. Personal cred că lumea petrece mult prea mult timp pe Internet. Dar există și beneficii uriașe în acest sens și oportunitatea de a putea să faci ceva creativ este uriașă. Cred că este un lucru minunat.

Da, acum poți să devii cineast dacă vrei. Oricine ar putea face un film și cred că oricine e interesat ar trebui să facă un film!

Pur și simplu ieși afară și fă ceva, adună-ți prietenii și filmează-i pe iPhone-ul tău, filmează-i pe camera ta video, filmează-i pe orice ai. Mergi și spune o poveste, mergi și scrie o poveste!

Ben, ne apropiem de finalul discuției noastre. Și aș vrea să o încheiem vorbind despre muzică. Te-ai îndrăgostit de muzica clasică după ce ai lucrat la acest proiect?

Oh, da! Cu siguranță! Am dobândit o nouă apreciere pentru muzica clasică, lucrările muzicale din film…nici nu pot număra de câte ori le-am ascultat. Încă mai răsună ecoul lor în capul meu.

Apoi, am dobândit o apreciere pentru munca lui Celibidache. Nu eram familiarizat cu el înainte de a face acest proiect. De-a lungul istoriei muzica clasică a fost considerată un gen elitist. Dar eu cred  că nu ar trebui să fie. Știi, unul dintre argumentele fiului în film este: uite, tată, nu toată lumea își permite să meargă să vadă Filarmonica din Londra și să te vadă dirijând. Oamenii ar trebui să poată asculta muzica ta la fel.

Și da, acum că sunt în afara personajului pot spune că sunt de acord cu asta.

Desigur, este important să asculți muzica live, dacă ai acest privilegiu. E o experiență foarte asemănătoare cu teatrul. Eu am crescut făcând teatru. Este o experiență singulară când mergi la teatru și împărtășești acel timp cu colegii, cu publicul. Este o reprezentație care va avea loc o singură dată, chiar dacă se joacă aceeași piesă noapte de noapte, reprezentația pe care o vezi tu există doar o dată și apoi dispare, iar în asta există o magie de neegalat.

***

Filmul Cravata Galbenă poate fi văzut în această perioadă în cinematografele din România.

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post INTERVIU Ben Schnetzer pentru Cultura la dubă: “Am descoperit în România o efervescență artistică uriașă. M-aș întoarce oricând să filmez în România.” appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar printre artiștii români invitați se numără Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Gabriela Adameșteanu, Bogdan Alexandru-Stănescu, Daniela Rațiu, Corneliu Porumboiu, Alexander Nanau, Anca Damian, Bogdan Mureșanu, Dan Perjovschi, Mircea Cantor, Ion Grigorescu, Dan Vezentan, Saddo, Alexandra Badea, Judith State, Subcarpați, Taraf de Caliu, Amphitrio și mulți alții.

În total, peste 80 de artiști vor participa la aproximativ 40 de evenimente, într-un dialog și schimb cultural organizat în jurul creației contemporane românești.

Întâlniri, dezbateri, proiecții, concerte și expoziții vor avea loc în 25 de locații emblematice pariziene, precum Beaux-Arts de Paris, Biblioteca André Malraux, Christine Cinéma Club, librăria-galerie Métamorphoses, delpire & co, Școala de Arhitectură Paris-Malaquais, biserica Saint-Germain-des-Prés, Espace Philomuses, galeriile Boquet, Callot, Loeve&Co și Paris Cinéma Club, Inalco – Maison de la Recherche, precum și în mai multe librării, teatre și instituții culturale, cum ar fi Maison de la Poésie, Nouvel Odéon, Odéon-Théâtre de l’Europe, Reid Hall și Théâtre de l’Alliance Française.

Cristian Mungiu, patronul onorific al acestei ediții

Într-o prezentare publicată de festival, Cristian Mungiu este considerat “unul dintre cei mai lucizi și originali cineaști ai timpului nostru. Prin filmele și textele sale, Mungiu pune sub semnul întrebării relația noastră cu adevărul, timpul și responsabilitatea — și ne amintește că a povesti rămâne un act de rezistență.” La Paris, pe lângă proiecția filmelor sale, Mungiu va vernisa și prima expoziție personală de fotografie, sub titlul “Cristian Mungiu. Biografia unui povestitor“

“Un Week-end à l’Est” va avea loc între 18 noiembrie și 1 decembrie 2025 la Paris, iar bugetul evenimentul este asigurat în totalitate de francezi. Programul complet poate fi consultat AICI.

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Francezii dedică un festival imens culturii române. “Un Week-end à l’Est” va reuni la Paris 80 de artiști români, de la Mircea Cărtărescu și Cristian Mungiu la Subcarpați appeared first on Cultura la dubă.

Andrei Gamarț încearcă să redea pe pânză lumina pe care, în graba de zi cu zi, noi nu prea o mai vedem. Lucrările sale cuprind o frumusețe a lumii pe cale să dispară, nu pentru că ea nu ar mai exista, ci pentru că noi ne pierdem din ce în ce mai mult disponibilitatea de a o privi. Și pe el îl înghite deseori cotidianul. Când se întâmplă asta, se agață de poezie, ca să nu se piardă de tot.

Este un binecunoscut pictor și poet basarabean, stabilit în București de aproape 20 de ani.

Ne-a primit în intimitatea atelierului său, din Piața Universității, de la fereastra căruia vede oamenii urcând sau coborând din troleibuze și autobuze, statuile personalităților care au clădit sistemul educațional românesc, proteste, întâlniri de iubire și lumina care cade peste toți și peste toate.

***

Povestea lui Andrei Gamarț începe în 1980, la Chișinău. Este fiul mijlociu al unei familii cu trei copii, având o soră mai mare și una mai mică. A trăit la bloc, iar părinții i-au clădit o relație cu România încă din copilărie.

“Atunci era complicat cu școlile și grădinițele în limba română, dar ai mei au insistat să găsească grădiniță și apoi școală bilingvă, chiar dacă asta însemna să mergi în celălalt capăt al orașului.”

Tatăl a lucrat ca inginer constructor, iar mama, care nu a apucat să își termine studiile, a lucrat la o tipografie, dar și ca asistentă medicală. În familia sa, înclinații artistice avea un unchi, care scria poezii. Însă imaginile au fost cele care l-au atras către artă.

“Ai mei mă lăsau cu o carte în brațe și puteau să plece liniștiți la muncă, oricum pe atunci nu aveai cu cine să lași copiii.”

În paralel cu gimnaziul, a mers la Școala de Arte, unde a studiat timp de 4 ani pictură, desen și modelaj. Apoi, la liceu, s-a îndreptat către Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”.

“Mi-a plăcut foarte mult faptul că ieșeam în natură, la plein-air, era ceva neobișnuit să ieși cu șevaletul. Chișinău e un oraș foarte verde, chiar lângă școală aveam o pădurice unde ieșeam să pictăm. Mi s-a părut esențial să studiez, fiindcă am cunoscut mai mult lumea artei. Am aflat despre artiști, am aflat detalii pe care de unul singur nu le observi, am învățat compoziție și tot atunci ne arătau cum sunt create unele lucrări, că există o mișcare în lucrare. Însuși mediul ăsta artistic m-a fascinat.

Poezia cum a apărut în viața ta? Când ai început să scrii?

Am început să scriu prin clasa a 9-a, am avut o profesoară foarte bună la română și foarte târziu am început să citesc și eu serios. Îmi plăcea să merg în librărie, să îmi aleg o carte, să o răsfoiesc, să o cumpăr.

M-a marcat o lecție a doamnei profesoare despre Bacovia și s-a declanșat ceva în mine. Atunci am început să scriu, i-am citit și a avut o reacție foarte puternică.

Și cum îți faci curaj să reciți în fața unui public?

Sunt atent pe ceea ce am de citit. Bine, am citit deja de multe ori și acum nu mai am tracul ăsta.”

A debutat cu volumul de poezie Roşul comun (Arc, Chişinău, 2001), publicat în urma unui concurs câștigat, a urmat Măsura aproapelui (Museum, Chişinău, 2004), iar în 2007 a publicat samizdat volumul Eu spun dragoste. În tot acest timp, a dus poezia spontan, pe străzile din Chișinău, fiind unul dintre fondatorii grupului literar Humanzone, care milita pentru lectura în spații publice.

“Am tot scris de atunci, am și citit la festivaluri, dar nu am mai publicat.

Cum diferă stările tale, atunci când scrii și atunci când pictezi? Ce te determină să faci una sau alta?

E cam același lucru, pictura e foarte poetică, iar poezia e plină de imagini. De obicei, când îmi vine ceva să scriu, sunt în afara atelierului. Când intru în atelier, sunt cu imaginile din jurul meu.

În afara atelierului, văd ceea ce se întâmplă în jurul meu, lucruri mici, gesturi, frânturi, cum pică lumina. Iar astea cumva se pliază pe ce vrei să zici, ce vrei să arăți. Diferă doar limbajul. Dacă simt că e bine ceea ce scriu și vreau să termin, atunci fac o mică pauză din pictură.

Dar când îți place sau când îți faci timp să citești poezie?

Îmi place să citesc dimineața, înainte să-mi încep ziua, să plec la job, o lectură scurtă, nu neapărat poezie. Poezia se citește într-un fel de deplasare, într-un loc al nimănui, în care trebuie să te agăți de ceva.”

Din 2008 a lăsat Chișinăul și s-a mutat la București, iar schimbarea și-a pus amprenta și asupra artei sale, fie că vorbim despre literatură, fie despre pictură.

“Bucureștiul e un mediu foarte complex, în Chișinău se întâmplă lucruri, dar nu atât de multe și diverse ca aici. Mi s-a deschis un fel de fereastră, prin România, către ce se întâmplă în lume.

Ți-a lipsit verdele din Chișinău, în comparație cu Bucureștiul betonat?

Mi-a lipsit, dar și Bucureștiul e frumos, cu clădirile lui vechi. Există oaze de verdeață și în București, unde mergeam des cu copiii.

Ai simțit o schimbare în tine, ca artist, după ce ai devenit tată?

Poate am început să fiu mai atent la oamenii din jur, să percep o anumită fragilitate în toate, învățam să am grijă de doi copii. Felul în care relaționez cu oamenii sau cu mediul înconjurător lasă o amprentă în lucrare.

Au apărut și teme noi în lucrările tale, odată cu această schimbare?

Tatonările temelor au rămas cam în aceeași zonă, dar sunt la alt nivel, încerc să merg mai în profunzime, să văd lucrurile în timp. Fiindcă asta îți oferă și copiii, îi vezi crescând și ai o percepție a timpului care trece.”

Fiindcă fiicele sale sunt deja adolescente, își permite acum să petreacă aproximativ 8 ore pe zi în atelier. Acum lucrează la o serie de pânze despre transformările pe care le-am suferit cu toții, ca urmare a ultimilor ani, în care am trecut prin schimbări foarte bruște – pandemie, război, haos, alegeri.

“Încerc să privesc lucrurile astea dintr-un punct foarte îndepărtat și să încerc să găsesc, de fapt, ceea ce ne leagă. Sper ca expoziția să fie gata anul ăsta și să transmit o anumită stare, de a îi face pe ceilalți să își pună întrebări. Eu nu sunt atotștiutor, pot să ofer niște indicii, să pun niște întrebări.

Ce crezi că ne mai leagă în lumea asta atât de dezbinată, agresivă, mai ales în mediul online, în lumea asta în care suntem împreună într-un loc, dar fiecare e izolat în telefonul lui?

Eu aveam obiceiul să țin o poză la mine în atelier, acum nu o am aici, dar trebuie neapărat să o printez din nou și să o am aici, la vedere. E o poză cu Pământul văzut din spațiu, de pe Lună. Ca să ne dăm seama că tot ce se întâmplă este, de fapt, foarte mic.

Că nu contează, de fapt?

Contează, dar când faci pasul în spate și vezi în ansamblu, de fapt, unde suntem noi, noi suntem împreună, chiar aici, și ar trebui să ne înțelegem, să empatizăm unii cu alții, să ne ajutăm.

Dar privind planeta, în ansamblu, pare că tocmai binele comun a dispărut. Că tot ceea au construit oamenii a distrus, pe termen lung, pământul.

Da, pare că a dispărut. Nu mai suntem atenți, probabil. De asta e și dezbinare, ură, indiferență, pentru că nu suntem atenți.”

Dacă în București e reprezentat de Galeria Mobius, alături de care a avut mai multe expoziții, la Chișinău a revenit ca artist abia în toamna anului trecut, după o pauză de 16 ani.

“Am ales să duc acolo o serie de lucrări care să reprezinte un parcurs al căutărilor mele.

Cum te-a făcut să te simți întoarcerea acolo ca artist?

M-am simțit foarte bine acasă. De mult timp voiam să fac o expoziție la Chișinău, dar nu prea s-a ivit momentul potrivit. Am reîntâlnit artiști, profesori de-ai mei, toți mi-au zis “te-ai schimbat așa mult!”, ca artist. Te schimbi și ca om, cel mai probabil, dar e un nucleu ce rămâne intact.

Tu ai găsit Chișinăul schimbat?

Da, se schimbă lucrurile în bine. Au apărut niște galerii, ceea ce pe vremea mea nu prea era. Erau două galerii care funcționau în regim de consignație, unde erau multe multe lucrări peste tot, intrai ca într-un magazin. Acum au apărut niște galerii cu program ca în vest, cu expoziție, un concept, un curator și un public care se creează, artiști tineri care vin și comunică.

Ca artist, cum te simți la vernisaje atunci când îți întâlnești publicul? Îți place să stai de vorbă cu oamenii, să le povestești ceva despre munca ta, sau preferi să stai retras?

Dacă mă întreabă, le povestesc. Ce îmi place la vernisaje este că văd reacțiile oamenilor. Și cumva îți confirmă sau nu că ce ai făcut este bine. În atelier eu pot să îmi spun că îmi place mult lucrarea asta, dar nu am un feedback din altă parte.

Te interesează în mod special feedbackul din partea oamenilor din breasla ta sau și reacțiile spontane ale unui public neavizat?

Reacțiile spontane sunt cele mai sigure. Pe asta încerc să mizez. Să trezesc o reacție. Să-i mut dintr-un spațiu și timp comun într-un alt spațiu și alt timp.

Este foarte frumoasă și specială lumina din lucrările tale. Sunt curioasă de unde vine ea, este ceva ce vine din interiorul tău sau este mai degrabă ceva fizic, o imagine pe care o vezi la un moment dat și apoi vrei să o redai?

Cu lumina am o experiență destul de lungă, este o temă de bază cam din 2013 încoace, în jurul căreia se țes alte subiecte. Lumina este, de fapt, cea care leagă lucrurile. În concepția mea, totul este lumină, vizibilul și invizibilul sunt legate prin lumină.

În 2013, când eram în rezidență la Port Cetate, am avut o mică revelație, am avut niște lecturi din Bergson și Merleau-Ponty, mă plimbam singur pe malul Dănării, pictam ceva și atunci mi-am dat seama că, de fapt, materia este lumină, dar o lumină ce cade în uitare. Își pierde cumva memoria și devine fixă, rigidă, nu mai e în mișcare.

Și atunci am încercat să arăt, de fapt, cum lucrurile se luminează din nou și materia redevine lumină, lumina aia de la începuturi. Apoi m-am tot învârtit în jurul ideii de lumină și, de fapt, tot ce vedem noi este datorită luminii. Ea este cumva intermediarul dintre conștiința noastră și lucruri. Se ivesc ocazii oriunde și oricând să vezi lumina și schimbările ei elementare. De exemplu, cum se vede cerul schimbat peste zi.

De fapt, lumina e, pentru mine, mai mult un mediu. Ea intermediază ce noi vedem și ceea ce gândim. Noi gândim în imagini, iar imaginile sunt o reflexie a lucrurilor. Încerc să arăt lumina în lucrări ca să creez un efect, acesta de reflexie, de eclipsă, de lumină care se ascunde și se arată, care învăluie. Pe mine mă mișcă să văd ceva luminat într-un anume fel, neobișnuit, ca și cum lumina nu are o sursă a ei, ci emană dinăuntrul lucrului.

Ce alte teme te frământă și încerci să le abordezi în lucrările tale?

Lumina este ca o cupolă peste toate, în legătură cu materia. Și memoria. Memoria are un parcurs de la un punct final la cel incipient, e un mers înapoi. Ceea ce, fizic, se întâmplă și în atelier. Când lucrez, nu lucrez doar foarte aproape de pânză, trebuie să fac niște pași înapoi ca să o văd întreagă. Cam așa funcționează memoria pentru mine. Trebuie să iau distanță față de lucruri, față de lume, ca să o văd întreagă.

Preocuparea față de memorie vine și de la ce am citit eu mai demult din Bergson (n.r. Henri Bergson, filosof francez, 1859 – 1941), Materie și Memorie – că există o memorie primă, unde toate lucrurile s-au întâmplat în același timp, iar noi accedem la această memorie selectiv, doar în anumite contexte. Dar să ne imaginăm că totul deja s-a întâmplat.

Și există și memoria secundă, memoria noastră personală, domestică.

Este un parcurs spre origine. Încerci să vezi cum s-au întâmplat, de fapt, anumite lucruri care te-au adus aici. Când zici memoria, e vorba despre trecut. Dar suntem prinși între trecut și viitor.

Eroarea este o altă temă recurentă în lucrările tale. Cum se reflectă o eroare în pictura ta?

Era o supoziție fantezistă, cum ar fi evoluat lumea dacă la baza creației s-ar fi strecurat o eroare? Am vrut să arăt cum crește eroarea asta, ca un cancer, cum macină lumea în timp ce este creată.

Mi-a plăcut mult ideea asta și poate fi extrapolată la multe domenii. Adică un lucru bun se poate degrada de la un simplu fleac, de la o scăpare, nu neapărat intenționată.

Cât despre inocență, ce își mai păstrează inocența în lumea de azi, în arta ta?

Hmm…inocența. E greu. E greu cu inocența după o anumită vârstă. Probabil mai rămân momentele acelea de bucurie copilăroasă.

Crezi că inocența reapare din când în când în noi, adulții?

Atunci când ne place ce facem și ne bucurăm, ne jucăm. Ăsta este refugiul – într-un spațiu sau într-o activitate care te bucură și te duce cumva în copilărie și nu mai ții cont de timp.

Ți se întâmplă să trăiești starea asta singur, în atelier?

Foarte rar. Când sunt foarte concentrat pe ce fac și în același timp îmi place și mă bucur. Dar se întâmplă foarte rar.

De ce? Nu mai simți munca ta ca pe o joacă, o iei prea în serios?

Da, o iau prea în serios. Multe lucruri le iau prea în serios și ăsta este un cusur al meu.

Dar momentele în care chiar e o joacă, acelea sunt frumoase. E vorba de proces. Cu cât mai mult timp petrec în atelier, ore legate, și intru într-o stare a ce vreau eu să zic, să creez, când mi se confirmă că ce vreau eu să zic este ok și mă bucur, atunci intru într-un flow bun.

Ce îți place să se întâmple cu lucrările tale? Să ajungă în muzee, să fie cumpărate de colecționari, pe unele le păstrezi pentru tine?

O parte le păstrez eu, ca să le mai văd din când în când. Mi-ar plăcea să le vadă cât mai multă lume, de fapt pentru asta lucrez eu. Nu creez doar pentru mine. Un muzeu ar fi cel mai potrivit loc pentru ca o lucrare să fie văzută de mulți oameni.

Altfel, ajunge la cineva acasă și are acces la ea un grup restrâns. Dar e bine și așa. Pentru mine e o bucurie dacă cineva are o lucrare de-ale mele pe care o vede zi de zi și îi trezește o anumită stare.

Lucrările la care nu vreau să renunț sunt cele care punctează cumva, în traseul meu, o perioadă importantă.

Cum ar fi?

Cum ar fi aceasta, prima din seria Orbirea.

Între 2017-2018 am avut un moment somatic, patologic, cu pierderea vederii la un ochi. Ulterior, după investigații, am aflat că este scleroză multiplă. Și am avut o experiență vizuală neobișnuită, la debutul bolii, care a durat aproximativ două luni.

Vedeam lucrurile, doar luminile puternice se estompau. Am ieșit într-o seară pe balcon și am văzut orașul noaptea, dar fără nicio lumină. Treptat, începeam să văd lumea altfel.

Iar lucrarea asta reprezintă cumva felul în care vedeam eu, doar un contur, care ba apărea, ba dispărea. Era o imagine tremurândă, părea în mișcare, cu un foarte mic punct de claritate.

Apăruse la un moment dat teama că îmi voi pierde vederea pentru totdeauna, la un ochi, dar puteam să lucrez și doar cu un ochi, dacă ar fi fost să fie. Cert e că experiența în sine m-a schimbat. Sunt mult mai atent la ceea ce văd. Îmi dau seama că imaginea e în schimbare, că nu e fixă.

Văd foarte mult verde și albastru în lucrările tale. Verdele are legătură cu perioada de formare, de la Chișinău, când lucrai mult în natură?

E posibil să aibă legătură, nu știu exact de unde vine. Albastru știu, în schimb. Te duce cu gândul la perspectiva aeriană, cu cât ești mai departe, cu atât orizontul devine mai albastru. Albastru ține de distanță.

Mi-a plăcut mult lucrarea The Great Curtain. Poți să ne spui care e povestea din spatele ei?

E făcută tot în tema eclipsei, în spatele ei ar trebui să fie lumină. M-a inspirat o pânză reală, când aveam celălalt atelier, pe Sfinții Apostoli 44, în clădirea cu Unteatru. Era un spațiu foarte luminos, prea luminos. Bătea soarele toată ziua, de dimineață până seara. Și atunci puneam în geam o pânză neagră.

Am stat acolo 2-3 ani, iar pânza aceea neagră s-a decolorat timp și s-au format aceste cute. Era o pânză dreaptă, dar formase cute de lumini.”

În zilele bune, Andrei Gamarț petrece aproximativ 8 ore pe zi în atelierul său. Pictează în intimitate, fără martori, ascultând muzică clasică, rock psihedelic, muzică electronică, muzică suedeză și islandeză, dar și muzică minimală. În rest, își împarte timpul între familie și jobul de grafician la Editura Trei, unde realizează coperți de carte. În trecut a mai lucrat ca grafician la Humanitas și la Litera și tot el a semnat coperțile colecției Anansi. World Fiction, pentru editura Pandora M.  

„Ce presupune lucrul la o copertă de carte?

De obicei le fac pe calcultator. Primesc o descriere a cărții, mai vorbesc cu redactorul și citesc un pic cartea pe diagonală, să îmi dau seama de stare, de anumite cuvinte sau locuri cheie. După aceea caut imagini, mă apuc de treabă. Am avut 7 ani de freelancing, am încercat să subzist, și apoi am zis hai să mă angajez, iar acum sunt angajat. (zâmbește)

Dincolo de lucrul în atelier și de copiii tăi, ce îți aduce bucurie? Ce-ți mai place pe lumea asta?

Îmi place să am timp, să nu mă grăbesc. Din păcate, nu prea îl am. Am un program foarte încărcat. Ajung acasă pe la 10-12 noaptea, după mers la serviciu și apoi la atelier.

Ideal ar fi ca un artist să nu fie angajat să nu aibă grija zilei de mâine, cum să-și întrețină familia. Să vină în atelier și să lucreze, să se bucure de viață, să cunoască oameni, să fie atent la ce se întâmplă în jur.

Aici crezi că ar trebui să vină vreo formă de susținere din partea statului sau să fie el autosustenabil?

E complicat să fii autosustenabil, nu toți artiștii au și calitate de manager. Dar nici statul nu cred că ar trebui să fie prea implicat. Poate nu e suficient ajutorul statului pentru artiști, dar există, totuși, niște fonduri de achiziție la MNAC, e și asta o formă de susținere.

Ai avut și tu lucrări cumpărate de MNAC?

Nu. Am aplicat într-un an, dar nu am fost selectat. Probabil erau prea scumpe lucrările.

Nu-mi dau seama care ar fi soluția. Poate asocierea artiștilor în niște grupuri, niște spații mai vizibile pentru colecționari.

Tu ai putea spune că faci parte dintr-un grup?

Nu, de când am venit la București eu am cam ars-o singur.

Dar ți-ar plăcea?

Nu neapărat. Mai degrabă îmi place să am atelierul așa, singur, să nu interacționez prea mult.

Știu că Uniunea Artiștilor Plastici are câteva ateliere pentru artiști, dar sunt puține…cum poți obține unul?

Sunt puține, în clădiri dezafectate, cu risc seismic. În plus, sunt foarte mulți artiști și e o ordine a primirii acestor ateliere. Deci, poate peste vreo 20 de ani poate îmi vine și mie rândul, dacă mai apuc. (zâmbește)”

Andrei Gamarț are acum 45 de ani. Nu a văzut niciodată Luvrul sau alte mari muzee din lume și ar vrea să apuce în viața asta să vadă lucrările artiștilor care i-au marcat interesul pentru artă. „Trebuie să-mi fac timp, că viața trece.”

Volumele sale de poezii, publicate toate la Chișinău, nu se găsesc pe rafturile librăriilor din România, dar este deseori invitat la evenimente literare unde recită.

„Poate voi publica și aici un volum, dar nu știu când.

Dar, revenind la timp, dacă ai avea timp, ce ai face cu el?

Mi-ar plăcea să ajung în Toledo, să văd cum arată orașul pictat de El Greco.”

***
_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post Andrei Gamarț, pictor și poet: “Lumina este cea care leagă lucrurile.” appeared first on Cultura la dubă.

Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, lansează sesiunea de finanțare nerambursabilă București. Împreună, dedicată susținerii sectorului cultural independent și creativ din Capitală. Programul face parte din schema de finanțare 2025 prin care ARCUB încurajează inițiativele artistice ce contribuie la dezvoltarea orașului prin cultură.

Potrivit unui comunicat transmis presei, operatorii culturali sunt invitați să propună proiecte relevante pentru comunitatea bucureșteană, care creează legături, stimulează colaborarea și reconectează locuitorii cu orașul. Propunerile pot fi depuse online în perioada 23 aprilie – 22 mai 2025. Detalii despre Regulament și modalitatea de aplicare sunt disponibile pe www.arcub.ro – secțiunea Finanțare.

Despre Sesiunea de finanțare 2025 București. Împreună

Sesiunea de finanțare nerambursabilă 2025, lansată de ARCUB sub tema centrală „București. Împreună”, își propune să susțină proiecte culturale care promovează coeziunea socială, incluziunea, participarea activă și reconectarea locuitorilor cu orașul. Într-un București aflat într-o continuă transformare, tema aleasă devine un apel la solidaritate, colaborare și implicare artistică în viața comunității. Cultura este regândită ca un spațiu comun, în care arta are rolul de a construi punți între oameni, între cartiere și între generații. ARCUB susține proiectele culturale care creează legături autentice, contribuie la revitalizarea spațiilor urbane și aduc arta mai aproape de viața cotidiană. Sunt căutate inițiative cu impact social durabil, care transformă orașul într-un spațiu deschis și conectat la nevoile comunității.

Obiectivele sesiunii de finanțare București. Împreună

Sesiunea de finanțare București. Împreună urmărește susținerea proiectelor culturale care aduc relevanță și plusvaloare scenei culturale din Capitală și contribuie la construirea unui București mai conectat, mai incluziv și mai deschis către inovație artistică. Printre obiectivele principale se află consolidarea legăturii afective dintre locuitori și spațiul urban, prin inițiative artistice care implică direct comunitatea și stimulează atașamentul față de București. Este încurajată colaborarea între artiști, organizații culturale și grupuri locale, cu scopul de a revitaliza cartierele și spațiile publice, transformându-le în locuri vii de întâlnire și expresie artistică. Programul pune, totodată, un accent puternic pe incluziune, fiind vizate inițiativele dedicate grupurilor vulnerabile, care promovează respectul, dialogul intercultural și diversitatea. Educația prin artă este, de asemenea, o prioritate – sunt sprijinite activități culturale pentru toate vârstele, care stimulează gândirea critică, creativitatea și valorizarea patrimoniului urban. Programul susține și proiectele care documentează memoriile colective, istoriile personale și identitatea orașului și care oferă o perspectivă profundă și actuală asupra Bucureștiului ca spațiu viu și polifonic.

Programul București. Împreună vizează proiecte care activează în domenii esențiale pentru dezvoltarea culturală a orașului: educație culturală și artă comunitară, inițiative interdisciplinare și colaborative, precum și proiecte culturale cu componentă socială și incluzivă.

Solicitanți eligibili

În cadrul sesiunii de finanțare București. Împreună pot depune cereri de finanțare persoanele fizice autorizate (PFA), asociațiile, fundațiile și instituțiile publice de cultură înființate conform legislației române, care nu se află în subordinea Primăriei Municipiului București, precum și societățile comerciale care desfășoară activități culturale. Programul este deschis atât organizațiilor cu tradiție, cât și celor aflate la început de drum, cu condiția respectării criteriilor de eligibilitate. Fiecare solicitant are dreptul de a depune o singură cerere de finanțare în cadrul acestei sesiuni.

Buget

Bugetul total alocat sesiunii de finanțare București. Împreună 2025 este de 1.360.000 lei. Fondurile sunt repartizate pe cele trei categorii tematice:

• Educație culturală și artă comunitară: 400.000 lei;
• Proiecte interdisciplinare și colaborative: 400.000 lei;
• Proiecte culturale incluzive și sociale: 400.000 lei;
• Fond pentru contestații: 160.000 lei.

Valoarea maximă a finanțării care poate fi solicitată pentru un proiect este de 80.000 lei. Pentru a fi eligibile, proiectele propuse trebuie să includă surse complementare de finanțare. Partenerii nu pot avea calitatea de solicitant în cadrul aceleiași sesiuni.

Calendar

Finanțările nerambursabile vor fi acordate pentru proiecte culturale care se vor desfășura exclusiv în București, în perioada cuprinsă între data semnării contractului de finanțare și 31 octombrie 2025. Termenul-limită pentru depunerea cererilor de finanțare, prin platforma online dedicată (https://arcub.submittable.com), este 22 mai 2025, ora 17:00. Rezultatele evaluării proiectelor din punctul de vedere al eligibilității și conformității administrative vor fi publicate pe 6 iunie 2025. Rezultatele finale, în urma soluționării eventualelor contestații, vor fi publicate pe 16 iulie 2025. Contractele de finanțare vor fi semnate în perioada 24 iulie – 6 august 2025.

Informații utile

Regulamentul pentru acordarea finanțărilor nerambursabile, Ghidul aplicantului și Anexele solicitate sunt disponibile pe site-ul ARCUB, în secțiunea Finanțare – Sesiuni de finanțare – București. Împreună.

Urmăriți-ne pe Facebook și Instagram

Detalii pe www.arcub.ro

***

_{Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți face o donație lunară pe Patreon AICI. Sau redirecționează cei 3.5% din impozitul pe venit AICI.}

_{Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.}

The post ARCUB a deschis o nouă sesiune de finanțare pentru proiecte culturale: “București. Împreună” appeared first on Cultura la dubă.

Festivalul va fi organizat de grupul UNTOLD Universe, care se ocupă de festivalurile UNTOLD, Neversea, UNTOLD Dubai și Massif și va fi finanțat din fonduri private. Potrivit cofondatorului UNTOLD, Edi Chereji, discuțiile privind organizarea unui festival la București au început în urmă cu 2 ani. Primii artiști vor fi anunțați în următoarele săptămâni.

Reprezentanții PMB au declarat că festivalul nu va afecta programul meciurilor de fotbal desfășurate pe Arena Națională.

“Este o relație comercială, noi punem la dispoziție stadionul, ei plătesc chiria și repararea gazonului, la final. Parteneriatul e semnat pe 5 ani, dar noi ne dorim o perioadă mai lungă.” – a declarat Nicușor Dan, primarul Bucureștiului.

_{* știre în curs de actualizare}

The post Grupul UNTOLD Universe va organiza primul festival la București, cu acordul lui Nicușor Dan appeared first on Cultura la dubă.

Anul acesta, nominalizații la celebrul Prix Goncourt vor fi anunțați de la București chiar de către membrii Academiei Goncourt: marți, 22 octombrie, începând cu ora 12.30, într-o conferință internațională de presă care va avea loc la sediul din Amzei al Muzeului Național al Literaturii Române (strada Nicolae Crețulescu nr. 8).

La conferința de presă vor lua parte șapte dintre cei zece membri ai Academiei Goncourt: Philippe Claudel, președintele Academiei începând din primăvara acestui an, Pascal Bruckner, Tahar Ben Jelloun, Camille Laurens, Paule Constant, Pierre Assouline, Didier Decoin. Trei dintre jurați vor participa online: Eric-Emmanuel Schmitt, Françoise Chandernagor și Christine Angot.

Prezența  membrilor Academiei Goncourt la București pentru anunțarea cărților finaliste este parte dintre manifestările organizate anul acesta cu ocazia Centenarului Institutului Francez din România, fondat la București în 29 mai 1924 și prezent în toată țara prin alte trei filiale la Cluj-Napoca, Iași și Timișoara.

Alături de membrii Academiei Goncourt, la eveniment vor mai fi prezenți: Excelența Sa Domnul Nicolas Warnery, Ambasadorul Franței în România, Eva Nguyen Binh – președinte executiv al Institutului Francez din Paris, Julien Chiappone-Lucchesi – directorul Institutului Francez din România.

„Cum am putea să nu fim încântați să venim la București pentru a anunța cea de-a treia selecție și, mai ales, pentru a sărbători aniversarea celor o sută de ani ai Institutului Francez în România? Cele două țări latine ale noastre, unite de mult timp prin legături umane și culturale și prin colaborări fructuoase, nu pot decât să se îmbogățească prin continuarea dialogului lor într-o Europă care își caută în prezent sensul și viitorul”, a declarat Philippe Claudel, Președintele Academiei Goncourt.

Romanele semifinaliste la Prix Goncourt 2024, din care juriul va alege și va comunica public la București numele celor patru cărți finaliste, sunt:

• Madelaine avant l’aube, de Sandrine Collette (JC Lattès)

• Houris, de Kamel Daoud (Gallimard)

• Jacaranda, de Gaël Faye (Grasset)

• Archipels, de Hélène Gaudy (L’Olivier)

• La désinvolture est une bien belle chose, de Philippe Jaenada (Mialet-Barrault)

• Jour de ressac, de Maylis de Kerangal (Verticales)

• Vous êtes l’amour malheureux du Führer, de Jean-Noël Orengo (Grasset)

• Le Bastion des larmes, de Abdellah Taïa (Julliard)

Calendarul ediției din acest an a Prix Goncourt a debutat pe data de 3 septembrie, când au fost comunicate public cele 16 romane care concurează la cea de-a 122-a ediție a prestigiosului premiu. Pe data de 1 octombrie, au fost anunțate cele 8 titluri din semifinală, iar în cadrul conferinței de presă de la București din data de 22 octombrie vor fi făcute publice în premieră numele celor patru cărți care intră în finală. Pe data de 4 noiembrie, la Paris, va fi anunțat numele câștigătorului din acest an: în jurul orei 13.00, la celebrul restaurant Drouant, locul unde are loc neîntrerupt această ceremonie începând din anul 1914.

Despre Prix Goncourt / Premiul Goncourt:

Prix Goncourt / Premiul Goncourt este considerat un reper în lumea publishingului internațional, una dintre distincțiile literare care au puterea de a schimba viața unei cărți. 

Creat prin voința lui Edmond de Goncourt în 1892, pentru autorii de limba franceză, premiul este acordat anual de Académie Goncourt / Academia Goncourt, formată din zece membri. Primul Premiu Goncourt a fost acordat pe data de  21 decembrie 1903.

Valoarea premiului este de doar 10 euro, însă garantează celebritatea și vânzări masive pentru romanul ales. Cei mai mulți câștigători preferă să își înrămeze cecul decât să îl încaseze.

Între câștigătorii anteriori se numără Marcel Proust, André Malraux, Elsa Triolet, Simone de Beauvoir și Marguerite Duras. Anul trecut, Premiul Goncourt i-a fost acordat lui Jean-Baptiste Andrea pentru romanul Veiller sur elle, publicat de Editions de L’Iconoclaste. În mai puțin de un an, cartea s-a vândut în peste 600.000 de exemplare în format hardcover.

În paralel, au loc Premiile Goncourt, alegerile internaționale. Premiul Goncourt – Alegerea României se află la cea de-a XII-a ediție și este organizat de către Institutul Francez din România, cu sprijinul partenerilor locali. 

În după-amiaza zilei de 22 octombrie, de la ora 15.00, membrii Academiei Goncourt se vor întâlni cu studenții Universității din București, iar Phillipe Claudel și Paskal Bruckner vor lua parte și la o serie de evenimente din cadrul FILIT-Iași. 

Denisa Comănescu, directoarea generală a Editurii Humanitas Fiction, editoarea din România a lui Eric-Emmanuel Schmitt și a altor autori francezi importanți, ne-a mărturisit ce a însemnat această distincție literară franceză pentru ea, deopotrivă ca cititoare și editoare, astăzi, dar și în anii de dinaintea Revoluției: „În anii ceaușismului târziu, valori literare precum Baudelaire și Proust, dar și Prix Goncourt din fiecare an însemnau Franța.

Identificam Premiul Goncourt cu Franța. După ce ne-am câștigat libertatea de a călători și de a avea acces la informație, Premiul Goncourt a rămas un reper al calității literare. Ce am învățat în plus e faptul că premiul ca atare nu trebuie să ne ia mereu ochii, important fiind să lărgim sfera lui de strălucire pentru a include romanele din selecții și, mai ales, din selecția finală. Fiindcă uneori apare surpriza ca în lista finală a Goncourt-ului să se afle un roman mai puternic decât cel premiat”. 

Magdalena Mărculescu este directoarea editorială a Grupului Editorial TREI, unde au apărut în traducere jumătate din cărțile laureate cu Prix Goncourt din ultimii cinci ani și unde, în câteva săptămâni va fi publicat romanul laureat cu acest prestigios premiu în 2023 (Veiller sur elle de Jean-Baptiste Andréa – Ed de l’Iconoclaste; ediția în limba română: Mereu cu gândul la ea, traducere de Mihaela Stan). Aceasta a transmis câteva mărturii despre acest interes special pe care îl are ca editoare pentru literatura din spațiul cultural francez: „Eu, personal, am devenit francofonă întâi și abia apoi, editor. Așa că de când mă știu în această postură am prioritizat autorii francezi. Atunci când Premiul Goncourt a venit să încununeze valoarea unor autoare fabuloase precum Marie Ndiaye sau Leïla Slimani, a unor scriitori inegalabili precum Pierre Lemaître sau Jérôme Ferrari, m-am simțit, alături de întreaga echipă editorială, parte dintr-un prezent frumos și plin de sens, care avea să devină cu certitudine «istorie».

Din 2020, premiul Goncourt «a făcut casă comună» cu Editura Trei / Pandora M: Hervé le Tellier, Mohamed Mbougar Sarr, Brigitte Giraud, Jean-Baptiste Andrea, aceștia sunt laureații din ultimii ani ai acestui cel mai important premiu literar francez, pe toți acești autori îi puteți găsi la noi.“

Dan Croitoru de la Editura Polirom, coordonatorul „Bibliotecii Polirom”, colecția care l-a publicat în traducere în limba română pe Philippe Claudel, președintele Academiei Goncourt, a transmis câteva gânduri legate de importanța evenimentului de mâine: „Mă gândesc acum mai degrabă la faptul de a-i avea la București, grație Institutului Francez, pe unii dintre cei mai importanți scriitori francezi contemporani, membri ai juriului care acordă Premiul Goncourt, pentru a anunța cărțile selectate în runda finală. Mi se pare un gest care onorează în mod deosebit eforturile editurilor românești de a face cunoscută cititorilor români literatura franceză contemporană”.

Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul celui mai recent proiect editorial dedicat traducerilor din literatura universală de pe piața de carte autohtonă – Anansi. World Fiction din cadrul Grupului Editorial Trei –, editorul laureaților Goncourt din 2021 și 2020 (Mohamed Mbougar Sarr, respectiv Hervé Le Tellier), a punctat și el importanța premiului în activitatea sa profesională: „Premiul Goncourt reprezintă, an de an, un reper pentru piața editorială din România: într-o meserie care capătă din ce în ce mai pregnant aspectul de industrie, Gouncourt-ul vine să ne reamintească faptul că, dincolo de bani, tiraje enorme și baloane de săpun editoriale, lucrăm în continuare cu cea mai frumoasă invenție a ființei umane – literatura. Este, pentru mine, alături de Booker International, cel mai credibil premiu literar și o măsură constantă a evoluției literaturii franceze în spațiul literar contemporan”.

Despre onoarea de a avea în portofoliu cărți laureate cu Premiul Goncourt a vorbit și Ana Maria Manolescu, editoare Nemira, casa editorială care l-a publicat în traducere pe Mathias Énard, laureatul din 2015, precum și alți autori francezi care au primit această distincție literară: „Pentru orice editură este o onoare să aibă în portofoliu un laureat al Premiului Goncourt, dată fiind istoria acestei prestigioase distincții literare și numele celor cu care e asociată încă din 1903. Un premiu cu atât mai important, cu cât nu i se acordă aceluiași autor decât o singură dată în viață (cu excepția celebrului caz al lui Romain Gary). Editura Nemira se mândrește să aibă în portofoliu doi laureați ai premiului acordat anual celei mai imaginative opere scrise în limba franceză: Tahar Ben Jelloun și Mathias Énard, doi autori care își surprind cititorii cu fiecare nouă apariție editorială”.

Din Republica Moldova, Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, editura la care a apărut recent într-o nouă traducere capodopera lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, ne-a oferit o perspectivă asupra felului în care urmărește, an de an, etapele de desfășurare ale Prix Goncourt: „Piața de carte românească pare anemică sau a fost anemică la premiile Goncourt. Probabil și din cauza istoriei premiilor literare din România și Republica Moldova. Instituția premiilor literare românești este în fază incipientă. Miza premiilor noastre a fost alta. Iar mass-media românești, de multe ori, nici nu considera că premiile merită să fie în buletinul lor de știri.

În Franța Premiul Goncourt, care financiar are o sumă simbolică, înseamnă vânzări de sute de mii de exemplare. Mediile franceze sunt cu ochiul pe premiu. Goncourt a apărut ca o reacție la Premiul Academiei Franceze. Ca reacție la Premiul Goncourt a apărut Premiul Femina. Sunt premii care au creat sistemul de valori al literaturii franceze din secolele XX-XXI. Mai nou, Premiul Goncourt este și foarte divers în selecție. Posibil ca o reacție la dominarea de pe vremuri a Gallimard-ului. Dintre cei opt semifinaliști, doar Grasset-ul este nominalizat de două ori.”

Mircea Vasilescu, scriitor, eseist, publicist, coordonatorul Masterului de „Teoria și practica editării” din cadrul Facultății de Litere a Universității din București, a remacat de asemenea importanța nu doar a Premiului Goncourt, ci și a evenimentului de la București: „Prima dată am auzit de Premiul Goncourt când eram elev de liceu, în anii 1970, de la profesoara mea de franceză. Acum, e subiectul unui studiu de caz la cursurile masterale pe care le predau viitorilor editori. În tot acest timp, am așteptat an de an, cu pasiune, ritualul tradițional al anunțurilor – un adevărat reper pentru literatura lumii. Mi se pare fabulos că anul acesta lista cărților finaliste e anunțată la București”.

Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române, instituția care găzduiește evenimentul prin care sunt anunțate public în premieră numele romanelor finaliste la ediția din acest an a Premiului Goncourt, a ținut să remarce importanța evenimentului, atât din perspectivă profesională, cât și intimă, ca iubitor de literatură: „Nu cred că există cititor pasionat de literatură care să nu urmărească anual romanele nominalizate sau laureate cu Premiul Goncourt, cum nu cred că există manager cultural care să nu fie fascinat de întregul desfășurător al acestui premiu, cu toate momentele ritualice pe care Academia Goncourt le construiește în jurul cărților.“

The post Unii dintre cei mai importanți scriitori francezi vin la București cu Academia Goncourt appeared first on Cultura la dubă.