Eugen Jebeleanu și triumful umanității prin artă

foto: Bogdan Iordache/ Cultura la dubă

ENGLISH version

“Eu ca artist și ca om sunt unul și același, oricât de mult încearcă unii să departajeze asta, eu cred că artistul și omul sunt același individ.“

Regizorul Eugen Jebeleanu locuiește la Paris de 11 ani, unde a înființat, alături de partenerul său Yann Verburgh, o companie de teatru – Compagnie des Ogres. Spectacolele lor sunt jucate în orașe din toată Franța și selectate la cele mai importante festivaluri de teatru din Europa.

Cea mai recentă producție regizată de Jebeleanu, Rémission, la teatrul Comédie de Caen din Normandia, are chiar azi reprezentație la Festivalul de Teatru de la Avignon. În august, Eugen Jebeleanu va fi prezent la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu cu spectacolul Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba, pentru care anul trecut a primit Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor.

Iar peste două săptămâni va participa în competiția oficială a Transilvania International Film Festival cu filmul său de debut – Câmp de maci/ Poppy Field, pentru care a primit deja 6 premii internaționale.

Însă dincolo de activitatea sa impresionantă, Eugen Jebeleanu se remarcă printr-o umanitate din ce în ce mai rar întâlnită în lumea în care trăim și mai ales în lumea competitivă a teatrului sau a filmului. Condamnă vehement jignirile sau abuzurile de orice fel în relația regizor – actor și vine cu o filosofie nouă de lucru, mai ales că el, inițial, s-a afirmat ca actor.

“Nu mi se pare că actorii ar trebui să fie în serviciul regizorului. Un spectacol e o creație colectivă.

Faptul că sunt regizor, nu înseamnă că sunt un fel de semizeu și că oamenii trebuie să fie în genunchi în fața mea.

Iar actorii din România, din păcate, se raportează așa față de mulți regizori pentru că din istoria teatrului românesc s-au tot auzit poveștile astea, în care dacă nu răspunzi la delirul regizorului sau la fanteziile lui, o să pierzi rolul. Deci mulți actori trăiesc cu frica asta.

Ok, dacă un actor nu ți se pare suficient de bun pentru rol, schimbă-l, dar nu-l umili. Știu povești de actori care au ajuns foarte rău din cauza acestei atitudini a regizorilor.

Din păcate, se întâmplă des genul ăsta de atitudine ierarhică, în care regizorii profită de o relație de superioritate în fața actorilor, pe mine asta mă scoate din sărite, fiind actor la bază și militând pe o înlăturare a abuzurilor.

A fost un caz la Cluj acum câțiva ani, cu o actriță pălmuită de regizor. S-a vorbit puțin și apoi s-a îngropat. Ar trebui să vorbim despre asta mai mult.”

Cu Eugen Jebeleanu ne-am întâlnit în fața blocului în care locuiește, în cea mai mică comună din Franța – Le Pré-Saint-Gervais, aflată chiar la granița cu Paris și conectată direct la metroul parizian. Ne-a întâmpinat zâmbitor și a acceptat cu generozitate să ne arate o mică parte din universul său.

S-a mutat în această zonă în urmă cu 4 ani, după ce vreme de 7 ani a locuit într-un apartament de pe o barcă, pe Sena, alături de iubitul său Yann.

“E un cartier accesibil din punct de vedere financiar, dar și foarte chic. E o comunitate artistică aici, mulți muzicieni, actori, regizori locuiesc aici. Sunt tot felul de ateliere și rezidențe de artiști și sunt și multe teatre în apropiere, e și Centrul Național al Dansului.

Decât să stăm în Paris în 20 de metri pătrați la același preț, e mult mai bine aici, ai mai mult confort ca spațiu și e și mai multă liniște.”

Prima dată a vizitat Parisul cu familia, într-o vacanță de câteva zile, însă nu mai are foarte multe amintiri de atunci. Apoi, a venit ca actor cu spectacolul „Boala Familiei M”, regizat de Radu Afrim la Teatrul Național din Timișoara și invitat la Odeonul din Paris.

Atunci a luat prima dată contact cu lumea artistică din Franța și a rămas fascinat. Ulterior, a terminat facultatea la București și l-a cunoscut pe Yann, un actor francez care avea să îi devină partener pentru următorii 11 ani. Așa a decis să se înscrie la un stagiu de un an la Conservatorul din Paris și să se mute în capitala Franței.

“Inițial am venit aici pentru că voiam să trăiesc cu Yann. Eu nu aveam ceva sigur în România și nici nu puteam să îi ofer ceva acolo. Iar aici, totuși, Parisul e un festival continuu.”

“Și am rămas aici fiindcă era o deschidere față de ce trăiesc eu cu Yann și viața mea privată, față de faptul că puteam să mă simt mai protejat, dar și pentru că din punct de vedere artistic ai multe de văzut și de făcut.

Ai spectacole de teatru, de dans, expoziții, concerte, asta mă atrage în continuare la orașul ăsta și nu-mi doresc momentan să locuiesc în alt oraș.”

În scurt timp, a primit o invitație Carte Blanche de la Institutul Cultural Român din Paris și așa s-a apucat de regie de teatru. În 2010 a înființat Compania 28 în România și a făcut primele spectacole la Paris și la București, la spațiile independente Green Hours și Unteatru.

Viața profesională i s-a schimbat și a lăsat actoria pentru regie. În 2013 s-a înscris și la un master de regie în Paris, pe care l-a terminat în 2015, iar conexiunile cu lumea artistică din Franța au început să se lege tot mai mult.

„Mă simt mai generos în poziția de regizor și mai util. Îmi place să lucrez cu actorii. Ăsta e unul dintre motivele pentru care m-am apucat de regie.”

“Erau mulți colegi tineri actori care nu aveau de lucru și am vrut să creez o companie prin care să ne susținem unii pe ceilalți. Și mai e și faptul că mulți regizori nu știu să lucreze cu actorii. Eu m-am concentrat pe relația cu actorul și venind din zona lor văd altfel lucrurile.”

La finalul masterului, când a făcut spectacolul Ogres/Căpcăuni s-a remarcat cu adevărat ca regizor în Franța, având reprezentații în peste 20 de orașe din țară.

Apoi a decis să înființeze Compagnie des Ogres, în care a adunat atât actori francezi, cât și români. Compania funcționează ca o asociație și propune sau este invitată să realizeze spectacole la teatre franceze.

Nu este angajat ca artist, dar beneficiază de sistemul francez, care susține artiștii independenți cu o indemnizație în perioadele în care aceștia nu au de lucru, suma fiind proporțională cu banii câștigați în perioada în care au avut proiecte.

În 2018 a primit și prima propunere de a regiza un film, pornind de la întâmplare reală din România – momentul în care un grup homofob a intrat în sala de cinema a Muzeului Țăranului Român și a întrerupt proiecția unui film câștigător la Cannes – 120 de bătăi pe minut, pe motiv că un film despre homosexuali nu ar avea ce să caute la Muzeul Țăranului Român.

“Pentru mine, faptul că se face film după ce s-a întâmplat la MȚR este și o reacție și un mesaj că nu trebuie acceptată oprirea acestor proiecții cu subiect LGBT.

Dacă ei opresc o proiecție, răspunsul meu e să mai fac un film.

Subiectul mă preocupă în tot ce fac și propunerea de a face un film a fost o continuare organică a activității mele. Personajul central din film, jandarmul gay este și victimă și călău în film, iar asta m-a intrigat, să vedem cum facem să înlăturăm propriile homofobii interne, pe care poate le avem din educație, din moștenirea culturală.

De fapt, e vorba despre lupta care se dă în el, cât de mult își asumă, cât de mult e autocenzură.”

L-a prins microbul filmului și s-a îndrăgostit de gros-plan, ceea ce în teatru nu avea.

„Vreau să continui și în teatru și în film. Cred că există povești care se spun mai bine prin teatru și povești care se spun mai bine prin film. De exemplu, povestea de la Câmp de maci în teatru poate ar fi fost mult prea puțin conflictuală. Toată povestea se întâmplă în 24 de ore, iar în jurul evenimentului e conflictul interior, care poate fi redat prin gros-plan.”

Continuă să monteze spectacole și în România, iar după premiul UNITER a stârnit curiozitatea publicului și a colegilor de breaslă. La un casting pe care l-a organizat recent, pentru spectacolul “Băiatul văduvă”, au participat 190 de actori.

“Am vrut să fac un casting pentru a da șanse actorilor independenți, să îi cunosc și eu, să iau contact cu noua generație și mi-a prins foarte bine.”

Premiul UNITER a fost în cazul lui Eugen Jebeleanu mai mult decât o recunoaștere a valorii artistice din zona independentă. A fost o ocazie de a își asuma orientarea sexuală, în direct la televiziunea publică, ca formă de normalitate.

“E un fel de a spune că suntem prezenți și că nu se mai poate face abstracție de faptul că existăm și contăm.

Dacă nu ziceam acolo pe scenă nimic, m-aș fi urât toată viața, fiindcă aș fi contrazis tot ceea ce fac.

Mi se părea atât de evident să vorbesc despre cine sunt, pentru că ceea ce sunt ca om mă ghidează în tot ce fac ca artist. Și mi se părea important pentru că este momentul în care să avem un astfel de discurs pe postul național, să ajutăm la crearea unei imagini pozitive, pe cât posibil, a comunității LGBT.”

A primit multe mesaje de susținere din partea colegilor de breaslă, dar și mesaje homofobe de la necunoscuți.

“Am primit mesaje pe facebook de ură, dar nu le-am băgat în seamă. Îmi doresc să am un dialog civilizat, nu să răspund la insulte. E mică schimbarea și încă pașii sunt destul de mici, dar trebuie să admitem că e o schimbare, totuși, în bine. Mai avem de lucru.

La Airbnb în România, un proprietar ne-a zis că putem să aducem liniștiți 4 femei, ceea ce denotă nu doar superficialitate față de un cuplu gay, ci și o atitudine greșită față de femei.

În România e o problemă uriașă cu misoginismul.”

În micuța localitate în care stă acum, deschiderea față de comunitatea LGBT pornește chiar de la primărie. Trecerile de pietoni din fața instituției sunt vopsite cu culorile curcubeului, iar Eugen pășește liber pe ele.

Acolo este principalul său “acasă”, dar revine din când în când și la primul său “acasă”, în orașul Timișoara, viitoare Capitală Europeană a Culturii.

“Acasă din România e la mama și la fratele meu, de sărbători acolo merg. Îmi place acasă de sărbători, e doza de tradiționalism pe care o accept și eu, hahaha.”

***Materialul face parte din seria “Săptămâna Franței”, un proiect Cultura la dubă susținut de BNP Paribas.