foto: Jean Francois Robert
La 31 de ani, Édouard Louis este superstarul rebel al literaturii franceze. Născut într-un sat sărac din nordul Franței, într-o comunitate violentă, rasistă și homofobă, a trăit cu stigmatul homosexualității și a fost victima homofobiei propriei familii. A transpus experiența sa de viață în cărțile sale, Sfârșitul lui Eddy Bellegueulle, O istorie a violenței sau Cine l-a ucit pe tata?, într-un stil literar proaspăt și crud, controversat pentru unii, revelator și admirabil pentru mulți alții.
Romanele sale au fost traduse în peste 20 de limbi și au devenit bestsellere în diferite colțuri ale lumii. Marile publicații, precum The New Yorker, New York Times sau The Guardian, au portretizat, pe rând, tânărul scriitor francez care a rupt normele literaturii contemporane franceze.
În 2017, textul său “De ce tata o votează pe Le Pen” a fost publicat pe prima pagină în New York Times în ajunul alegerilor prezidențiale din Franța. De altfel, tânărul autor explică în cărțile sale cum este să trăiești în sărăcie ca într-o închisoare și de ce statul, nu oamenii din clasa muncitoare, este responsabil pentru eșecul în sărăcie.
Zilele acestea este prezent la București, unde se joacă două spectacole de teatru adaptate după textele sale: Cine l-a ucis pe tata?, regia Andrei Măjeri, la Teatrul Metropolis și “Lupte și Metamorfoze”, regia Eugen Jebeleanu, la Teatrelli.
***
Este miercuri seara, iar luminile la Institutul Francez din București încep să se stingă, rând pe rând. Îl întâlnesc pe Édouard Louis în Mediateca institutului, locul care pentru multe generații de elevi bucureșteni, ca și mine, a reprezentat o fereastră către occident, la care aveam acces cu un permis anual destul de costisitor.
Abia sosit în România, autorul francez își începe experiența de aici cu un interviu pentru Cultura la dubă. Timp de o oră vorbim despre cărțile sale, violență în diferite forme ale ei, consum de alcool, teatru sau școală.
Vorbește cu entuziasm despre cinematografia română, spunând că merge imediat la cinema când vede un afiș cu un film românesc. A fost impresionat în mod special de R.M.N.-ul lui Cristian Mungiu, în care a găsit multe asemănări cu satul în care a crescut. Și este, în egală măsură, fanul filmelor lui Corneliu Porumboiu.
Discursul său este uman, deschis și, în același timp, provocator. Se încheie cu o frumoasă anecdotă despre prietenie.
Édouard, ce te aduce în România?
Se întâmplă ca două spectacole de teatru, adaptate după cărțile mele, să aibă loc în același timp, la București, independent unul de celălalt.
În urmă cu câteva luni, Andrei Măjeri (n.r. regizor de teatru) m-a contactat și mi-a spus că dorește să facă o adaptare după cartea mea, Cine l-a ucis pe tata? Mi-a povestit mai multe despre proiect, am acceptat, apoi a făcut acest spectacol.
Aproape în același timp, Eugen Jebeleanu ((n.r. regizor de teatru și film) mi-a spus că vrea să facă un spectacol adaptat după cartea Luptele și metamorfozele unei femei și cu fragmente din Cine l-a ucis pe tata?
Iată, așadar, două spectacole în București, adaptate după un tânăr scriitor francez, e impresionant și emoționant pentru mine.
Cum te face să te simți când vezi că romanele tale au inspirat alți artiști din diferite colțuri ale lumii?
În primul rând, e o bucurie că alți artiști se regăsesc în munca ta. Mai mult decât atât, pentru mine este ceva frumos din punct de vedere politic, în special în domeniul adaptării dramatice. Pentru mine, adaptarea pentru teatru a unui text literar este ca o deposedare pozitivă de propria ta muncă. E un fel de însușire pozitivă.
Eu scriu deseori despre subiecte grele, homofobie, rasism, diferența de clase, dominația masculină asupra femeilor și duc deseori o luptă grea. Trebuie să faci față conservatorilor care vor să îți închidă gura, întâlnești o formă de rezistență.
Iar pentru mine e un fel de eliberare când luptele mele devin și luptele altora. Nu mai este doar lupta mea, e și lupta lui Eugen și a lui Andrei. Împărtășim astfel o luptă politică. Știm că lupta politică și lupta artistică merg deseori împreună și au un cost, sunt greu de dus.
Dacă vrei să schimbi lumea, artistic sau politic, vei întâlni rezistență, prin definiție.
De ce crezi că textele tale au ecou în teatru? Ai avut vreo intenție în acest sens, în procesul de scriere?
Nu, nu m-am gândit înainte că se va întâmpla asta. Probabil e ceva dramaturgic în stilul meu, chiar dacă nu o realizez neapărat când scriu.
E ciudat pentru că se leagă cu povestea mea personală. Așa cum povestesc în cărțile mele, m-am născut în clasa muncitoare, într-un sat post-industrial din nordul Franței, foarte sărac, un mediu dominat de violență, consum de alcool, homofobie, rasism.
În acest context, am crescut fiind gay.
Într-un loc în care valorile masculine erau foarte importante, am simțit respingerea de la o vârstă fragedă. De când aveam 10 ani, copiii nu voiau să se joace cu mine, nu voiau să fie prieteni cu poponarul. Pe atunci, eram disperat să fiu iubit de ceilalți.
Pentru că eram mereu singur la școală, ceilalți mă scuipau mereu, mă loveau. M-am gândit ce aș putea face ca să fiu iubit de ceilalți.
Și, ceea ce am făcut pe când eram tânăr adolescent, am mers la toate cluburile posibile din școală, de caligrafie, de lectură, până când am ajuns la cel de teatru. Nu știam nimic despre teatru, familia mea nu mergea niciodată la teatru, nu citisem niciodată teatru, voiam doar să fiu iubit.
Așa că am mers la clubul de teatru și, pentru prima dată în viața mea, oamenii m-au privit și m-au iubit. Aveam 12 ani și nu mai simțisem asta niciodată. A fost un sentiment de eliberare.
Și cred că teatrul are legătură și cu homosexualitatea mea, fiindcă tot timpul a trebuit să joc un rol pentru a-i proteja pe ceilalți, încercând să fiu mai masculin, să pară că îmi plac fetele, că îmi place fotbalul. Probabil de aceea mi s-a părut ușor să joc teatru și mi-am dat seama că asta aș vrea să fac.
Apoi, teatrul mi-a deschis ușa către liceu, unde nimeni din familia mea nu fusese. Prin teatru am început să iubesc arta și iubirea pentru artă m-a dus la universitate.
Așadar, teatrul, într-un mod intim, a fost o sursă a metamorfozei mele.
Și, ca să revin, ca într-un cerc la întrebarea ta, cred că atunci când scriu, rămâne ceva din acea lume a teatrului pentru că teatrul a fost arma mea împotriva destinului meu social, împotriva închisorii în care mă aflam.
Începi primul tău roman, Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, cu o mărturisire curajoasă: “Nu am nicio amintire frumoasă din copilărie.” Sunt curioasă dacă a fost chiar primul rând pe care l-ai scris sau l-ai schimbat pe parcursul procesului de scriere?
Ha, ce întrebare interesantă. Adevărul este că l-am scris chiar în ultimul moment, când cartea era gata. Toată cartea spunea povestea unei copilării foarte violente și a dus natural către această prima propoziție. Eu dădusem deja cartea editorului, cu o altă variantă de început, fusese acceptată așa, iar apoi am rescris asta peste manuscris.
Îmi amintesc exact momentul din apartamentul meu de 12 metri pătrați, adăugând această propoziție.
Cum a început, de fapt, relația ta cu scrisul, cu literatura? A fost un moment de început faptul că țineai un jurnal?
Tata primea de la fabrică agende gratis, o dată pe an, și le foloseam pentru a ține un jurnal. Uitasem că am amintit de jurnal în carte, tu mi-ai amintit acum.
Sincer, cred că de foarte mic am simțit că mărturisirea în scris mă va salva de violență.
Am avut o fantezie legată de scris tocmai din cauza violenței. Îmi amintesc că am început să scriu mici povestiri despre un copil care suferă.
Am simțit o relație intimă între mărturisire și supraviețuire. Primo Levy (n.r. scriitor și chimist italian), într-un context mult mai dificil și violent, ca supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, scrie într-una dintre cărțile sale că atunci când era în lagăr, gândul că într-o zi va povesti ce s-a întâmplat l-a făcut să supraviețuiască. Deci ordinea nu este că cineva a supraviețuit și apoi a povestit. Nu.
Am vrut să mărturisesc și asta m-a făcut să supraviețuiesc.
În mine a fost o structură similară, într-un mediu mult mai puțin violent. Am avut nevoie de ani, de literatură, de timp. A trebuit să descopăr literatura, mai întâi.
Eu am urât literatura în copilărie. Noi nu aveam cărți, nu aveam o relație cu literatura, părinții mei erau umiliți de cărți și așa mă simțeam și eu. Pentru noi, cartea era simbolul unei vieți pe care nu o aveam, simbolul celor care mergeau la universitate, vorbeau mai bine decât noi, aveau o viață privilegiată.
În mod ciudat, cultura era mai violentă decât banii pentru oamenii din clasa muncitoare. Era ceva ce noi nu ne doream pentru că nu înțelegeam.
Și e important, dacă vrem să facem cultură diferit, să înțelegem acest aspect. Burghezia mereu elogiază cultura, cultura ne unește, construiește poduri, dărâmă ziduri, etc. În realitate, nu e așa simplu. Cultura este și un mijloc de umilire, de violență între clase. Sigur, are puterea de a schimba, dar trebuie să conștientizezi și această latură întunecată a ei.
Este terapeutic pentru tine să transpui experiența personală în literatură?
Nu, deloc. Scrisul mă face să mă simt mai rău. Nu funcționează deloc ca o terapie. Experiența e mai mult politică decât personală, nu încerc să mă repar pe mine, încerc să repar probleme mai mari.
Eu îmi rezolv problemele cu prietenii, cu vin roșu, mergând mult pe jos. Asta e terapeutic pentru mine, nu scrisul.
Pentru că atunci când scriu, încerc să pătrund în forme de violență pe care nu le percepem neapărat ca atare și atunci e și mai dureros, nu e terapeutic. Sunt atât de multe forme de violență pe care le trăim, dar nu le vedem – e o idee pe care o repet în cărțile mele. Sunt forme de violență sistemice, repetate la infinit, astfel încât sunt percepute drept normalitate.
Cum au schimbat cărțile tale relația ta cu familia?
Au fost mai multe etape. Când am scris prima carte, între 18-19 ani, și am publicat-o la 21, pe atunci nu vorbeam cu familia mea. Fusesem fiul gay crescut de o familie de homofobi și am vrut să fug de asta. Nu a fost o ceartă, pur și simplu aveam numerele de telefon, dar nu vorbeam.
Apoi, ca outsider și ca un om care a trecut într-o clasă superioară, eu am fost violent față de ei. În studenție am ținut să le arăt părinților mei că sunt mai bun decât ei. Era forma mea de răzbunare să fiu un snob față de ei. Am fost groaznic. Am scris apoi împotriva persoanei care eram atunci. Urăsc persoana care eram atunci.
Este o întreagă istorie a violenței. Părinții mei au suferit de violență, ei au fost violenți cu mine, eu am evadat și am fost violent cu ei. E ca o tragedie greacă. Violența circulă.
După ce am publicat prima carte, tata m-a sunat și mi-a spus că e mândru de mine, ceea ce a fost surprinzător. Mama, în schimb, a fost revoltată, foarte supărată. A mers la televiziunea franceză și a spus că totul este o minciună, a fost chiar nefericită.
Odată eram la o lectură publică într-o librărie, ea s-a ridicat din public și a spus că vrea să vorbim. Apoi am mers în culise și am întrebat-o care e problema. A zis:
„De ce ai scris că eram săraci?”
„Păi, chiar eram săraci.”
„Dar aveați tot ce vă trebuia ca să mâncați.”
„Nu, uneori nu aveam ce să mâncăm, îmi amintesc perfect.”, i-am spus. Iar ea a zis „dar am făcut tot ce am putut.”
I-am explicat că știu, dar nu am spus că este vina ei. Nu aș scrie niciodată asta, probabil aș scrie opusul. De fapt, are legătură cu întrebarea de mai devreme. Mama mea nu era conștientă de anumite forme de violență pentru că era o viață normală pentru ea. Iar când a citit, pentru ea chiar a fost un șoc.
Apoi, este și sentimentul rușinii pentru că tot timpul clasa dominantă are impresia că cei care sunt săraci nu muncesc suficient, că nu învață și că e vina lor că sunt săraci. Mama a interiorizat acest discurs și l-a crezut.
Într-un mod ciudat, faptul că am avut aceste discuții cu mama, ne-a făcut să începem de la zero o relație pe care nu o avusesem niciodată. Acum, sunt mai apropiat de ea decât am fost vreodată. Și despre asta este spectacolul lui Eugen Jebeleanu, despre cum poți construi o relație pe care n-ai avut-o niciodată.
Eugen vorbește despre un fiu care a devenit fiu la 20 de ani.
Eu m-am născut ca fiu la 20 de ani, nu mai devreme, iar ea a devenit mama mea la 45 de ani.
Uneori e o graniță fină între violență și emancipare. Pentru mama a fost violent când eu am vorbit despre sărăcie, dar a fost primul pas către emanciparea noastră.
Tu ești un exemplu că educația te poate scoate din clasa muncitoare, dar în același timp școala a fost mediul unde ai fost bullied și lovit. Cum ai descrie rolul școlii în viața ta?
E foarte complex.
Școala a fost importantă pentru că a fost singurul loc diferit în copilăria mea. Eu eram înconjurat de oameni cu același discurs: „sunt prea mulți negri în țara noastră”, „femeile din ziua de azi sunt curve”, bla bla bla. Auzeam asta zilnic, peste tot.
Școala era singurul loc altfel, locul în care profesorii ne spuneau că nu trebuie să judeci pe cineva în funcție de orientarea sexuală, de religie, etc. Chiar dacă poate unii nu credeau, ci trebuia să spună asta pentru că aveau contract cu statul francez, ha ha ha.
Pentru mine, să aud astfel de discurs era fascinant. Ca mulți copii queer, aveam o fascinație emoțională pentru profesori. Și da, era o altă perspectivă.
Dar, în același timp, școala era locul de bullying, în care colegii mă scuipau să mă pălmuiau aproape zilnic.
Iar unii profesori erau complici, râdeau de faptul că nu eram suficient de masculin.
În plus, este o prăpastie între cei care nu au acces la cultură în afara școlii și cei din familii care merg la teatru, au cărți, merg la muzee, călătoresc. Așa că, pentru mine, ca om al clasei muncitoare, sistemul școlar mă strivea.
Dar, la nivel sexual, pentru mine, fiind gay și bullied, a fost singurul loc în care și alte valori erau posibile. Deci, școala a reprezentat ambele aspecte.
A fost ca o mică fereastră spre libertate pentru tine?
Da, dar în același timp o mașinărie de distrugere. Știi, atunci când evadezi, îți dai seama că nu poți, de fapt, niciodată să evadezi. Am această impresie că, într-un mod paradoxal, pentru că am evadat de acolo știu că e imposibil să evadez, de fapt.
În lumea mea, în clasa muncitoare, am întâlnit mulți oameni inteligenți, care aveau multe de spus, dar sistemul școlar nu a funcționat pentru ei fiindcă nu aveau pregătirea de clasă pentru sistemul școlar.
I-am văzut eliminați pe toți, sfârșind prin a avea niște munci grele la fabrică sau supermarket.
Eu am reușit să evadez de acolo doar pentru că tensiunea orientării mele sexuale a fost atât de mare, încât nici nu a fost o alegere, nu am făcut-o eu, s-a întâmplat în ciuda mea. Pe de o parte, îmi spuneam repetat că trebuie să evadez, trebuie să evadez, apoi în noua lume mi se părea prea greu, era o nouă limbă, totul era învățare, citit, am învățat să fac teme și să nu mă mai uit la televizor 6-7 ore pe zi.
Într-un fel, nu a fost o eliberare, am fost mai puțin liber decât alții. A fost o determinare socială de a evada, dar dacă spunem că am evadat cu adevărat, înseamnă că nu mai vedem adevăratele probleme.
Apoi, am întâlnit și atât de mulți oameni burghezi atât de idioți! Aveau joburi foarte bine plătite, erau oameni de succes doar pentru că s-au născut în locul potrivit.
Sistemul școlar este, de fapt, inima sistemului de clase. Este ceea ce împarte lumea în cele două categorii.
Este locul în care se întâmplă totul, e monstrul, ha ha ha.
Pentru că ai spus că ai întâlnit și idioți în lumea burgheză, aș vrea să te întreb cum te simți ca adult în această nouă lume din care ești parte acum? Îți e dor vreodată de ceea ce aveai acasă? Ți se par acești noi oameni mai falși?
Nu neapărat falși, cât la fel de violenți. Asta e ceva ce pot spune acum, dar când eram copil nu vedeam asta. Lumea de dincolo părea perfectă, un paradis. În liceu am mers la teatru, am văzut copii din familii bune, aveam o prietenă cu părinți academicieni, predau la universitate, aveau casa plină de cărți, un pian. Ziceam că vreau să aparțin acelei lumi, nu vedeam decât lumina.
Când, de fapt, ei doar beau alcool de mai bună calitate?
Ha ha ha, exact! Au alcool foarte bun.
Da, abia ani mai târziu am văzut că și ei au multe probleme. Uneori sunt nostalgic când mă gândesc la copilăria mea, dar trebuie să am grijă cu această nostalgie, fiindcă asta poate fi un semn că am devenit prea burghez.
Burghezii au această fantezie de a trăi viața celor de jos, viața mai autentică, mai puțin artificială, mai amuzantă. Așadar, când scriu, sunt foarte atent să nu mă las copleșit de această melancolie burgheză, pentru că locul copilăriei mele a fost exact ce am spus, unul al homofobiei, al rasismului. În satul în care am crescut, peste 50% au votat pentru extrema dreaptă.
Deci, e departe de a fi un loc perfect. Dar, în același timp, eu fac parte acum dintr-o lume de care nu voi aparține niciodată cu adevărat.
E ceea ce înseamnă tranziția de la o clasă socială la alta. Nu aparții lumii în care ajungi și nici nu mai aparții lumii din care ai venit.
Ești ca un imigrant?
Exact. Ești exact un imigrant, ai aceeași structură, același sentiment de dislocare. Iar asta provoacă un sentiment profund de melancolie. Mi-a luat timp să ajung la această melancolie. Când am scris prima carte, am simțit multă furie împotriva lumii în care am crescut. Furia este la fel de legitimă ca melancolia. Dar acum sentimentele mele sunt mai complexe.
În Cine l-a ucis pe tata și în Luptele și metamorfozele unei femei, e ceea ce face și Eugen Jebeleanu în spectacol, eu încerc să explorez această complexitate și această melancolie de a fi nicăieri, de a fi un imigrant, așa cum ai spus.
Trăim într-o lume influențată de social media, asaltată de clipuri scurte, informații rapide. Crezi că un tânăr scriitor, ca tine, are puterea de a influența prin literatură un număr mare de tineri?
Da, sunt foarte optimist legat de asta. Am norocul de a avea cărțile traduse în multe limbi, când călătoresc întâlnesc foarte mulți tineri, văd că ei au nevoie de povești. Social media este un loc al poveștilor spuse în diferite formate. Mie îmi place să citesc William Faulkner, dar îmi place și să stau pe Instagram. Ambele sunt posibile.
Dar e foarte importantă și relația noastră cu literatura. Tot timpul când vorbim despre cărți și noile generații, într-un fel blamăm cititorii tineri. Întrebările sociologice sunt de ce nu mai citesc tinerii, ce se întâmplă cu tinerii. Dar nimeni nu cercetează sociologic creația, autorii, despre ce scriu, cum scriu. Într-un fel, mereu e vina cititorilor, nu a scriitorilor. Și mi se pare o dovadă de lașitate din partea scriitorilor care reproduc acest mit al problemei cititorului.
Când am început să scriu cărți, am simțit că o mare parte a literaturii contemporane este atât de deconectată de lume!
Eu vedeam o lume dificilă, provocatoare, violentă. Apoi intram într-o librărie din Paris și 90% dintre cărți erau despre divorțul unui cuplu din Paris, despre cineva care își vizitează rudele în Sudul Franței, aceleași teme repetitive. Nu semăna deloc cu lumea în care trăiam eu.
Este contradicția despre care vorbea Sartre, acest moment când literatura și societatea pur și simplu se despart. Mi se pare că literatura de acum e mult mai deconectată de la lume decât era cea din anii 50-60. Era ceva mai radical în literatură atunci.
Cred că acum trebuie să reconstruim literatura într-un fel în care să ne raportăm la lume și dacă facem asta, sunt sigur că vom avea cititori.
Ai dedicat cartea Cine l-a ucis pe tata? lui Xavier Dolan (n.r. regizor, scenarist și actor). De ce lui?
E o poveste. Am lucrat cu el la subtitrările filmului Mommy (2015, regia Xavier Dolan). El are o abordare foarte literară asupra subtitrărilor, care în mod normal sunt făcute de o companie specializată, cum probabil se întâmplă și în cinematografia română, care e absolut extraordinară.
El vede asta ca pe un act artistic și vrea să lucreze cu un scriitor. Xavier Dolan spune mereu că oamenii, de fapt, se uită la subtitrări, nu la film.
Așa m-a rugat să facem subtitrările pentru Mommy, apoi am devenit prieteni. Apoi, când scriam la Cine l-a ucis pe tata? el lucra la o adaptare după romanul meu O istorie a violenței, un scenariu în care el juca rolul protagonistului. Proiectul respectiv a picat din cauza producătorilor, a lipsei de finanțare. Dar, în orice caz, în acea perioadă vorbeam zilnic la telefon despre acel scenariu și despre O istorie a violenței.
Și i-am spus că îi voi dedica noua mea carte ca semn de prietenie, fiindcă aveam niște conversații foarte constructive.
E adevărat că ai luat numele Louis, cel al protagonistului din filmul Juste la fin du monde, regizat de Dolan?
Da, numele Louis este luat din Juste la fin du monde, dar din piesa scrisă de Jean-Luc Lagarce, nu din film. Filmul a venit după ce deja luasem numele.
Jean-Luc Lagarce a avut o influență extraordinară asupra generației mele și a lui Xavier Dolan, a fost o carte foarte importantă pentru noi.
Îmi amintesc că atunci când lucram la Mommy, vorbeam foarte des despre acea carte.
În cartea Cine l-a ucis pe tata? dai vina pe liderii politici francezi pentru starea de sănătate a tatălui tău, pentru eșecul său. Dar în același sistem, tu ai reușit să evoluezi și să îți depășești condiția. Ce a făcut diferența între reușita ta și eșecul tatălui tău?
Eu cred că putem, de fapt, să inversăm lucrurile. A fost eșecul meu și reușita tatălui meu. Așa se explică viețile noastre.
Când eram copil, a fost visul meu să mă adaptez lumii în care trăiam. Lumea îmi spunea că sunt diferit, iar visul meu era să nu fiu diferit, să fiu la fel ca ceilalți, să mă conformez.
Lupta mea a fost să mă conformez, să fiu mai masculin, hetero. Și am eșuat. Pentru că am eșuat, a trebuit să fug. Evadarea pentru mine, la acel moment, a fost un eșec.
Îmi amintesc că momentul în care am mers la liceul de teatru, simțeam asta într-un mod foarte profund, ca pe un eșec. Spuneam că trebuie să fac asta pentru că nu voi putea fi niciodată tipul masculin pe care vor ceilalți să îl vadă și dacă nu voi fi așa, mă vor omorî.
În schimb, tatăl meu a reușit să fie ceea ce dorea mediul acela să fie. Reușita lui e ceea ce l-a distrus pentru că l-a ținut captiv în acel mediu. În acest fel, el a devenit o victimă a mediului în care a trăit.
El a avut un verdict de clasă socială: sărac. Eu am avut același verdict, sărac, dar și unul în plus: poponar. Din cauza ciocnirii celor două verdicte, eu am fugit. Nu datorită libertății, ci pentru că am avut mai multe etichete decât ceilalți. Eu am fost mai puțin liber decât ceilalți, iar asta a creat, de fapt, eliberarea mea.
Dar nu este un succes personal, nu e o chestiune de voință, ci de forțe politice din jurul nostru. Într-un fel este mai frumos să descriem libertatea astfel, fiindcă înseamnă că libertatea este un program, nu este un sentiment individual. Înseamnă că o putem construi.
Pentru mine a fost un sistem homofobic care m-a împins către o libertate pe care nu am ales-o. Dacă acceptăm că libertatea nu este o alegere individuală, ci este creată de forțe colective, atunci devine responsabilitatea noastră să o creăm, ne pune într-o postură mai activă.
Ce îți aduce acum bucurie în lumea în care trăim?
Prietenia. Prietenia este centrul absolut al vieții mele. Ca mulți oameni care nu s-au înțeles bine cu familiile lor, de la o vârstă fragedă am privit prietenia drept o alternativă. Acum, prietenia e un stil de viață. Este ceea ce îmi aduce cea mai multă bucurie și ușurare. Petrec Crăciunul cu prietenii, nu cu familia mea, facem Revelionul împreună, mergem în vacanțe, avem grijă unii de alții când suntem bolnavi.
Prietenia este o formă politică redusă în societatea noastră, subestimată.
Poți să te căsătorești cu o femeie, un bărbat, dar nu poți face un contract cu cei mai buni trei prieteni, care să se ocupe de tine în caz de boală sau moarte, așa cum se întâmplă în căsnicie.
Prietenia, într-un fel, este o formă utopică de anarhie. Este un fel de a trăi în afara normelor societății. Și este atât de bine să trăiești în afara lor!
***
Edouard Louis va fi prezent azi, la ora 14.00, la Teatrelli, pentru o discuție cu regizorul Eugen Jebeleanu.
Iar seara, după spectacolul “Cine l-a ucis pe tata?”, de la Teatrul Metropolis, va dialoga cu publicul și cu Mihaela Mihailov, dramaturg.
Cărțile sale sunt traduse și publicate în limba română la Editura Litera.
Spectacolul “Cine la ucis pe tata?”, regizat de Andrei Măjeri, poate fi văzut la Teatrul Metropolis, iar “Lupte și metamorfoze”, regia Eugen Jebeleanu, se joacă la Teatrelli.
