foto: Florin Ghioca, Mircea I Anca
În decembrie 2024, premiera spectacolului „Mary Stuart” la TNB marca o revenire istorică a regizorului Andrei Șerban la Teatrul Național din București, după 30 de ani. Pentru acest moment, regizorul a ales o adaptare contemporană a unui text clasic și o montare inedită, inspirată de un proiect similar realizat de dramaturgul și regizorul britanic Robert Icke la Londra.
În viziunea lui Icke, cele două protagoniste, Queen Elisabeth a Marii Britanii și Mary Stuart, regina Scoției, sunt interpretate de două actrițe care la începutul spectacolului dau cu banul pentru a decide ce personaj joacă.
Andrei Șerban a preluat ideea, dar a mers chiar mai departe. Inițial, a vrut să implice în proiect 5 actrițe, dar a rămas la 3: Ofelia Popii, Raluca Aprodu și Nicoleta Lefter. Dacă Raluca Aprodu și Ofelia Popii au interpretat ambele roluri, Nicoleta Lefter a fost aleasă de regizor doar pentru partitura Mary Stuart.
Înconjurate de personaje masculine interpretate, de asemenea, excepțional de Mihai Călin, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Florin Aioane, Tudor Cucu Dumitrescu, Ștefan Mihai, Emilian Oprea sau Mihai Calotă, reginele din “Mary Stuart” au prestații memorabile.
Pentru Ofelia Popii, proiectul “Mary Stuart” a marcat și mutarea sa de la Teatrul Radu Stanca din Sibiu la Naționalul din București, Ralucăi Aprodu i-a adus nominalizarea la Premiile UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal – Queen Elisabeth, iar Nicoleta Lefter, actriță angajată la Odeon, s-a bucurat de a doua sa colaborare cu TNB, dar și de o minune pe care a purtat-o pe scenă, cunoscută pe atunci doar în intimitatea sa – o nesperată sarcină.
“Piesa arată că puterea corupe, că ambele regine au această dorință uriașă de a fi femei în putere. De aici, e posibilă o discuție amplă despre ce înseamnă să fii femeie lider azi, să îți păstrezi sufletul intact și să rămâi un om onest.” – spunea Andrei Șerban într-un interviu pentru Cultura la dubă.
Pregătirea acestui spectacol a fost în sine un test de colegialitate pentru cei implicați, fiindcă fiecare actriță a avut nevoie să repete cu partenerii de scenă. Cum faci, într-un mediu atât de competitiv, să îți păstrezi umanitatea? Dincolo de profesionalismul fiecăruia dintre cei implicați, a fost nevoie de multă muncă, răbdare și empatie.
În spatele fiecărei “regine” a stat o femeie reală, care la rândul ei se confruntă cu provocări, vulnerabilități și idei preconcepute. Materialul acesta reunește poveștile celor trei actrițe din “Mary Stuart”, în trei interviuri acordate pentru Cultura la dubă.
***
OFELIA POPII: “Nu ești slab atunci când cauți, din contră, mi se pare că acolo e curajul.”
Ofelia Popii este, fără îndoială, una dintre cele mai valoroase actrițe care au apărut pe scena din România în ultimii 25 de ani. Cunoscută iubitorilor de teatru pentru rolul Mefisto din „Faust”, montat de Silviu Purcărete la Sibiu, Ofelia a primit de trei ori Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal. Este cap de afiș pe multe dintre spectacolele Teatrului “Radu Stanca” din Sibiu și, chiar dacă a mai colaborat și cu alte instituții sau în proiecte independente, se confunda cu Sibiul. Iarna trecută a marcat, însă, o surprinzătoare mutare de la Sibiu la București, echivalentul unui mare transfer în fotbal. Ofelia Popii a devenit actrița angajată a Teatrului Național din București.
“Simțeam că am nevoie de o schimbare. Acum doi ani, când am făcut proiectul “Mass” cu Mihaela Trofimov, cu Richard Bovnoczki, cu Marius Turdeanu, pe care îl știam demult, bineînțeles, am simțit un aer proaspăt, important pentru mine. Totuși, nu a fost suficient.
Un an mai târziu, tot peste vară, am construit spectacolul “Cineva are să vină”, cu Ciprian Scurtea, iar întâlnirea cu regizoarea Chris Simion Mercurian și cu un alt spațiu teatral, am lucrat spectacolul la ARCUB, au fost benefice pentru mine.
A urmat castingul la Andrei Șerban și speram să-l iau. Îmi doream foarte mult să mă reîntâlnesc cu domnul Andrei Șerban. În 2006 el a făcut “Pescărușul” la Sibiu, iar eu, în timp, analizându-mă, simțeam că nu am fost suficient de matură la acel moment pentru întâlnirea cu acest regizor mare. Nu că nu mi-aș fi dat interesul atunci, dimpotrivă, am fost extrem de implicată, dar simțeam că acum va fi altfel.
Deci, când am aflat vestea că am fost aleasă, m-a bucurat în primul rând că am luat castingul pentru întâlnirea ce avea să urmeze cu domnul Andrei Șerban, în al doilea rând m-am bucurat pentru întâlnirea cu scenograful pe care îl admir enorm – Helmut Stürmer, apoi pentru întreaga echipă artistică și tehnică a proiectului. Și a venit bonusul neașteptat, vestea că actrițele vom juca ambele personaje.
Eu nu am pornit în această aventură cu ideea că vreau să mă mut în București. M-am mutat în chirie pentru filmările din vară, apoi am luat o altă chirie pentru perioada acestui proiect, iar pasul următor, când mi s-a oferit contractul de angajare, l-am îmbrățișat cu bucurie fiindcă asta înseamnă că mă întâlnesc cu și mai mulți artiști noi, într-un spațiu teatral nou, ofertant. TNB e un teatru imens, colosal.
Ani la rând nu simțisem nevoia de schimbare la Sibiu, fiindcă grație managementului inspirat veneau mereu regizori importanți, de la care am avut mult de învățat.
Dar în ultimii ani am simțit un gol lăuntric, că îmi consumasem propriile resurse și că am nevoie de ajutor din afară, de schimbare.
Voi juca și la Sibiu în continuare, atâta vreme cât e înțelegere, eu nu vreau să creez conflicte. Îmi place orașul, îmi place Teatrul din Sibiu, îmi plac spectacolele la care am lucrat, nu vreau să renunț la ele, dar sunt un om care privește mai mult spre viitor decât spre trecut. Trecutul l-am simțit pe de-a-ntregul, a lăsat urmele lui. Acum mă interesează experiențele care îmi aduc ceva nou.”
Deși are o experiență impresionantă în spate, Ofelia mărturisește că s-a prezentat cu mari emoții la castingul lui Andrei Șerban, fără să știe că ar putea fi nevoită să joace chiar ambele roluri principale.
Am emoții groaznice la castinguri și la primele repetiții, dar și înainte de a începe să joc. Și aici, la primele repetiții eram uneori panicată.
Era și genul de emoție a unei întâlniri importante – fluturi în stomac, dar era și frica de necunoscut, apoi stresul cauzat de dorința de a înțelege exact indicațiile regizorului, voiam să fiu sigură că înțeleg ce vrea el. Eu, în general, sunt foarte atentă să nu mă îndepărtez cu interpretarea mea de voința regizorului, vreau să fiu aproape de ce își imaginează el, la nivel ideal, legat de personajul meu. E o ambiție a mea, care mă ajută să mă pliez pe diferitele interpretări regizorale, astfel încât să fiu flexibilă și să am interpretări variate.
Dar, legat de emoțiile mele mari… am descoperit că nesiguranța mea mă leagă de personaje, nesiguranța creează o punte între mine și ele. Nesiguranța e ceea ce le face umane atât pe Mary, cât și pe Elizabeth.
La Andrei Șerban am simțit la această întâlnire pedagogul, are multe strategii pe care le aplică în funcție de actori. Și ce m-a impresionat foarte mult și mă impresionează în continuare la el este pasiunea asta imensă pe care o are pentru teatru. E atât de viu, are atâta tinerețe interioară și curaj de a căuta și de a fi vulnerabil! Am întâlnit regizori tineri care se ascund din teama de a nu își dezvălui nesiguranța actorilor. Or, curajul de a spune “nu știu” dă preț căutării, cercetării, iar căutarea e atât de valoroasă în teatru! Nu ești slab atunci când cauți, din contră, mi se pare că acolo e curajul.
Apoi, am admirație pentru noii colegi, sunt foarte profesioniști și au un grad de anduranță ridicat. Mare bucurie a fost să mă întâlnesc cu domnul Bodochi, fiindcă el mi-a fost profesor de actorie. În facultate mă uitam la el ca la Dumnezeu și mă bucur că după atâția ani a rămas un reper pentru mine, în această meserie.”
Mutarea la București, nu a fost, însă, ușoară. La aflarea veștii că Ofelia Popii ar urma să devină actrița TNB, în interiorul instituției a avut loc o mică revoltă internă, menită să blocheze venirea sa.
“Eu am auzit și despre “revoltele” acestea, dar mi s-au părut hilare. Nu le pot lua real în serios. Sunt copilărești. Eu cred că dacă te crezi amenințată de venirea unei actrițe bune în teatru, mai bine te-ai întreba ce e cu tine și ar trebui să te uiți un pic mai bine în oglindă, să descoperi ce te deranjează cu adevărat și poate ai descoperi real ce înseamnă fricile tale.
Cum te protejezi de astfel de reacții?
Cu umor. E singura mea armă. Și stau de vorbă cu cineva echilibrat, cum ar fi vreo două prietene sau soțul meu.”
Ofelia Popii face parte și din distribuția noului spectacol semnat de Botond Nagy la TNB, „Proorocul Ilie” – o poveste care oglindește cu umor extremismul religios. Joacă rolul unei sătence fără educație, ușor de manipulat, pradă ușoară pentru bărbații din jurul său.
“E un text foarte actual, abordat cu mult umor, dar tema e profundă – oamenii simpli, fără educație, dornici să urmeze o cauză, vor să aibă un rol în salvarea omenirii.
Ți se pare că s-a schimbat în vreun fel teatrul românesc în ultimii ani?
Sunt schimbări importante în teatru, avem regizoare puternice, cu voce, spectacolele abordează teme foarte actuale, abia aștept să văd noul spectacol al Alexandrei Badea (n.r. Secundar). Am lucrat mai demult cu Gianina Cărbunariu. care iar mi se pare puternică, făcea o documentare atât de bună pentru spectacolele ei! Eu mereu aflam lucruri cutremurătoare. Toate spectacolele la care am lucrat împreună au fost de impact, sper să ne mai întâlnim.”
Speră ca mutarea la București să îi aducă și mai multe roluri pe marele ecran. Are deja în CV două Premii Gopo pentru rolul din filmul Q.E.D., regizat de Andrei Gruzsniczki, și pentru rolul din filmul “Om Câine”, în regia lui Ștefan Constantinescu.
„Mie mi-a plăcut întotdeauna Bucureștiul, în primul rând pentru că are o viață artistică vie, apoi îmi plac clădirile vechi, am prieteni aici. Dacă se va face mai multă curățenie o să fie și mai bine.
În proiectele de filme e mai usor să alegi un actor deja stabilit în București decât să aduci un actor din provincie. Sper să mi se deschidă mai multe uși și în zona de film.”
***
RALUCA APRODU: “Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. <Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe instagram.> Asta e oroarea generației noastre.”
“Raluca Aprodu, o actriță foarte personală, are o personalitate cu totul aparte, o văzusem în mai multe spectacole și m-a interesat să lucrez cu ea, dar și ea a trebuit să sufere această probă a audiției.” – spune regizorul Andrei Șerban.
Raluca Aprodu s-a remarcat în numeroase spectacole de la TNB, cum ar fi „Pădurea Spânzuraților”, „Trei surori”, „Repetiție pentru o lume mai bună” – regia Radu Afrim, precum și în “Hedda Gabler”, regia Thomas Ostermeier. Dar se dedică în egală măsură proiectelor independente.
“Pentru mine cel mai important moment a fost Fete și băieți, care este un one woman show și, ca și experiență de a sta cu publicul la un scaun de mine, de a le simți respirația, a fost mai important din punct de vedere actoricesc decât alte roluri. Dar celelalte roluri mi-au adus alte lucruri.
Sunt multe roluri mici care au fost mai importante decât astea principale. Noi, actorii, nu avem alte skill-uri decât lucrul cu noi înșine. Și atunci, cum crește Raluca, va crește și actrița. Merg în paralel.
Se mai încurcă una pe alta din când în când, dar sunt împreună.”
Rolul Queen Elisabeth i-a adus prima nominalizare la Premiile UNITER, anul acesta. Andrei Șerban a știut de la bun început că și-o dorește în acest spectacol, dar includerea în proiect a venit doar în urma castingului.
“Eu sunt genul de actriță care, din principiu, spun da întotdeauna proiectelor. Fiind și angajată, am un respect pentru locul de muncă. Oamenii cred că dacă ești angajat, nu dai casting. Dăm casting la fel ca oricine.
Eu nu mai lucrasem cu Andrei Șerban, îl vedeam pentru prima dată la lucru. Nici cu Ofelia, nici cu Nicoleta nu mai lucrasem. La repetiții a fost, la început, ca în prima zi de școală. La genul acesta de spectacol-eveniment, eu prefer să stau retrasă în prima săptămână, să nu mă las nici pradă emoțiilor, nici gândurilor parazitare, cum ar fi că sunt două roluri principale și nu o să avem timp.
A fost un proiect aparte din toate punctele de vedere. În primul rând s-a lucrat cu tripluri pe anumite roluri, iar asta schimbă complet dinamica repetițiilor. A părut că am avut mult timp, dar a fost foarte puțin. Am intrat pe moodul tanc.
Cum te pregătești pentru un astfel de rol?
În afara teatrului, închid tot, nu mă văd cu nimeni, sigur că am momente când sunt liberă și mai fac sport, beau o cafea la soare, dar în general dispar, nu am cum să mă văd cu cineva pentru că sunt neplăcută. Te vezi cu mine și eu mă gândesc la ale mele.
Pentru mine e important ca meseria asta, care oricum este grea, să nu fie doar despre rol și despre ce fac pe scenă. Fiecare proiect vine cu provocarile lui. De exemplu eu sunt o actriță care învață enervant de repede textul, dar aici nu a fost cazul. Am avut niște blocaje și nu puteam să îmi explic de ce.
Într-adevăr, textul e destul de stufos, cu cuvinte grele și trebuia să mă și cred când le spun.
Ce a adus nou proiectul este acest aspect copleșitor…să nu știi ce joci. Nu sunt fan neapărat. Mie nu îmi dă o emoție constructivă. Mă salvează experiența de scenă, vârsta la care am ajuns și capacitatea mea de a mă scoate dacă se întâmplă ceva pe scenă ce nu pot controla.”
Raluca a primit vestea nominalizării la UNITER chiar în ziua în care împlinea 40 de ani, o vârstă care poate aduce și mai multă presiune socială, în special unei femei. Vorbește cu deschidere despre propriile frământări și și-ar dori să trăiască într-o lume în care oamenii să aibă curajul de a-și recunoaște vulnerabilitățile.
“Încerc foarte tare să îmi dau seama dacă real simt o presiune sau este presiunea societății. Aici e într-adevăr o luptă, e mai greuț, dacă e atât de important că fac 40 pentru că eu simt asta sau pentru că ține de societate. Și mă mai surprind făcând niște glume care nu sunt alte mele – asta mă enervează. Vorbesc ca matușa Lenuța și zic “aș putea să-ți fiu mamă”, dar mi-am dat o palmă peste gură fiindcă real nu simt asta, mă simt la fel.
Avem și o meserie care ne ține destul de tineri. Ne putem permite să fim mai expansivi și mai copilăroși.
Altfel, îmi văd ridurile, îmi văd corpul. Corpul se duce înainte. Încep să observ lucrurile astea, încep să mă raportez la mine, să trag frâna de mână la mătușa <se putea mai bine>.
Important e să nu mă compar nici cu alții, nici cu versiunea mea care credea că lucrurile trebuie să fie într-un fel în viață. Aici am putea să ne confuzăm noi pe noi, și cred că ăsta poate să fie un motiv pentru care generația mea pare destul de complicată.
Am sărit de la telefon fix la AI într-o perioadă foarte scurtă. Eu încă țin minte cum stăteam la coadă la lapte.
Crezi că a fost un șoc prea puternic trecerea de la a avea puțin la a avea de toate?
Suntem overachieveri toți, trăim cu această presiune de a le avea pe toate. Trăim cu niște cuvinte de care părinții noștri nu auziseră. Eu nu știam că trebuie să mă simt și safe emoțional, că trebuie să mă iubesc pe mine însămi, că trebuie să am patru case, două mașini. Știam doar lucrurile clasice, pe care le-am învățat de la părinți.
Peste noapte au apărut concepte noi, dar în fața noastră nimeni să ne învețe. Noi le-am aflat pe pielea noastră. Și este mult! E prea mult! Să te iubești pe tine, să fii și mamă bună, să ai și carieră, să îți vezi și de hobby-uri, să te și îngrijești, să fii și asertivă – e mult! Trebuie să faci măcar un lucru sau să le faci pe rând. Eu mă simt copleșită.
Și oamenii sunt și foarte nesinceri. Noi singuri ne facem rău unii altora, nefiind sinceri. Bă, nu-mi e bine, nu te lua după ce vezi pe instagram. Asta e oroarea generației noastre. Dacă am vorbi om cu om, ne-am ajuta reciproc: <Nu-mi e bine. Mă prefac că îmi este. Tu ce simți? Eu am visat urât azi-noapte. Nici eu nu pot să dorm.>
Vorbesc de generația noastră, 30-45, aici a fost o gaură în matrix, s-a întâmplat ceva, hahaha. Noi ne facem rău prefăcându-ne. Se vede. Nu știe nimeni ce face, dar atâta ținem să demonstrăm că suntem bine.”
Preferă mai degrabă să stea retrasă decât să poarte discuții superficiale sau să se implice în inevitabilele conflicte care apar la locul de muncă. “Încerc să nu dau importanță poveștilor de culise, nu le suport, mă obosesc îngrozitor.
Am creat un fel de distanță și într-un fel asta m-a costat. Sunt oameni care nu mă cunosc și au un discurs destul de neplăcut despre mine. Am reușit de-a lungul carierei mele să nu dau impresia că oricine poate să vină să îmi spună orice. Pe de altă parte, oamenii se abțin și să vină să îmi spună lucruri bune, să mă felicite, dar prefer așa. Am câțiva oameni dragi care sunt importanți pentru mine, mă bazez pe bunul meu simț și păstrez distanța cât se poate. Nu simt nevoia să vorbesc despre ce fac alții, nici n-aș putea să duc asta, m-ar termina.
În meseria noastră facem aproape totul împreună, ne atingem, ne pupăm pe scenă, ne schimbăm la comun, mâncăm împreună, stăm și 16 ore împreună. Se creează astfel o falsă impresie că ne cunoaștem, dar, de fapt, noi tot niște străini suntem.
Se poate să am compatibilitate cu un actor pe scenă, dar să nu am compatibilitate umană. Sunt lucruri diferite, actorul e actor, omul e om, nu trebuie confundate absolut deloc.
Spuneai mai devreme că meseria voastră e foarte grea. Ce te motivează să o faci în continuare?
La 40 de ani cel mai sincer răspuns ar fi că fac meseria asta pentru că nu știu să fac altceva. Pe mine m-a ales meseria asta, nu am ales-o eu pe ea. Am avut mereu o înclinație către lucrurile care cer o intensitate emoțională de un spectru mai vast…cred că asta m-a atras la meseria mea. Sunt momente în care faptul că am un spațiu safe, organizat, în care îmi pot exprima trăirile intense pe care le am și în viața de zi cu zi, cred că pentru mine întotdeauna a fost un fel de întoarcere la mine.
De câțiva ani încoace, am avut și noi, în România, propriul val de me too, fie că vorbim despre mediul artistic, fie despre cel universitar. Simți că s-a schimbat ceva în atitudinea bărbaților aflați în poziții de putere în breasla voastră?
Am simțit multe miștouri legate de treaba asta. Nu cred că e neapărat ceva rău, dacă e un lucru care ne salvează și pe care eu îl apreciez, este umorul. Sunt glume de genul <acum trebuie să cerem voie, să întrebăm înainte să…>
Eu am început să fac meseria asta la 17 ani, acum tocmai am făcut 40, nu pot să-mi dau seama dacă ei s-au schimbat sau eu m-am schimbat, cum e și normal. Faptul că am căpătat încredere în mine, că știu să gestionez mai bine anumite situații, că am replică imediat, știu să fiu mai asertivă. Eu da, m-am schimbat. Și atunci e posibil să spun da, e mai bine acum, dar e posibil să se datoreze felului în care eu știu să mă apăr, că nu mai sunt atât de speriată.”
***
NICOLETA LEFTER: “Noi trăim într-o epocă a femeii. Avem, în sfârșit, microfonul și cred că ne putem descurca în orice situație.”
Proiectul Mary Stuart a venit pentru Nicoleta Lefter la pachet cu o experiență personală miraculoasă. La 42 de ani, actrița a aflat că este însărcinată, după ani de zile în care încetase să mai spere că este posibil. Este deja o mamă dedicată fetiței sale, acum adolescentă, pe care a înfiat-o în urmă cu 9 ani. Își spune povestea cu emoție și cu admirație pentru femei, de care se simte mai apropiată ca oricând.
“Știam de la repetiții, din decembrie, că sunt însărcinată, dar n-am vrut să spun, nici nu e bine să zici până nu e sigură sarcina. Andrei Șerban mi-a zis că pot să joc și așa, cu burtă, dar i-am zis că e mult prea solicitant spectacolul și nu vreau să risc, mai ales că eu am și 42 de ani și e oricum o sarcină cu riscuri.
Îi mulțumesc universului că mi-a făcut cadoul ăsta, nu mă așteptam, a fost ceva nepremeditat, a venit pur și simplu. Și a venit într-un moment în care repetam la Mary Stuart, ditamai spectacolul, revenirea lui Andrei Șerban la TNB.
Cred că viața mi-a dat acest dar și mi-a spus că din carieră pot să mă opresc oricând, funcționează oricum. Mă bucur tare de moment. Dacă ar fi venit la 20 de ani, nu l-aș fi apreciat atât de tare. Atunci nici nu credeam în minuni. Acum, cu cât îmbătrânesc, mi se pare darul perfect.
Înainte cred că eram atât de ahtiată să îmi fac un drum, încât nu am lăsat să primesc nimic. Poate de aceea nu mi s-a întâmplat. Dar e o preconcepție că e cariera în pericol dacă faci copii. De când am rămas însărcinată, am primit două propuneri de a juca în film, iar regizorii au spus că e cu atât mai bine pentru personaj.”
Nicoleta a ajuns să dea casting pentru Mary Stuart dintr-o glumă spontană, spusă pe scenă, la Gala UNITER.
“Văzându-l pe Andrei Șerban în sală, m-a luat gura pe dinainte și am zis, total nepregătit: am auzit că nu ați făcut distribuția pentru spectacolul pe care îl pregătiți la TNB și aș vrea să vin și eu. Nici nu știam ce montează.
M-am dus apoi la casting pentru Mary. Ulterior, în timpul repetițiilor, eu îmi doream să joc mai degrabă Elisabeth. Noi am repetat ambele roluri până la un punct. Dar la un moment dat domnul Andrei Șerban a spus că e dificil să repete cu toate trei, pentru că obosesc și ceilalți colegi și că ar fi bine dacă ne-am stabili câte o zi de repetiții, să facem pe rând.
Eu am zis că dacă e atât de greu, eu aș prefera să repet deocamdată doar Elisabeth. Mi se părea mai ofertant personajul și total diferit de mine, ca structură, foarte contorsionat, dar mai mult pe interior. După care domnul Andrei Șerban și Dana Dima au decis ca eu să rămân doar pe Mary.”
Nicoleta Lefter a putut fi văzută în rolul Mary în primele reprezentații, care au avut loc în decembrie. În prezent, fiind deja însărcinată în 6 luni, a luat o pauză de la acest rol, dar intenționează să revină în spectacol din septembrie.
Aceasta a fost cea de-a treia sa colaborare cu Andrei Șerban și a doua cu Naționalul din București, ea fiind actrița Teatrului Odeon.
“Mi-am dorit foarte tare să lucrez din nou cu el. Avusesem două experiențe foarte puternice pentru mine. După spectacolul Spovedanie la Tanacu, lucrat cu el, Dorina Lazăr m-a preluat de la Teatrul din Brăila și m-a angajat la Odeon.
Țin minte că Andrei Șerban mi-a dat o indicație de care țin cont și acum. Mi-a spus: <ești pe scenă, hai, fă-ți moment, fii acolo și eu am să îți zic în limitele în care e bine personajul. Dar simte-te bine, e momentul tău.>
Eu la muncă nu dau din coate foarte mult, fac ce îmi zice regizorul și încerc să vin în întâmpinarea dorințelor lui, dar în același timp nu mor pentru un rol. Dacă nu ne păstrăm un pic de autoironie, s-ar putea să fim penibili. Deci eu stau puțin cu frâna trasă. Iar el știe asta și tot timpul m-a provocat să ajung la Mary.
A fost o situație cu totul specială pentru voi, trei actrițe care repetă pentru aceleași roluri principale. Cum a decurs lucrul cu colegele de scenă, Raluca Aprodu și Ofelia Popii?
M-am înțeles foarte bine cu Raluca și Ofelia la repetiții. Sunt extrem de diferite, dar cred că tot ce părea în exterior că e o luptă pentru ceva, pe noi ne-a apropiat, ne-am ajutat una pe cealaltă în construcția personajelor, negociam cine și ce să repete, cine are mai multă nevoie.
Am fost surprinsă de generozitatea de Ofeliei. Raluca e mult mai rece, dar este o mască, dacă ajungi să petreci timp cu ea, îi descoperi umorul, îți dai seama că e un om tare blând și generos.
Ți se pare că s-a schimbat felul în care noi, femeile, ne raportăm unele la celelalte?
Noi trăim într-o epocă a femeii, suntem mai puternice. Suntem un pic mai în față și avem, în sfârșit, microfonul și cred că ne putem descurca în orice situație.
A durat destul de mult până când ne-am unit. O cabinieră de la teatru îmi povestea recent că atunci când era însărcinată l-a prins pe soțul ei cu alta în pat. Îmi dau seama câte generații chinuite au fost înaintea noastră, mama, bunica, femei din toate domeniile extrem de chinuite. Au fost victime, nu au putut pleca din relații toxice.
Dar în modul în care bărbații cu putere de decizie se raportează la femeile din breasla voastră s-a schimbat în vreun fel?
Cei care făceau înainte abuz de putere, cred că în continuare fac. Poate că acum e cu mai multă perdea pentru că le e frică de o expunere publică. Am observat mai degrabă o schimbare la bărbații care oricum au mult bun simț, au devenit extrem de fricoși, se tem să nu greșească cu ceva față de noi.
Dar cel mai mult cred că s-a schimbat ceva în mentalitatea femeii. Mi se pare extraordinar că inclusiv femei de vârsta mamei mele au început să povestească prin ce necazuri au trecut. Mi se pare important că atunci când începi să verbalizezi, scapi un pic din povară.”
Nicoleta Lefter este dublu nominalizată la Premiile Gopo 2025, la categoriile Cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Sura din filmul Săptămâna Mare, regia Andrei Cohn și Cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul Pia din filmul Captura, regia Adi Voicu.
În 2022 a primit Premiul UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal, pentru rolul Svetlana Allilueva din spectacolul „Aici Moscova” de Iulia Pospelova, producție unteatru.
Următoarele reprezentații ale spectacolului Mary Stuart vor avea loc în luna aprilie, la TNB, dar toate biletele au fost deja epuizate.
***
Dacă vrei să susții Cultura la dubă, poți redirecționa cei 3.5% din impozitul pe venit AICI. Sau poți face o donație lunară pe Patreon AICI.
Cultura la dubă nu acceptă nicio formă de asociere cu jocuri de noroc sau partide politice.
